CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN MEDICINĂ ŞI FARMACIE

,,RAISA PACALO’’

Catedra Discipline farmaceutice

Specialitatea Farmacie
calificarea Asistent farmacist

Suport de curs
Unitatea de curs Farmacognozie I

Chişinău 2018
Suport de curs Unitatea de curs Farmacognozie I, II, III, a fost elaborată de cadrul
didactic al CENTRULUI DE EXCELENŢĂ ÎN MEDICINĂ ŞI FARMACIE ,,RAISA PACALO”
ANA DIACONU, profesoară la unitatea de curs Farmacognozie, grad didactic unu, farmacist,
categoria superioară în farmacie, membrul al Asociației Farmaciștilor.

„DISCUTAT”
la şedinţa catedrei Discipline farmaceutice
proces-verbal nr. ______
din „_____”__________ 2018
Şef catedră ___________________ Elena ENI

„APROBAT”
la şedinţa Consiliului metodic
proces-verbal nr. _____
din „_____”___________ 2018

„COORDONAT”
Metodist grad superior, profesor
La unitățile de curs Genetica medicala si
Asistenta medica in pediatrie
Grad didactic superior, doctor in pedagogie
________________ Ludmila Botnarciuc
din „_____”___________ 2018
 ARGUMENT

Farmacognozia este disciplina fundamentală și face parte din aria curriculară a unităţilor de
curs orientate spre specialitate, statutul disciplinei –disciplină obligatorie, care asigură traseul
individual de formare profesională şi perspectivele de angajare în câmpul muncii.Fiecare unitate de
curs are cod de identificare:

unităţii de curs S. 03 O. 023 Farmacognozie I,

unităţii de curs S. 04 O. 027 Farmacognozie II,
unităţii de curs S. 05 O. 031 Farmacognozie III.

Disciplina Farmacognozie prezintă principalele caracteristici ale materiilor prime vegetale

utilizate în fitoterapie, în farmacii, în industria plantelor medicinale, sunt studiate cele mai
importante produse vegetale cu referire la originea, obţinerea şi compoziţia lor chimică, acţiunea
terapeutică a principiilor active, având ca scop consolidarea bazei ştiinţifice de utilizare a plantelor
medicinale în terapie.
Clasificarea produselor naturale se face în funcţie de grupa de principii active dominante:
glucide, lipide, proteine, alcaloizi, compuşi aromatici, compuşi terpenici, ulei volatil, rezine,
substanțe amare,vitamine, substanțe tanante, saponozide, heterozide, flavonozide.
Necesitatea modernizării procesului de formare a specialiştilor medicali cu studii
postsecundare, ajustată la reformele actuale din domeniul ocrotirii sănătăţii, a fost influenţată de
apariţia şi implementarea noilor acte legislative. Procesul de instruire în Centrul de excelenţă în
medicină şi farmacie „Raisa Pacalo” se organizează în corespundere cu documentele legislative şi
normative din ţară, prin coordonarea şi racordarea la cerinţele europene, care promovează calitatea
pregătirii cadrelor medicale cu studii postsecundare:
Competenţele profesionale ale viitorului Asistent farmacist evidenţiază capacitatea de a integra
cunoştinţele teoretice cu deprinderile practice în realizarea activităţii profesionale şi a obţine
performanţe descrise în calificarea profesională. Astfel unitatea de curs Farmacognozie formează
următoarele competenţe profesionale specifice:
CS 1. Organizarea procesului de investigare farmacognostică conform documentaţiei analitice
de normare (DAN) și Monografiilor Farmacopeece (ord. MS Nr.115);
CS 2. Identificarea plantelor medicinale și a produselor vegetale în baza caracterelor
anatomo-morfologice;
CS 3. Analiza farmacognostică a plantelor medicinale și produselor vegetale;
CS 4. Selectarea speciilor de plante medicinale utilizate în tratamentul afecţiunilor
specifice populației R.Moldova;
CS 5. Comunicarea corectă şi adecvată situaţiei profesionale în corespundere cu etica şi
deontologia lucrătorului medical și farmacistului;
CS 6. Cunoașterea preparatelor medicamentoase cu specificarea dozelor, indicarea căilor şi
modului de administrare în baza cunoştinţelor şi competenţelor dobândite
 Unitatea de curs Farmacognozie I.

Partea generală

• Conținutul farmacognoziei și sarcinile ei

• Istoricul Farmacognoziei
• Interdependența cu alte discipline
• Compoziția chimică a plantelor medicinale.
• Variabilitatea compoziției chimice.
• Substanțe farmacoșogic active. Principii active, substanțe insoțitoare și de
balast.
• Obţinerea produselor vegetale
• Recoltarea
• Colectarea plantelor
• Sortarea
• Transportul
• Uscarea plantelor
• Clasificarea produselor vegetale.
• Standardizarea produsului vegetal.
• Ambalarea și marcarea produsului vegetal.
• Păstrarea produsului vegetal.
• Ocrotirea plantelor medicinale din flora spontană
• Aducerea produsului vegetal în stare finită.
• Analiza farmacognozică a produsului vegetal.
 Conţinutul farmacognoziei şi sarcinile ei.
Farmacognozia este ştiinţa care are drept obiect cunoaşterea produselor naturale de origine
vegetală şi animală, utilizate direct ca medicamente sau care servesc drept sursa la prepararea
medicamentelor. Produsul vegetal poate fi constituit din planta întreaga sau numai din anumite
părţi de planta: organe subterane, scoarţa, frunze, flori, fructe, seminţe, muguri, care conţin
substanţe farmacologice active.
Rădăcina- radices, Rizomi- rizomata, Scoarta- cortex, Frunza- folia, Floarea- flores
Partile aeriene- herba, Fructe-fructus, Semințe-semina, Muguri-gemme .
Tot ca produse vegetale sunt considerate şi uleiurile volatile, răşinile, balsamurile, gumele, uleiurile
grase care se obţin prin diverse metode de extracţie, presare. Prin folosirea termenului de produs
vegetal se urmărește totodată înlocuirea denumirii vechi de “drog”, care astăzi este utilizată
fregvent, pentru produsele care sunt folosite de toxicomani (Stupifiante, halucinogene etc.).
Farmacognozia studiază produsele vegetale sub toate aspectele, în afară de acţiunea lor fiziologică,
care formează obiectul farmacodinamie.
Numele de farmacognozie ,derivă de la cuvintele grecești farmakon-medicament și gignosco-
cunosc. Acest nume a fost întrodus de C.A.Seydler. in anul 1985, care l-a intrebuințat în publicația
sa “Analecta Pharmacognostica”.
În dependență de problemele pe care farmacognozia le înaintează, putem evidenţia farmacognozia
pură şi aplicată.
Farmacognozia pură se ocupă cu studiul problemelor pur ştiinţifice.
Farmacognozia aplicată, ea îşi propune drept scop cunoaşterea şi determinarea produselor vegetale
şi animale oficinale.
Obiectul de studiu al farmacognoziei include:
1). Studierea plantelor medicinale ca surse de substanţe farmacologic active.
Se studiază compoziţia chimica a plantelor, biosinteza substanţelor de bază care au întrebuinţare în
medicină, dinamica formării lor în plante, acţiunea factorilor mediului înconjurător şi metodelor de
cultivare a plantelor medicinale asupra acumulării principiilor active.
2). Determinarea resurselor de plante medicinale.
Se studiază plantele medicinale în condiţii naturale, a identifica locurile de creştere a lor în masa, a
stabili gradul de răspândire si rezervele de exploatare a lor. Pe baza datelor obţinute în rezultatul
acestor investigaţii de elaborat planuri perspective de recoltare a produselor vegetale. Cunoaşterea
dinamicii acumulării principiilor biologic active în organele vegetale ale plantei dă posibilitatea de a
reglementa termenele şi metodele de recoltare, uscare si a produselor vegetale.
3). Normarea si standardizarea produselor vegetale.
În acest scop se elaborează proiecte ale documentaţiei tehnice de normare (standarde, monografii
farmacopeice, diverse instrucţiuni), sunt perfecţionate metodele determinării identităţii şi calităţii
produselor vegetale.
4). Descoperirea noilor remedii de origine vegetala in scopul elaborarii medicamentelor
eficiente.
Istoricul farmacognoziei.
A fi sănătos, a trăi mult și bine, reprezintă trepiedul tuturor opțiunilor umane de la origini și pâna în
prezent. Inițial omul a observat că un animal sălbatic nu mănâncă anumite plante sau fructe pe care,
în mod vizibil le evită. Din acest motiv el nu se otrăvește niciodată.
Diverse remedii si tratemente sau transmis verbal din generatie in generatie pina la aparitia
scrisului În timpul elenilor si romanilor, terapia cu plante ia un avânt considerabil ceea ce duce la
apariţia de culturi de plante medicinale. De la sumerieni , în jurul anului 6000 î.e.n., ne-au rămas
date despre folosirea plantelor medicinale. Babilonienii și asirienii au întocmit , în jurul anului 5000
î.e.n. un dicționar de plante medicinale și au înființat în orașul Ninive o grădină de plante
medicinale și aromatice. Din vestigiile ce se găsesc în Londra reese că asirienii cultivau macul încă
până la anul 2700 î,e.n.,iar menta, atestările datează din jurul anului 1200 î.e.n. Toate datele
amintite s-au găsit pe tăblițele de lut ale asirienilor. Din papirusurile egiptene , s-au găsit mii de
rețete , din care a reeșit, că se folosea foarte mult coriandru și ricinul. De menționat inscripțiile
ebraice sau manuscrisele chinezești , ce conțin date , care și astăzi sunt uimitoare prin
complexicitatea lor.
 Unul ditre cei mai vestiţi medici ai acestor timpuri este Hippocrates, supanumit parintele
medicinii. În opera sa Corpus Hipocraticum, a descris pe larg 236 de plante medicinale, prescriind
în 62 de cărţi, sfaturi igienice şi profilactice, după principiul, natura trebuie ajutată în acţiunea ei
tămăduitoare. Tot Hipocrat a programat ideea lui Asklepios din Tesalia, Intii cuvintul, apoi planta
si la urma cuţitul, adică mai întii se va folosi psihoterapia, apoi se va apela la fitoterapie şi numai
după aceasta se va folosi terapia chirurgicala.
Aristotel s-a ocupat indeosebi de produsele animale, iar Theophrastus in lucrarea sa Istoria
plantelor, face descrierea botanică a plantelor.
Dioscoride, medic grec, este adevăratul parinte al farmacognoziei. Tratatul său tradus în limba
latină sub titlu De materia medica, cuprinde desene şi descrierea a peste 500 produse vegetale,
animale şi minerale folosite în practica medicală.
Pliniu cel Batrin in Historia naturalis, a descris 250 de produse vegetale. În evul mediu, cultura
plantelor medicinale se practica pe lânga mănăstiri, iar cunostinţele despre leacurile vegetale le
posedau numai călugarii. Între secolele VIII-XIII cunostinţele de medicină şi farmacie au fost
preluate şi îmbogăţite de şcoala arabă prin reprezentanţii săi: Avicenna, Averrhoes, Ibn Beitar.
Paracelsus(Theophrastus Bombastus von Hohenheim), a folosit pentru prima oara noţiunea de
principiu activ, înţelegând prin aceasta obţinerea sufletului vegetalelor, sub formă de chintesenta.
Descrierea şi clasificaea plantelor revine botanistului seudez K.Linne.
Primele date ştiinţifice cu privire la compoziţia chimică a plantelor apar odată cu izolarea unor acizi
organici de către farmacistul seudez K. Scheele. Până la sfirşitul sec. XVIII, ştiintele naturii şi
medicina au fost strins legate. De –abia în sec. XIX, medicină se desparte de ştiinţele naturii. Toate
aceste lucrări au fost influenţate pozitiv de dezvoltarea farmacognoziei.

Interdependenţa farmacognozie cu alte disciplini.

Farmacognozia studiind îndeosebi materia primă de origine vegetală, se fundamentează pe

numeroase cunoştinţe de morfologie şi fiziologie vegetala, botanica sistematică. Tot atât de utile
sânt şi noţiunile de chimie (anorganica, organica, analitica, coloidala) şi fizica fără de care nu sânt
înţelese numeroasele capitole ale farmacognoziei, de exemplu: biogeza, structura chimică,
extragerea principiilor active, analiza calitativă şi dozarea lor. Pe de altă parte, între farmacognozie,
chimia farmaceutică şi tehnologia medicamentului exista o interdependenţă perfectă. Dezvoltarea
ştiinţelor farmaceutice este condiţionată de legătura şi colaborarea dintre aceste 3 discipline. Într -
adevăr o cucerire nouă din domeniul farmacognoziei deschide largi perspective chimiei
farmaceutice, după cum noi produse de sinteza şi metode noi de analiză dă farmacognoziei
posibilitatea de a aprecia produsul vegetal studiat. Între tehnologia medicamentelor şi
farmacognozie există aceleaşi raporturi, căci fără cunoaşterea compoziţiei chimice a produselor
vegetale nu se pot prepara din ele medicamente de reala valoare terapeutică. În acelaşi timp dacă
farmacognoziei nu-i sunt cunoscute noile cercetări ale tehnologiei referitoare la elaborarea
preparatelor galenice şi a formelor medicamentoase, nu va putea condiţiona produse
corespunzătoare imperativului timpului. Cunoştinţele dobândite la studierea farmacognoziei sunt
absolut necesare pentru farmacodinamiei si toxicologie, căci nu se poate vorbi de acţiunea
farmacodinamica sau toxicitatea unui produs până nu se cunoaşte compoziţia chimică.
Obţinerea produselor vegetale.
Obţinerea produselor vegetale include un sir de operaţii, începând cu recoltarea şi terminând cu
adaptarea măsurilor cu privire la corectitudinea păstrării lor. Colectarea plantelor medicinale
spontane la prima etapa este o producere în serie mică, deoarece plantele sunt strânse de culegători
individuali în cantităţi aproximativ mici. După acumularea lor la punctele de primire sau depozitare
apare posibilitatea de a fi ulterior prelucrate in mod mecanizat. Gospodăriile specializate in
cultivarea plantelor medicinale au posibilitatea mecanizării procesului de colectare la toate etapele.
În natura colectarea începe cu identificarea plantei după descrierea ei botanica. Pentru aceasta e
necesar de a compara cu desenele din atlas, carte, cu ierbarul, diapozitive. Daca planta după toate
caracterele morfologice coincide cu descrierea botanica poate fi colectata.
Compoziţia chimică a plantelor medicinale.
Organismul vegetal este foarte complicat nu numai după structura lui chimică, dar şi după funcţiile
pe care le îndeplineşte. În natura plantele constituie cel mai perfect laborator de elaborare a
substanţelor organice din cele anorganice, fără de care ar fi imposibilă viaţa omului. Plantele poseda
o diversitate uimitoare în schimbul de substanţe și au capacitatea de a sintetiza din bioxid de carbon,
apa şi substanţe anorganice o anumită cantitate însemnată de diferiţi compuşi.
In organismele umane se pot identifica 21 elemente, dintre care 16- (H, C, N, O, P, S, Na, 0, K, Ca,
Cl, Mn, Fe, Co, Cu, Zn, Mg) se intilnesc in toate sistemele vii, iar 5- (B, Al, V, Mo, I.)numai la
citeva specii. Cei mai simpli compusi anorganici “CO2, H2O, NO3, SO4-2, PO4-3” furnizeaza plantei 6
elemente de baza “C, H, O, N, S, P” din care se formeaza majoritatea compusilor tesuturilor:
albumine, acizi nucleici, glucide, lipide, etc.Pe baza substantelor simple in plante se sintetizeaza
compusi care la prima vedere nu ar avea pentru plante nici o insemnatate functionala.Asa compusi
secundari sunt terpenoidele, alcaloizii, compusii fenolici in diverse forme.
Apa - un rol însemnat al apei în procesele vitale ale plantei este condiţionat de faptul, că ea
reprezintă mediul în care se petrec procesele biochimice caracteristice organismului viu. Este un
participant activ al reacţiilor chimice. Conţinutul apei în plantele medicinale se găseşte în proporţie
de 40-90% şi variază în dependenţă de organele plantei. Partea cea mai mare a apei se află în stare
liberă şi numai o parte neînsemnată în stare legată, fixată de coloizii vegetali. De aceea părţile
planei (frunze, flori, fructe ) foarte uşor se usucă până la umiditatea de 10-15%.
Orce planta are in componența ei substanțe care pot fi împarțite în 2 gr:
organice și minerale.
Substanțele organice la rîndul lor imparținduse în metaboliti:
primari si secundari.
Din substantele primare fac parte : albuminele,glucidele,lipidele,fermenti si vitamine.
Albuminele în organismul vegetal joacă un rol însemnat, deoarece constituie masa principală a
protoplasmei. Albuminele sunt şi fermenţi - catalizatorii tuturor transformărilor biochimice. Se
deosebesc albumine simple - proteine si albumine compuse - proteide. Proteinele constau din alfa -
aminoacizi, în care se descompun la hidroliza fundamentala. Majoritatea alfa - aminoacizilor
prezintă derivaţi ai acizilor graşi, la care atomul de hidrogen la care alfa - carbon este înlocuit prin
grupa amină. Aminoacizii, sintetizaţi de plante, se împart în două grupuri: proteinogsnice si
neoproteinogenici.
În natură se cunosc 20-25 de aminoacizi care intră în structura proteinelor. Sunt cunoscuţi mai mult
de 200 aminoacizi neproteinogenici, care participă în schimbul de aminoacizi ai plantelor. Sunt
cunoscute câteva grupe de proteine, dintre care în plante cele mai răspândite sunt albumina şi mai
ales globulina. Globulina constituie masa principala a albuminelor seminţelor oleaginoase.
Proteidele prezintă compuşi stabili ai albuminei simple cu componenţi nealbuminoşi. Ele se
clasifica după natura părţilor nealbuminoase: fosfoproteide, lipoproteide, glucoproteide,
cromoproteide, metaloproteide, nucleoproteide. Lipoproteidele însoţesc grăsimile. Glucoproteidele
intră în componenţa unor mucilagii. Nucleoproteidele constituie una din cele mai principale grupe
de albumine ce au o mare însemnătate în toate procesele care se petrec în organismele vii, inclusiv
în plantele medicinale. Ele prezintă compuşi ai albuminelor simple cu acizi nucleici. Cunoaşterea
aminoacizilor este necesara pentru lămurirea biosintezei unui şir întreg de principii active.
Glucidele prezintă o clasa de compuşi naturali, care prezintă substanţe organice alcătuite din
carbon, oxigen si hidrogen. Cei mai simpli reprezentaţi ai glucidelor sunt monozaharidele sau
monezele. Uninduse între ele monozele formează compuşi, care cresc în masă şi se complică după
structură, numiţi oligozaharide, iar cei macromoleculari poliholozide sau polioze.
Dupa rolul fiziologic în plante glucidele se pot împărţi în 3 grupe:
1. Metaboliţi - monozaharide şi oligozaharide participante în procesele biochimice şi care servesc
ca substanţe iniţiale pentru sinteza secundară.
2. Substanţe de rezervă - unele grupe de poliholozide (amidon, inulina şi în unele cazuri
monozaharide şi oligozaharide).
3. Substanţe structurale (celuloza).

Lipidele includ două grupuri de compuşi naturali: 1) grăsimi: 2) lipoide.

În plante lipidele se conţin în toate ţesuturile plantei. În cantităţi mai însemnate se acumulează în
seminţe şi fructe. Ele se pot afla în formă de grăsimi de rezerva sau pot fi componenţii structurali ai
celulelor protoplasmei. Lipidele au o întrebuinţare largă în practica medicinală. Lipidele au o
întrebuinţare largă în practica medicinală. Se folosesc sub formă de produse, obţinute din seminţele
şi fructele plantelor oleaginoase, de asemenea din organele unor animale.
Fermentii participa la majoritatea reactilor chimice,ei se ipart in 2 clase:monocomponenti si
bicomponenti.
Fer.monocomponenti este pepsina care descompune albumina in peptone si polipeptide.
Fer. Bicomponenti consta in albumina.
In prezen fermentii se impart in 6 clase
principale:1)oxidoreductaze,2)transferaze,3)hidrolaze,4)liaze,5)izomeraze,6)liaze.
Vitaminele. Ele prezintă compuşi cu greutatea moleculara mică şi diversă natură chimică.
Vitaminele sunt legate de fermenţi şi foarte des intră în grupele active ale fermenţilor bicomponenţi,
fiind în aşa fel cofermenţi. În plantele medicinale vitaminele sunt componenţi stabili, iar în unele
din ele se acumulează în cantităţi considerabile.
Acizii organici sunt cele mai răspândite substanţe în plante. În unele plante se pot acumula în
cantităţi neînsemnate şi îndeplinesc funcţii însemnate şi diverse. Unii acizi organici se formează ca
substanţe iniţiale în procesul fotosintezei. Acizii organici participă în respiraţia plantelor - proces
biologic important, caracteristic organismelor vii, fiind compuşi intermediari la descompunerea
glucidelor în bioxid de carbon şi apă. Cu ajutorul acestor acizi se face legătura între respiraţia şi
biosinteza albuminelor, grăsimilor şi multor alte substanţe. Acizii organici participă în sinteza
poliholozidelor secundare, păstrând prin aceasta structura constituienţilor lor - monozaharidelor .
Unii acizi organici în plante formează săruri cu o grupa însemnata de substanţe ale biosintezei
secundare - alcaloizi, care prin aceasta devenind solubili în apă se fac substanţe mobile. Acizii
organici singuri sunt substanţe biologic şi farmacologic (citric, ascorbic, nicotine).
Metaboliti secundari se impart in 3 clase mari:

alcalizi, terpenoide si compusi fenolici.,toti acesti compusi îndeplinesc funcții necesare plantei.
Plantele utilizează diferite elemente în timpul creșterii: le extrag pe cele mai importante din apă și
din aer, dar toate celelalte trebuie furnizate de teren. Elementele indispensabile creșterii, dezvoltării
și producției pe care terenul trebuie să le furnizeze culturilor sunt 12 care, pe baza cantității
absorbite, se împart : în microelemente si macroelemente.
Microelementele acționează în cantități infinitezimale, întrând în costituirea enzimelor, fiind în mod
normal mereu prezente în teren.
Macroelementele pot fi separate în macroelemente secundare (calciu, magneziu, sulf),
indispensabile plantei, fiind în general prezente în teren, și macroelemente majore (azot, fosfor,
potasiu), absorbite de plante în cantități crescute, nu intotdeauna prezente în teren: deci trebuie
adminsitrate in mod periodic.

