Taraful tradiţional

Taraful urban şi rural din Muntenia, Moldova şi Oltenia secolelor XIX-XX

Text provizoriu

Taraful este ansamblul vocal-instrumental de mici dimensiuni (maximum 7-8 instrumente)

alcătuit din muzicieni populari profesionişti și specializat în execuţia muzicilor orale.

(Mențiune importantă: muzicianul profesionist este acela care se întreţine, împreună cu familia
sa, din remuneraţiile sau răsplățile primite pentru prestaţiile sale muzicale.)

Motivul principal pentru care studiem azi taraful este acela că muzicile orale de pe teritoriul
României s-au profesionalizat în bună măsură – adică au trecut din mâinile amatorilor (țărani și
orășeni) în cele ale celor care trăiesc din practicarea meseriei de lăutar. Procesul, început mai de
timpuriu, s-a accelerat pe tot parcursul secolului XX, aşa încât în acest moment cea mai mare
parte a muzicilor tradiţionale rurale şi urbane sunt executate de lăutari, grupați în tarafuri. (Fac
excepţie : muzica rituală funebră, cântecele de leagăn, cântecele și jocurile muzicale din
repertoriul copiilor, cântările rituale legate de Crăciun și de diferite ritualuri agro-pastorale).
Țăranii şi orăşenii care fac muzică spontan s-au împuținat iar repertoriul și stilul lor este puternic
influenţat de muzicile vehiculate de tarafuri, în special cele promovate de medii.

Taraful este trecutul recent,  prezentul și – probabil - viitorul muzicilor noastre orale. El păstrează
și colportează unele valori muzicale din vremile predecesorilor, dar în același timp stimulează
înoirile de tot felul şi provoacă occidentalizarea treptată a culturii muzicale a românilor.

Etimologie

În limba turcă, cuvântul taraf înseamnă tagmă, clică, partid, grupare. („Eşti şi tu din taraful
boierilor răzvrătiţi”, scrie Nicolae Filimon în Ciocoii vechi şi noi.) Cuvântul desemnează însă în
egală măsură și orice grupare de instrumente muzicale.

Folcloriștii și etnomuzicologii din secolul XX au decis să folosească acest cuvânt pentru a

desemna toate ansamblurile (vocal-) instrumentale populare tradiționale, indiferent de denumirea

1
lor regională / locală. (Câteva astfel de denumiri: ceată, bandă/bantă, iar mai târziu muzică,
orchestră, trupă.)

Câteva date istorice

Scurtul excurs care urmează are, printre altele, rostul de a explica cum au ajuns românii să-și încredințeze
muzica tarafurilor compuse în majoritate din profesioniști romi, adică din oameni de altă etnie. Trebuie
spus însă din capul locului că există numeroase popoare/triburi/ grupuri etnice de pe toate
continentele care își “cedează” propria muzică unor profesioniști provenind din alte
popoare/triburi/ grupuri etnice, socotite în general inferioare. În loc să producă ei înșiși muzică,
majoritarii devin comozi și preferă să se lase serviți de muzica prestată de „ceilalți”, de minoritari.
Condiția de inferioritate a acestora din urmă este însă compensată de puterea simbolică pe care le-o
conferă muzica.

Muntenia, Moldova, Oltenia

Taraful a apărut mai întâi la curţile princiare şi aristocratice din târguri și oraşe. Aici lăutarii erau liberi să
se reunească în mici ansambluri și să-și practice meseria pentru aristocrați și pentru târgoveții de rând, cu
condiția să plătească dări domnitorului. În secolul al XVIII a apărut primul sindicat al lăutarilor.
Tarafurile de curte domnească, alcătuite din robi ţigani, executau muzică românească, turcească,
grecească și „nemţească” (adică europeană) – dependent de epocă și de exigențele angajatorilor.
Tarafurile puteau fi însă angajate şi de orăşenii cu dare de mână, pentru hanuri, târguri, bâlciuri şi
petreceri private mai ample. „Domnişorii” din secolul al XIX-lea le angajau pentru serenadele de la
ferestrele iubitelor. Tarafurile boierești și mănăstirești din aceleași provincii erau la dispoziția stăpânilor
lor, care puteau să le închirieze pentru profit unor cârciumi, hanuri și bâlciuri. Unii boieri luminați îşi
trimiteau ţiganii muzicanţi de la curte la studii muzicale în străinătate (de exemplu la Viena). Acolo,
aceștia se familiarizau cu sonorităţile occidentale, cu tonalitatea, cu funcţionalitatea tonal-armonică.

