Literatură comparată

Anul II, semestrul II

FIŞĂ DE LUCRU
Mitul Labdacizilor: confruntarea cu destinul - Oedip
Seminarul VI

Lectură obligatorie:
Oedip rege – Sofocle (429 î. Hr.)
Oedip la Colonos – Sofocle (406 î. Hr.)
Mașina infernală – Jean Cocteau (1934)
a. Perspective interdisciplinare

1
 Literatură comparată
Anul II, semestrul II

1. Gustave Moreau – Oedipe et le Sphinx (1864)1

2. Gustave Moreau – Oedipe voyageur (1888)
3. Jean Auguste Dominique Ingres – Oedipe explique l'enigme du sphinx (1808 – 1827)2

b. Origini. Context mitic

Oedipus, fiul lui Laius, regele cetății Thebae, și al Iocastei. Un oracol îi prezisese lui Laius ca va pieri ucis de mîna fiului său, așa încît, atunci cînd regina Iocasta
l-a născut pe Oedipus, Laius s-a grăbit să îndepărteze copilul. El l-a încredințat unui slujitor, cu porunca să-l abandoneze undeva, cît mai departe. Oedipus e găsit
însă de niște păstori corintieni, care-l duc la curtea regelui Polybus. Polybus îi va fi tată adoptiv pînă cînd copilul va atinge vîrsta bărbăției. Atunci Oedipus
părăsește casa lui Polybus și merge la Delphi să consulte oracolul. Pe drum are loc un incident. Într-un loc strîmt și povîrnit, niște călători care vin din partea opusă
îi poruncesc să se dea la o partea și să lase drumul liber să treacă. Oedipus se împotrivește. Are loc o încăierare în cursul căreia el omoară doi oameni: unul dintre
aceștia este Laius, propriul său tată, pe care însă Oedipus nu-l cunoaște. În felul acesta oracolul s-a împlinit. Luînd calea cetății Thebae, unde după moartea lui
Laius fusese ales rege Creon, Oedipus se măsoară cu Sfinxul. Cu mintea sa ageră el izbutește să dezlege enigma pusă de Sfinx și obține răsplata făgăduită: tronul
cetății Thebae și mîna reginei Iocasta, despre care nimeni – și cu atît mai puțin el – nu știe că e propria sa mamă. Din căsătoria lui Oedipus cu Iocasta se nasc patru
copii: Eteocles, Polynice, Antigona și Ismene. Dar cetatea Thebae e bîntuită de o molimă cumplită, căreia nimeni nu-i știe leacul. Supușii săi mor secerați și regele
Oedipus, îndurerat, îl trimite pe Creon să consulte oracolul pentru a afla care e motivul mîniei zeilor. Oracolul răspunde că trebuie răzbunată moartea lui Laius și
Oedipus pornește pe dată cercetările pentru a-l descoperi pe vinovat. Se dovedește însă a fi el însuși ucigașul și, îngrozit de propria-i faptă precum și de căsătoria
incestuoasă cu Iocasta, Oedipus se pedepsește singur: el își scoate ochii și, lipsit de vedere, pornește într-o tristă pribegie, în straie de cerșetor, călăuzit de fiica sa,
Antigona, spre alte meleaguri. Găsește ospitalitate la Attica și moare, bătrîn și îndurerat la Colonus.

1
The legendary Greek prince Oedipus confronts the malevolent Sphinx, who torments travelers with a riddle: What creature walks on four legs in the morning, two legs at noon,
and three legs in the evening? Remains of victims who answered incorrectly litter the foreground. (The solution is the human, who crawls as a baby, strides upright in maturity, and
uses a cane in old age.) Moreau made his mark with this painting at the Salon of 1864. Despite the growing prominence of depictions of everyday life, he portrayed stories from the
Bible, mythology, and his imagination. His otherworldly imagery inspired many younger artists and writers, including Odilon Redon and Oscar Wilde. Sursă:
https://www.metmuseum.org/art/collection/search/437153
2
In a steep, rocky landscape, Oedipus, a character from Greek mythology, is seen naked, in profile, facing the Sphinx. This monster, with the face, head, and shoulders of a
woman, a lion's body, and bird's wings, is standing in the shadows of a cave. Oedipus is giving the solution to the riddle that the Sphinx has asked him, as he has asked all travelers
passing through this region of Thebes. When the monster asked him: "What is it that has a voice and walks on four legs in the morning, on two at noon, and on three in the
evening?" Oedipus answered that it was man who, as a child crawls on all fours, as an adult walks on two legs, and in old age uses a stick as a third leg. At the bottom of the
picture, a discarded foot and human bones recall the previous travelers who have perished after failing to reply. In the background, one of Oedipus's companions is running away,
terrified. Further away, in the distance, the buildings of the city of Thebes can just be made out. The theme of the work is the triumph of intelligence and of human beauty. But the
scene is also one of man confronting his destiny since Oedipus's exploit will lead to him becoming king of Thebes and marrying his mother Jocasta, as the oracle had predicted
when he was born. It was a subject rarely portrayed from the end of the classical period until Ingres, but in the nineteenth century it came to fascinate many artists, most notably
Gustave Moreau (1826-1898). Sursă: https://www.louvre.fr/en/oeuvre-notices/oedipus-explaining-enigma-sphinx