MACROELEMENTE
Azotul (N): întră în compoziția plantei intr-o proporție ce variază în funcție de faza vitală de la 1 la
6%. Majoritatea din această cantitate este utilizată de planta pentru formarea de proteine, având un
important rol în formarea clorofilei. Azotul exercită asupra vegetalelor o acțiune violentă de
stimulare a creșterii: o planta bine aprovizionată cu azot crește rapid, producând un amplu aparat de
asimilare, asumându-si un colorit în verde inchis datorită abundenței de clorofila. O administrare
excesiva de azot poate cauza o intarziere a inflorescentei, o scadere a a nivelului de zahar si o
scazută rezistenta la caldura si adversități .Acest element este absorbit de catre planta pe intreaga
durata a ciclului vital: ii serveste pentru dezvoltarea aparatului vegetativ si pentru formarea de
substante de rezerva in tesuturi, dar mai ales pentru formarea radacinilor si a organelor de
reproducere.

Fosforul (P): este unul dintre compusii responsabili cu schimburile energetice ce au loc in toate
fiintele vii, intervine in sinteza clorofiliana ca acid fosfogliceric si este unul ditre compusii de baza
ai ADN si RNA, constituind una dintre substantele de rezerva ale semintelor si tuberculilor.
Planta are mai mare nevoie de fosfor in primele sale faze de dezvoltare, fiind fundamental pentru o
buna dezvoltare a aparatului radicular. Contrar azotului, fosforul este un factor de precocitate,
favorizand toate fenomenele ce tin de inflorescenta, fecundatie si maturatie.
In teren si in fertilizanti, in mod normal, fosforul se gaseste sub forma de anhidrida fosforica.
Potasiul (K): acest macroelement joaca un rol important in constituirea tesuturilor vegetale. Este
absolut indispensabil si participa la functiile fiziologice ale unui mare numar de procese, cum ar fi
reglarea semipermeabilitatii membranei celulare, reglarea echilibrului acido-bazic, formarea si
acumularea de substante de rezerva si confera rezistenta la adversitati.Tradus in efecte, aceste
functiuni produc o calitate superioara produselor, cum sunt fructele, o greutate specifica mai mare la
cereale, un continut crescut de zahar in sfecla
Calciul (Ca): este implicat in formarea peretelui celular, in permeabilitatea membranei si in
divizarea celulelor. Confera plantei o rezistenta crescuta la atacul ciupercilor si al infectiilor
bacteriene.
Magneziul (Mg): are o importanta particulara deoarece intra in constituirea moleculei de clorofila
si, deci, participa la fotosinteza. Un pH sub 5.5 poate inhiba absorbtia sa.
Sulful (S): este cerut de planta sub forma de sulfat in cantitati comparabile cu cele de fosfor; este
important ca raportul sau cu azotul sa fie de 1:10.

MICROELEMENTE

Fierul (Fe):este cel mai important pentru roul sau de varf in multe procese biologice cum ar fi
fotosinteza. Deoarece este absorbit si exploatat la maximum, devine necesar ca pH-ul solutiei sa fie
cuprins intre 5.0 si 6.0 si ca temperatura sa nu fie prea scazuta.
Clorul (Cl): doar recent Cl a inceput sa fie considerat un micronutritiv. Continutul sau in plante
ajunge la valori de 0.2-2.2% pe substante uscate.
Intervine in procesul fotosintetic si in procesul de deschidere a stomelor foliare, reglandu-le
respiratia si evapotranspiratia. Adesea se gaseste in exces in teren si in apele uzate pentru irigatie,
necesitand oportuna o perioada de control.
Sodiul (Na): este benefic pentru unele plante in doze mici, dar daca este prezent in exces rezulta
daunator, interferand cu absorbtia de alte elemente, deteriorand structura terenului. Este bine deci
sa-i fie monitorizata atent cantitatea prezenta.
Manganul (Mn): intra in compozitia multor coenzime, fiind implicat in alungirea celulelor radicale
si in rezistenta lor la patogeni. Asimilarea sa este reglata de valoarea pH-ului ce trebuie mentinut
intre 5.0 si 6.0.
Borul (B): este esential pentru fecundatie, in legarea fructelor si dezvoltarea semintelor. Adsobtia
se face regulat din fluxul hidric prin radacini si partea aeriana; pH-ul trebuie sa fie intre 6.0 si 4.5.
Zincul (Zn): dezvolta o actiune importanta in cateva din reactiile enzimatice. Absorbtia sa este
puternic reglata de un pH cu valori optimale intre 5.5 si 6.5.
Cuprul (Cu): partiipa la fotosinteza si la respiratie. Valoarea pH-ului nu trebuie sa depasasca 6.5.
Excesele de fosfor si azot ii reduc disponibilitatea. Un exces de cupru creeaza probleme in
asimilarea fierului, a manganului si a molibdenului
Molibdenul (Mo): este esential in sinteza proteinelor si in metabolismul azotului. O mai mare
disponibilitate a acestui element are loc in prezenta unui pH de 6.5-7.5.

Variabilitatea compoziţiei chimice a plantelor medicinale.

Formarea şi acumularea în plante a substanţelor farmacologic active este un proces dinamic care se
schimbă în ontogeneza plantei şi depinde de un şir de factori ai mediului înconjurător. În procesul
ontogenezei planta trece fazele de la embrion, dezvoltarea vegetativă, înflorirea, fructificarea şi
până la vestejire. Fiecare celula, fiecare organ al plantei mai întâi creşte apoi, atingând anumite
dimensiuni, un timp oarecare îndeplinesc funcţii la propriu, după ce mor. Ontogeneza este însoţită
de schimbări caracteristice în metabolism, totodată schimbările în metabolismul albuminelor,
glucidelor, lipidelor duc în sine schimbări în dinamica formării produselor biosintezei secundare.
Hrana plantelor medicinale şi importanţa solului ca sursă de substanţe hrănitoare şi ca mediu fizic
cu anumită compoziţie chimică, conţinutul de apă, gaze şi microflora, structura mecanică precum şi
temperatura au o influenţă considerabilă asupra compoziţiei chimice a plantei. Compoziţia chimică
a plantelor medicinale se schimbă de asemenea în dependenta de regimul de iluminare. Unele
plante iubesc locuri de creştere deschise şi lumina solară stimulează formarea în ele a principiilor
active. De asemenea sunt plante pentru care locurile întunecoase este condiţia necesara nu numai
pentru dezvoltare, deşi şi pentru acumularea principiilor active. Căldura este unul din factorii
principali în viaţa plantelor medicinale, deoarece în principiu de energia de căldură şi iluminare
depinde longitudinitatea vegetaţiei, acumularea principiilor active şi a masei de produs vegetal.
Cantitatea de precipitaţii şi umiditate de asemenea au o acţiune determinata în acumularea şi
compoziţia principiilor active ale plantelor. La acumularea principiilor active o influenţă
determinantă are şi schimbarea longitudinii geografice. Rezumatul importantei factorilor, care
acţionează în dinamica acumulării principiilor active în plante. Pe parcurs acţiunea acestor factori
va fi expusă într-un mod mai detaliat diferitor grupuri de plante.

Substanțe farmacoșogic active. Principii active, substanțe insoțitoare și de

balast.
Substanțele famacologic active- sunt substanțele metabolismului secundar (alcaloizii,
saponozidele, heterozidele, flavonozidele, cumarinele, cromonele, compusi fenolici , substanțe
tanante), dar pot fi și din metabolismul primar (vitamine, glucide, lipide).
Deoarece în produsele vegetale se conțin un complex întreg de substanțe farmacologic active,
trebuie de evidențiat una sau citeva substanțe farmacologic active care determină virtutea
terapeutica a plantei . Aceste substante farmacologic active de baza se numesc principii active.
Toate celelalte substanțe care se conțin împreună cu principiile active se numesc însoțitoare. Rolul
și însemnătatea lor poate fi diferită. Unele din ele sunt folositoare, manifestând acțiune favorabilă
pentru organism, așa ca vitaminele, acizii organici, substanțe minerale, etc. De rând cu substanțele
însoțitoare folositoare, în unele plante se întilnesc și substanțe toxice. De aceea trebuie să deosebim
substanțele însoțitoare folositoare de cele otravitoare. Un complex de substanțe care se conțin în
plante sunt și așa substanțe prezența cărora nu se reflectă asupra acțiunii principiilor active și
singure sunt farmacologic indiferente. Asa substante se numesc – substante de balast.

Colectarea şi prelucrarea primară a produselor vegetale.

Creşterea plantelor este în directă legătură de condiţiile înconjurătoare. Condiţiile de climă şi sol
imprimă plantei un anumit ritm de dezvoltare care este diferit la plantele crescute în condiţii
neasemănătoare.
Factorii care au o influenţă deosebită asupra creşterii plantelor sunt:
•condiţiile atmosferice. Datorită condiţiilor atmosferice diferenţiale de la an la an, plantele
medicinale se dezvoltă şi ajung la maturitate la termene diferite în decursul anilor şi chiar în acelaşi
an;
•condiţiile de sol. Momentul optim de recoltare este influenţat de terenul pe care cresc plantele;
•expoziţia şi lumina. Pe terenurile cu expoziţie sudică, plantele înfloresc mai repede decât pe cele
cu expoziţie nordică sau estică;
•altitudinea influenţează puternic momentul optim de recoltare. La şes, înflorirea se produce mult
mai devreme decât la deal sau munte.
Stabilirea în mod corespunzător a momentului optim va trebui făcută pe bazine naturale, în mod
diferenţiat, ţinând seama de condiţiile de creştere a plantelor.
Uscarea produselor vegetale.
Problema uscării plantelor medicinale impune o abordare diferenţiată în funcţie de: - organele
(părţile) de plantă folosite, textura şi conţinutul în apă al acestora; - natura principiilor active şi a
echipamentului enzimatic din organele supuse deshidratării. Uscarea corectă a diferitelor părţi de
plantă recoltate necesită cunoaşterea structurii chimice a principiilor active. Cu toate că nu se
cunoaşte în detalitate esenţa proceselor biochimice ce se produc în timpul uscării, practica
îndelungată a stabilit că pentru uscarea plantelor ce conţin uleiuri volatile temperatura maximă nu
trebuie să o depăşească 30-35C, iar pentru cele cu heterozide şi alcaloizi este cuprinsă între 50 şi
80C corespunzător. Uscarea plantelor medicinale se poate realiza pe două căi, şi anume: naturală, la
soare sau la umbră, şi artificială.
În plantele care conțin 15-20% apa se dezvoltă mucelagii, iar acelea care contin 45-90% apa se
dezvolt bacterii...ca să nu se dezvolte acestea planta nu trebuie să conțină mai mult de 14% apa.
scoarța-13-14%apa
mugurii-14-15%
rădăcinele-12-14%
partea aerieană-12-14%
fructul-13-18%
frunzele 8-14%
florile 7-14%
Raportul dintre cantitate de plante proaspete si uscate se numește randamentul de uscare:
fructul de macieș (2:1)
flori de mușețel (5:1)
scoarța (2:3:1),
frunzele(3:5:1),
semințele(4:5:1),
rădăcinele(3:6:2),
fructele zemoase(3:5:1),
mugurii(2:2,5:1),
rizomi(3:5:1),florile(5:9:1),
parțile aeriene(2:4:1)
Uscarea la soare. Aceasta este cea mai simplă şi mai economică metodă, fiind utilizată numai
pentru anumite părţi ale plantei ca: rădăcini, rizomi, scoarţe, muguri, fructe sau seminţe, al căror
conţinut este mult mai stabil, razele solare neputând deprecia aspectul comercial al produsului.
Direct în brazde se pot usca şi herba sau chiar frunzele unor specii, dar acestea numai în zone calde
lipsite de precipitaţii şi rouă. În orice caz uscarea direct în câmp este întotdeauna însoţită de multe
pierderi nerecuperabile. De aceea se practică uscarea pe platforme special amenajate. În vederea
utilizării raţionale a acestora produsele supuse uscării se vor aşeza pe rame suprapuse. Pentru
evitarea pierderilor atât ramele, cât şi platformele de uscare vor fi acoperite cu prelate, rogojini sau
coli de hârtie. Locurile de uscare vor fi neapărat protejate de curenţi de aer. În timpul uscării
produsele vor fi permanent supravegheate şi întoarse pentru grăbirea şi uniformizarea deshidratării.
Prin uscarea la soare foarte multe părţi ale plantei se decolorează, deoarece razele solare distrug
repede clorofila din părţile verzi şi pigmenţii galbeni din flori.
Uscarea la umbră. Metoda este cea mai răspândită în zonele cu condiţii climaterice instabile şi mai
ales în regiunile deluroase şi montane. Pentru uscarea la umbră se vor folosi podurile caselor,
şcolilor, orice încăperi goale, şoproane, şuri, magazii, etc. Aceste spaţii vor fi în prealabil
dezinfectate, văruite, curăţite, reparate etc. şi în special se vor crea posibilităţi de aerisire continuă.
Se recomandă ca într-o încăpere să se usuce un singur produs pentru a se evita amestecul şi
împrumutarea reciprocă a mirosului.
Uscarea artificială. Această metodă s-a impus ca urmare a extinderii şi concentrării culturilor de
plante medicinale şi aromatice, a necesităţii scurtării duratei de uscare şi a sporirii garanţiei obţinerii
unor materii prime de calitate corespunzătoare. Se cunosc uscătoare cu aer rece şi cu aer cald. Prin
uscare, produsul suferă o serie de modificări. Datorită pierderii apei, volumul său scade, din care
cauză îşi modifică aspectul, mai ales la suprafaţă. Numai părţile tari îşi schimbă puţin forma
(scoarţele, seminţele, rădăcinile), în timp ce frunzele, fructele, florile şi părţile aeriene se zbârcesc.
Culoarea produsului vegetal uscat trebuie să rămână însă neschimbată. Frunzele rămân verzi, florile
îşi păstrează culoarea naturală. Culoarea arată dacă uscarea a fost făcută sau nu în mod
corespunzător. Produsul uscat trebuie mânuit cât mai puţin posibil, pentru că se sfărâmă la cea mai
mică atingere, uneori pierzându-şi complet valoarea.

Clasificarea produselor vegetale

1. Clasificarea morfologica.
2. Clasificarea botanica
3. Clasificarea farmacologico-farmacoterapeutica.
4. Clasificarea chimica.
Standardizarea produselor vegetale.
Standardizare – stabilirae şi folosirea anumitor reguli în scopul sistematizării activităţii într-un
domeniu determinat în folosul şi cu participarea tuturor părţilor cointeresate. Aceste norme sunt
expuse în DTN: farmacopee, monografie farmacopeică, monografie farmacopeică temporară,
standard de stat, standard de resord (domeniu, ramura, interprindere).
Farmacopeea prezinta o culegere de monografii farmacopeice, metode de analiza, şi alte specificari
normative indicaţiile căreia sunt obligatorii pentru toate instituţiile şi interprinderile antrenate în
prepararea păstrarea, controlul medicamentelor şi produselor vegetale şi pentru cele care le
utilizează.
Compartimentele monografiei farmacopeice se înscriu în următoarele consecutivitaţi: în titlu se
indică la plural denumirea produsului vegetal în limba latină şi maternal, caractere macroscopic ale
prodsului vegetal întreg şi cu diferit grad de mărunţire, caractere microscopic, reacţii de identificare,
indici numerici, dozarea, ambalarea, termenul de păstrare, acţiunea farmacoterapeutică de bază.
În compartimentul “Caractere macroscopice” mai întii se remarcă componentul produsului vegetal,
iar apoi se dă descrierea caracterelor morfologice.
Caracteristica părţilor aeriene începe cu descrierea tulpinii apoi frunze, flori, fructe şi seminţe.
La descrierea tulpinilor se remarcă, cu frunze sau fără, caracterul aşezării frunzelor, pendunculilor
florali, simple sau ramificate, glabre sau tomentoase, forma, culoarea, dimensiunile.
La descrierea frunzelor se indică: simple sau compuse, peţiolate sau sesile, forma, marginea,
nervaţia, suprafaţa glabră sau tomentoasă, culoarea părţii superioare şi inferioare, dimensiunile.
La descrierea florilor se indică: tipul inflorescenţei sau florii solitare, măşcate sau mărunte,
diametrul florii sau inflorescenţei, se caracterizează caliciul, corola, forma, tomentozitatea,
culoarea. Se remarca particularitatea caracteristica a staminelor.
La descrierea pistilului se indică particularităţile ovarului, stilului şi stigmatului.
La descrierea fructelorşsi seminţelor se indică tipul fructului, forma fructului şi a seminţelor,
suprafaţa (netedă, cu gropiţe, zbârcită, lucioasă, mată), culoarea, marimea.
La descrierea organelor subterane se indică forma, ramificaţia, dimensiunile, suprafaţa, culoarea
la exterior, în fractură, caracterul fracturii.
La descrierea scoarţei se indică forma, particularităţile suprafeţei exteriaoare a scoarţei, culoarea
suberului, forma lenticelor, particularitaţile suprafeţei interioare, fracturile scoarţei, marimea
bucăţilor de scoarţă.
La sfârşitul compartimentului Caractere macroscopic se indică mirosul şi gustul. Produsul vegetal
cu conţinut de substanţe toxice (Tabelul A) şi puternic active (Tabelul B) la gust nu se determină.
Pentru produsul vegetal cu grad de marunţire se indică forma bucăţilor, culoarea, numărul sitei şi
numărul standardului la ea. Pentru pulbere se indica culoarea, numarul sitei, prin care se efectueaza
cernerea si numarul standartului la sita.

Compartimentul “Caractere mmicroscopice” include caracteristicele microscopic de bază pentru

fiecare produs vegetal. Descrierea particularităţilor anatomice de structură a frunzelor, florilor se
efectueaza la preparatele superficiale. Pentru părţile aeriene este suficienta microscopia frunzelor, în
unele cazuri pentru plinitudine se impune descrierea epidermei tulpinei, cliciului, corolei.
Descrierea caracterelor diagnostice ale scoarţei, rădăcinilor, rizomilor, fructelor şi seminţelor se
efectuează la secţiunile transversal ale produsului vegetal.
Compartimentul “Reactii de identificare” include identificarea principiilor active ce se conţin în
produsul vegetal.

La descrierea reacţiilor calitative trebuie indicată metodica de efectuare a reacţiilor, aratând ce grup
de substanţe individuale se efectuează reacţiile.
În compatrimentul “Indici numerici” pentru produsul vegetal întreg se aduc normativele
conţinutului în principii active, pierderea în masă la uscare, a cenuşii generale, cenuşii insolubile în
solutie 10% HCl, părţilor care şi-au pierdut coloraţia normală, părţilor mărunte care trec prin sita
N…, continutul altor parti de aceasta planta, imputitatile organice, impuritatile minerale. Pentru
partile aeriene in indicii numerici se includ si continutul tulpinelor, tulpinelor cu resturi de radacini
neinlaturate. Pentru produsele vegetale maruntite se aduc normele privind continutul in principia
active, pierderea in masa la uscare, a cenusii generale, cenusii insolubile in solutie de 10% de HCl si
gradul de fermentare. Dupa fiecare determinare se indica normele farmacopeice, cu indivcarea
paginii, pe care se adduce descrierea procedeului determinarii. In caz, daca la tipul de produs
vegetal standardizat nu exista procedee de determinare in farmacopee, la compartimentul “Indici
numerici” se alatura o anexa, in care se descrierereguli de alegere a probelor medii si analitice cu
indicarea mesei lor.
Compartimentul “Dozarea” include metodele de determinare cantitativa a principiilor active in
produsul vegetal. Este descries tot procesul de la luarea probei pina la formula de calcul. Pentru
produsul vegetal cu continut de heterozide cardiotonice se indica metodele de standartizare biologic
ape anumite animale.
Produsul vegetal trebuie pastrat în pungi de hârtie duble, pergaminate, în cutii de lemn sau carton,
ce se arată în compartimentul “Ambalare”.
Se recomandă ca produsele vegetale sa fie reînnoite dupa 1-3 ani, iar concret la fiecare din ele
avem “Termenul de păstrare.”
Aducerea produsului vegetal în stare finită.
Produsele vegetale ajunse la depozitele centrale sunt recepţionate calitativ şi cantitativ. Uneori,
produsele sosite au acumulat umezeală în timpul transportării. Ele nu pot fi depozitate şi nici
prelucrate în asemenea condiţii, deoarece prin păstrare vor mucegăi sau înnegri, depreciindu-se
calitativ. De asemenea, maşinile nu le vor putea prelucra în condiţii optime dacă au o umiditate
peste normă. În aceste cazuri se face imediat o uscare suplimentară. Înainte ca produsele vegetale să
fie livrate beneficiarilor interni (industria chimico-farmaceutică, farmacii etc.) sau la export, sunt
controlate cu atenţie la masa de prelucrare.