În Muntenia şi Moldova secolului XIX, tarafurile „clasice” erau alcătuite din: vioară/viori, nai, cobză.
Acestor instrumente li se alătura eventual și o dairea sau o tobă, pentru susținere ritmică. Presupunem că
toate instrumentele (inclusiv cobza) executau melodii: acompaniamentul armonic pe care tarafurile îl
practică astăzi nu exista. Presupunem de asemeni că abia pe la sfârșitul secolului XIX în execuțiile
tarafurilor au început să se profileze un rudiment armonic: o pedală dublă (cvintă) pe fundamentala şi
cvinta tonului de bază, asemănătoare cu pedala dublă a cimpoiului țărănesc.

Către mijlocul secolului XIX, toți romii de la curțile boierești și mănăstirești au fost eliberați din robie și
împroprietăriți în marginile satelor apropiate. Lăutarii au învățat muzicile consătenilor lor de la fluierași,

2
cimpoieri și drâmbași, și-au format un repertoriu și stil de interpretare țărănesc și au pornit să-și
făurească o clientelă rurală care dăinuie și astăzi.

Transilvania, Banat

Fiind depreciată social, meseria de muzicant era practicată doar de oameni din marginea societății, adică
de romi. În Transilvania romii nu erau sclavi, ci iobagi, asemeni multor țărani români. Practicarea muzicii
i-a ținut însă multă vreme în proximitatea curților nobiliare. Aici angajatorii lor le cereau să execute
muzici rurale locale, dar și „light classical music” din repertoriul central-european. Așa se face că
tarafurile țărănești care le-au prelungit mai târziu au adoptat pe termen lung instrumentele trio-ului de
coarde occidental: vioară, violă, violoncel sau “bas micuț”, înlocuit după o vreme cu contrabasul. (Pentru
modificările organologice ale acestor instrumente – vezi mai jos.) Etnomuzicologii de azi vorbesc
adeseori de „trio-ul transilvan”, considerat emblematic pentru tradițiile muzicale românești. Adevărul este
însă că și celelalte grupuri etnice din Transilvania – maghiarii și romii -- s-au folosit de aceleași trei
instrumente, în chipuri asemănătoare. Oricum ar fi, trio-ul transilvănean și tarafurile mai ample care au
crescut din el au avut de timpuriu posibilitatea să se apropie de armonia tonală occidentală.

Taraful rural în secolul XX

Taraful și-a construit și stabilizat două compartimente: primul specializat în execuția melodiilor –
pe care îl vom denumi compartimentul solistic – , al doilea specializat în susținerea ritmico-
armonică a melodiilor – compartimentul acompaniator. Fiecare compartiment poate să includă
un singur instrument, sau se poate dilata prin adiția unuia sau mai multor instrumente. Numărul
şi tipul instrumentelor alipite într-un compartiment sau altul este dependent de amplitudinea
evenimentului pe care sunt chemate să îl anime și de preferinţele angajatorului, care poate
solicita expres prezenţa sau absenţa unui instrument sau altul. În cursul timpului taraful se
lărgește treptat, până când, spre sfârșitul secolului XX, ele își atinge dimensiunile maxime: 7-8
instrumente/instrumentiști. De aici încolo se produce ușoara sa restrângere, la care ne vom referi
mai jos.

În toate regiunile țării și în majoritatea cazurilor concrete, compartimentul solistic se coagulează

în jurul viorii, mânuite de un instrumentist care este și șeful întregului ansamblu: primașul.
Compartimentul acompaniator este relativ diferit de la o arie culturală la alta. Principalul
instrument acompaniator , adică cel cu sunetul mai penetrant și cu potențialul armonic mai
consistent, este purtătorul unui sound regional specific și distinctiv. El este apt să particularizeze

3
nu doar tarafuri, ci şi stiluri muzicale regionale, prin culoarea timbrală, resursele armonice și
formulele sale de acompaniament (țiiturile). Pentru aceste motive, el a devenit criteriul
tipologizării tarafurilor din România.

