Erasmo sau A doua fotografie cu oameni mici, de Mircea Horia Simionescu, face parte

din Ingeniosul bine temperat. Dicţionar onomastic, ce deschide un ciclu greu încadrabil în tipare,
relevând, în mai mare măsură decât scrierile altor colegi de generaţie, disoluţia graniţelor epicului
tradiţional şi inserţia unor experienţe literare inedite, uneori şocante prin efectele ironice şi parodice
obţinute.

În text vorbeşte un narator-personaj, care inventează un scenariu ludic urmărit cu destulă

rigurozitate. Jocul este serios, pentru că aparţine copiilor şi angajarea lor este, până la un punct,
totală. Viziunea unei Republici în versiune ludică reprezintă mai mult decât un sistem politic obişnuit
obosit; dar are şi inconsistenţa spaţiului imaginar, fiindcă, la un moment dat, jocul este abandonat,
trecând în alt registru tematic, într-o altă secvenţă imaginară. Din aceste planuri narative ale textului,
se desprinde cu uşurinţă ideea jocului ca metaforă, ca mimesis, care urmează calea unei realităţi
alternative, alta decât cea cotidiană.

Evident, finalul textului conţine toate cele trei semnificaţii menţionate în formularea exerciţiului
propus, având ca punct de întâlnire noul sentiment apărut în sufletul personajului narator, dragostea
pentru Silvia, căreia îi scrie o poezie. „Trădat de toţi” în „jocul de-a Republica”, lăsat în seama
oamenilor mari, capabili de toate antiutopiile posibile, personajul suferă o mutaţie sufletească,
intrând în alt joc, mai subtil, al dragostei, semn de hotar între vârsta infantilă şi adolescenţă.

Lumea jocului este mai „serioasă” decât cea a realităţii, pentru că potenţialul creativ este mult mai
mare decât cel „pragmatic” al lumii reale. Jocul eşuează şi participanţii se întorc în cotidianul banal,
lipsit de strălucire. Lumea obişnuită este lipsită de aura miraculoasă a jocului. De aceea, caracterul
ludic al realului va dispărea, lumea fiind cuprinsă de nepăsare, de imobilitate, de incapacitate de
schimbare.

În timpul jocului, adultul se înscrie într-o specie de mimesis imperfect: el nu mai poate imita autentic
lumea copiilor, fiind de aceea privit cu neîncredere de aceştia. Copiii nu mimează, în timp ce adulţii
„se prefac”, încearcă să pară genuini, lucru ce nu le reuşeşte pe deplin. „Lăsaţi-mă să dorm” exprimă
aspiraţia poetului către vârsta primordială a omenirii, asimilată copilăriei. „M-am copilărit” exprimă
tocmai această dorinţă de a recupera timpul arhaic, respectând principiile „mitului eternei
reîntoarceri”.
Ficţiunea nu este nici adevărată, nici falsă. Universul său este inventat şi totuşi e perceput ca şi
cum ar fi real. Prin aceasta, ficţiunea se apropie de joc. Discutaţi afirmaţiile de mai sus cu referire la
textul din manual al lui M.H. Simionescu. Nu se poate spune despre un univers literar că este real.
Orice univers presupune o ficţiune intrinsecă: în cazul lumii de azi, ficţiunea constă în aproximarea
de multe ori greşită a condiţiei umane, evenimentele sociale, economice, programele de schimbare a
existenţei umane fiind efectuate în intervale de timp prea mari în raport cu durata medie de viaţă a
omului. Astfel de societăţi sunt utopice, deşi, paradoxal, sunt numite reale.

Ficţiunea unui univers poate fi realitatea altuia. Lumea adulţilor este, de cele mai multe ori, fictivă,
pentru că aproximările de la care se porneşte sunt eronate. Un exemplu poate fi concludent: la
războaie participă combatanţi care au despre sine iluzia că vor supravieţui după ce conflictul se
termină. Jocul copiilor din textul lui M.H. Simionescu este diferit: ei ştiu de la bun început că, la
sfârşitul jocului, se vor regăsi teferi.

Deşi, în textul acesta, războiul nu este real, ficţiunea lui se apropie mai mult de condiţiile primordiale
ale luptelor dintre zei, care, chiar după mari încleştări, nu-şi pot pierde viaţa. Chiar după
Armageddonul din mitologiile nordice, zeii germanici sunt regeneraţi, revenind la starea iniţială, de
nemurire şi de sănătate deplină. De aceea, utopia jocului este mai mică în cazul copiilor decât al
adulţilor, apropiindu-se de statu-quo-ul propus de Gerard Klein în Seniorii războiului, în care
combatanţii se trezesc la viaţă după ce bătălia s-a sfârşit.