2
 Literatură comparată
Anul II, semestrul II
Iocasta (sau Epicaste), soția lui Laius, regele cetății Thebae, și mama lui Oedipus. După moartea soțului ei s-a căsătorit cu Oedipus, fără să știe că e propriul ei fiu,
apoi, cînd a aflat, s-a spînzurat.

Laius, fiu și urmaș al lui Labdacus la tronul cetății Thebae, căsătorit cu Iocasta, sora regelui Creon. Un oracol îi prezisese lui Laius că avea să moară ucis de
propriul său fiu. Datorită acestui fapt, cînd Iocasta l-a născut pe Oedipus, Laius a poruncit ca el să fie abandonat pe muntele Cithaeron, pradă fiarelor sălbatice.
Copilul a fost însă găsit de niște păstori, care l-au luat cu el și l-au dus la curtea regelui Polybus. După trecerea anilor, Laius își întîlnește pe drum fiul, care se
dusese să consulte oracolul de la Delphi. Între cei doi are loc un incident și, fără să știe că se afla în fața propriului părinte, Oedipus îl ucide pe Laius. În felul
acesta oracolul se împlinește.

c. Direcții de lectură:

1. Paricid
2. Incest
3. Confruntarea cu Sfinxul
4. Orbirea
5. Exilul
6. Elementul străin
7. Esență vs. Aparență
8. Fuga de destin
9. Lectura psihanalitică

d. Antropologia structurală

Citiți capitolul Structura miturilor din lucrarea antropologului Claude-Levi Strauss (Antropologia structurală) și urmăriți schema de mai jos:
Cadmos o caută pe sora sa, Europa,
răpită de Zeus (1)
Cadmos ucide dragonul (2)
Spartanii se extermină între ei (3)
Labdacos (tatăl lui Laios) = șchiop (4)
Laios (tatăl lui Edip) = strîmb (5)
Edip ucide pe tatăl său, Laios (6)
Edip ucide Sfinxul (7)
Edip = picior umflat (8)
Edip se căsătorește cu Iocasta, mama sa
(9)
Eteocle ucide pe fratele său, Polynice (10)
Antigona îl îngroapă pe Polynice, fratele
ei, violînd interdicția (11)

3
 Literatură comparată
Anul II, semestrul II
Ce raporturi se stabilesc între aceste evenimente?
Care este semnificația simbolică a numelor personajelor din mitul lui Oedip?

Concept Fragment critic Comentarii

Mama reprezintă pentru fiică o autoritate care îi limitează voința și are misiunea de a-i
impune renunțarea la libertatea sexuală impusă de societate; de altfel, în unele cazuri este
vorba de un fel de rivalitate între mama și fiică, de o veritabilă concurența. Aceleași relații
chiar cu un plus de acuitate, le regăsim între tată și fiu. Pentru fiu, tatăl apare ca
personificarea oricărei constrîngeri sociale, suportată cu neliniște; tatăl se opune afirmării
voinței fiului, îi barează accesul prematur la plăcerile sexuale și, în caz de comunitate a
bunurilor, accesul la folosința acestora. Așteptarea morții tatălui se ridică, în cazul
succesorului la tron, la o atitudine cu adevărat tragică. În schimb, relațiile dintre tați și fiice,
dintre mame și fii par sincer amicale. (...) Tocmai pe calea observației aflăm noi la ce vîrstă
timpurie trebuie să localizăm această atitudine căreia îi dăm numele de complexul lui Oedip,
deoarece legenda care are drept erou pe Oedip realizează, neimprimîndu-le decît o ușoară
atenuare, cele două dorințe extreme care decurg din situația de fiu: dorința de a-și ucide tatăl
și aceea de a se căsători cu mama. (Freud 1990, 194-195)
Definiți conceptul freudian complexul lui Oedip.