Ocrotirea plantelor medicinale din flora spontană.

În ţara noastră cresc cele mai diferite şi cele mai căutate plante medicinale. Această bogăţie trebuie
însă păstrată, întreţinută şi dezvoltată pentru ca ea să fie folosită an de an. Fără o grijă permanentă,
această mare diversitate de plante medicinale poate să descrească şi chiar să dispară. Aşa s-a
întâmplat în trecut când datorită recoltărilor neraţionale s-a ajuns ca unele plante medicinale să fie
pe cale de dispariţie (imortelă, ghiocei, lăcrămioare). Azi, aceste plante sunt declarate monumente
ale naturii, iar recoltarea lor este interzisă. Micşorarea rezervelor poate avea loc pe suprafeţe mai
mari sau mai mici. Acest lucru se petrece mai cu seamă cu acele plante care sunt an de an foarte
căutate sau prezintă un mai mare interes pentru culegători, cum şi cu acele plante care au capacitate
redusă de înmulţire sau nu sunt lăsate să ajungă la deplina lor maturitate pentru a-şi încheia ciclul
complet de viaţă. Pentru a preîntâmpina micşorarea bogăţiei de plante medicinale, pentru a înlătura
pericolul dispariţiei unora din ele, pentru a reface şi menţine în întreaga ei putere acest dar al naturii
trebuie luate anumite măsuri de protecţie şi înmulţire. Culegătorii trebuie să cunoască bine
particularităţile fiecărei plante. Culesul nu trebuie făcut total, lăsându-se exemplarele cele mai bine
dezvoltate să producă sămânţa şi să se înmulţească; se vor lăsa din loc în loc câteva plante deplin
dezvoltate la fiecare 3-4m2
Recoltarea organelor subterane (rădăcini, rizomi, bulbi şi tuberculi) se face primăvara
timpuriu sau toamna târziu. În această perioadă părţile subterane au cea mai mare cantitate de
principii active. Rădăcinile plantelor de doi ani se culeg în toamna primului an de vegetaţie, în
decursul iernii sau primăvara celui de al doilea an. Rădăcinile plantelor anuale se recoltează cu
puţin timp înainte de înflorire. Rădăcinile se recoltează cu diferite unelte (sapă, plug, hârleţ, furcă),
în funcţie de forma lor, terenul pe care cresc şi adâncimea la care ajung. După aceasta ele se scutură
bine de pământ, unele numai prin spălare, se înlătură părţile necorespunzătoare, se taie coletul
(partea de sus care este plină de muguri de unde începe să crească tulpina), rizomii prea groşi se
fragmentează în 2-4 părţi.
Recoltarea mugurilor. Aceste organe se formează toamna, iar recoltarea lor se face primăvara
timpuriu când planta îşi intensifică activitatea ei de vegetaţie. Recoltarea se termină când solzişorii
care acoperă mugurii încep să se desfacă, mugurii plesnesc şi se alungesc. Ei se culeg numai cu
mâna, ciupindu-se mugurii de pe ramurile laterale ale arborilor ajunşi la maturitate. Se interzice
ruperea mugurilor terminali de pe tulpina principală a coniferelor, deoarece prin aceasta v-a fi oprită
creşterea lor în înălţime.
Recoltarea frunzelor, deşi, în general, are loc primăvara, atunci când acest organ a ajuns la o
dezvoltare normală, ea variază însă de la specie la specie. În cazul plantelor erbacee recoltarea cea
mai adecvată corespunde epocii lor de înflorire. De asemenea, mai trebuie amintit că frunzele care
conţin uleiuri volatile trebuie recoltate pe timp noros, iar celelalte pe vreme cu soare. Recoltarea
frunzelor se face cu mâna, prin ciupire sau prin strujirea lor de pe tulpină. În general, frunzele se
culeg fără peţiol (podbal, pătlagină, nalbă) sau se lasă numai codiţele foliolelor, îndepărtându-se
peţiolul principal (nuc, zmeur). Frunzele prea mici nu pot fi recoltate prin ciupire şi nici prin
strujire, operaţia fiind neeconomică pentru culegători. În acest caz se recoltează ramurile întregi cu
frunze, se usucă sub această formă şi când frunzele s-au uscat sunt desprinse printr-o uşoară lovire a
ramurilor (merişor, afin).
Recoltarea florilor are loc atât cu puţin timp înainte de înflorire, adică în boboc (salcâmul
japonez), cât şi în timpul înfloririi (tei, muşeţel, albăstrele), însă în nici un caz mai târziu, adică
după ce floarea sa trecut. Timpul cel mai prielnic pentru recoltarea florilor este în jurul prânzului, pe
vreme uscată şi de obicei însorită. Florile, în general, se recoltează întregi, adică cu petale, sepale
etc., rupându-se cu o codiţă cât mai scurtă, însă la unele se culeg numai petalele (lumânărică,
albăstrele). Recoltarea florilor se face cu mâna prin ciupire, cu foarfeca, în buchete, cu piepteni
speciali.
Recoltarea părţilor aeriene se face când ele sunt înflorite, în aşa fel ca produsul rezultat să conţină
cât mai multe flori. Nu se va recolta partea lignificată a plantelor, lipsită de ramuri cu frunze; când
plantele au crescut prea înalte, se recoltează numai vârfurile în lungime de 20-25 cm, împreună cu
ramurile. Pentru a proteja plantele în vederea unor recoltări ulterioare nu este recomandată
recoltarea prin smulgere. Recoltarea părţilor aeriene se face numai pe vreme uscată rupându-se cu
mâna, cu ajutorul secerii, a cosorului sau a unui alt obiect tăios.
Recoltarea fructelor variază în funcţie de natura fructului; astfel, în cazul fructelor cărnoase (afin,
soc, ienupăr), recoltarea lor se recomandă să se facă atunci când ele sunt complet dezvoltate, iar
cele uscate înainte de deschiderea lor, când seminţele sunt deplin dezvoltate, însă maturizarea şi
deschiderea lor având loc în timpul uscării. Această operaţie se efectuează toamna până la căderea
brumei.
Recoltarea seminţelor în scopuri terapeutice trebuie făcută când seminţele au ajuns la maturitate,
iar în cazul când fructele, care le conţin sunt dehiscente, înainte de desfacerea lor spontană.
Recoltarea scoarţei. De la unele specii de plante se foloseşte în scopuri medicinale numai scoarţa
recoltată fie de pe tulpini, fie de pe ramuri şi chiar de pe rădăcini. Epoca cea mai corespunzătoare
acestei operaţii este primăvara până în momentul formării primelor frunze, deoarece, pe de o parte,
în această perioadă scoarţa conţine o cantitate suficientă de principii active, iar, pe de altă parte, ea
se poate desprinde uşor de partea lemnoasă a organului respectiv. Indiferent de anotimp şi de
organul folosit se recomandă ca recoltarea să se facă pe vreme uscată, fără umiditate şi cu soare, cu
excepţia, după cum am precizat mai sus, organele ce conţin uleiuri volatile. Recoltarea se face cu
ajutorul unui briceag cu care se fac tăieturi până în ţesutul lemnos în formă de cerc la distanţe de
10-15 cm unele de altele, după care se unesc printr-o altă tăietură în linie dreaptă de-a lungul
ramurii. Cu vârful briceagului, cu mâna sau cu ajutorul unei pene de lemn netede şi bine ascuţite se
face descojirea. Mai departe se înlătură cojile prea bătrâne, care prezintă crăpături şi îngroşări, cele
cu muşchi sau alge, înnegrite şi cu resturi de lemn.

Ambalarea şi marcarea produselor vegetale.

Produsele vegetale trebuie păstrate în pungi de hârtie dublă, pergaminate, în cutii de lemn sau de
carton în conformitate cu cerinţele documentaţiei tehnice de normare. Marcarea produsului vegetal
înseamnă inscripţiile efectuate pe ambalaj. Se arată denumirea asociaţiei ce a efectuat recoltarea
produsului vegetal, denumirea produsului vegetal, greutatea neto şi împreună cu ambalajul, luna şi
anul recoltării, numărul partidei, inscripţiile DTN la produsul vegetal corespunzător.

Păstrarea produsului vegetal.

După ambalare, cazul când nu pot fi expediate imediat, produsele vegetale sunt depozitate în
camere corespunzătore, deoarece numai astfel se poate asigura o bună păstrare a lor. După un
anumit timp îndelungat de păstrare, activitatea lor este mult diminuata până dispare complet. Din
aceasta cauză este bine ca produsele vegetale sa fie prelucrate cât mai repede după obţinerea lor sau
stocul din depozite sa fie reînnoite anual mai ales daca la sondajele făcute sau constatat o cantitate
din ce în ce mai mică de principii active. Încăperile în care sunt depozitate produsele ambalate
trebuie să fie extrem de curate, bine aerisite, uscate, cu luminozitate corespunzătoare şi să nu
permită diferiţilor agenţi dăunători sa pătrundă în interior. Curăţenia extensivă se impune din cauza
ca praful pe lângă faptul că impurifica produsul mai atrage şi umezeala, chiar dacă este în cantitate
mică influenţează negativ calitatea produselor. Tot atât de nefavorabila este şi influenţa luminii
excesive, mai ales în cazul florilor, părţilor aeriene şi frunzelor. Aceste produse necesita încăperi
luminate slab, ferestrele fiind văruite, dacă încăperea este îndepărtată spre sud-est, deoarece la
lumina zilei ele îşi pierd culoarea naturală, proces însoţit şi de pierderea activităţii lor terapeutice.
Unele produse vegetale se recomandă să fie păstrate în vase de culoare închisă. Organele subterane,
scoarţa, fructele şi seminţele se păstrează mai bine în încăperi luminoase, astfel fiind mai puţin
expuse agenţilor dăunători, Produsele toxice sunt depozitate în încăperi separate.
Plantele vegetale care conţin uleiuri volatile se conservă în vase închise la temperaturi de 19*C
La fel se procedează şi cu cele aromatice. În încăperile depozitului cu produse vegetale nu este
permis sa se depoziteze petrol, benzină, naftalină, sau orice alte substanţe cu miros puternic.
Produsele vegetale se păstrează în depozite în cantităţi mari, întregi nefărâmiţate, folosindu-se în
general ambalajul în care au fost primite sau se reîmpachetează în vederea expedierii. În farmacii
produsele se păstrează în cantităţi mici şi mărunţite. Când trebuie să păstram produsul întreg sau
tăiat vom folosi lăzi din lemn închise sau sertare. Produsele vegetale pulverizate şi acelea care
conţin heterozide sau uleiuri volatile se păstrează în vase de sticla ermetic închise sau în cutii de
tabla în prealabil uscate. Unele frunze, părţi aeriene şi alte produse mai higroscopice se păstrează în
lăzi închise ermetic, prevăzute cu fund dublu din sită de sârma, sub care se aşează substanţele avide
de apa. Printr-o păstrare îndelungată produsele pot suferi degradări importante când sunt atacate de
agenţii dăunători. Combaterea acestor agenţi se efectuează prin diverse metode. Dintre masurile
profilactice, controlul entomologic permanent al produselor şi păstrarea curăţeniei încăperilor
depozitului sunt cele mai importante. în farmacii combaterea agenţilor dăunători a produselor
vegetale se face prin introducerea în borcane, lăzi, sertare, în care acestea sunt păstrate, a unei
bucăţi de vată îmbibată cu cloroform aşezată într-o cutiuţă speciala perforată.
Produsul vegetal este reprezentat de un organ sau un fragment de organ recoltat de la o plantă
medicinală, supus unor prelucrări ulterioare şi utilizat în scopuri terapeutice.
Principul activ este reprezentat de o substanţă organică solitară sau de un amestec heterogen de
compuşi organici (fitocomplexe), derivaţi care imprimă acţiune terapeutică produsului vegetal.
După tipul de organ vegetal distingem: organe subterane (rădăcină - radix, rizom -
rhizoma, bulb - bulbus, tubercul - tubera); muguri - gemmae sau turiones; scoarţă (totalitatea
ţesuturilor cuprinse între suber şi cambiu) – cortex; frunze - folium; flori - flores sau flos; partea
supraterestră (reprezentată de tulpină, frunză, flori, uneori şi fructe) - herba; fructe - fructus;
seminţe - semen.

radix
rhizoma

bulbus tubera
 semen
fructus

herba turiones / gemmae

cortex pericarpium

Observaţie: sunt considerate produse vegetale şi algele, ciupercile, precum şi unii produşi ai
metabolismului vegetal (uleiuri volatile, lipide, gume, rezine).

Alte tipuri de produse vegetale / animale

gume
ulei volatil

lichen ciupercă
 rezină insecte

ulei gras
produs apicol

După forma de prezentare produsele vegetale pot fi: in toto (întregi), concissum
(fragmentate) şi pulveratum (pulberi).

in toto concissum pulveratum

Produsele vegetale sunt denumite în limba latină, conform unei nomenclaturi binare (prin
doi termeni): primul termen (la genitiv) indică genul şi/sau specia producătoare, cel de-al doilea
termen (la nominativ) precizează organul vegetal folosit (Belladonnae folium - frunza recoltată de la
specia Atropa belladonna L.; Chamomillae/Matricariae flores - inflorescenţa recoltată de la specia
Matricaria chamomilla L.; Gingko bilobae folium - frunza recoltată de la specia Gingko biloba L.).
 Analiza farmacognozica a produsului vegetal
Scopul analizei farmacognozice consta în determinarea autentității, purității și bunei calități a
produselor vegetale. Autencitatea indica deplina corespundere a produsului vegetal denumirii
sub care a fost primit la analiza. Puritatea produsului vegetal este determinat de lipsa
impurităților neadmisibile și prezanța impurităților admisibile în limitele normelor stabilite.
Buna calitate a produsului vegetal depinde de recoltarea corectă, de uscarea corectă, lipsa
mucegaiului și a dăunătorilor. Produsul vegetal poate fi întreg sau brut (totum) mărunțit sau
tăiat(consicum), pulverulent(pulveratum), de aceea pentru analiza lui se folosesc diverse metode
precum:
- metoda macroscopică
- metoda microscopică
- metoda chimică
- metoda biologică

Stabilirea identitatii produselor vegetale

Principalele metode de analiza ale produselor vegetale se pot impartii in doua mari grupe:
a) calitative
b) cantitative
a) Metodele calitative urmaresc caracterele macroscopice si microscopice ale produselor vegetale.
b) Metodele cantitative stabilesc puritatea produselor vegetale precum si continutul in princiipii
active al produsului vegetal.
a) metodele calitative
Examenul macroscopic
Examenul microscopic
Examenul microchimic
Examenele macroscopice si microscopice sunt necesare pentru identificarea produselor vegetale, iar
examenul microchimic pune in evidenta pricipalele grupe de principii active din produsele
analizate.
1. Examenul macroscopic stabileste caracterele morfologice observate atat cu ochiul liber cat si cu
lupa, dar si cele organoleptice percepute prin miros si gust al unui produs vegetal nou sau cunoscut.
Dupa forma de prezentare produsele vegetale pot fi:
- intregi ( in toto )
- fragmente (concissum)
- pulverizate (pulveratum )
In urma examenului macroscopic se pot face urmatoarele percizari:
Aspectul: - stabileste forma produsului ( intreg sau fragmentat)
particulritatile fetelor
fractura
consistenta
tipul sectiunii
Dimensiunile se apreciaza:
in cm pentru majoritatea produselor ( utilizand rigla )
mm pentru fructele si semintele mici (cu hartia milimetrica)
nm pentru celule si incluziuni celulare (se utilizeaza micrometrul ocular sau obiectiv)
Culoarea: - la exterior si interior
Mirosul: - se percepe pe produsul ca atare, zdrobit intre degete (flori, frunze)
sau pulverizat
Gustul: - se determina pe produs ca atare sau pe decoct 10 % ( NU SE
INGHITE, se elimina si se clateste cu apa).
Detaliile tehnice ale examinarilor macroscopice depind de grupa morfologica in care se incadreaza
produsul vegetal ( radix–radacina, rhizome–rizom, bulbus–bulb, tuber- tubercul, cortex-
scoarta, folium-frunza, flos-floare, herba-parte aeriana, fructus-fruct, semen-samanta, gemmae-
muguri, stipites-petiol)
2. Examenul microscopic reprezinta faza avansata a analizei unui produs vegetal stabilind
tesuturile si elementele anatomice caracteristice din pulberi sau produse fragmentate.

Pentru analiza microscopica a unui produs vegetal este necesar in prealabil o pregatire a
preparatului:
a) obtinerea preparatelor microscopice sub forma de sectiuni
b) examenul microscopic al produselor vegetale pulverizate
c) examenul microscopic al produselor vegetale concisum clarificate
2. Examenul microscopic
a) Obtinerea preparatelor microscopice sub forma de sectiuni
Sectionarea unui produs vegetal se face in general in plan transversal cu briciul sau microtomul
(produsul fiind inclus in parafina), daca este cazul se poate face si in plan longitudinal (radiar sau
tangential).
In vederea sectionarii produsul vegetal uscat si fragmentat trebuie adus la consistenta necesara prin
inmuiere in apa fierbinte (flori s frunze), fierbere timp indelungat in apa (radacina, rizomi, scoarte).
Pentru produsele cu mucilagii se realizeaza o macerare 24 h intr-un amestec alcool:apa 1:1.
a) 1. Sectiunile transversale
- din radacina si tulpina cu diametrul pana la 1 cm trebuie sa cuprinda suprafata intraga; daca sunt
mai groase sectiunea trebuie realizata din partea centrala a produsului;
- daca fragmentele sunt subtiri ( frunzele, unele scoarte) sau mici (fructe sau seminte) se include
intre doua fragmente de maduva de soc sectionata longitudinal;
Sectionarea unui produs inclus in maduva de soc se realizeaza printr-o miscare uniforma a lamei
briciului fara oprire de la baza spre varf.
Sectiunile se prind intr-un cristalizator cu apa distilata, urmeaza o clarificare si o colorare a lor.
Clarificarea se realizeaza cu apa de Javel (R) timp de 20 minute, solutie de cloral hidrat 80 % (R)
sau solutie de NaOH 5% (R).
a) 2. Colorarea sectiunilor se realizeaza prin urmatoarele procedee:
a) 2.1. Colorarea cu floroglucina in mediu de HCl (R)
Sectiunile se clarifica cu solutie de cloral hidrat 80 % (R) apoi se trateaza cu cateva picaturi de
solutie alcoolica de floroglucina in mediu de HCl (R) astfel peretii se coloreaza in rosu.
a) 2.2. Dubla colorare cu verde de iod si carmin alaunat
Sectiunile au tesuturile sclerificate colorate in verde sau albastru-verzui, cuticula si peretii
suberificati in galben-verzui sau brun (verdele de iod), iar tesuturile celulozice in rosu (carminului
alaunat).
a) 3. Montarea sectiunilor in masa gelatinoasa si in balsam de Canada
Masa gelatinoasa reprezinta un amestec de gelatina-glicerina realizat astfel: 2g gelatina se lasa in
contact cu 4 g apa pana la absorbtia completa, se adauga 10 g glicerina usor incalzita si se mentin pe
baie de apa pana la obtinerea unei mase omogene.
Balsamul de Canada este o oleo-rezina lichida limpede, transparenta cu miros balsamic, de culoare
galben deschis sau galben-verzui.
b) Examenul microscopic al produselor vegetale pulverizate
Scopul acestui examen este de a identifica elementele anatomice comune organului si de a stabilii
caracteristicile produsului.
Produsul vegetal se pulverizeaza prin zdrobire sau macinare, urmata de omogenizarea prin cernerea
pulberii (sita cu 30 ochiuri pe cm2).
La fel ca in cazul sectiunilor si pulberea poate fi examinata microscopic intr-o varietate de solutii si
reactivi.
Caracteristicile microscopice ale diverselor organe vegetale:
b) 1. Organele subterane (radacina, rizomi, bulbi) se observa in urma examenului microscopic
fragmente de parenchim cu materii de rezerva (amidon, inulina, picaturi de ulei gras), fragmente de
vase mari de lemn (reticulate, punctuate), fragmente de suber.
Examenul microscopic scote in evidenta unele elemente structurale particulare reusind sa se faca
astfel o deosebire intre organele subterane:
aspectul granulelor de amidon
cristalele de oxalate de calciu
elementele mecanice
tesuturi secretoare
culoarea continutului celular
b) 2. Tulpina ca elemente anatomice de diferentiere mentionam:
- fragmente de epiderma cu stomate
- peri tectori si glandulari
- fragmente de parenchim si vase lemnoase
- incluziuni celulare
b) 3. Scoarta
Diferentierea dintre scoarte se realizeaza pe baza aspectelor si structurii elementelor mecanice,
natura chimica a materiilor de rezerva din parenchimuri si de tesuturile secretoare.
b) 4. Frunza, in tesutul palisadic si lacunos se evidentiaza cristale de oxalate de calciu, celule si
canale secretoare. Epiderma ofera numeroase caractere pentru identificarea unor produse vegetale
dintre care mai importante sunt:
- forma celulelor, prezenta sau absenta cuticulei
- prezenta sau absenta perilot tectori si glandulari; aspectul, numarul si dimensiunea lor
Un rol important revine stomatelor din frunza, astefel frunzele la dicotiledonate prezinta cinci tipuri
de stomatate.
b) 5. Florile
Examenul microscopic pune in evidenta prezenta perilor tectori foarte variati ca aspect, forma si
numar; perii glandulari; polenul are un important caracter pentru diferentiere.
b) 6. Fructele si semintele contin in celule materii de rezerva, ulei gras, amidon, etc.
c) Examenul microscopic al produselor vegetale concisum clarificate
Acest examen este necesar pentru produsele vegetale care provin de la organe subtiri (frunza, flori,
herba)

3. Examenul microchimic
Identificarea compusilor chimici in tesuturile produselor vegetale se realizeaza prin reactii specifice
de culoare cat si prin cele de precipitare. In acest scop se utilizeaza examenul histochumic si
microsublimarea.
3. 1. Examenul histochimic se realizeaza pe sectiuni (transversale si longitudinale), mai rar pe
pulveri vegetale in scopul localizarii principiilor active din produsul studiat. In acest scop
fragmentele de produs vegetal se fierb cu o solutie saturata de clorura de sodiu sau sulfat de sodiu
pana la consistenta optima sectionarii. Sectiunile se aduc pe lama si se acopera cu reactivul
respective, dupa cateva minute se spala cu solventul necesar si se examineaza la microscop
Principalii reactivi utilizati in acest scop sunt:
clorura ferica 1% - taninuri
NaOH 5% (R ) – hidroximetilantrachinone, flavone
Sudan III – uleiuri volatile, uleiuri grase, latexuri, rasini

3. 2. Microsublimarea se aplica numai substantelor care au capacitatea de a trece in stare de vapori

prin incalzire si apoi cristalizare pe o suprafata rece.
Tehnica de lucru: pe o lama de microscop situata pe o sita de azbest asezata pe un trepied se aduce
cca 0,10g produs vegetal pulverizat; la unul din capetele lamei se pune o bagheta de sticla lunga de
5-6 cm si diametrul de 5 mm pe care se sprijina o alta lama de microscop. Pe lama superioara se
aduce un tampon de vata imbibat in apa (rol de refrigerant). Se incalzeste tot sistemul la un bec de
gaz la flacara mica situate la cca 10 cm de sita de azbest. Sublimarea se produce in dreptul
tamponului de vata sub forma de cristale.
 Unitatea de curs Farmacognozie I

Lecţie teoretică
Unitatea de învăţare
Glucide. (Poliholozide). Caracteristica generală a glucidelor.
Definiţie, clasificăre, compoziţia chimică. Acţiunea terapeutică.

