Curs 12

GENETICA POPULAŢIILOR

Prin populaţie se înţelege un grup de indivizi cu o constelaţie comună de gene,

care trăiesc în acelaşi habitat şi se împerechează la întâmplare (în panmixie).
Totalitatea genelor existente la un moment dat în populaţie alcătuiesc constelaţia
sau fondul comun de gene1.
Indivizii reprezintă "asocieri temporare şi specifice (unice) ale unor gene” din
constelaţia de gene caracteristică populaţiei.
Grupele şi subgrupele populaţionale se deosebesc unele de altele prin fondul de
gene, determinată de frecvenţele diferite ale alelelor multor loci.
Într-o populaţie, genele formează numeroase combinaţii care interacţionează şi se
influenţează reciproc. Între gene se stabilesc relaţii alelice şi nonalelice care fac ca
ansamblul lor să fie integrat (coadaptat). Acest fapt conferă constelaţiei genice a
populaţiei o puternică coeziune. Împerecherea întâmplătoare (panmictică) a indivizilor
din populaţie produce un schimb permanent de gene, care, printr-o continuă recombinare
şi segregare meiotică, generează la descendenţi o heterozigoţie perpetuă şi masivă.
Această mare bogăţie genotipică determină în populaţie o intensă variabilitate genetică.
Ea explică unicitatea genetică a fiecărei persoane şi vigurozitatea, adaptabilitatea şi
vitalitatea populaţiei. Populaţia biologică este deci o populaţie de gene, o unitate de
reproducere panmictică şi o unitate de evoluţie.

Genetica populaţiilor umane studiază frecvenţa genelor şi proporţiile relative ale

diferitelor genotipuri în interiorul unei populaţii, precum şi factorii care menţin sau
modifică frecvenţa lor de la o generaţie la alta. Evaluarea acestor parametri este utilă
pentru:
 definirea structurii genetice caracteristice populaţiei respective,
 sfatul genetic, prin cunoaşterea frecvenţei diferitelor genotipuri în populaţie şi
calcularea riscului de recurenţă a unor boli;
 aprecierea necesităţilor medico-socio-economice prin evaluarea frecvenţei
genotipurilor anormale în populaţie; de exemplu, evaluarea rentabilităţii programelor
de depistare genetică într-o anumită populaţie.

Pentru a studia structura genetică a unei populaţii se măsoară frecvenţa alelelor

unei gene care determină un anumit caracter. Acest lucru este posibil dacă cunoaştem
modul de transmitere şi numărul de alele pentru o anumită populaţie. Frecvenţa
alelică nu se poate determina întotdeauna, deoarece în multe cazuri observăm
fenotipurile dar nu cunoaştem genotipurile. Cu toate acestea, în cazul în care
transmiterea este codominantă, fenotipurile sunt echivalente cu genotipurile. De
exemplu, în cazul grupului de sânge MN, transmis la om dominant autozomal.

În acest caz, locusul de pe cromozomul 2 are 2 alele codominante, M şi N.

Fiecare determină un antigen pe suprafaţa hematiilor. Un individ poate avea unul din
cele 3 genotipuri: MM, MN, sau NN.

1 "gene pool" în limba engleză

1
 Tabel 1. Metode de stabilire a frecvenţelor alelice pentru alelele codominante:

A. Numărarea alelelor
Genotip/fenotip MM MN NN Total

Nr. de indivizi 36 48 16 100

Nr. de alele M 72 48 0 120

Nr. de alele N 0 48 32 80

Nr. total de alele 72 96 32 200

Frecvenţa alelei M în populaţie:120/200=0.6=60%

Frecvenţa alelei N în populaţie: 80/200=0.4=40%

B. Pentru genotipuri
Genotip/fenotip MM MN NN Total

Nr. de indivizi 36 48 16 100

Frecvenţă genotip 36/100=0.36 48/100=0.48 16/100=0.16 1

Frecvenţa alelei M în populaţie: 36+(1/2)48=0.36+0.24=0.60=60%

Frecvenţa alelei N în populaţie:16+(1/2)48=0.16+0.24=0.40=40%

LEGEA HARDY-WEINBERG

A fost formulată în mod independent în anul 1908 de către matematicianul

englez, Godfrey Hardy şi Wilhem Weinberg, un fizician german. Această lege explică
de ce într-o populaţie vastă, în interiorul căreia uniunile sunt aleatorii (la întâmplare sau
panmictice), frecvenţele alelice nu variază de la o generaţie la alta.