(Pentru folosul studenților: principalul acompaniator va fi instrumentul care îi va ajuta să

repereze aria culturală din care provine taraful pe care sunt invitați să îl recunoască în examen.)

Tarafurile regionale de-a lungul secolului XX

În Muntenia, taraful se sprijină la început pe principalul său instrument acompaniator, cobza. În

timp, aceasta a fost însă înlocuită cu țambalul mic, apoi țambalul mare, cu acordeonul și în fine
cu synthesizer-ul. Taraful s-a expandat progresiv incluzând noi instrumente în ambele sale
compartimente. Câteva exemple de componențe instrumentale, înșiruite mai jos pe
firul cronologic:

- Vioară-cobză

- Vioară – ţambal mic (instrument cu resurse tonal-armonice excepţionale, apt să se in-

staleze în toate tonalităţile)

- Vioară (sau două viori) – țambal mic - contrabas

- Vioară (sau două viori) – țambal mic – acordeon – contrabas

- Vioară – clarinet – acordeon – violă de acompaniament – contrabas

- Vioară – clarinet – țambal mare – acordeon – violă de acompaniament – contrabas

- Vioară – synthesizer – violă de acompaniament – contrabas

Numeroase alte componențe instrumentale sunt posibile, cu condiția ca principalul acompaniator

să fie unul din cele menționate/subliniate.

Synthesizer-ul este instrumentul care, în ultimele trei decenii a încercat și chiar a reușit să se sub-
stituie tuturor principalelor intrumente acompaniatoare din toate tarafurile regionale. Neajunsul

4
său este acela că nu are un timbru distinctiv. Neajunsul este deseori remediat de programator,
care îi include în memorie timbrul principalului instrument acompaniator de altădată.

Moldova

Principalul acompaniator al tarafului a fost aici, pentru o lungă vreme, cobza. Aceasta s-a asociat
pe termen lung cu doba, iar timbrurile lor au fuzionat într-unul singur, care a devenit distinctiv
pentru taraful regional. Câteva exemple de tarafuri, înseriate mai jos aproximativ cronologic :

- Vioară-cobză

- Vioară-cobză - dobă

- Vioară- fluier – cobză - dobă

- Vioară-cobză -ţambal mic - dobă

- Vioară-clarinet – cobză - țambal mic (mai târziu mijlociu sau mare) – dobă

- Vioară – saxofon – synthesizer (cu timbru de dobă incorporat) – contrabas - dobă

Observațiile anterioare privitoare la synthesizer sunt, firește, valabile și în acest caz.

Alături de taraful centrat pe cobză-dobă, în Moldova a prins puteri și un alt tip de taraf, alcătuit
din instrumente de suflat: fanfara populară. Fanfara are dimensiuni restrânse : săraci fiind,
moldovenii și-au permis rareori să plătească pentru o nuntă mai mult de 7-8 instrumentiști. Ca
orice taraf, fanfara se construiește dintr-un compartiment solistic și altul acompaniator. În
compartimentul solistic intră/pot intra : clarinetul în mi bemol, clarinetul în si bemol, trompeta și
orice alt instrument din registrul acut (spre exemplu fluier, flaut sau flaut piccolo). În
compartimentul acompaniator intră : două fligoarne bariton și/sau doi corni, care se asociază
pentru a produce un miez armonic completat în grav de un trombon (cu pistoane sau cu culise),
un helicon sau o tubă. O dobă cu cinel asigură suportul ritmic al ansamblului.

5
Deși și-a pierdut din importanța pe care o avea cu câteva decenii în urmă, fanfara este încă
solicitată pentru nunțile moldovenești (mai ales pentru cortegiile nupțiale) și pentru alte petreceri
în aer liber. Fanfarele foarte mici de azi includ uneori și un acordeon sau un synthesizer.

De notat că moldovenii au o preferință marcată pentru sonoritățile supra-acute, țipătoare, produse

de clarinetul în mi bemol sau clarinet si bemol.