Poliholozide omogene: Amidon, Dextrani,Inulină.

Poliholozide mixte: Pectine, Mucilagii,Gume.
Generalităţi, clasificăre, proprietăţi fizico-chimice. Acţiunea terapeutică.

Plante şi PVcu conţinut de poliholozide:

Alge brune, In, Nalbă mare, Tei, Nalbă de pădure, Lumânărică, Pătlagină mare,
Podbal, Echinacee.
Descriere farmacognostică. Compoziţia chimică. Utilizări terapeutice. Preparate
farmaceutice.

Glucide
Glucidele reprezintă un grup foarte important de
compuşi bio, universal răspândiţi în natură, în
lipsa cărora viaţa pe Terra n-ar putea exista.
Glucidele sau zaharidele, au formula generală
Cn(H2O)n şi sunt numite şi hidraţi de carbon încă
de pe vremea când nu se cunoştea exact structura
lor.
Glucidele sunt substanţe cu funcţiuni mixte, ce
conţin în molecula lor grupări carbonilice şi
grupări hidroxil. Sub aspectul compoziţiei, cu
excepţia unor derivaţi azotaţi, aminoglucide, ele
sunt substanţe ternare formate din carbon, hidrogen si oxigen.
Glucidele, împreună cu lipidele si protidele prezintă constituienţii de bază ai materiei vii.
Ele formează cea mai mare parte a substanţei organice de pe pământ. Sub aspectul cantitativ
predomină în regnul vegetal. Între 65 şi 90% dintre substanţele ce alcătuiesc celule şi ţesuturile
vegetale sunt glucidele.
Biosinteză.
Glucidele îşi au origine în ciclul fotosintezei, cel mai important proces biochimic, prin care energia
radiantă din spectrul vizibil este transformată în energie chimică, printr-un chimism foarte
complicat. Glucidele sunt primii compuşi rezultaţi în urma fotosintezei, şi se împart în:

Structura chimică.
Structura diferitelor oze este determinată de numărul atomilor de carbon şi de natura funcţiilor din
moleculă. Numărul atomilor de carbon variază de la 3-7(10), iar funcţiile sunt de obicei alcooli
secundari, alcooli primari şi grupări carbonilice, care se transformă în compuşi hidroxilglicozidici.
Această transformare are loc printr-o adiţie intramoleculară între gruparea carbonilică şi hidroxidul
secundar de la C4 sau C5 în cazul hexozelor, rezultând astfel semiace – ciclu, care dă ozelor o formă
heterociclică (furanică sau piranică).
Clasificăre
După reacţia de hidroliză, glucidele se împart în două grupe: în oze şi ozide.
Ozele se mai numesc şi monoglucide. Ele sunt substanţe, monomoleculare care nu se hidrolizează
cu apa.
Ozidele sunt substanţe formate prin unirea mai multor molecule de monoglucide, prin eliminare de
apă. Hidrolizează, transformandu-se în final din substantele din care s-au format.
După structura moleculara, ozele se împart, de asemenea, în două grupe: în ologoglucide şi în
poliglucide.
Oligoglucidele sunt formate dintr-un număr mic de resturi de monoglucide (2-8), iar poliglucidele
sunt formate dintr-un număr mai mare, din sute şi mii de resturi de monoglucide.
După natura compuşilor care intra în constituţia lor, de ozide se clasifică în holozide şi heterozide.
- Oze simple sau monozaharide
- Ozide sau asociaţii ale mai multor molecule
- Holozide- formate doar din unităţi glucidice
- Oligozaharide (di-, tri-, tetra- ...zaharide)
- Polizaharide (macromolecule cu n unităţi glucidice)
- Heterozide- formate din una/mai multe oze şi dintr-o parte non-glucidică, numită aglicon
(sau genină)
- Oze / monozaharide
- Ozele sunt molecule mici (între 3 şi 9 atomi de C); astfel în funcţie de lungimea lanţului
atomilor de C, vom distinge pentoze (riboză, xiloză...), hexoze (glucoză, galactoză,
fructoză...), etc.
- Se caracterizează prin prezenţa unei funcţiuni carbonilice, fie aldehidică - aldozele, fie
cetonică – cetozele , a multiplelor grupări alcoolice, şi a mai multor atomi de C asimetrici.
Proprietăţi
- a) Proprietăţi fizice
- grupările OH - determină o solubilitate ridicată în apă
- atomii de C asimetrici – conduc la existenţa a numeroşi izomeri: seriile D sau L (conform
convenţiei stabilită de Fisher, care însă nu are semnificaţia deviaţiei la dreapta sau stânga
sub acţiunea luminii polarizate); aceşti izomeri însă, au în soluţie capaciatete rotaţională
dextrogiră(+) sau levogiră(-)
- marea majoritate a compuşilor naturali aparţin seriei D
- b) Proprietăţi chimice
- datorate grupărilor alcoolice:
- reacţii de esterificare
- reacţii de eterificare
- reacţii de oxidare la gruparea -OH terminală -acizi uronici, ex.: ac glucuronic, galacturonic
- reacţii de reducere la nivelul unei grupări –OH - acizi dezoxizaharidici, ex.: ramnoza =
metilpentoză
- datorate grupărilor carbonilice:
- caracterul reducător al aldozelor sau al cetonelor în prezenţa reactivului Fehling sau al
azotatului de argint amoniacal
- pe de altă parte se poate vorbi despre:
- - reducerea grupării carbonilice duce la formarea poliolilor, ex: glucoză  sorbitol
- formarea osazonelor în prezenţa fenilhidrazinei în exces
- Principalele oze şi derivaţi ai acestora prezente în vegetale
- a) Aldoze:
- Pentoze:
- D- riboza, implicată în structura nucleotidelor
- L- arabinoza, foarte răspândită între polizaharide- gume, mucilagii, pectine
- D- xiloza, parte componentă a unor oligozaharide( primaveroza) şi a unor saponozide
- apioza, prezentă în pătrunjel, în cadrul apiozidelor
- Hexoze:
- D- glucoza, cea mai răspândită(prezentă în toate celulele)
- D- manoza, prezentă sub formă condensată de manane
- D- galactoza, de asemenea frecvent sub formă condensată în diverse polizaharide: gume,
mucilagii..
- b) Cetoze
- cea mai importantă e D- fructoza, regăsită în abundenţă sub forma ei liberă, în fructe; este
frecvent însă şi componentă a oligozaharidelor (zaharoză, genţianoză
- c) Dezoxioze
- un grup interesant de compuşi, care fac parte din structura principiilor active heterozidice,
foarte importante în terapeutică
- 6- dezoxioze (metilpentoze):
- L- ramnoza, frecventă în numeroase heterozide(flavonice, antracenice, cardiotonice), dar şi
sub formă condensată în gume sau mucilagii
- 2- dezoxioze frecvent se remarcă în structura heterozidelor cardiotonice:
- digitoxoza (Digitales)
- cimaroza (Strophantus)
- oleandroza (Nerium oleander- leandru)
- Derivaţi ai zaharidelor:
- acizii uronici - prezenţi în gume, mucilagii, dar şi în numeroase heterozide; ex: acidul D-
glicuronic, acidul D-manuronic, acidul L-glucuronic şi acidul D-galacturonic
- alcoli polihidroxilici (hexozehexitoli): D-manitol, D-sorbitol - constituenţi ai algelor brune
sau a unor exudate din plante (mane)
Extracţia, caracterizarea, dozajul ozelor
- Extracţia : -solubilitate ridicată în apă şi slaba în alcool absolut  modul de extracţie
- -cristalizarea lor este dificilă
- Caracterizarea – are la bază proprietăţile fizico-chimice:
- puterea rotatorie
- caracterul reducător
- formarea osazonelor (forme cristaline, puncte de topire şi de solubilzări caracteristice)
- reacţii de culoare- ex: formarea derivaţilor de furfural; prin deshidratarea internă a ozelor şi
ciclizarea acestora la cald, în prezenţa acizilor concentraţi, urmată de condensarea cu fenoli
sau amine ciclice, se obţin compuşi coloraţi diferit în funcţie de natura ozei
- reacţii mai specifice, ce pot servi identificării ozelor
- reacţia Keller-Kiliani pt. 2-dezoxioze, în soluţie acetică, + FeCl3, în mediu de H2SO4 
coloraţie albastră-verzuie
- cromatografia CH sau CSS în prezenţa unor martori; revelarea spoturilor obţinute se face pe
baza proprietăţilor reducătoare ale ozelor(reactivul Tollens) sau cu ajutorul reacţiilor de
culoare cu obţinerea derivaţilor furfuralici; prin respectarea anumitor condiţii operaţionale
metodele pot deveni cantitative
Monografii - Oze şi Hexitoli
- D- GLUCOZA
- prezentă în toate celulele, regăsită din abundenţă în fructe şi miere
- intră în alcătuirea numeroaselor oligozaharide sau polizaharide vegetale, adesea este legata
de diverse principii formând glicozide
- industrial este obţinută prin hidroliza acidă a amidonului ( polimer al glucozei, prin legături
1-4, 1-6)
- direct asimilabilă, glucoza este un aliment energetic folosit în terapeutică şi pentru efectul
diuretic apreciabil; se administrează atât p.o. cât şi ca preparat injectabil sub formă de
soluţie izotonică sau hipertonică
D- FRUCTOZA sau levuloza
- există sub formă liberă în fructe sau miere(40 – 70 %) şi face parte din aproape toate
oligozaharidele din plante
- se obţine prin hidroliza zaharozei (condensarea glucozei cu fructoza) sau a inulinei
(polizaharidul fructozei) prezentă în rădăcina speciei iarbă mare sau lacrimile Elenei- Inula
helenium
- utilizată în alimentaţia parenterală, în special la diabetici, oficinală FRX
D- MANITOL
- obţinut din mana (hrana evreilor în deşert, după Vechiul Testament) provenită de la
mojdrean- Fraxinus ornus, fam. Oleeaceae ; seva este obţinută prin incizarea trunchiului
acestui arbore, ea devinind consistentă în contact cu aerul(aspect de lacrimi), şi conţinând
peste 50% manitol; oficinală FRX
- manitolul este un diuretic osmotic administrat sub formă de perfuzie; mana ca atare are un
efect uşor laxativ; este de asemenea agent îndulcitor în preparatele(E 421) destinate
diabeticilor sau în guma de mestecat, având în plus un efect răcoritor datorită solubilizării
endotermice(cu consum de energie)
D- SORBITOL
- derivat de mare importanţă farmaceutică, cu utilizări variate
- izolat din fructele scoruşului de munte– Sorbus aucuparia, fam. Rosacaeae , este prezent în
numeroase alte fructe
- industrial se obţine prin reducere catalitică a glucozei
- este folosit ca reglator al funcţiei digestive şi al tranzitului intestinal
- este un substituent al zahărului(60% din puterea acestiua de îndulcire)guma de mestecat; a
fost catalogat ca aditiv alimentar cu numărul E 420:
- obs: sorbitolul este produs de către celulele umane pornind de la glucoză, pe calea
poliolilor; excesul de glucoză din diabetul zaharat, stă la baza excesului de sorbitol din
celulel retiniene, nervi, cauzând retinopatia şi neuropatia diabetică
- în industrie este folosit ca materie primă pentru sinteza acidului ascorbic(vit. C)
OZIDE
Ozidele = combinaţii între structurile hemi-acetalice ale ozelor şi alte molecule; acestea pot
fi:
- holozide: oligoholozide (oligos=puţine) sau poliholozide
- heterozide
Holozidele
- a) Natura
- prin hidroliză nu eliberează decât monozaharide(oze)
- pot fi omogene sau heterogene în funcţie de prezenţa unei singure oze sau a mai multor oze
diferite în streuctura holozidei; astfel distingem:
- diholozide = dizaharide, rezultate prin condensarea a 2 molec. de monozaharide
- - legătura dintre cele 2 oze este realizată între cele 2 grupări reducătoare  o dizaharidă
nereducătoare, ex. zaharoza
- - legătura realizată între o grupare reducătoare şi una alcoolică a celeilalte oze  o
dizaharidă reducătoare, ex. maltoza, celobioza
- oligoholozide = oligozaharide, rezultate prin condensarea a 3, până la 10 molec. de
monozaharide, ex: gentianoza(gluc-gluc-fruct), rafinoza(galact-gluc-fruct), stachioza(galact-
galact-gluc-fruct)
- poliholozide = polizaharide, rezultate prin condensarea a peste 10 molec. de monozaharide
- masa lor moleculară poate atinge valori de sute de mii
- pot fi omogene sau heterogene, pot avea caracter acid sau nu în funcţie de prezenţa sau
absenţa acizilor uronici
- pot fi liniare sau ramificate
- structuri foarte doiverse, prezente în toate vegetalele şi mai mult, în toate organele acestora
- ZAHAROZA
- Structura – dizaharid format prin condensarea unei molec. de glucoză cu una de fructoză
- Surse de zaharoză
- - prezentă în aproape toate plantele, se regăseşte în abundenţă la nivelul rădăcinilor
cărnoase, şi în seva mai multor arbori (în Canada, arţarul argintiu/de zahăr- Acer
saccharinum, fam. Aceraceae)
ZAHAROZA
- trestia de zahăr – Sacharum officinarum, fam. Gramineae; utiliz. din sec. al XV-lea;
Originară din India, cultivată în regiunile tropicale şi subtropicale;
- - tulpinile furnizează 15-20% din zaharoză; acestea se mărunţesc, fiind măcinate în mori cu
cilindrii orizontali; sucul astfel obţinut este supus calcinării pentru purificare, fiind filtrat şi
apoi concentrat până la cristalizare
- - materialul rezidual = melasă, utilizat la fabricarea romului
ZAHAROZA
- sfecla de zahăr – Beta vulgaris, fam. Chenopodiaceae, cultivată în regiunile temperate
- - din rădăcini se extrage % din zaharoză; după smulgere şi spalare rădăcinile sunt răzuite sau
tăiate rondele(cossettes), care vor fi supuse tratării cu jet de vapori, extrăgând astfel sucul,
care va fi cristalizat; un ultim procedeu este rafinarea
- Utilizare
- - intens utilizată în alimentaţie
- - numeroase întrebuinţări în farmacie- forme farmaceutice: siropuri, tablete, capsule,
drajeuri,
- - ca edulcorant: maschează gustul amar al unor substanţe
Poliholozide omogene
DEXTRANII
- Definiţie : polimeri cu un grad mai mare sau mai mic de condensare; ei au fost descoperiţi în
timpul rafinării zahărului, datorită maselor care colmatau filtrele, afectând purificarea
zaharozei
- Surse de dextrani :
- - dextranii nu sunt produşi imediaţi ai metabolismului vegetal
- - sinteza lor este asigurată, pornind de la zaharoză, cu ajutorul bacteriilor din genul
Leuconostoc, specia principal folosită fiind L. mesenteroides, fam Micrococcaceae;
- - această specie produce enzima numită dextran- zaharaza, o transglucozidază, care
scindează zaharoza în fructoză liberă, ce se acumulează în centru, permiţând transferul
radicalului glicozil către un lanţ format din glucoze condensate (dextran)
- - lanţul glicozidic obţinut este linear, format prin legarea 16 a unităţilor - glucozidice
- Utilizare - începând cu al Doilea Război Mondial, ca substituent al plasmei sanguine
- Poliholozide omogene
- AMIDONUL - principala formă de rezervă glucidică din regnul vegetal; este prezent în
toate plantele şi organele acestora, cu precădere în organele de rezervă (rădăcini tuberizate,
seminţe...); este pus cu uşurinţă în evidenţă in situ, prin reacţia cu iodul, cu generarea unei
coloraţii albastre.
- Structura – amidonul rezultă în urma combinaţiei între 2 poliholozide omogene: amiloza şi
amilopectina
- amiloza = molec. lineară, formată din unităţi de -D glucopiranoză asociate prin legături 1-4
- amilopectina = molecu. foarte ramificată, formată din de unităţi de glucoză: acestea cuprind
catene scurte de aprox. 20 unităţi de -D-glucoză, asociate prin legături 1-4, fixate la nivelul
altor catene de -D-glucoză, prin legături 1-6; ca urmare a masei moleculare mai ridicate
amilopectina este puţin solubilă în apă decât amiloza, în plus datorită ramificărilor ea reţine
mai bine apa
Caracteristici
- - amidonul oficinal se prezintă sub formă de pulberealbă foarte fină constituită din particule
cu aspect specific la pipăit
CELULOZA - unul din constituenţii principali ai pereţilor celulari ai vegetalelor
- Caracteristici reprezentată de catene lineare formate din cel puţin 300 de unităţi β-D-
glucopiranozei, legate 1-4
- folosită ca aditiv, este codificată ca E 460
Principalele surse de celuloză:
- Bumbacul, Gossypium hirsutum , Malvaceae;
- G. herbaceum, G. arboreum – de origine asiatică;
- G. barbadenses –de origine americană
- Caracteristici botanice
- plante ierboase, cu frunze lobate, flori pe tipul 5- albe sau galbene, prezintă un caliciu însoţit
de un involucru cu 3 bractee cordiforme, cu margini adesea decupate; fructul este o capsulă
cu 3-5 carpele dehiscente, care conţineîntre 5-7 seminţe; acestea din urmă sunt ovoidale,
acoperite cu peri albicioşi sau roşiatici, lungi(1-5 cm),şi foarte fini(=15-40);aceştia sunt
unicelulari, având un aspect mai mult sau mai puţin aplatizat sau răsucit datorită
deshidratării; reprezintă bumbacul propriu-zis având compoziţie celulozică, şi lumen larg
- recoltarea se face în momentul în care capsula începe sa se deschidă; separarea perilor
celulozici de seminţe se realizează printr-un procedeu mecanizat
CELULOZA
fibra de bumbac alcătuită din 90% celuloză
- sămânţa conţine ulei semi-sicativ- 15%, proteine, pigmenţi flavonici, şi mai ales un pigment
polifenolic - roşu-oranj; de asemenea aceste seminţe conţin şi o substanţă toxică –gosipolul
acţionează ca antifertilizator asupra spermatozoizilor (1% din compoziţia seminţei)
- Utilizare
- numeroase întrebuinţări în medicină, chirurgie- ca absorbant şi izolator; se folosesc:
- bumbacul brut purificat, filat, nedecolorat(ocru) dar care fiind protejat de un înveliş cerat nu
este umectabil, nu se înmoaie în apă(hidrofob)
- bumbacul hidrofil superior, purificat, filat, albit, fără urme de materii grase sau rezinoase pe
suprafaţa fibrelor; plecând de la acest bumbac se obţine vata celulozică
chirurgicală(sterilizată)
- celuloza, pe de altă parte este punctul de plecare pentru un număr important de compuşi
oficinali sau neoficinali, semisintetici:
- metilceluloza(MC)
- carboximetilceluloza(CMC)
- etilceluloza(EC)
- oxiceluloza –folosită ca hemostatic local
- nitratul de celuloza=colodiul
- combinaţia numită celuloid
- xantogenatul de celuloză (celuloza sodică+CS2)=vâscoza
- celofan(folie)/celofibra(fire)
- acetatul de celulozămătasea acetat
Poliholozide heterogene
- din alge marine: alginaţi, geloză, caragen
pectine: insolubile- în membranele celulare sau în soluţie preznte în anumite
fructe(Rosaceae)
- gume şi mucilagii
Alginaţii
GELOZA
- Geloza sau agar-agarul este o substanţă coloidală obţinută pornind de la diverse alge roşii de
origine asiatică; ea este oficinală în Franţa.
- Structură şi proprietăţi
- Este o polizaharidă complexă formată din 2 părţi: agaroza şi agaropectina.
- Agaroza este un polimer liniar al agarobiozelor(constituite din galactoză şi din
anhidrogalactoză în 1→4) unite prin legături 1→3.
- Geloza se umflă puţin în apă rece, foarte mult în apă caldă, unde se dizolvă.
Caragenii
- Sunt produşi de către algele roşii, aparţinând genurilor Chondrus şi Gigartina(Farmacopeea
Franceză ediţia a IX-a).
- Structura
- Caragenaţii sunt amestecuri complexe de mai multe poliholozide; constituţia lor este
apropiată de cea a agar-agarului: sunt galactani cu greutate moleculară mare conţinând
grupări sulfurice parţial salefiate, acestea din urmă în proporţie mai importantă decât în
geloză.
 Utilizare
- Sunt emolienţi, laxativi, protectori ai mucoasei gastrice; au proprietăţi anticoagulante.
- Sunt utilizaţi în industria alimentară şi cosmetică ca agenţi de gelificare şi emulgatori.
- Drogul uscat, de consistenţă cornoasă, are aspectul unor mici fâşii alburii translucide şi
încâlcite.
Pectinele
- Sunt polizaharide acide prezente sub formă insolubilă(protopectină) în membranele celulare
ale vegetalelor şi în soluţie în sucul anumitor fructe(Rosacee).
- Structura
- Pectinele se prezintă sub formă de săruri(de calciu, magneziu) ale acidului pectic; acesta este
un polimer liniar de unităţi(30 până la 50) de acid D-galacturonic legate prin legături α1→4,
cărora le sunt asociate anumite oze(L-ramnoză, D-galactoză, L-arabinoză şi D-xiloză).
Grupările carboxil pot fi libere sau esterificate cu metanol.
- Surse
- -Citrus(Rutacee): lămâie, portocală, grapfruit;
- -fructele diferitelor Rosacee, în mod particular ale mărului, Pyrus malus
- Utilizare:protectoare în afecţiunile gastro-intestinale, hemostatice, emulgator, gelifiant
- Acidul pectic
Gume şi mucilagii
- Sunt polizaharide heterogene care au proprietatea comună de a se umfla în contact cu apa şi
care dau mase gelatinoase sau soluţii coloidale.
- Proprietăţi
- Gumele şi mucilagiile se umflă în apă; anumite gume furnizează pseudo-soluţii care sunt
precipitate de către alcool şi metalele grele. În mediu acid şi la cald, se observă o hidroliză
cu eliberarea de molecule simple dar lăsând un miez rezistent.
- Caracterizare şi dozaj
- Printre metodele generale de analiză, trebuie reţinut indicele de umflare şi măsurarea
vâscozităţii.
 Plante şi produse vegetale cu conţinut de glucide:

 Alge brune
In
 Nalba mare
 Tei
 Lumânărica
 Pătlagina
 Podbal
 Alge brune
P.P.Laminaria Saccharina
P.V.Laminariae stipites
Fam. Laminariaceae

Descrierea: Algele brune sunt plante talofite, pluricelulare.

Talul, în funcţie de specie, este filamentos, simplu sau ramificat, lamelar cu marginea nedivizată
sau cu marginea sectată.
La unele specii poate avea aspectul plantelor superioare, coloidale şi filoidale, unde anatomic se
delimitează cortexul format din celule izodiametrice, mici, bogate în cloroplaste şi corpul central,
alcătuit din celule alungite.
Talul are mare capacitate de regenerare. Unele specii se multiplică vegetativ prin propagule. Se
înmulţesc prin zoospori bliflagelaţi.
Reproducerea sexuată se face prin gameţi.
Răspândirea: Planta este răspândită în zonele acvatice reci şi temperate. Majoritatea sunt autotrofe,
foarte puţine heterotrofe. Vegetează pe substrat solid, puţine specii populează substratul reprezentat
de nisip.
Recoltarea: Ca produs vegetal se folosesc stipii, colectaţi manual sau cu grebla în timpul refluxului.
Se spală şi se îndepărtează impurităţile. Se usucă apoi la soare.
Compoziţia chimică: Componenţii principali sunt poliholozidele: acidul alginic, laminarină şi
fucoidină. Conţinutul acidului algic constituie 30% din masa uscată a algelor.
Laminaria mai conţine manito (până la 20%), L-fucoza (cca4%), albumină (9%), carotenoide. Din
substanţele minerale: iod 2,7-3%, Br, K, Na, Ca, Mg, microelemente.
Algele proaspete sau uscate natural conţin şi vitaminele A, B1, B2, B6, B12, C, D, E, K, PP.
Reprezintă o sursă proteică prin acizii aminaţi (metionina, serina, acid glutamic, cistina), dar conţin
şi glucide, clorofila, substanţe antibiotice şi au un conţinut uriaş în fibre de celuloză.
Întrebuinţări: Alginaţii de natriu, amoniu, potasiu sunt folosite la prepararea unguentelor, ca agenţi
de întărire, de emulsionare sau de dezagregare pentru comprimate, drajeuri şi granule, ca adezive
sau obţinerea unor soluţii cu diferite grade de văscozitate.
Laminarea de asemenea este utilizată în tratamentul obezităţii în asociere cu iodul, tiroidina. Se mai
foloseşte ca laxativ.
Preparate: Osiforte, Atlantic Kelp, Bingo SPA, Adams, Algavit, Organic Shop.

Concluzie:
Consumate intern, ca hrană sau în cure speciale, algele stimulează glandele endocrine şi
imunitatea, stimulează circulaţia sângelui, combat retenţia, au efect antiinflamator şi antireumatic,
pot corecta unele forme de hipotiroidie.
Fibrele alimentare din alge împiedică depunerea de grăsimi pe pereţii vaselor sangvine şi
reduc astfel riscul de ateroscleroză şi infarct miocardic. Prin conţinutul bogat în potasiu şi iod,
algele remineralizează şi sunt recomandate persoanelor care urmează tratament cu diuretice, ajutând
şi în curele de slăbire şi remodelare corporală.
Clorofila din componenţa lor are un efect regenerant şi un apreciabil efect antibacterian.
Numeroase studii au demonstrat eficacitatea extraselor din alge în cazul infecţiilor cu diverse tipuri
ale virusului herpetic, cu virusul gripal A şi HIV. Algele au efect energizant şi asupra ficatului,
facilitând eliminarea toxinelor şi scăzând astfel nivelul de stres din organism.

Inul
 P.P. Linum usitatissimum
P.V. Lini semina
Fam. Linaceae

Descrierea: Planta erbacee, anuală cu rădăcină pivotantă, subţire, lungă, slab ramificată.
Tulpina cilindrică, groasă de 1-2mm, înaltă de 80-110cm la inul pentru fibre, 30-60cm la inul
pentru ulei şi cel intermediar.
Frunzele alterne, lanceolate, lungi de 2-3cm, late de 2-4 mm, cu 3 nervuri paralele, glabre.
Flori actinomorfe, albastre azurii, lungi pedicelate grupate în dicazii terminale.
Fructul este o capsulă globuloasă cu 7-10 seminţe ovoide, turtite, brune.
Răspândirea: Inul este originar din regiunele Mediteraniene, Crimeei, Caucazului şi Asiei mici. Pe
larg se cultivă în multe ţări, subtropice până în altitudinile nordice.
Recoltarea: Ca produs vegetal se folosesc seminţele recoltate la maturizare deplină, când capsulele
încep a se brunifica, iar seminţele devin cafenii şi uşor alunecă de la peretele despărţitor al fructului.
Se usucă în snopi.
Compoziţia chimică: În seminţe se conţine 5-12% mucilagii, 30-48% ulei gras, albumine 18-33%.
La hidroliză, mucilagiul formează galactoză, acid galacturonic, xiloză cca 27%, arabinoză cca12%,
ramnoză.
Întrebuiţări: Inul are acţiune emolientă (protectoare la nivelul mucoaselor tubului digestiv, gastrică
şi intestinală, fiind eficient în caz de gastrite, enterite), laxativă datorită mucilagiilor şi fibrelor
celulozice pe care le conţine, antihelmintică, antiinflamatorie, antitusivă, antihemoroidală, combate
hipovitaminoza F, scade colesterolul şi trigliceridele, reduce riscul de infarct miocardic. Făina de in
înmuiată cu apă caldă, preparată sub formă de cataplasmă, este utilizată drept emolient pentru
umectarea tegumentelor şi înmuierea crustelor.
Preparate: Linum, ulei de In, Linetol, Vinizol, Levovinizol, Livian.
Concluzie:

Infuzie: ceaiul de in.

Seminţele de in mâncate direct sunt bune pentru obezitate, constipaţie şi dispepsie.

Maceratul din seminţe de in: se prepară din 250 ml de apă şi 1 lingură de seminţe de in. Seminţele
de in se ţin în apă timp de 1h, se filtrează şi se bea lichidul obţinut. Se administrează de 2-3ori pe zi.

Cataplasme din făină de in: acestea se prepară din făină de in amestecată cu puţină apă până se
ajunge la consistenţa dorită.

Făina de in: se amestecă seminţele de in cu apă până se obţine o pastă. Aceasta se aplică pe piele
sub formă de cataplasmă.

Seminţele de in ingerate întregi sunt indicate persoanelor supraponderale, obeze, datorită

conţinutului energe-tic considerabil al uleiului gras (100gr. seminţe= 470 Kcal). Acestea sunt, de
asemenea, eficiente în tratamentul dispepsiei şi constipaţiei.

Uleiul de in obţinut prin presare la rece scade colesterolul şi trigliceridele, com-bate

hipovitaminoza F, datorită fitohor-monilor pe care îi conţine reduce simptomele sindro-mului
premenstrual şi fenomenele care însoţesc menopau-za.

Făina din seminţe de in se poate folo-si pentru obţinerea unei paste din amestecul cu apă, care se
aplică pe piele sub formă de cataplasmă, şi care drenează colecţiile purulente la nivelul pielii,
datorită con-ţinutului în fito-estrogeni şi princi-pii antiinflamatorii este eficienta în tratarea acneei,
furunculelor, abceselor.

Nalba mare
P.P. Althaea officinalis
P.V.Altheae-herba et radices
Fam. Malvaceae
Descrierea: Nalba mare este o plantă ierboasă, vivace. Are în pământ un rizom scurt din care
pornesc numeroase rădăcini groase de 2-3cm, ramificate şi cărnoase, de culoare cenuşie-deschisă la
suprafaţă, cu gust dulceag,
mucilaginos.
Tulpinele sunt drepte şi înalte de 100-150cm, acoperite cu frunze aşezate altern având un peţiol
lung.
Frunzele inferioare prezintă 5 lobi dinţaţi pe margine, iar cele superioare 3. Din cauza perilor deşi
cu care sunt acoperite frunzele par catifelate şi verde-albicioase.
Florile împreună cu codiţa lor nu depăşesc lungimea frunzelor. O floare este formată din două
rînduri de sepale, primele are 6-9 sepale, iar al doilea 5 sepale.
Petalele sunt în număr de 5 cu marginea aproape întreagă.
Staminele sunt numeroase, unite într-un tub ce înconjoară pistilul.
Fructul este turtit, compus din numeroase achene, fiecare conţinând o seminţă.

Răspândirea: Originară din regiunea de Est a Mării Mediteraniene. Răspândită în Europa, Asia,
Africa de Nord. Creşte prin locuri umede, pe malurile râurilor şi pe marginea şanţurilor. În prezent
se cultivă în multe ţări, inclusiv şi în Moldova.

Recoltarea: Părţile aeriene se recoltează înainte de înflorire începând de la vîrful plantei. În cazul
când frunzele sunt sănătoase, neîngălbenite şi neatacate de boli şi insecte, recoltarea poate continua
şi în timpul înflorirei. Orice întârziere a recoltărei, duce la pierderea produsului.
Părţile aeriene se adună în coşuri, fără a se îndesa. Rădăcinele se scot din pământ după ce planta s-a
uscat şi înainte ca pământul să îngheţe.
Uscarea se face pe cale naturală sau artificială, la temperatura de 35-40 0C.

Compoziţia chimică: Rădăcinele conţin mucilagii 10-35%, galactoză 43%, ramnoză17,7%,

arabinoză 10,4% şi acidul galacturonic 27,8%. S-au mai identificat amidon, glucide simple libere,
ulei gras 1,5-2%, taninuri, flavonozide, săruri minerale.
Frunzele conţin mucilagii 9-15% care prin hidroliză sau galactoză 49%, ramnoză 5%, glucoză18%,
arabinoză 22%, acid galacturonic 19,9%, xiloză 5,4.
Întrebuinţări: Ceaiurile din frunze de nalbă-mare sunt indicate în afecţiunile aparatului respirator,
bronşite, laringite, pentru uşurarea expectoraţiei. Preparatele din rădăcină de nalbă-mare sunt utile
în inflamaţiile gingiilor, inflamaţiile gurii, în diaree.
De asemenea, pentru uz intern, sunt indicate ceaiurile de nalbă pentru afecţiunile digestive,
enterocolite, gastrite, duodenite, ulcer, stomatite, boli renale (cistite, uretrite, pielite, nefrite).
Ca gargară, este recomadată pentru problemele din zona orală; decoctul poate fi aplicat pe
gingiile bebeluşilor pentru a le uşura durerile apariţiei primilor dinţi.
Preparate: Mucaltin, Altin, Tusol, Natursept, Sirop”Tuse”.
Concluzie:

Infuzie: ceaiul de nalbă mare

Decoct: Se fierb 20 de grame de rădăcină în 100 de ml de apă, timp de 10-15 minute. Se strecoară şi
se foloseşte ca şi adjuvant în traheită sau laringită.

Macerat: Se lasă o linguriţă de plantă într-o cană cu apă rece, timp de 8-12 ore, după care se
filtrează. Se consumă 2-3 căni de ceai călduţ pe zi, pentru ameliorarea tusei, amigdalitei, bronşitei;
pentru emfizemul pulmonar, se consumă minim 3 ceşti de lichid pe zi.

Spălături: Pentru tenul uscat, se recomandă spălăturile cu un decoct prelungit (30 de minute) de
rădăcină – 3 linguri într-o cană cu apă, adăugându-se şi miere, pentru efectul emolient.

Gargară: Pentru combaterea halenei, dar şi pentru abcesele dentare, se utilizează o infuzie realizată
din 2 linguriţe de plantă la 250 de ml de apă.

Cataplasme: Frunzele opărite se pot pune peste furuncule, pentru a grăbi colectarea puroiului.

Tei
P.P.Tilia cordata, Tilia platyphyllos, Tilia tomentosa
P.V.Tiliae flores cum bracteis
Fam. Tiliaceae
Descrierea:
Diferenţierea a 3 specii:
La noi in tara cele mai des inatlnite sunt Tilia platyphyllos (teiul cu frunza mare), Tilia cordata
(teiul pucios sau teiul cu frunza mica) si Tilia tomentosa (teiul argintiu). Teiul lui Eminescu este
un arbore argintiu vechi de peste 500 de ani.
Teiul mare – mugurii sunt acoperiţi cu 3 solzi fără luciu, frunzele sunt pe fata inferioară de culoare
verde – deschis, la nervuri sunt smocuri de peri albi. Perioada de înflorire este primul din toţi,
inflorescenţa este compusă din 2-3 flori, bracteea este glabra, floarea are 5petale, staminele sunt mai
lungi decât sepalele sau egale.
Teiul pucios - mugurii sunt acoperiţi cu 2 solzi nepăroşi cu luciu, frunzele pe partea inferioara sunt
verzi - albăstrui, la subsuoara nervurilor se găsesc smocuri de peri ruginii, inflorescenţa are loc după
10-15 zile după primul, este compusa din5-10 flori, bracteea este glabra,florile sunt cu 5 petale,
staminele sunt mai lungi decât sepalele sau egale.

Teiul argintiu – mugurii sunt acoperiţi cu 2 solzi păroşi fără luciu, frunzele sunt de culoare alb -
cenuşiu, la subsuoară nu se află smocuri de peri, însă toata suprafaţa este dens păroasă. Înfloreşte
ultimul. Inflorescenţa este compusa din 5-10 flori, bracteea este acoperită cu peri stelaţi, floarea are
5 petale mai mari plus 10 petale mai mici, staminele sunt mai scurte decât sepalele.

Răspândire:
Teiul mare şi argintiu sunt răspândiţi în Sud şi Estul Europei, iar cel pucios are un arsenal mai mare
de răspândire, se găseşte în apropiere de Marea Baltică, Marea Britanie etc. Toate speciile de tei se
cultiva la noi in Republica Moldova.

Recoltarea:
Ca produs vegetal sunt utilizate florile de tei cu bractee, florile de tei mere şi pucios se amesteca
după uscare constituind un singur produs. Teiul argintiu se recoltează cu sau fără bractee dând 2
produse; flori de tei argintiu cu bractee şi flori de tei argintiu fără bractee. Florile de tei se
recoltează când sunt complet înflorite, iar un număr mic de bobocei ce se afle în curs de deschidere
precum şi florile ofilite nu se recoltează. Recoltarea se face pe uscat sau a 3-a zi după ploaie. Florile
de tei argintiu se separa de odată de bractee, uscarea florilor se face în strat subţire in camera bine
aerisite, se culeg în coşuri sau in saci de hârtie
Compoziţie chimică:
Florile de tei şi mai ales bracteele conţin substanţe mucilaginoase, ulei volatil, farnesol, flavonoizi,
taninuri galice si catehice (acidprotocatehic si elagic) , vitamine, substanţe triterpenice, zaharoză,
scoarţa conţine polifenoli şi heterozide cumarinice.
Întrebuinţări:
Înflorescențele datorită uleiului volatil au acțiune antiinflamatorii, emoliente , neurosedativă și
antispastică; datorită mucilagiilor reduc inflamațiile căilor respiratorii. Datorită acestor proprietăți
florile de tei sunt utilizate ca sedative nervoase, în insomnii și ca expectorant în bronșite. Acțiunea
sedativă poate fi utilizate și la copii mici sub formă de băi cu flori de tei. Acest arbore poate fi
folosit pentru acneee, amigdalite, gastrită, migrenă, tuse, crize biliare, afecţiuni respiratorii,
surmenaj psihic şi eczeme. Teiul poate fi de asemenea utilizat ca şi calmant în cazul tulburărilor
cardiace.
Preparate medicamentoase.
Flori de tei, extract din muguri de tei argintiu, ulei eteric (farmisol), apă de tei. întra in compoziția
ceaiului calmant, ceaiului calmant impotriva tulburărilor cardiace, ceaiul pectoral 2, in ceaiul
sedativ si sudorific, la prepararea apei de tei si in compozitia unor preparate magistrale.
Preparate: Muguri de Tei Argintiu, Extract,Tinctură hidroalcoolică.
Concluzie:

Infuzie: o linguriţă de flori de nalbă se fierbe cu o ceaşcă de apă clocotită, se lasă în repaus 10—15
minute şi se îndulceşte cu miere. Este un foarte bun laxativ pentru copii şi bătrani; se administrează
şi în atonii intestinale, afecţiuni ale căilor urinare. Extern se poate folosi în boli de piele şi de ochi.
O infuzie mai concentrată din o lingură de flori şi frunze de nalbă într-o ceaşcă de apă, din care se
bea fracţionat cate o linguriţă, are efecte în astm, tuse, de asemenea este şi un bun antihemoragic.

Ceai: dintr-un amestec de părţi egale de flori de nalbă şi de soc se face o infuzie folosind o linguriţă
din acest amestec la o ceaşcă de apă clocotită, care se îndulceşte cu zahăr sau miere; este un bun
emolient şi expectorant în boli de plămâni, tuse, uşor laxativ.