Pentru a demonstra legea Hardy Weinberg presupunem că un anumit locus

autosomal "A" are două gene alele "A" şi "a". Dacă notăm cu "p" frecvenţa genei "A" şi
cu "q" frecvenţa genei "a" atunci suma totală a alelelor locusului A într-o populaţie dată
este p + q = 100% . Deoarece frecvenţele alelice sunt exprimate de obicei ca o fracţie a
unităţii, relaţia se poate scrie şi p + q = 1.
Cele două gene alele "A" şi "a" vor alcătui trei genotipuri: AA, Aa şi aa. Indivizii
din populaţie posedă unul din aceste genotipuri. Ei vor produce gameţi ce conţin numai
gena "A" sau "a". Gameţii purtători ai acestor gene vor fi în aceeaşi proporţie – p şi q –
ca şi frecvenţele alelice în populaţie. Prin unirea aleatorie (independentă de genotip şi de
fenotip) a indivizilor şi deci a gameţilor masculini şi feminini ce conţin fie gena "A" fie
gena "a" (cu frecvenţele p şi q) rezultă în descendenţă (F1) indivizi cu unul din
următoarele trei genotipuri posibile: AA, Aa, aa (tabelul 1). Frecvenţele acestor
genotipuri va fi p2, 2pq şi q2 fiind o extensie a binomului (p+q)2, iar suma frecvenţelor
lor egală cu 1. O populaţie în care distribuţia genotipurilor este binomială se află în
echilibru genetic.

Tabel 1. Frecvenţa genotipurilor realizată de alelele A şi a ale locusului autosomal A.

2
 Gameţi masculini
A a
(p) (q)
Gameţi A AA Aa
feminini (p) (p2) (pq)
a Aa aa
(q) (pq) (q2)
Frecvenţa totală a genotipurilor la
descendenţi = p2 + 2pq + q2 = (p + q)2 = 1

În generaţia următoare, fiecare din cele trei genotipuri paterne se poate asocia cu
fiecare din cele trei genotipuri materne (tabelul 2). Genotipurile ce rezultă la descendenţi
din fiecare uniune precum şi frecvenţa lor este prezentată în tabelul 3. Din aceste
încrucişări rezultă descendenţi cu genotipurile AA, Aa şi aa. Frecvenţele lor (calculate pe
baza datelor din tabelul 3) sunt p2, 2pq şi q2.

Tabel 2. Frecvenţa diferitelor încrucişări parentale

Genotipuri paterne
AA Aa aa
(p2) (2pq) (q2)
AA AA x AA AA x Aa AA x aa
(p2) (p4) (2p3q) (p2q2)
Geno- Aa Aa x AA Aa x Aa Aa x aa
tipuri (2pq) (2p3q) (4p2q2) (2pq3)
materne
aa aa x AA aa x Aa aa x aa
(q2) (p2q2) (2pq3) (q4)

Tabelul 3. Frecvenţa diferitelor genotipuri la descendenţi

Încrucişări Descendenţi
parentale
Tipuri Frecvenţă AA Aa aa
4 4
AA x AA p p - -
3 3 3
AA x Aa 4p q 2p q 2p q -
AA x aa 2p2q2 - 2p2q2 -
2 2 2 2 2 2 2 2
Aa x Aa 4p q pq 2p q pq
3 3
Aa x aa 4pq - 2pq 2pq3
4
aa x aa q - - q4
AA = p4 + 2p3q + p2q2 = p2(p2 + 2pq + q2) = p2(p + q)2 = p2(1)2 = p2
Total Aa = 2p3q + 2p2q2 + 2p2q2 + 2pq3 = 2pq (p2 + 2pq + q2) = 2pq (p+q)2 =
descen- 2pq(1)2 = 2pq
denţi
aa = p2q2 + 2pq3 + q4 = q2(p2 + 2pq + q2) = q2(p + q)2 = q2(1)2 = q2