Oltenia

La începutul secolului XX, taraful “vechi » din Oltenia nordică (Gorjul) avea ca principal
instrument acompaniator chitara (cu acordaj special), mânuită întotdeauna de o femeie care era în
același timp și cântăreață. În același compartiment secund, chitarei i s-a alăturat de timpuriu
vioara secundă și contrabasul. În intervalul 1950-1970, chitara a fost înlocuită cu, sau dublată de
un acordeon mânuit de o femeie-cântăreață.

În Oltenia sudică, principalul acompaniator a fost însă cobza, înlocuită în timp de țambalul mic,
apoi (succesiv) de țambalul mare, acordeon și synthesizer.

Mențiune: În Moldova, Muntenia și Oltenia, taraful include întotdeauna și una sau mai multe
voci umane. Soliștii vocali sunt fie unul sau doi dintre instrumentiștii tarafului, fie un muzician
aparte, bărbat sau femeie.

Transilvania

În centrul arealului cultural ardelenesc s-au dezvoltat tarafuri în alcătuirea cărora au intrat multă
vreme exclusiv instrumente de coarde: vioara (numită ceteră), viola amenajată (numită contră
sau brace) – contrabasul (numit gordon sau gordună). Basul-gordon și viola-contră au suferit
însă modificări organologice care indicau asupra intențiilor estetice distincte ale țăranilor. Basul,
care a păstrat doar trei coarde, este mânuit energic cu un arcuș foarte robust. Viola a păstrat doar
trei coarde (la, re1 și sol) și a dezvoltat un acordaj special care permite executarea placată a
acordurilor majore.Trio-ul de coarde conține însă in nuce cele două compartimente ale oricărui
taraf: solistic (vioară-ceteră) și acompaniator (violă-contră și violoncelul sau contrabasul numit

6
în ambele cazuri gordon). În ultimele aproximativ trei decenii ambele compartimente se
expandează frecvent, incluzând și alte instrumente și ajungând la alcătuiri ca cele de mai jos:

Două sau trei viori – una, două sau trei viole – un contrabas
vioară și taragot – una sau două viole – un contrabas
vioară și clarinet – violă și acordeon – contrabas ș.a.
În câteva din ariile exterioare Transilvaniei propriu zise taraful are alcătuiri diferite:

În Bihor – vioară (normală sau cu goarnă) - vioară secundă - dobă;

În Maramureș: vioară – zongoră - dobă (tobă mijlocie cu cinel).

În Oaș, formula de taraf „vechi” (în cazul acestui ținut din prima jumătate a secolului XX) a fost
vioară – vioară secundă. De aproximativ șase decenii, vioara secundă a fost înlocuită cu o
zongoră. Taraful nu s-a extins aici decât prin dublare, triplare sau cvadruplare : două cetere-două
zongore ; trei cetere-trei zongore etc.

Câteva fapte vrednice de a fi reținute:

1. Taraful este un ansamblu (vocal-)instrumental cu geometrie variabilă. Membrii săi sunt până
târziu (uneori chiar și până azi) membrii aceleeaşi familii de muzicanţi romi: tatăl, fratele, fiii și
nepoții. Taraful a fost și pe alocuri continuă să un bussines de familie, transmis din generație în
generație. El s-a înnoit și se înnoiește constant, prin încorporarea unor instrumente noi, mai
moderne și eficiente sonor.

Extensiile succesive ale tarafului au fost întotdeauna motivate de necesitatea de a augmenta

intensitatea ansamblului, în condițiile sporirii continue a numărului de participanți la petreceri.
După adoptarea stațiilor de amplificare, extensiile tarafului au încetat. Mai mult chiar, odata cu
includerea în tarafuri a synthesizerului numărul de instrumente/muzicieni dintr-un taraf a scăzut.

Taraful din vechiul regat și muzicile sale trebuie puse în conexiune cu ansamblurile și muzicile
balcanice mai vechi și mai noi: otomane, post-otomane, greceşti, bulgărești, albaneze,
macedonene...

7
Taraful, descendent al trio-ului de coarde de la curtea nobiliară, și muzica de taraf din
Transilvania trebuie puse în conexiune cu muzicile savante și populare din perimetrul
intracarpatic (maghiară, austriacă, slovacă, sârbească).

______________________________________________________________________________