Pulberea de frunze zdrobite împreună cu frunzele de salcie se pune pe răni pentru vindecare sau se
fac comprese.
Lumânărica

P.P. Verbascum phlomoides

P.V. Verbasci flores
Fam. Scrophulariaceae
Descrierea:
Este o plantă erbacee, bianuală, cu tulpina dreaptă, cilindrică, înaltă până la 150cm. De obicei
neramificată şi acoperită cu frunzele aşezate la distanţă una faţă de alta.
Frunzelese alungesc pe ea, unindu-se aproape între ele, oferind-ui o formă aripată. Întreagă plantă
este acoperită cu peri deşi şi stelaţi , ceea ce îi dă un aspect catifelat.
Florile sunt aşezate în formă de spic la vîrful tulpinei sau a ramurilor. Fiecare floare are un caliciu
scurt compus din 5 sepale, o corolă galbenă-aurie cu diametru de 3,5-5,5cm, formată din 5 petale
unite la baza într-un tub scurt şi care la exterior sunt acoperite cu peri.
Pe tubul corolei sunt prinse 5 stamine, care nu sunt egale între ele. Două stamine au filamentul mai
lung şi sunt glabre, iar celelalte 3 sunt mai scurte cu filamentul acoperit cu peri lungi.
Răspândirea: Plantele sunt răspândite în Europa, Africa de nord şi Asia mică.Cresc prin locuri
însorite, pe terenuri nisipoase şi pietroase, de-a lungul gardurilor.
Recoltarea: Ca produs vegetal se folosesc florile. Începând cu luna iulie se culeg florile fără sepale,
deoarece planta înfloreşte treptat, începând de la bază spre vîrf. Culegerea plantelor se poate
continua până în septembrie.
Recoltarea se face în fiecare dimineaţă, după ce roua s-a ridicat şi numai până la ora 11-12. Îndată
ce soarele începe să ardă puternic, florile se închid.
Uscarea trebuie să se efectueze repede, la temperatura maxima de 450C, pentru preîntîmpinarea
brunificării.
Compoziţia chimică: Florile de lumânărică au în compoziţie uleiuri volatile, mucilagii, flavonoizi
(hesperidozida), saponozide, taninuri, rezine, glicozide (verbascozida), aucubozida, harpagozida,
zaharuri, carotenoizi (antoxanthina), fitosteroli, verbasterol, acizi polifenol- carboxilici şi substanţe
minerale.
Întrebuinţări:Preparatele expectorante şi emoliente fac ca florile de lumânărică să fie incluse în
speciile pectorale, sau se folosesc sub formă de infuzie ca behice, diaforetice şi antiasmatice.
Lumânărică are acţiune emolientă, expectorant bronşic, sudorifică, diaforetică, depurativă,
antihistaminică, antiinflamatorie, antimicrobiană, antivirală, antispastică şi este eficientă contra
căderii părului.

Preparate: Sinulan, Natur-sept, Mullein oil, Ceai “Lumânărică”.

Concluzie:

Infuzie: ceaiul de lumânărică.

Tinctura de lumânărică: se amestecă 250 ml de alcool alimentar de 70 de grade cu 50 gr. de

plantă foarte bine mărunţită. Acest amestec se lasă la macerat 15 zile, timp în care se agită des.
După cele 15 zile, tinctura se strecoară şi se adaugă în sticluţe mici închise la culoare. Se
administrează 10 picături diluate în apă de 3 ori pe zi.

Decoct de lumânărică: se adaugă 30 gr. de frunze de lumânărică la 1 litru de apă. Se administrează

3 pahare pe zi de decoct pe nemâncate.

Cataplasme cu frunze de lumânărică.

Comprese sau spălături: se fierb 2 linguri de plantă în 500 ml de lapte timp de 10 minute. Acest
amestec se filtrează şi se aplică pe zonele afectate pentru a cicatriza.

Decoct de lumânărică: se adaugă 2 linguriţe de rădăcină mărunţită la 250 ml apă. Acest amestec se
fierbe 20-25 minute şi se lasă acoperit pentru a se răci. Se strecoară şi se aplică păr.

Pătlagina
P.P. Plantago major
P.V. Plantaginis folia
Fam. Plantaginaceae
Descrierea:
Planta erbacee, perenă.
Rizom scurt, gros, din care pornesc rădăcini fasciculate.
Tulpina scapiformică, cilindrică, netedă, înaltă de 10-40cm.
Frunzele lat ovale, glabre, cu 3-7 nervuri, brusc atenuate în peţiol, dispuse în rozetă.
Florile galbene-albicioase grupate într-un spic cilindric lung.
Caliciu cu sepale lat- eliptice, verzi, cu marginea alb-membranoasă.
Corola gamopetală acninomorfă,cu lacinii înguşti, androceu cu 2 filamente staminale eşite mult
afară din corolă şi termitate cu cîte o anteră, la început palid violetă apoi galbenă, gineceu cu
stigmat filamentos ieşit mult din corolă.
Fruct capsulă ovoidală, biloculară.
Seminţe brune-închise.
Răspândirea: Pătlagina este răspândită pe tot globul pământesc. Creşte la marginea drumurilor, pe
locuri cultivate şi necultivate, păşuni umede, fînoase, locuri bătute , nisipoase.
Recoltarea: Ca produs vegetal se folosesc frunzele.
Recoltarea înainte cît şi în timpul înflorirei, pe timp uscat după ce se ridică roua. Frunzele se taie de
la suprafaţa pământului cu peţiolul nu mai lung de 5cm.
Se usucă la umbră într-un strat subţire. Uscarea artificială la o temperatură de 40 0-500C.

Compoziţia chimică: Frunzele de pătlagină conţin mucilagiu neoruzonic constituit în special din
xiloză precum şi vitamina A, C şi K, heterozida amară aucubozidă, o heterozidă cromogenă care,
prin hidroliză conduce la formarea unor pigmenţi de culoare neagră şi care explică brunificarea
frunzelor conservate necorespunzător.
Frunzele mai conţin acid oleanolic, tanin, flavones, acizi polifenolcarboxili, fitosteoli, gliceride.

Întrebuinţări: Acest produs vegetal este un emolient uşor hemostatic şi astrigent. Frunzele de
pătlagină sunt utilizate ca cicatrizant şi vulneral, ca astrigent în stări inflamatoare, catarale ale
căilor respiratorii, cea a tractului gastro-inestinal şi urogenital.
Intern se mai administrează la medicaţia dezinteriilor , enteritelor diareice, nefritelor cronice şi a
diverselor hemoragii.
Preparate: Faringo Tusiv, sirop”Dacia Plant”, sirop”P ătlagină”, Prospan,
Plant, etc.

Concluzie:

Pulberea de pătlagină: se macină frunzele uscate şi se ia un vârf de cuţit de pulbere după mesele
principale.

Tinctura de pătlagină: se amestecă 50 gr. pulbere de plantă cu 250 ml alcool alimentar de 70 de

grade şi se lasă timp de 15 zile la macerat. Acest amestec se filtrează şi se adaugă în sticluţe mici.
Se administrează câte o linguriţă de tinctură de pătlagină în 100 ml de apă de 3-4 ori pe zi.

Siropul de pătlagină: se prepară din frunze proaspete care se aşează într-un borcan şi se acoperă cu
zahăr sau miere de albine. Aceste ingrediente se lasă 10 zile la macerat, se filtrează şi se adaugă
alcool de 70 de grade. Siropul de pătlagină se depozitează la loc răcoros şi întunecos.

Cataplasme cu frunze de pătlagină: se adaugă frunze de pătlagină pe răni infectate.

Decoct din frunze de pătlagină: se fierb timp de 10-15 minute frunzele de pătlagină. Decoctul
obţinut se foloseşte pentru diferite răni.

Podbal
P.P.Tussilago farfara
P.V.Farfarae folia
Fam. Asteraceae
Descrierea:Este o plantă erbacee, vivace, având în pământ un rizom, cărnos, din care la începutul
primăverii apar florile, iar mai târziu cresc frunzele.
Florile de culoare galbenă sunt aşezate în inflorescenţe numite capitule, asemănătoare celor de
păpădie. Aceste capitule sunt prinse pe nişte codiţe acoperite cu peri încălciţi şi frunzişoare mici de
culoare roşietică.
Frunzele sunt rotunde, cu mărgini dinţate, având peţiolul semicilindric. Culoarea frunzei pe faţa
superioară este verde, iar pe cea inferioara albicioasă din cauza perilor deşi.

Răspândirea:Este răspândită în Europa, Asia. Creşte prin locuri umede, văile râurilor , în şanţuri,
pe locuri argiloase şi abrupte.

Recoltarea:Recoltarea se face fără peţioli, începând din luna aprilie şi până în iunie, când frunzele
încă sunt mici 8-25cm.
La recoltarea se vor prefera plantele expuse la soare, deoarece ele sunt mai bogate în mucilagii
decît cele crescute la umbră.
Se culeg în coşuri şi se ţin la umbră, până în momentul transportării la locul de uscat.
Culegerea lor se face numai pe vreme uscată şi de preferinţă în timpul prînzului. Uscarea se face în
condiţii naturale sau cu aer la o temperatură de 40-500C.

Compoziţia chimică: Frunzele de podbal conţin 7-% mucilagiu, care la hidroliză eliberează
glucoza, galactoza, pentoze şi acizi uronici.
Au mai fost indentificate tanina, fitosterolii, aponozide, caretenoide, acidul malic şi tartric, flavone.
Întrebuinţări:Infuzia de frunze de podbal are acţiune emolientă, expectorantă şi antiinflamatoare,de
aceea se foloseşte în tratamentul bronşitelor, laringitelor, abceselor pulmonare.
Frunzele intră în compoziţia speciilor pectorale.

Preparate:Plant , sirop, ceai “Doctor Farm” etc.

Concluzie:

Infuzie: ceaiul de podbal.

Suc proaspăt de podbal: se administrează 2-3 linguriţe de suc de podbal într-o cană de lapte.

Tinctură de podbal: se amestecă cantităţi egale din flori proaspete de podbal şi ţuică de 60 de
grade. Acestea se pun la macerat într-un borcan ermetic timp de 1 săptămână. Se administrează câte
30-40 de picături de tinctură de podbal de 2-3 ori pe zi înainte de masă.

Sirop de podbal: se aşează frunzele proaspete de podbal într-un borcan cu zahăr.

Borcanul se închide ermetic şi se păstrează la loc răcoros. După ce amestecul din borcan devine
omogen, se amestecă cu miere de albine în proporţie de 2:1. Se administrează câte o linguriţă de
tinctură de podbal de 3 ori pe zi.

Cataplasme din frunze de podbal crude şi zdrobite. Se aplică pe răni şi ulceraţii.

Decoct din frunze de podbal: se obţine din 3-4 linguri de plantă uscată şi 1 litru de apă. Aceste
ingrediente se fierb timp de 10 minute, se filtrează, iar decoctul obţinut poate fi folosit pentru băi
locale, inhalaţii sau comprese.

CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN MEDICINĂ ŞI FARMACIE ,,RAISA

PACALO’’
Catedra Discipline farmaceutice
 Unitatea de curs Farmacognozie I

Lecţie teoretică

Unitatea de învăţare

Lipide. Definiţie. Răspândire. Proprietăţi fizico-chimice şi metode de obţinere.

Structura chimică. Întrebuinţări.

 Lipide de origine vegetală:unt de Cacao, Ulei de Măsline, ulei de Floarea

soarelui, ulei de In, uleiul de Migdale, ulei de Ricin, ulei de Susan, ulei de
Soia.(Definiţie. Structura chimică. Utilizări terapeutice. Forme farmaceutice.
Preparate farmaceutice.)

Lipide
Lipidele sunt substanţe organice grase, insolubile în apă, dar solubile în majoritatea substanţelor
organice ce contin grupa hydrocarbon. Acestea joacă un rol important în compoziţia materiei vii.
Lipidele sunt esteri ai acizilor graşi. Reprezintă cea mai concentrata sursă de energie. Lipidele
(grăsimile) sunt substanțe organice grase. Lipidele sunt constituite din acizi grași și glicerol. Unul
dintre motivele pentru care lipidele (grăsimile) ne plac atât de mult este acela că mențin aromele în
mâncare.
Lipidele conţin numeroase legături C-H.
Prin arderea unui gram de lipide se eliberează o cantitate de energie de două ori mai mare decât prin
arderea unui gram de glucide.
Glicerolul conţine 3 grupări -OH, fiecare dintre aceasta legându-se la câte o grupare -COOH a
acidului gras.
Acizii graşi pot fi:
 saturaţi: conţin legături covalente simple;
 nesaturaţi: conţin legături covalente duble; sunt responsabili de apariţia bolilor cardio-
vasculare;
Deoarece fiecare grupare hidroxil a glicerolului se leagă la câte o grupare -COOH a acidului gras,
grăsimile se mai numesc şi trigliceride.
Lipidele au rol:

 energetic – lipidele suntmai energo-eficiente decât proteinele şi glucidele, fiind păstrate în

organism cel mai des în ţesutul adipos;
 structural (plastic) – se găseşte în componenţa membranei celulare (plasmalema), în peretele
unor organite celulare, în unii hormoni şi încelula nervoasă;
 substanţă de rezervă;
 imuno-protector;
 de accelerare a metabolismului (în calitate de coenzime).
Rol în cadrul materiei prime:
 izolatori termici;
 protecţie mecanică;
 depozit de substanţe cu valoare energetică.
 Reprezintă cea mai concentrata sursă de energie. Lipidele (grăsimile) sunt substanţe organice
grase. Lipidele sunt constituite din acizi graşi şi glicerol. Unul dintre motivele pentru care
lipidele (grăsimile) ne plac atât de mult este acela că menţin aromele în mâncare.
Plante şi produse vegetale cu conţinut de lipide:
 Arbore de Cacao/ Unt de cacao
 Migdal/ Ulei de migdale
 Măslin
 Floarea-soarelui
 Ricin

Arbore de Cacao/ Unt de cacao

P.P.Theobroma cacao/Butyrum cacao
P.V.Cacao semina
Fam. Sterculiaceae
Descrierea:Arborele are o înălţime de 10m şi o tulpină rămuroasă.
Frunzele sunt mari cu marginea întreagă ascuţită, sunt roşiatice când apar, apoi la maturitate sunt
mari şi verzi în totalitate, nu sunt comestibile, conţin un lichid lăptos, cremos cu gust iute şi
neplăcut.
Florile cresc direct pe trunchi şi pe ramurile mai groase, au potirul roz, alb sau galben, sunt mici iar
polenizarea este făcută de nişte musculiţe mărunţele.
Fructuleste o păstaie ovală la început, are culoare verzuie iar la maturitate îşi schimbă culoarea în
funcţie de specie, de la galben la portocaliu - roşcat, până la arămiu şi poate ajunge la o jumătate de
kilogram.
Fructul matur conţine câteva zeci de seminţe bogate în grăsime care sunt învelite într-o pastă albă,
se recoltează manual numai fructele care sunt coapte, se despică şi se pun la fermentat la
temperaturi de 35-400 C de grade după care se usucă la temperaturi de 1500 C.

Răspândirea:Originar din pădurile tropice ale Americii. Se cultivă unde este clima tropică.
Arborele începe să fructifice la al 3-lea an după plantaţie, însă dă recoltă după 8-10 ani.

Recoltarea:Ca produs vegetal se foloseşte seminţele.

Se îndepărtează pulpa şi seminţele rămase cu pulpă se pun la fermentare la 30-50 0C. Seminţele au
un miros foarte plăcut dulce uleios de o culoare cafenie violetă. Pentru extragerea uleiului,
seminţele se fermentează,se încălzesc şi se presează la cald în maşini speciale.
Turtele rămase de la cele două presări se fărămiţează şi dau cacao. Ciocolata se formează din
seminţe nedegresate cu zahăr şi lapte,iar tegumentul tare a seminţei serveşte la extragerea
teobrominei(untul de cacao),care se foloseşte la supozitoare.

Compoziţia chimică: Seminţele conţin 40-50% ulei gras ,2-3% teobromină şi cofeină, substanţe
tanante, flavonozide, untul de cacao –este alcătuit din gliceridele ale acidului palmitic, stearic,
arahidonic, linolei.
Întrebuinţări :Untul de cacao se foloseşte din anii 1910 şi este introdus în toate farmacopeele lumii,
este baza principală la preparatele gălbenelelor, intră în componenţa multor preparate, unguente,
creme, pudre.

Preparate :Citramon,Ascofen, Teobromina, Insti

 Concluzie:

Uleiul de cacao este

utilizat în terapeutica
medicală, în cosmetică,
dar şi în domeniul alimentar, ca aromatizant pentru
dulciuri, produse de patiserie şi cofetărie.
Ciocolata cu lapte dulce a devenit o băutură ideală, atât la micul dejun, cât şi la cină, cu bune efecte
nutriţionale şi terapeutice, înlocuind cafeaua şi ceaiul chinezesc. După un mic dejun copios se bea o
ceaşcă cu ciocolată, grăbind digestia totală în trei ore.

Decoctul de cacao, preparat dintr-o lingură de cacao, la 200 ml de apă, consumat câte o ceaşcă de
3-4 ori pe zi, are efecte antidiareice.

Ulei de migdale
P.P. Amygdalus communis/ Oleum amygdalarum dulces
et amara
P.V.Amygdalarum semina
Fam. Rosaceae
Descrierea:
Migdalele cresc sub formă de pom cu înălţimea de 6-12 metri şi are o mare capacitate de ramificare.
Durata de exploatare este de 70-80 de ani în cazul pomilor solitari şi de 30-40 de ani în plantaţie.
Fructele lui sunt de formă alungită ovoidă acoperite de o coajă groasă cu aspect pielos. În interior
fructul conţine un sâmbure tare.
Migdale sunt de două tipuri dulci si amare. Migdalele dulci sunt acoperite de cuticulă de culoare
brună aspră la pipăit, cuticula care se poate îndepărta după opărirea fructelor. Migdalul este o plantă
rezistentă la secetă, iar umezeală prea multă îl poate afecta, însă se poate iriga puţin în perioada de
formare a fructelor şi la maturizarea sâmburilor.
Răspândirea:Este cultivat în California, SUA, Bazinul mediteranean, Pakistan şi Iran. În Germania
migdalul este plantat în podgoriile de viţă de vie, unde este mai ferit de frig.
Recoltarea:Plantarea migdalului se recomandă a fi făcută toamna devreme (să prindă rădăcini până
la venirea frigului), după pregătirea terenului printr-o desfundare şi apoi realizarea gropilor la o
distanţă de 5-6 metri pe rând. Între rânduri se lasă cam 6 metri deoarece are nevoie de lumină.

Compoziţia chimică: Glucide 2,3 %, Apă 5,7 %, Balast 15,2 %, Proteine 18,7 %, Grăsimi 58,1 %.

Întrebuinţări :S-a observat că un consum regulat de migdale reduce bolile cardio-vasculare, doza
necesară fiind de cca. 20 g/zi. Pentru vindecarea unor afecţiuni, de la migdal se folosesc atât
seminţele, coaja de migdale cât şi sâmburii. Seminţele de migdal sunt mineralizante şi uşor laxative,
iar datorită proprietăţilor terapeutice ajută la vindecarea ulcerului gastric, gastritei, afecţiunilor
digestive, tusei, afecţiunilor aparatului urinar şi genital.
Migdalele mai sunt recomandate a fi folosite şi în cosmetică, în special pentru hidratarea pielii. În
acest scop se utilizează laptele de migdale.
Preparate:Himalaya, Favisan,Flexible , cremă, Eco mil, făină de migdale etc.
Concluzie:

Uleiul de migdale dulci are un gust de o mare fineţe, fiind bogat în vitamine şi acizi graşi. Datorită
conţinutului bogat în vitamine de grup B, este recomandat în stimularea funcţiilor intelectuale, în
special memoriei şi tulburărilor sistemului nervos. Are efecte uşor purgative.

În cosmetică:
Uleiul de migdale poate fi folosit şi pentru hidratarea şi revigorarea părului, făcându-l mai
strălucitor, mai rezistent şi prevenind căderea acestuia. Este suficient să puneţi câteva picături pe
vârful degetelor şi să vă masaţi scalpul iar firul de păr se va întări şi va deveni mai puternic. Ajută
de asemenea la eliminarea mătreţii.
Uleiul de migdale poate fi folosit pentru demachierea feţei, inclusiv a zonei din jurul ochilor, şi
chiar pentru hidratarea tenului deoarece după utilizare nu lasă pielea îmbibată în grăsime.Este
recomandat pentru toate tipurile de ten, inclusiv pentru cel cu tendinţă de îngrăşare tocmai pentru că
seamănă la textură cu sebumul produs în mod natural de piele.

Ulei de măslin
P.P. Olivarum europeae/ Oleum olivarum
P.V. Olea Europea fructus
Fam. Oleaceae
Descrierea:
Arborele are o înălţime de 2-3 m, de culoarea alb argintie în interior. Preferă climă cu ierni blînde.
Frunzele sunt persistente, groase de culoare verde deschisă, în formă de suliţă.
Florile sunt de culoare albă.
Frunctele sunt oval, verzi la început, apoi se fac negre după coacere, are un sîmbure dur la mijloc.

Răspândirea:Măslinul este un arbore originar din Siria si zonele de litoral din Turcia, însă este
foarte răspândit în Grecia continentală şi în arhipelagul Elen.
Recoltarea:Ca produs vegetal se folosesc fructele. Se prepară uleiul prin presare la rece a fructelor
coapte. Sunt 3 feluri de ulei: calitate superioară, inferioară şi ulei tehnic. Presarea la rece este cea
mai superioară.