3
 Se observă că frecvenţa fiecărui genotip (AA, Aa, aa) în generaţia a doua (F2) este
aceeaşi (p2, 2pq, q2) ca şi în prima generaţie; la fel se întâmplă şi cu frecvenţele genelor
alele, deoarece p2 + 2pq + q2 = 1, deci (p + q)2 = 1 sau p + q = 1.
Pe baza datelor prezentate mai sus se poate enunţa legea Hardy-Weinberg: "într-
o populaţie panmictică cu efectiv nelimitat, frecvenţele iniţiale p şi q ale alelelor A şi a
se menţin constante din generaţie în generaţie; acest lucru este valabil şi pentru
frecvenţa genotipurilor AA, Aa, aa care vor fi în proporţie de p2 : 2pq : q2. O astfel de
populaţie, cu frecvenţe genice stabile, este în stare de echilibru".
Legea Hardy-Weinberg este valabilă numai în anumite condiţii:
 populaţiile sunt mari;
 încrucişările au loc la întâmplare şi nu există căsătorii preferenţiale sau consanguine;
 nu se produc mutaţii ale locusului analizat sau rata mutaţiilor este constantă (alelele
mutante pierdute prin deces sunt înlocuite prin mutaţii noi);
 nu există selecţie faţă de un anumit fenotip; toate genotipurile unui locus au o
viabilitate şi o fertilitate egală;
 nu se produc migraţii care să modifice structura genetică a populaţiei.
Aşa cum vom vedea, aceste condiţii nu sunt totdeauna realizate în toate populaţiile
umane dar amploarea factorilor ce intervin este limitată, modificările frecvenţei genelor
sunt echilibrate fie la nivelul iniţial, fie la un nou nivel. Astfel legea Hardy-Weinberg
rămâne relativ valabilă şi poate fi aplicată în practica geneticii medicale, pentru a estima
frecvențele alelice.
Această lege poate fi adaptată pentru gene cu mai mult de două alele. De
exemplu, dacă un locus are trei alele cu frecvențele p, q şi r, distribuția genotipică
poate fi determinată după ecuația (p+q+r)2. În termeni generali, frecvențele
genotipurilor pentru orice număr cunoscut de alele an cu frecvențele p1, p2,..., pn, pot fi
derivate de la termenii expansiunii ecuației (p1+p2+...+pn)2.

Legea Hardy-Weinberg în bolile transmise autozomal recesiv

Aplicația importantă a legii Hardy-Weinberg în genetica medicală este
consilierea genetică în afecțiunile transmise recesiv autozomal. Pentru o boală ca
Fenilcetonuria (PKU) sunt sute de alele mutante, cu frecvențe care variază în diferite
grupuri de populații definite geografic și/ sau etnic. Indivizii afectați pot fi
homozigoți pentru aceeași alelă mutantă, dar mult mai frecvent ei sunt heterozigoți
compuși pentru alele mutante diferite. Pentru multe alte afecțiuni, este convenabil să
considerăm la un loc toate alelele care cauzează boala și să le tratăm ca o singură alelă
mutantă cu frecvența q, chiar și atunci când este o heterogenitate alelică semnificativă
ale alelelor patogene. Similar, frecvența combinată a tuturor tipurilor sălbatice sau
normale de alele, p, este rezultată din q-1.
Frecvența homozigoților afectați/ heterozigoților compuși pentru alelele
cauzatoare de boală în populație (q2) se poate determina direct prin numărarea
copiilor născuți cu PKU într-o perioadă de timp anume și identificată la aceștia prin
programe de screening, împărțit la numărul total de bebeluși verificați în aceeași
perioadă de timp. Acum, folosind legea Hardy-Weinberg, putem calcula frecvența
alelelor mutante (q) prin observarea frecvenței homozigoților/ heterozigoților compuși
(q2), oferind astfel o estimare (2pq) a frecvenței de heterozigoți pentru a fi folosită în
sfatul genetic.
Mai departe, pentru a ilustra acest exemplu, vom considera o populație din
Irlanda unde frecvența de PKU este aproximativ de 1 la 4500. Dacă punem la un loc
toate alelele mutante și le tratăm ca o singură alelă cu frecvența q, atunci frecvența
indivizilor afectați este de q2= 1/4500, adică q=0.015, iar 2pq=0.029. Frecvența