Nu întotdeauna în lumea de dincolo există un loc special destinat morților. Adesea, ei se

adăpostesc prin împrejurimile casei, ale mormîntului (numit izba mortului, la populația
votiak) sau cimitirul (numit satul morților de către populația mandan). În acest caz,
îngroparea constituie adevăratul rit de agregare la lumea generală a morților. Faptul este
foarte evident la ceremîși, care, probabil sub influența tătarilor, cred și într-o lume de
dincolo, asemănătoare cu cerul ostiacilor ; acolo se ajunge, fie pe o prăjină servind de pod
peste un cazan, fie urcând pe o scară. Și morții mordvini au ca adăpost mormîntul sau
cimitirul2. Legătura cu cei vii, deci perioada de prag, durează în acest caz mai mult, cei vii
reînnodînd-o periodic, așa cum s-a spus, fie prin mese în comun sau vizite, fie hrănind
mortul (gaură în pămînt și în sicriu, trestie, alimente puse pe mormînt etc.). Dar vine
întotdeauna un moment cînd legătura se rupe, după ce s-a slăbit treptat. În acest caz, are loc
ultima comemorare sau ultima vizită etc., care conține rituri de separare față de mort și de
reconsolidare a societății, restrînsă sau largă, a celor vii. Iată acum o listă a riturilor de
trecere considerate în mod izolat, listă care, la fel ca altele prezentate în acest volum, nu are
pretenția de a fi completă. Printre riturile de separare, dintre care unele au fost trecute în
revistă, se cuvin incluse : diversele procedee de transport al cadavrului afară ; arderea
uneltelor, a casei, a bijuteriilor, a averii mortului ; uciderea soțiilor, a sclavelor, a animalelor
sale preferate ; spălările, ungerile și, în general, riturile numite de purificare ; tabuurile de
4
 Literatură comparată
Anul II, semestrul II
orice fel. Pe lîngă acestea, există procedeele materiale de separare : groapă, sicriu, cimitir,
împrejmuire de nuiele, depunere a cadavrelor în copaci, mormane de pietre etc. care se
construiesc sau se utilizează ritual, închiderea sicriului sau a mormîntului care încheie
adesea întregul rit într-un mod solemn. Ca rituri colective, sînt ceremoniile periodice de
alungare a sufletelor celor morți în afara casei, a satului, a teritoriului tribal. Ritului de
răpire a miresei îi corespund luptele pentru cadavru, atît de răspîndite în Africa, pentru care
nu pare să se fi găsit pînă acum adevăratul sens : cei vii nu vor să piardă pe unul din
membrii societății, decît dacă sînt forțați, căci are loc o scădere a puterii sociale. Din acest
motiv, luptele sînt cu atît mai violente cu cît poziția mortului în societate era mai înaltă. Cît
despre distrugerea propriu-zisă a cadavrului (incinerare, grăbirea putrefacției etc.), aceasta
are ca obiect dezagregarea părților componente, corpuri și suflete ; în ciuda afirmațiilor lui
Hertz, foarte rar resturile (oase, cenușă) constituie noul corp al mortului în viața de apoi.
(Gennep 1996, 145-146)
Discutați importanța ritualurilor funerare în societatea antică grecească în
perspectiva finalului propus de Sofocle în Oedip la Colonos.