Compoziţia chimică:Conţine 70% ulei gras, însă în sîmbure 30%. Cel din sîmbure are o calitate
inferioară. Uleiul este compus din trielină 80%, tristiorină 8% şi tripolmetrină 6%. Datorită acestor
componente, uleiul de măslină la temperatură de 6 0 C se solidifică. Heterozida este o substanţă
acră şi îi redă culoare fructului.
Întrebuinţări:Uleiul cel mai des se întrebuinţează în alimentaţie. Cel de calitate superioară se
foloseşte la prepararea soluţiilor injectabile uleioase. Cel de calitatea a două se întrebuinţează în
farmacii la prepararea emulsiilor, unguentelor. Însă cel de calitate tehnică se foloseşte numai la
tehnică pentru maşini (uzine, piese etc.)
Preparate:Are o acţiune emolientă, laxativă, uşor purgativă şi cicatrizantă. Dese ori este folosit în
cosmetologiei.
 Floarea-soarelui
P.P. Helianthus annuus/ Oleum heliannthi
P.V. Helianthi semina
Fam.Asteraceae

Descrierea:
Este o plantă anuală.
Frunzele sunt mari, întregi, peţiolate şi cordate.
Tulpina cu un singur colatidiu, uneori este ramificată şi are mai multe inflorescenţe.
Calatidiile sunt mari cu receptacolul plat, având culoare galbenă.
Seminţele sunt bogate în ulei, fără coajă, fructul conţine 55% ulei comestibil. Uleiul de floarea-
soarelui se obţine prin extracţia şi presarea seminţelor. Are o aromă neutră, este galben deschis la
culoare, este un ulei vegetal cu cel mai mare conţinut de vitamina E.
Răspândirea: Nativă din America şi este răspândită pe tot globul pământesc.

Recoltarea:Recoltarea se face în perioada de la începutul martiei pâna în aprilie, în timpul cald. Pe

un teritoriu destul de mare şi luminos. Momentul cel mai bun pentru recoltare este când umiditatea
seminţelor este între 10 şi 13%. În acel moment 70% dintre calatidii sunt uscate şi 30% au
culoarea brună. După recoltare, seminţele de floarea-soarelui trebuie să fie minuţios uscate, până la
nivelul de umiditate de 6%. În magaziile în care sunt depozitate seminţele, este necesară menţinerea
temperaturii sub 20o C.

Compoziţia chimică: Conţine vitaminele E, K, B8, fier, acizi graşi şi polinesaturaţi.

Întrebuinţări:Uleiul este indicat în bolile cardiovasculare (ajută la reglarea cantităţii lipidelor din
sînge) şi reduce riscul de îmbolnăvire cardio, este eficient consumarea uleiului rece, asupra riscului
cancerogen, reduce riscul de aritmii. Mai este utilizat şi în cosmetică, are un rol umectant şi
emolient asupra pielii datorită vitaminei E.
Preparate: Ulei de floarea soarelui, creme, emulsii.
 Ulei de ricin
P.P. Ricinus communis/ Oleum ricini
P.V. Ricini communis semina
Fam. Euforbiaceae

Descrierea:Este o plantă erbacee anuală, o rădăcină de 2m în sol, are o înălţime de 1-2m.

Tulpina este erectă, tulpina are culoare verde-roşietică.

Frunzele sunt mari palmat, lobate, lucioase de culoare verde închis, peţiolate.
Florile sunt mici uni- sexuate dispuse într-un ram de culoare alb-violet. Cele feminine cresc
superior, însă cele masculine inferior. Este o plantă anuală.
Fructul este o plantă ţepoasă, netedă verzuie, cu 5-6 seminţe ovale alungite. Are forma unei fasole
vargate de culoare cafenie.

Răspândirea:Este originar din India, zonele calde şi umede. Se cultivă pentru decoraţie.
Recoltarea:Ca produs vegetal se foloseşte seminţele. Se face recoltarea cu mîna, înainte ca
capsulele să ajungă la maturizare. Se recoltează în orice timp al zilei, de cele mai dese ori primăvara
devreme.
Compoziţia chimică:Conţine 40-60% ulei gras, este alcătuit din ricinolonă şi din acidul ricinoleic.
Seminţele sunt foarte toxice, conţin o toxină vegetală proteică numită ricină. Au o proprietate de a
glutina globulele roşii a sîngelui. Seminţele conţin fermenţi numite lipoza.
Întrebuinţări: Uleiul de ricin este folosit ca purgative în doze bine determinate. Se întrebuinţează în
cosmetologie pentru creşterea părului, genelor, şi în caz de seboree.
Preparate: În farmacii putem întîlni: ulei de ricin, supozitoare, preparate de Vishnevschi, Biotitus,
Ultraproct.
 Lipide de origine animalieră
Lanolină, Ceară galbenă, Grăsimea de porc,Untura de peşte.
Definiţie. Structura chimică. Utilizări terapeutice.Preparate farmaceutice .

Grăsime de porc
Axungia porcini (adeps suillus)
Sus domesticus
Fam. Suideae

Este grăsimea obţinută din ţesutul adipos proaspăt, nesărat şi spălat al porcului sănătos. Osînza se
separă de carne şi membrane , apoi se toacă. Topirea trebuie făcută astfel încât să se îndepărteze
toată apa. În aceste condiţii ea nu rîncezeşte repede. După topire se strecoară şi până la răcire se
amestecă din timp în timp pentru a se obţine un produs uniform.

Proprietăţi: Grăsimea de porc este moale, albă cu miros slab particular. Are reacţia aproape neutră.
Punctul de topire 36-420 C. Dacă s-a îngălbenit sau are vreun alt miros nu trebuie folosită.

Compoziţia chimică: Conţine mai ales oleo- palmitosterarină şi palmito-dioleină, în proprietăţi de

75-80%.

Întrebuinţări: Este folosită ca bază pntru unguente. Pentru conservare se adaugă 1% acid benzoic .
 Lanolină anhidrică
Adeps lanae anhydricus
Fam. Bovideae

Proprietăţi: Lanolina se prezintă ca o masă galbenă moale, vîscoasă cu un miros slab specific. Este
neutră cu punctual de topire 36-420C. Se dizolvă greu în alcool, insolubil în apă, uşor solubil în eter,
eter de petrol, acetonă, chloroform, benzene, suflură de carbon. Prin triturarea cu apă poate
încorpora o cantitate dublă din aceasta, fără să-şi piardă consistenţa de unguent. Datorită acestei
proprietăţi lanolina are o largă întrebuinţare la prepararea diferitor forme medicamentoase care
conţine 25% apă.
Compoziţia chimică:Lanolina este format din 60% acizi graşi esterficaţi cu alcoolul cerilic,
cholesterol şi β-colesterol care s-a stabilit că este un amestec din 4 alcooli triterpenici(lanosterol,
gamalanasterol, dihidrolanosterol şi agnosterol). Partea insaponifiabilă a lanolinei conţine alcooli
liberi, hidrocarburi parafinici şi acetone steroidice.

Întrebuinţări: Lanolina este o substanţă de bază a unguentelor, mai ales de tipul emulsiilor. Intră de
asemenea în compoziţia emplastelor, linimentelor. Pe larg se foloseşte în cosmetică.

Preparate: Lansinoh, Biolane, Purelan, Emolan.

 Untură de peşte
Oleum Jecoris aselli
Fam. Gadideae

Descrierea:
Este ueiul gras obţinut din ficatul proaspăt al peştelui răpitor şi al altor peşti congeneri( Gadus
callaris, Gadus aeglefinus, Gadus virens) , purificat prin îndepărtarea părţii solidifiabile la o
temperatură cuprinsă între 0-50C.
Extragerea unturei de peşte cere o prealabilă îndepărtare a vezicii biliare din ficat urmată de
spălarea şi tăierea acestuia. Încălzirea materiei prime astfel pregătite se face până la 50 C în vase cu
fundul dublu, sau cu alutorul serpentinelor. Uleiul se ridică la suprafaţă.
Pentru sepărarea ei rapidă se centrifugează. Randament mai mare se obţine dacă înaintea
încălzirei material primă se supune electrolizei într-o soluţie concentrată de sare. Curentul electric
dezintegrează toate celulele hepatice şi astfel uleiul poate fi extras cantitativ prin încălzire şi
centrifugare. Toate aceste operaţii se fac într-o atmosferă de gaz intern pentru a nu se pierde din
vitamine.
Compoziţia chimică: Untura de peşte conţine în medie 85% gliceride ale acizilor
nesăturaţi(clupadonic, arachidonic, terapic, gadoleic, ecoleic, oleic) şi aproximativ 15% gliceride
ale acizilor săturaţi(palmitic, stearic, miristic).
S-a pus în evidenţă de asemenea colesterolul, vitaminele A, D, E. Untura de peşte conţine o
cantitate mare de brom şi iod sub formă de combinaţii organice, arsen şi fosfor sub formă de acid
glicero-fosforic, pectin şi fosfolipide.
Întrebuinţări: Valoarea terapeutică a unturii de peşte constă în cantitatea mare de vitamine A şi D .
Se administrează intern fie ca atare , fie sub formă de emulsii în scrofuloză, rahitism şi în
tuberculoză. Extern se foloseşte în tratamentul rănilor şi ulcerelor, sub formă de clisme pentru
combaterea oxiurilor.
Preparate: Doppelherz, Reytoil, Agivita, Omega 3, Mollers, Forcapil, Diab-Aid, Recormon.
 Ceara galbenă
Denumirea (rom.): Ceara galbenă
Denumirea (lat.) : Cera flava

Descriere.
Ceara galbenă este secreţia hipodermică transudată a albinei lucrătoare cu ajutorul căreia asceasta
realizează faguri. Ceara galbenă se obţine din faguri după îndepărtarea mierei prin centrifugurare şi
presare. Topiţi apoi prin fierbere cu apă fagurii, se adună la suprafaţă formând prin răcire o crustă
de ceară. Ceara se poate obţine din faguri epuizaţi de miere şi prin topirea la soare, folosindu-se în
acest scop un vas cu pereţii şi capul de sticlă. Curăţirea definitivă a cerii se face prin retopire şi
strecurare.
Compoziţia chimică.
Ceara este formată din 70-75 % miricină şi 18% cerină. Ceara de albine conţine 40% alcooli
superiori: miricilic, cerilic, neocerilic, montanilic şi acizi graşi: cerotic, neocerotic, melisie; esterii
acidului palmitic cu alcooli din seria amintită; hidrocarburi saturate.
Ceara galbenă prin albire dă produsul numit ceara albă – Cera alba. Albirea cerii galbene constă în
primul rând în topirea şi turnarea acesteia pe un cilindru care se învârteşte în apă rece. În acest mod
ceara se solidifică şi ia forma unei benzi, care apoi este expusă soarelui. Albirea artificială cu bioxid
de sulf, clor, apă oxigenată nu este permisă pentru ceara albă farmaceutică, deoarece aceşti agenţi
oxidanţi influenţează calitatea cerii prin derivaţii cloraţi pe care ii conţine. Ceara albă are aceeaşi
compoziţie chimică ca şi ceara galbenă.

Întrebuinţare.
Ceara galbenă ca şi ceara albă sunt folosite la prepararea unguentelor, emplastrelor şi a ceratelor.
 CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN MEDICINĂ ŞI FARMACIE ,,RAISA
PACALO’’

Catedra Discipline farmaceutice

Unitatea de curs Farmacognozie I

Lecţie teoretică
Unitatea de învăţare
Vitamine. Generalităţi. Definiţie. Nomenclatura şi clasificărea
vitaminelor. Structura chimică, răspândire şi întrebuinţări. Particularităţile
uscării şipăstrării produselor vegetale cu conţinut de vitamine. Acţiuni
terapeutice. Preparate farmaceutice.

Plante şi produse vegetale cu conţinut de vitamine:

Gălbenele, Albumeală, Dentiţă, Scoruş, Cătină, Urzică, Porumb,
Traista- ciobanului, Călin, Măceş, Coacăză - neagră.
(Descriere farmacognostică. Compoziţia chimică. Utilizări terapeutice.
Preparate farmaceutice).
 Vitamine
Vitaminele reprezintă compuși organici care ajuta la reglarea metabolismului si sustin buna
functionare a organismului. Cele mai importante vitamine pentru organism este simplu: toate.
In cazul in care nu este acoperit necesarul zilnic de vitamine, pot sa apara anumite probleme de
sanatate. Majoritatea vitaminelor nu pot fi sintetizate de către organism, deci ele trebuie obţinute din
alimentaţie
Termenul de vitamină a fost folosit pentru prima data de biochimistul polonez Casimir
Funk în 1912.
Vita, în limba latină, înseamnă viață, iar sufixul -amină este pentru amine; la momentul respectiv se
credea că toate vitaminele sunt amine. Acum însă se știe că nu este așa. In perioada urmatoare au
fost descoperite treptat diferite tipuri de vitamine, iar in prezent sunt recunoscute 13.
Termenul de vitamine nu cuprinde alţi nutrienţi esenţiali cum ar fi mineralele, acizii graşi esenţiali
sau aminoacizii esenţiali
La descoperirea vitaminelor au contribuit mai multi factori. De exemplu, s-a observat ca marinarii
erau des afectati de scorbut (deficit de vitamina C), din cauza consumului de alimente uscate, iar
citricele, in special portocalele si lamaile, erau de ajutor la reducerea manifestarilor.
De asemenea, la jumatatea secolului 19, un studiu a aratat ca soarecii hraniti cu lapte se dezvoltau
mai bine decat cei care nu consumau acest aliment.
Tot in secolul 19, boala beriberi (deficit de vitamina B1) a fost asociata cu un consum ridicat de
orez alb (decorticat). Orezul brun (nedecorticat), in schimb, a ajutat la reducerea cazurilor de
beriberi.
O cantitate importanta de vitamina D o producem prin expunerea la soare, organismul uman avand
capacitatea de a sintetiza vitamina D in urma contactului cu razele ultraviolet, UVB.
Este important de retinut ca fiecare vitamina in parte are rolul sau si ca ele sunt necesare
organismului in cantitati variate. Cele mai multe vitamine sunt furnizate organismului prin
alimentatie. In unele cazuri, medicul poate recomanda consumul de suplimente, pentru a se ajunge
la doza zilnica recomandata.

CLASIFICAREA VITAMINELOR
S-a încercat o clasificăre în funcţie de mecanismul de acţiune. O clasificăre mai veche împărţea
vitaminele în 2 mari clase, în funcţie de solubilitatea lor:
Vitamine liposolubile insolubile în apă, solubile în lipide (grăsimi), - acestea se pot depozita in
tesuturile grase si in ficat, fiind mult mai usor de stocat in organism comparativ cu cele
hidrosolubile1. Vitaminele liposolubile sunt absorbite la nivelul tractului intestinal cu ajutorul
grasimilor (lipidelor). Organismul poate stoca rezerve de vitamine liposolubile timp de cateva zile
si, uneori, cateva luni. Vitaminele A, D, E si K fac parte din categoria celor liposolubile.
Vitamine hidrosolubile (solubile în apă),- acestea nu raman in organism un timp indelungat, fiind
eliminate destul de repede. Sunt absorbite la nivelul intestinului subţire.
Vitamina C si toate tipurile de vitamina B sunt hidrosolubile.
Asa cum am mentionat anterior, sunt recunoscute 13 vitamine:
Vitamina A - este liposolubila, fiind o denumire generica pentru mai multe substante, printre care
retinol, retinal, acid retinoic, retinoizi si carotenoizi;
Vitamina B (B1) - este hidrosolubila, fiind regasita/cunoscuta si sub denumirea de tiamina;
Vitamina B2 - este hidrosolubila, fiind cunoscuta si sub denumirea de riboflavina;
Vitamina B3 - este hidrosolubila, cu denumirile de niacina, niacinamida;
Vitamina B5 - este hidrosolubila, cu denumirea de acid pantotenic;
Vitamina B6 - este hidrosolubila, fiind cunoscuta sub denumirea de piridoxina;
Vitamina B7 - este hidrosolubila, cu denumirea de biotina;
Vitamina B9 - este hidrosolubila, cu denumirile de acid folic;
Vitamina B12 - este hidrosolubila si se regaseste sub mai multe forme: cianocobalamina,
hidroxocobalamina sau metilcobalamina;
Vitamina C - este hidrosolubila, fiind cunoscuta si sub denumirea de acid ascorbic;
Vitamina D - este liposolubila si se regaseste sub doua forme: ergocalciferol si colecalciferol;
Vitamina E - este liposolubila, fiind cunoscuta si sub denumirea de tocoferol;
Vitamina K - este liposolubila si se regaseste sub trei forme: vitamina K1 (filochinona), vitamina
K2 (menachinona) si vitamina K3 (menadiona).

IMPORTANTA VITAMINELOR: CARE SUNT BENEFICIILE PENTRU ORGANISM

Fiecare vitamina in parte contribuie in mod diferit la mentinerea sanatatii organismului,

astfel:

Vitamina A- beta-carotenul. Carotenoizii au proprietati antioxidante si ajuta la reducerea actiunii

radicalilor liberi, contribuind la mentinerea sanatatii pielii si a tesuturilor;
Sustine sanatatea sistemului imunitar;
Beta carotenul este un compus care sustine mentinerea vederii si lupta impotriva aparitiei cataractei
si a degenerescentei maculare.
Vitamina B1- Ajuta la transformarea compusilor din mancare in energie;
Sustine metabolizarea glucidelor si functionarea normala a celulelor nervoase, avand un rol
important in buna functionare a sistemului nervos;
Sustine sanatatea pielii, a parului si a muschilor si functionarea normala a inimii.
Vitamina B2- Sustine procesele enzimatice si absorbtia nutrientilor;
Ajuta la descompunerea proteinelor, grasimilor si carbohidratilor si mentine metabolismul energetic
normal;
Mentine sanatatea membranei mucoase de la nivelul sistemului digestiv;
Sustine sanatatea ficatului;
Ajuta la o mai buna absorbtie a fierului, a acidului folic si a vitaminelor B1, B3 si B6.
Vitamina B3- Ajuta la mentinerea concentratiilor normale de colesterol din sange, oferind suport in
reducerea nivelului colesterolului „rau” LDL (lipoproteine cu densitate scazuta si in cresterea
nivelului colesterolului „bun” HDL (lipoproteine cu densitate mare);
Ajuta la mentinerea unui nivel normal al trigliceridelor;
Contribuie la mentinerea sanatatii psihice si la reducerea oboselii sau extenuarii;
Contribuie la mentinerea sanatatii pielii.
Vitamina B5- Contribuie la sinteza coenzimei A, compus care are rolul de a descompune grasimile,
carbohidratii si proteinele din alimente, transformandu-le in energie;
Sustine buna functionare a sistemului digestiv;
Contribuie la mentinerea profilului lipidic normal;
Cremele pe baza de vitamina B5 pot ajuta la procesul de regenerare a pielii, oferind tenului un
aspect catifelat.
Vitamina B6- Contribuie la reducerea simptomelor depresiei prin reglarea nivelului unor hormoni
prezenti in organism, cum ar fi serotonina si dopamina;
Sustine buna functionare a sistemului nervos si poate ajuta la prevenirea bolilor neurodegenerative;
Contribuie la formarea normala a globulelor rosii (hemoglobina) si poate preveni aparitia anemiei;
Ajuta la echilibrarea manifestarilor asociate sindromului premenstrual;
Poate ajuta la reducerea starilor de greata din timpul sarcinii;
Sustine functionarea normala a sistemului imunitar.
Vitamina B7- Contribuie la metabolizarea nutrientilor;
Ajuta la mentinerea sanatatii pielii, unghiilor si parului si ofera suport in reducerea caderii parului;
Poate contribui la mentinerea unui nivel normal de glucoza in sange in cazul persoanelor care au
diabet.
Vitamina B9- Contribuie la prevenirea defectelor de tub neural care pot sa apara in timpul sarcinii;
Contribuie la metabolismul normal al homocisteinei, molecula cu caracter inflamator care, in
cantitati ridicate, poate favoriza aparitia bolilor cardiovasculare;
Ajută la producerea, creşterea şi reproducerea globulelor roşii, permite asimilarea albuminelor.