4
purtătorilor acestor alele în populația irlandeză este, prin urmare, de aproximativ 3%.
Pentru o persoană purtătoare a genei mutante pentru PKU, în cazul nașterii unui copil
afectat în familie, ar putea fi deci, șanse de 3% pentru ca el/ ea să-și găsească un
partener purtător de etnie irlandeză, iar această estimare poate fi folosită pentru a oferi
sfatul genetic. De reținut faptul că această estimare se aplică doar populației în cauză,
iar dacă un cuplu nu este de etnie irlandeză, dar din Finlanda, unde frecvența PKU
este mult mai mică (aprox. 1 la 20.000), șansa de a fi purtător poate fi de doar 0.6%.
Pentru alte afecțiuni, precum hemoglobinopatiile, diferite alele mutante pot
determina diferite boli și, prin urmare, n-ar avea sens să grupăm la un loc toate alelele
mutante, chiar și atunci când locus-ul implicat este același. În schimb, frecvența
alelelor care duc la diferite fenotipuri (de ex. siclemia și talasemia β în cazul alelelor
mutante diferite ale locus-ul globinei β) e calculată separat.

FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ FRECVENŢA GENICĂ ŞI GENOTIPICĂ

1. UNIUNILE (ÎNCRUCIŞĂRILE) NEÎNTÂMPLĂTOARE

a. Stratificare populaţiei şi încrucişările asortative
În majoritatea populaţiilor umane, uniunile (căsătoriile) sunt rareori aleatorii. Ele
sunt de obicei orientate, în sensul că membrii unei subpopulaţii - definită pe criterii
rasiale, etnice, religioase sau altele - se unesc mai frecvent cu alţi membri ai aceleiaşi
populaţii. Acest lucru este firesc deoarece multe populaţii sunt stratificate. Uneori ele
formează adevărate "izolate", populaţii mici în care membrii lor nu se vor uni în afara
grupului.
La acest fenomen de stratificare a populaţiei se adaugă încrucişarea asortativă
sau preferenţială, care constă în alegerea partenerului pe baza anumitor criterii. Ea este
de obicei "pozitivă", adică oamenii tind să-şi aleagă un partener care să le semene.
Uneori există tendinţa alegerii partenerilor cu probleme medicale asemănătoare, de
exemplu surditate congenitală, cecitate. În toate situaţiile în care selecţia partenerului
este preferenţială şi deci restrictivă la membrii aceluiaşi subgrup, se produce la
descendenţi o creştere a frecvenţei genotipurilor homozigote pentru anumite gene şi o
reducere corespunzătoare a frecvenţei heterozigoţilor.
b. Încrucişările consanguine
Un aspect particular al uniunilor nonaleatorii îl reprezintă încrucişările
consanguine. Doi indivizi sunt consideraţi consanguini dacă au cel puţin un strămoş
comun până la a treia generaţie de ascendenţi (stră-străbunic). Ei vor avea mai multe
gene în comun decât indivizii neînrudiţi. Astfel se produce o creştere a posibilităţilor de
întâlnire a doi heterozigoţi pentru aceeaşi genă şi deci o amplificare la descendenţi a
proporţiei homozigoţilor bolnavi cu afecţiuni recesive severe, boli
poligenice/multifactoriale sau malformaţii congenitale. Riscul naşterii unui copil
homozigot pentru o alelă recesivă rară este proporţional cu gradul de înrudire. Pentru
verii primari riscul unui urmaş anormal fizic sau mintal este aproape dublu faţă de riscul
unui cuplu neînrudit din populaţia generală; la verii de gradul II riscul se reduce iar la
celelalte grade de înrudire, mai îndepărtate, el este practic neglijabil (exceptând situaţiile
în care în fiecare din familiile înrudite există un bolnav cu o afecţiune identică).