Pentru gîndirea gînditorilor greci timpurii unitatea şi lupta dintre fiinţă şi aparenţă erau
active în chip originar. Dar lucrul acesta a fost reprezentat în chipul cel mai înalt şi cel mai
pur în poezia tragică greacă. Să ne gîndim la Oedip rege a lui Sofocle. Oedip, la început
salvatorul şi stăpînul statului, înconjurat de strălucirea gloriei şi de binecuvîntarea zeilor,
este smuls din această aparenţă — care nu este doar o părere subiectivă a lui Oedip despre
sine însuşi, ci chiar acel ceva în care se împlineşte apariţia Dasein-ului său, pînă ce survine
starea de neascundere a fiinţei sale ca ucigaş al tatălui şi ca pîngăritor al mamei. Calea care
duce de la acel început plin de strălucire pînă la acest final al ororii este o unică luptă dintre
aparenţă (starea de ascundere şi blocarea de acces) şi starea de neascundere (fiinţa).
Ascunsul care e propriu celui ce l-a ucis pe fostul rege Laios e cel ce asediază cetatea. Oedip
porneşte la dezvăluirea acestui ascuns cu pasiunea celui ce stă în spaţiul deschis al strălucirii
şi este, totodată, grec. Pas cu pas el trebuie să se pună pe sine în starea de neascundere pe
care, pînă la urmă, nu o poate suporta decît scoţîndu-şi el însuşi ochii, cu alte cuvinte,
smulgîndu-se din lumină şi lăsînd noaptea învăluitoare să-l acopere, pentru a cere apoi
urlînd, orbit cum este, să se deschidă larg toate uşile ca poporul să-l poată vedea ca ceea ce
el este. Însă nu trebuie să vedem în Oedip doar omul care se prăbuşeşte; în el trebuie să
sesizăm totodată acea configuraţie a Dasein-ul grecesc în care pasiunea fundamentală a
acestuia — pasiunea dezvăluirii fiinţei, adică a luptei pentru fiinţa însăşi — îndrăzneşte să
se avînte în zonele cele mai vaste şi cele mai sălbatice. În poezia În dulcele azur înfloreşte...
Holderlin enunţă aceste cuvinte profetice : „Poate că regele Oedip are un ochi prea mult".
Acest ochi în plus este condiţia fundamentală a oricărei interogări şi a oricărei cunoaşteri
măreţe si unicul ei temei metafizic. Cunoaşterea si stiinta grecilor este tocmai această
5
 Literatură comparată
Anul II, semestrul II
pasiune. Dacă astăzi i se recomandă ştiinţei să se pună în slujba poporului, este fără îndoială
o cerinţă necesară şi legitimă, dar prin aceasta i se cere prea puţin şi nu ceea ce ar trebui cu
adevărat să i se ceară. Ascunsa voinţă de transfigurare a fiinţării în starea de deschidere a
Dasein-ului vrea mai mult. Pentru a ajunge la o transformare a ştiinţei, adică mai întîi a
cunoaşterii originare, Dasein-ul nostru are nevoie de o cu totul altă profunzime metafizică.
Este nevoie, mai întîi, să se obţină iarăşi o relaţie fundamentală, ctitorită şi construită în
spiritul adevărului, cu fiinţa fiinţării în întregul ei. Raportarea noastră, a celor de azi, la tot
ce se cheamă fiinţă, adevăr şi aparenţă este de multă vreme atît de încîlcită şi fără fundament
şi fără pasiune, încît şi în interpretarea şi însuşirea poeziei greceşti nu reuşim să intuim decît
o mică parte din forţa acestei rostiri poetice în Dasein - ul grecesc. Cea mai recentă
interpretare a lui Sofocle (din anul 1933), pe care o datorăm lui Karl Reinhardt, se apropie
mult mai mult de Dasein-ul grec şi de fiinţa greacă decît toate încercările de pînă acum,
pentru că Reinhardt vede şi interoghează evenimentele tragice pornind de la relaţiile
fundamentale dintre fiinţă, stare de neascundere şi aparenţă. Chiar dacă mai intervin de
multe ori subiectivisme şi psihologisme moderne, interpretarea lui Oedip rege ca „tragedie a
aparenţei" este o realizare remarcabilă. Opresc aici trimiterea la configurarea poetică a
luptei dintre fiinţă şi aparenţă la greci, dar nu înainte de a cita un fragment din Oedip rege ,
care ne oferă prilejul să stabilim, fără nici un fel de dificultate, corelaţia dintre caracterizarea
noastră provizorie a fiinţei greceşti în sensul situării durabile si caracterizarea obtinută acum
a fiinţei ca apariţie. (Heidegger 1999, 147-148)
Din ce punct de vedere putem numi piesa Oedip rege o tragedie a aparenței?
Exemplificați.
Discutați dubletul heideggerian în perspectiva pieselor lui Sofocle: adevărul reic vs.
adevărul propozițional.