2. MUTAŢIILE
Marea majoritate a mutaţiilor noi sunt în prezent defavorabile şi tind să rupă
echilibrul genic din populaţie. Amploarea efectului defavorabil al unei mutaţii se poate

5
aprecia prin consecinţele sale asupra " capacităţii biologice de supravieţuire şi
reproducere "2 al individului.
Conceptul de fitness trebuie privit ca factorul principal care determină dacă o
mutație este eliminată imediat, devine stabilă în populație sau devine în timp alela
predominantă a locus-ului în cauză. Frecvența unei alele într-o populație la un moment
dat, reprezintă un echilibru între rata la care alelele mutante apar prin mutație și efectele
selecției. Dacă oricare dintre rata de mutație sau eficacitatea selecției este alterată,
frecvența alelei se va schimba.
Dacă o alelă este transmisă în generația următoare, aceasta depinde de fitness-ul ei,
f, care este o măsură a numărului de descendenți a persoanei afectate care a supraviețuit
până la vârsta de reproducere, comparată cu un grup de control apropiat. Dacă o alelă
mutantă este foarte probabil o alelă normală în generația următoare, atunci f=1 . Dacă o
alelă cauzează moartea sau sterilitatea, selecția acționează împotriva acesteia în
totalitatea, iar f=0. Valorile între 0 și 1 indică transmiterea mutației, dar la o rată care este
mai mică decât cea a indivizilor care nu sunt purtători ai alelei mutante.
S-a calculat că fiecare persoană normală poartă (posedă) în stare heterozigotă trei
până la cinci gene recesive, letale la homozigoţi; ele diferă însă ca tip de la o persoană la
alta.
Efectul negativ al mutaţiilor asupra echilibrului genic din populaţie este totuşi
redus pentru cel puţin două motive majore:
 Majoritatea genelor umane au o rată de mutaţie relativ mică, de ordinul 10-6 la 10-5
per locus/gamet/generaţie;
 Efectul mutaţiilor este influenţat şi în mare măsură contrabalansat de selecţie,
păstrându-se astfel un echilibru genic.

3. SELECŢIA
Intervine în modificarea frecvenţei genelor în populaţie. Ea poate fi naturală,
independentă de acţiunea omului, sau artificială, consecinţa intervenţiei sale active.
Selecţia naturală reprezintă acţiunea factorilor de mediu asupra fenotipurilor
determinate de mutaţii noi, pe care le sortează, favorizând fenotipurile utile (cu
capacitate de adaptare ridicată) pentru individ, populaţie şi specie. Genotipurile
dezavantajoase sunt selectate negativ (eliminate) şi contribuie cu foarte puţine gene la
fondul generaţiei următoare: genotipurile avantajoase sunt selectate pozitiv (menţinute)
şi contribuie cu un număr mare de gene la generaţia următoare. Astfel, selecţia stabileşte
cota relativă de gene prin care indivizii cu genotipuri diferite contribuie la fondul comun
de gene al populaţiei în funcţie de viabilitatea şi fertilitatea lor. Prin aceasta, selecţia este
un factor important în modificarea frecvenţei genelor în populaţie.
Există, schematic, patru moduri de acţiune a selecţiei naturale:
1. contra mutaţiilor dominante autosomale,
Unele boli autosomal dominante (de exemplu, osteogenesis imperfecta tipul 2) sunt
letale au "un fitness" zero, şi se produc numai prin mutaţii noi. Alte boli dominante
sunt subletale şi au o rată de reproducere redusă; de ex, în acondroplazie indicele de
fertilitate este 0.20 deci numai 20% din genele pentru acondroplazie trec de la o
generaţie la alta. Restul de 80% gene mutante, necesare menţinerii constante a
frecvenţei acondroplaziei în populaţie, provin prin mutaţii noi.
2. contra homozigoţilor (sau hemizigotilor) recesivi,

2 în limba engleză fitness

6
 În acest caz selecţia este mai puţin eficientă şi foarte lentă deoarece numai o mică
proporţie a acestor gene sunt prezente şi manifestă la homozigoţi; marea lor
majoritate sunt "ascunse" la heterozigoţi, care au un indice de fertilitate normal. În
cazul mutaţiilor recesive ale genelor situate pe cromosomul X selecţia se face contra
bărbaţilor hemizigoţi. În unele boli letale, de exemplu, distrofia musculară Duchenne,
bărbaţii bolnavi nu se reproduc şi numai genele prezente la femeile purtătoare sunt
transmise generaţiei următoare. Astfel 1/3 din toate genele mutante sunt pierdute în
fiecare generaţie şi, pentru a se păstra frecvenţa constantă a bolii ele vor fi înlocuite
prin mutaţii noi. În alte boli mai puţin severe, de exemplu hemofilia, o parte dintre
bărbaţii afectaţi se pot reproduce şi proporţia cazurilor de hemofilie care rezultă prin
mutaţii noi este de obicei 15% .
3. contra heterozigoţilor,
În cazul sistemului de grup sanguin Rh la femeile Rh negative (dd) se realizează o
selecţie contra feţilor Rh pozitivi, heterozigoţi (Dd) care dezvoltă boala hemolitică a
noului născut. Dar, incompatibilitatea materno-fetală poate fi în prezent prevenită prin
administrarea globulinei imune anti-Rh; în felul acesta selecţia contra heterozigoţilor
nu va mai avea loc şi, în timp, va creşte incidenţa alelei recesive Rh-negative.
4. în favoarea heterozigoţilor.
Primele trei tipuri duc la o incapacitate în transmiterea genei, prin reducerea
duratei de supravieţuire şi/sau infertilitate. Al patrulea tip de acţiune a selecţiei naturale
favorizează heterozigoţii comparativ cu ambele tipuri de homozigoţi.
Exemplul clasic de avantaj selectiv este rezistenţa la malarie a heterozigoţilor
pentru sicklemie (dreponocitoză). În regiunile în care malaria este endemică (de exemplu
Africa de Vest) homozigoţii normali sunt vulnerabili la infestare şi vor avea o fertilitate
mai redusă comparativ cu heterozigoţii, în eritrocitele cărora nu se pot dezvolta
protozoarele parazite din genul Plasmodium (întroduse în organism prin înţepăturile
ţânţarilor Anopheles). În consecinţă, frecvenţa genei mutante pentru HbS creşte în timp,
în aceste regiuni. Frecvenţa crescută a mucoviscidozei în populaţia europeană poate fi
datorată unui avantaj selectiv al heterozigoţilor (incomplet elucidat). Situaţia în care
selecţia operează în două direcţii diferite – eliminând genele nocive prin efectul negativ
asupra homozigoţilor (aa) dar avantajând heterozigoţii (Na) – se numeşte polimorfism
echilibrat deoarece menţine constant raportul dintre genele alele de-a lungul generaţiilor.

Evenimentele aleatorii pot avea un efect mult mai mare asupra frecvențelor
alelelor din populații mici decât în cele mari. De exemplu, când o nouă mutație are loc
într-o populație mică, frecvența acesteia este reprezentată de o singură copie între toate
exemplarele genei populației. Efectele aleatorii ale factorilor de mediu care sunt
independente de cele ale genotipului (ex. evenimentele care apar din motive independente
de faptul că un individ poate fi un purtător de alelă mutantă, sau nu) pot produce
modificări considerabile în frecvența alelei bolii atunci când populația este mică. Astfel
de întâmplări aleatorii perturbă echilibrul Hardy-Weinberg și cauzează schimbarea
frecvenței alelei de la o generație la alta. Acest fenomen, cunoscut ca derivă genetică
(genetic drift), poate explica cum frecvențele alelelor se pot schimba ca urmare a
întâmplării. Pe parcursul câtorva generații care urmează, cu toate că mărimea populației
noului grup rămâne tot mică, pot exista fluctuații considerabile în frecvența genei până ce
frecvențele alelelor revin la noul echilibru pe măsură ce populația crește în mărime. În
contrast cu fluxul de gene, unde frecvențele alelelor se schimbă din cauza amestecării
unor populații distincte anterior, mecanismul derivei genetice are o șansă de a funcționa
într-o populație mică.
Efectul fondator

7
 O formă specială de derivă genetică se referă la efectul fondator. Când o mică
subpopulaţie se desprinde de populația mare, frecvența genei din populația mică poate fi
diferită de cele ale populației din care provine deoarece noul grup conține un grup mic
aleatoriu din grupul inițial și întâmplător, pot să nu aibă aceleași frecvențe de gene ca în
grupul inițial. Dacă unul din fondatorii originari al unui grup nou se întâmplă să fie
purtător al unei alele relativ rare, această alelă va avea o frecvență mult mai mare decât
cea pe care o avea în grupul de unde provine.
O problemă de interes pentru geneticieni prin faptul că legea Hardy-Weinberg
nu se adresează întrebărilor ,, de ce frecvențele alelelor sunt diferite în populații
diferite?", ,, De ce unele alele mutante (care sunt în mod clar patogene) sunt mai
frecvente în anumite populații decât în altele?".
Exemplele cunoscute includ boala Tay-Sachs printre evreii Așkenazi, siclemia
la afro-americani, boala hemolitică la nou născuți și PKU la populația albă.
Genetica și originea
Markeri informativi ai originii
Deși aproximativ 20.000 de gene codante împreună cu poziția lor și ordinea pe
cromozomi sunt aproape identice la toți oamenii, totuși oamenii au zeci de milioane de
alele diferite, pornind de la schimbări într-o singură pereche de baze (SNPs) la variante
genomice mari (CNVs sau indels), de sute de kilobaze în dimensiune care stau la baza
extensiei polimorfismului printre indivizi. Multe dintre alelele dintr-o populație se găsesc
în toate populațiile având chiar frecvențe similare peste tot pe glob.
Cu toate acestea, după o perioadă de creştere explozivă a populației, specia
umană de azi care are mai bine de șapte miliarde de membrii derivă din subpopulații mult
mai mici care, până de curând, au existat ca subpopulații separate sau grupuri etnice cu
origini geografice diferite și istorii ale populației, care a rezultat din ideea împerecherii
stricte între subgrupuri. Diferite alele au apărut de la mutații aleatorii la oamenii care
locuiau în aceste mici așezări izolate; multe dintre acestea fiind așteptate să nu dezvolte
un avantaj selectiv sau dezavantaj, fiind deci selectate neutru. Pentru geneticieni și
antropologi, markerii genetici neutrii sunt un mijloc de urmărire a istoriei umane.
Interacțiunile dintre deriva genetică, selecția datorată factorilor de mediu și fluxul de gene
produs de migrație și căsătoriile între rude au diferite efecte asupra locilor din genom:
pot egala frecvențele alelelor din multe subpopulații, pot cauza diferențe majore ale
frecvențelor dintre populații sau pot cauza restricția anumitor alele doar pentru o
populație.
Alelele care prezintă diferențe mari în frecvența alelelor din populațiile originare
din diferite părți ale lumii sunt cunoscute ca markeri informativi de origini (AIMs).
Seturi de AIMs au fost identificate cu frecvențe variabile în diverse populații având
origini geografice diferite (ex. Europa, Africa, Asia de Est, americani nativi şi Insulele
Pacifice). Aceștia sunt folosiți ca markeri pentru a schița tipul de migrație umană, pentru
documentarea istorică a amestecului dintre sau printre subgrupurile populației și pentru a
determina gradul de variabilitate genetică între subgrupurile populaționale. Studii a sute
sau mii de AIMs sunt folosite pentru a distinge și determina relațiile de la nivelul
genomului unor grupuri diferite de populații, inclusiv comunități de evrei din Europa,
Asia și America; zeci de populații de americani nativi distinși din America de Sud, nordul
Americii și Siberia,; și multe caste și grupuri tribale din India.
Figura ilustrează acest tip de analiză pentru a stabilii faptul că hispanicii, ca grup
genetic, sunt ,,foarte" heterozigoți, având strămoși din mai multe părți ale lumii.
Chiar dacă sunt milioane de variante cu diferite frecvențe ale alelelor care pot
distinge diferite grupuri de populații, genotiparea la doar câteva sute sau o mii de SNPs
unui individ este suficientă pentru a identifica proporția cu care au contribuit strămoșii

8
din diferite populații ale continentelor asupra genomului și de a aduce, prin urmare,
informații despre originea strămoșilor indivizilor.
Genetica populațiilor și Rasa
Genetica populațiilor folosește metode cantitative pentru a explica cum și de ce
diferențele în frecvența bolilor genetice și alelele responsabile ale acestora au apărut
printre indivizi diferiți și grupuri etnice. Ceea ce nu face genetica populațiilor este să
ofere o fundație biologică conceptului de ,,rasă".
Din punct de vedere științific, ,,rasa" este o ficțiune. Categoriile rasiale sunt
construite folosind criterii definite sărăcăcios care subdivid omenirea folosind aparențe
fizice (ex. culoarea părului, culoarea pielii, structuri faciale) combinate cu caracteristici
sociale care-și au origini în fundalul geografic, istoric, cultural, religios și lingvistic al
comunității în care un copil este născut și crescut.