Vitamina B12- Contribuie la formarea normala a globulelor rosii si la reducerea riscului de aparitie
a anemiei feriprive;
In timpul sarcinii, sustine dezvoltarea si mielinizarea sistemului nervos central al fatului, putand
chiar ajuta la reducerea riscului de aparitie a defectelor la nastere, a nasterilor premature si a
avorturilor spontane;
Contribuie la reducerea riscului de aparitie a degenerescentei maculare;
Sustine functionarea normala a sistemului nervos.
Vitamina C
Din această clasă fac parte compuşi polari, solubili în apă, dar cu structuri şi funcţii biochimice
foarte diferite.Un număr dintre ele alcătuiesc grupul vitaminelor B, prezente în drojdie, în seminţe
de cereale, în ficat. Lipsa de aport prin alimentaţie, provoacă stări de policarenţă şi nu de
hipovitaminoză anume.
Are proprietati antioxidante si poate contribui astfel la mentinerea sanatatii aparatului
cardiovascular;
Ofera suport in controlul presiunii arteriale/mentinerea presiunii arteriale in parametrii normali;
Ajuta la mentinerea unui nivel normal de acid uric din sange si poate interveni in reducerea aparitiei
atacurilor de guta;
Contribuie la o mai buna absorbtie a fierului in organism;
Sustine functionarea sistemului imunitar.
Vitamina D- Contribuie la mentinerea nivelurilor normale de calciu si fosfor din sange;
Contribuie la absorbtia si utilizarea normala a calcului;
Poate contribui la mentinerea sanatatii psihice, echilibrarea dispozitiei si a manifestarilor asociate
depresiei;
Sustine buna functionare a aparatului cardiovascular;
Ofera suport in mentinerea greutatii corporale normale.
Vitamina E- Are proprietati antioxidante si ofera protectie celulelor impotriva radicalilor liberi;
Ofera suport in prevenirea pielii uscate si contribuie la vindecarea ranilor;
Poate contribui la atenuarea pruritului si altor simptome asociate cu dermatita atopica si psoriazis;
Ofera suport in protectia pielii de razele UV;
Mentine sanatatea unghiilor.
Vitamina K- Contribuie la mentinerea sanatatii sistemului osos;
Sustine buna functionare a sistemului nervos, in special a functiilor cognitive;
Ajuta la mentinerea elasticitatii vaselor de sange si sustinerea reducerii riscului de afectare
cardiovasculara.
CAUZELE SI SEMNELE DEFICITULUI DE VITAMINE
O dieta echilibrata are numeroase beneficii pentru sanatate. In schimb, lipsa nutrientilor
poate duce la aparitia unui deficit de vitamine (avitaminoza). Printre principalele cauze se
numara:
- Diete dezechilibrate, cu mai putin de 1200 kcal/zi;
- Obiceiuri alimentare nesanatoase, cu un consum redus de fructe si legume, lactate sau carne;
 - Malabsorbtia unor vitamine;
- Interventii chirurgicale, in special la nivelul stomacului si intestinelor, precum bypass-ul
gastric;
- Anumite tratamente medicamentoase sau afectiuni;
- Consumul excesiv de alcool.
- De asemenea, in cazul femeilor insarcinate, este recomandata administrarea de
multivitamine. Suplimentele cu acid folic sunt esentiale in aceasta perioada, insa doar la
recomandarea medicului.
Deficitul de vitamine poate cauza urmatoarele tipuri de manifestari:
Deficit de vitamina A - poate duce la deteriorarea vederii nocturne si la aparitia xeroftalmiei, o
tulburare a ochilor care poate avea ca rezultat uscarea corneei;
Deficit de vitamina B1 - poate duce la aparitia unor manifestari neurologice, printre care si
sindromul Wernicke-Korsakoff, tulburari de memorie, insuficienta cardiaca si scadere in greutate;
Deficit de vitamina B2 - poate duce la aparitia senzatiei de arsura la nivelul limbii, gurii si ochilor,
cheilite angulare si eruptii la nivelul pielii;
Deficit de vitamina B3 - poate duce la aparitia pelagrei, care se manifesta prin simptome precum
diaree, dermatite si stari de anxietate sau depresie;
Deficit de vitamina B5 - poate duce la aparitia paresteziei, a starilor de irascibilitate, la insomnii si
cefalee;
Deficit de vitamina B6 - poate duce la aparitia anemiei si a neuropatiei periferice, o tulburare a
sistemului nervos, dar si la aparitia cheilitelor si a starilor de irascibilitate;
Deficit de vitamina B7 - poate duce la aparitia dermatitelor sau enteritelor, o inflamatie la nivelul
intestinelor;
Deficit de vitamina B9 - daca apare in timpul sarcinii, poate cauza malformatii ale fatului;
Deficit de vitamina B12 - poate duce la aparitia anemiei megaloblastice, o tulburare care face ca
maduva osoasa sa produca celule rosii anormale;
Deficit de vitamina C - poate duce la aparitia starilor de oboseala, a durerilor articulare, gingivitelor
sau eruptiilor cutanate;
Deficit de vitamina D - poate duce la aparitia osteomalaciei si osteoporozei (scaderea densitatii
osoase), rahitism in cazul copiilor;
Deficit de vitamina E - nu este foarte comun, insa poate duce la aparitia anemiei hemolitice in cazul
nou-nascutilor (celulele din sange sunt distruse si eliminate prematur);
Deficit de vitamina K - poate duce la malabsorbtia de lipide si la aparitia diatezei hemoragice, care
creste riscul de hemoragii.
CARE SUNT PRINCIPALELE SURSE DE VITAMINE
Dozele necesare de vitamine le putem lua din alimentatie, dar si din administrarea de suplimente. In
cazul alimentatiei, principalele surse de vitamine sunt urmatoarele:

Vitamina A - ficat, ulei de ficat de cod, morcovi, broccoli, cartofi dulci, spanac, dovleac, varza kale,
oua, lapte, caise, unt, branza cheddar, mango;
Vitamina B1 - drojdie, seminte de floarea-soarelui, orez brun, secara integrala, sparanghel, varza
kale, cartofi, portocale, ficat, oua, lapte din soia, cereale integrale;
Vitamina B2 - sparanghel, banane, curmale, lapte, iaurt, carne, oua, peste, fasole verde, branza,
legume verzi;
Vitamina B3 - ficat, inima, rinichi, carne de pui si vita, ton, somon, oua, lapte, avocado, curmale,
verdeturi, morcovi, cartofi dulci, broccoli, sparanghel, nuci, cereale integrale, ciuperci, rosii, unt de
arahide;
Vitamina B5 - carne, cereale integrale, broccoli, avocado, icre, albusuri, ciuperci, rosii;
Vitamina B6 - carne, banane, cereale integrale, nuci, peste, branza tofu, soia, pepene, rosu;
Vitamina B7 - albusuri, ficat, cereale integrale, peste, soia; ; vinetele, spanacul, fasolea, salata,
lintea, măcrişul, păpădia, mazărea, cartofii, soia, roşii
Vitamina B9 - legume verzi, ficat, cereale fortifiate, seminte de floarea-soarelui, sparanghel,
spanac, broccoli, naut, suc de portocale, suc de rosii (fasolea în păstaie ), varza , salata, lintea,
cartofii, prazul, fasolea.
Vitamina B12 - peste, fructe de mare, carne, oua, lapte si produse lactate, produse pe baza de soia,
unele cereale fortifiate; vinetele, spanacul, fasolea, salata, lintea, măcrişul, păpădia, mazărea,
cartofii, soia, roşii.
Vitamina C - citrice, kiwi, varza kale, spanac, broccoli, sparanghel, mazare, varza rosie, ardei rosu,
verde si iute, capsune, varza de Bruxelles, pepene, papaya, ananas, fructe de padure, suc de rosii,
cartofi dulci;
Vitamina D - este produsa prin expunerea la soare, dar poate fi regasita si in pestele gras precum
somonul, ficat de vita, ciuperci, albusuri;
Vitamina E - kiwi, migdale, avocado, oua, lapte, nuci, verdeturi, germeni de grau, cereale integrale;
Vitamina K - varza, broccoli, spanac, varza kale, sparanghel, avocado, kiwi, patrunjel, ficat
(măcieş, varză, pătlăgea roşie, salată, spanac, cartofi).
Vitamina P ajută la tratarea sângerării gingiilor, acţionează anti-alergic.
(măcieş, varză, pătlăgea roşie, salată, spanac, cartofi).

E important de mentionat ca majoritatea fructelor si legumelor isi pierd din cantitatea de vitamine
daca sunt fierte in apa sau preparate la abur. De asemenea, laptele congelat isi pierde aproximativ
jumatate din cantitatea de vitamina B6.
Pseudo-vitamine
 Vitamina F -este termenul care desemna la început acizii grași esențiali pe care corpul nu îi
poate sintetiza. Au fost excluși din categoria vitaminelor pentru că sunt acizi grași. Acizii grași
sunt o componentă majoră a grăsimilor care, ca și apa, sunt necesare organismului în cantități
mari și deci nu sunt sub incidența definiției vitaminelor, care sunt necesare în cantități mici.
 Herbaliștii și naturopații au numit diferite substanțe chimice terapeutice "vitamine", deși nu
sunt, printre care ; vitamina T, vitamina U și vitamina X.
 Unele autorități în domeniu spun că ubiquinona, numită și coenzima Q10, este o vitamină.
Ubiquinona este produsă în cantități mici de organism, ca și vitamina D.
 Vitamina B15 (Acid pangamic); substanța înrudită dimetilglicina este numită greșit vitamina
B15, dar numită și B16.
 Toxinele Laetrile și amigdalina sunt numite uneori vitamina B17. Și acidul pangamic, și laetrile
au fost propuse ca fiind vitamine de Ernst T. Krebs; nici una nu a fost recunoscută drept
vitamină de comunitatea medicală. Capacitățile vitaminei B17 de a combate cancerul au fost
negate de multe experimente. Ele produc drept metabolit acid cianhidric și pot provoca moartea.
 Flavonoizii sunt numiți uneori și vitamina P.
 Factorii de creștere a animalelor au fost desemnați vitamine, precum acidul para-aminobenzoic
(PABA), care este factorul datorită căruia cresc penele păsărilor (vitamina B10), folacina
(vezi acid folic) acid pteril-heptaglutamic este factorul de creștere a păsărilor (vitamina B11 sau
vitamina Bc-conjugată) și acidul orotic ca vitamina B13 pentru șobolani.
 Câteva substanțe erau crezute a fi vitamine complexe B și sunt numite vitamine B în literatura
veche, incluzând B4 (adenină) și B8 (acid adenilic), dar nu mai sunt recunoscute ca vitamine.
 Plante şi produse vegetale
cu conţinut de vitamine:
 Gălbenele
 Albumeala
 Dentiţa
 Scoruş
 Cătină
 Urzică
 Porumb
 Traista ciobanului
 Călin
 Măceş
 Coacăză neagră
 Gălbenele
P.P.Calendula officinalis
P.V.Calendulae flores
Fam. Asteraceae

Descrierea:
Este o plantă anuală sau bianuală, cu rădăcină pivotantă,lungă de cca 20m şi groasă până la 1 cm.
Tulpina este erectă, înaltă de 40-80cm, cu 5-25 de ramificaţii,folialită până la inflorescenţe,
pubescentă.
Frunzele sunt alterne,întregi, glabre, cele inferioare oblanceolate, lung atenuate, rotungite la vârf,
lungi până la 16 cm.
Frunzele mijlocii şi superioare sunt lanceolate, din ce în ce mai înguste şi mai mici către vârful
plantei.Inflorescenţele sunt antodii terminale (20-50 pe o tufă), formate din flori ligulate periferice,
de culoare portocalie, şi din flori centrale sterile, galbene-portocalii.
Fructele sunt achene:cele exterioare mai puţin curbate spre interior, nearipate,adesea aripate sau
nearipate,dorsal scurt spinoase, lungi de cca 18 mm. Planta reprezintă un miros balsamic puternic.

Răspândirea:Originară din regiunile Mediteraniene şi vestul Asiei,planta s-a răspândit aproape în

toată Europa ca plantă ornamentală în toate grădinile. Se întîlneşte şi ca specie subspontană. Ca
plantă medicinală se cultivă în Germania,Bulgaria, Polonia,România,Moldova etc.

Recoltarea:Ca produs vegetal se folosesc florile de gălbenele-Calendulae flores. Recoltarea se

execută când s-au deschis primele 2-3 rânduri de flori ligulate, se rup cu mâna, fără codiţe, după ce
se ridică roua. Se usucă în straturi subţiri, afinate. După uscare se înlătură florile decolorate.
Compoziţia chimică: Conţine carotenoide: alfa şi beta caroten, licopină, derivaţi oxigenaţi ai
carotenului-violaxatina,rubixantina,flavoxatina.Mirosul florile este determinat de prezenţa urmelor
de ulei volativ. Se mai conţine acid ascorbic, rezine, substanţe amare, flavonozide ale cvercetolului,
tanin, acizi organici.
Întrebuinţări:Infuzia, tinctura, unguentul, obţinute din flori de gălbenele posedă acţiune
emenagogă, coleretică, antispastică, cicatrizantă, antiinflamatoare, fiind utilizat în tratamentul
dismenoreelor şi al tulburărilor menstruale.
Preparatele de gălbenele dau bune rezultate în tratamentul plăgilor, înţepături de insecte, degerături,
arsuri.
Preparate: Uunguent, infuzie, tinctură din gălbenele, cremă “Gălbenele şi Propolis”etc.
Concluzie:

Infuzie: ceaiul de gălbenele.

Pulberea de gălbenele: se macină florile uscate şi se administrează o linguriţă cu pulbere de 3-4 ori
pe zi, pe stomacul gol.
Tinctura de gălbenele se prepară din flori proaspete care se introduc într-o sticlă de 1 litru. Peste
flori se adaugă alcool cât să le acopere şi apoi se aşează timp de 2 săptămâni în apropierea unei
surse de căldură. Se folosesc 30 de picături de tinctură diluate în puţină apă de 3 ori pe zi.
Decoct de gălbenele: se prepară din 10 gr. de flori de gălbenele şi 200 ml apă fierbinte. Aceste
ingrediente se pun la foc timp de 10 minute, după care se filtrează. Se consumă 2-3 linguri de
decoct de gălbenele de 3 ori pe zi.
Unguent cu gălbenele: se înfierbântă 100 gr. untură de porc peste care se adaugă 20 gr. de flori
proaspete. Acestea se prăjesc şi se amestecă bine timp de 10 minute după care se dă tigaia la o
parte. A două zi acest amestec se încălzeşte din nou şi se strecoară printr-un tifon. Se aplică alifia
pe arsuri şi degerături.
Cataplasme cu gălbenele: se adaugă o mână de flori mărunţite în apă caldă şi se lasă timp de 1-2
ore. Se obţine o pastă de gălbenele cu apă care se aplică pe locul afectat şi se lasă să acţioneze timp
de 1 oră.

Albumeala
P.P. Gnaphalium uliginosum
P.V. Gnaphalii uliginosi herba
Fam. Asteraceae

Descrierea:
Planta este lânat-tomentoasă, înaltă de 5 – 20 cm, cu inflorescenţe compuse din capitule,
înconjurate de numeroase bractee lungi, alb - argintii, lânos - păroase.
Inflorescenţa este îmbrăcată cu frunze păroase, unele mai mari, altele mai mici şi care iau forma
unei steluţe. Aceasta este formată până la zece inflorescenţe cu numeroase şi minuscule flori,
încadrate de 5-15 bractee albe, dispuse radiar, ce dau întregului ansamblu înfăţişarea unei flori.
Planta este acoperită cu peri catifelaţi, argintii, ce îi conferă o eleganţă deosebită. Perioada de
înflorire este iulie - august.
Răspândirea:Creşte în munţi calcaroşi, în pajişti de pe versanţi abrupţi şi însoriţi sau pe stânci.
Creşte în Munţii Carpaţi, fiind declarată monument al naturii din 1933. Floarea reginei poate fi
întâlnită în Munţii Rodnei, Rarău, Ceahlău, Ciucaş, Munţii Bucegi, Făgăraş, Cozia şi Retezat. În
afara spaţiului românesc, floarea reginei înfrumuseţează zonele din Abruzzi, Alpi, Balcani, Carpaţi,
Pirinei, dar şi din Asia Centrală şi de Est.
Recoltarea: Ca produs vegetal se folosesc părţile aeriene de albumeală, recoltarea se poate efectua
în tot timpul înfloririi.
Compoziţia chimică: Planta conţine ulei volatil, carotene, rezine(până la 16%), substanţe tanate
(4%), flavonozide.
Întrebuinţări:Infuzia şi granulile preparate din părţile aeriene ale plantei se întrebuinţează în ulcere
gastrice şi duodenale. Extractele uleioase se folosesc pentru uz extern la tratarea plăgilor puroioase,
greu cicatrizabile, arsuri ale pielii.
Preparate: Cislin , Kingfog etc.
Concluzie:
Infuzia şi granulele din părţi aeriene de albumeală se întrebuinţează la ulcere stomacale şi
duodenale. Extracţiile uleioase, obţinute din părţi aeriene de albumeală, se folosesc pentru uz
extern la lecuirea bolnavilor cu plăgi puroioase greu cicatrizabile, arsuri ale pielii.

Dentiţa
P.P.Bidens tripatita
P.V.Bidentis herba
Fam. Asteraceae
Descrierea:
Este o plantă erbacee, are tulpina înaltă de până la 1 m, de culoare roşiatică, în partea inferioară
simplă şi în cea superioară ramificată.
Frunzele trilobate, opuse, verzi cu peţiol scurt.
Florile de culoare galbenă, au formă tubulară şi sunt grupate ca într-un coşuleţ, înfloresc din iunie
până în octombrie.
Fructele sunt în formă de pană, cu perişori.

Răspîndirea:
Creşte în Europa, Australia, Asia şi America de Nord. Îndeosebi în zonele umede, pe malurile
apelor, iazurilor, lacurilor, şanţurilor, mlaştinilor, zonelor cu tufişuri, ca o buruiană pe pajişti şi
cîmpii.

Recoltarea:
Ca produs vegetal se foloseşte părţile aeriene de dentiţă,recoltarea până şi în timpul înflorirei. Se
rup frunzele şi părţile superioare tinere.

Compoziţia chimică:
Părţile aeriene conţin o cantitate de carotene, acid ascorbic, substanţe tanante, flavonozide,
substanţe minerale, mucilagi, ulei volatir.

Întrebuinţări:
Poate fi utilizată în afecţiuni interne, dar şi externe, forma principală pentru terapie fiind infuzia.
În tratamentele de uz intern are influenţa pozitivăîn cazul multor afecţiuni, cele mai însemnate
dintre acestea fiind cele ce ţin de circulaţia arterială şi de funcţionarea (contracţia) inimii.
Preparatele din dentiţă sunt un sedativ recunoscut, având şi calităţi diuretice, sudorifice, laxative.
Dentiţa este recomandată şi în scrofuloză şi urticării, putînd fi utilizată şi ca agent în tratarea rănilor,
calmînd durerile şi cicatrizînd.
Dentiţa se va utiliza sub îndrumarea specialistului, a medicului.

Preparate: Infuzii, planta uscata, Pantenol, infuzie”Doctor Farm”, Tinefcon, Solcoderm,

Formidron, Angenol etc.
Concluzie:

Decoct: Se fierbe o lingură de plantă în 200 ml de apă, timp de 20 de minute. Se consumă câte 3
doze pe zi, cu puţin timp înaintea mesei; adulţii beau câte o treime de pahar şi copiilor de 6-12 ani li
se dau câte 2 linguriţe de ceai. Este util în restabilirea bunei funcţionări a ficatului după hepatite, dar
şi în bronşite, diabet, viroze respiratorii.

Comprese: Pentru iritaţiile locale sau dermatitele copiilor, un remediu excelent este decoctul de
dentiţă. Se fierb două linguri de plantă mărunţită în 300 ml de apă, timp de 7-8 minute, se răceşte şi
se foloseşte pentru a tampona zonele afectate.

Scoruş
P.P. Sorbus aucuparia
P.V. Sorbi fructus
Fam. Rosaceae
Descrierea:
Arbore indigen,deseori de formă arbustivă cu rădăcini trasante.
Tulpina relativ dreaptă, înaltă de până la 12-20m cu scoarţă netedă, lucioasă , cenuşie pătată în
tinereţe, mai târziu cu ritidom negricios, brăzdat,lemnul tare, omogen, rezistent.
Coroana largă, rotundă cu lujeri tomentoşi în tinereţe, apoi brun-roşcaţi,glabri, lucitori, prevăzuţi
cu multe lenticele.
Mugurile terminal mare păros, cei laterali mici şi alipiţi de lujer.
Frunzele alterne, compuse cu 9-12 foliole oblong-lanceolate, acute sau optuze la vîrf, marginele
acut-serate spre bază sesile. Toamna înainte de cădere se colorează în vişiniu.
Florile albe, păroase, dispuse în corimbe terminale erecte.
Fruct globular, roşie, rămîne pe arbore mult timp. Fructifică la 10-12 ani.

Răspândirea:În Europa, Asia Mica şi Siberia de Vest. Creşte în regiunele de munte şi de deal,
sporadic în cîmpie, prin luminişuri, păduri rărite.

Recoltarea: Ca produs vegetal se foloseşte fructele de scoruş. Se recoltează fructele până sau după
îngheţuri, prin ruperea ciorchinelor în întregime. Uscarea artificial până la 35-40 0 în timp de 3-4
ore, apoi se ridică la 60-70o.

Compoziţia chimică: Fructele conţin carotenoide, acid ascorbic, pectine, sorbitol, vitamina P, acizi
organic(malic, citric), substanţe amare şi tanante. În seminţe se conţin heterozida, amigdalina şi ulei
gras.

Întrebuinţări: Fructul sub formă de decoct se foloseşte pentru tratamentul scorbutului, a fost
preconizată utilizarea lor şi pentru tratamentul diabeticilor, ca urmare conţinutului ridicat în
sorbitol. Sunt întrebuinţate şi drept calmant al tusei, antituberculos, în tratamentul reumatismelor.
Fructele mai intră în compoziţia speciilor vitaminice şi poli vitaminice.

Preparate: În farmacie putem întîlni:extracte, unguente, ulei.

 Cătină
P.P. Hippophae rhamnoides
P.V.Hippophaes rhamoides fructus
Fam. Elaeagnaceae

Descrierea: Arbust tufos cu rădăcini superficiale şi nodozităţi.

Tulpina ramificată înaltă de 2-3m, scoarţa brună închisă care se transformă în ritidon brăzdat.
Lujerii anual solzoşi, cenuşii-argintii, ramuri laterale, cu spini numeroşi, puternici, muguri mici
semiglobuloşi, păroşi, aramii.
Frunze lanceolate,1-6cm lungime, cu nervure, mediana evident, întregi, scurt peţiolate, pe faţa
inferioară cenuşii-argintii, cu solzi ruginii, dispuse altern.
Flori unisexuat-dioice, galbene-ruginii, cele mascule cuplate în inflorescenţa globuloase, iar cele
femele în raceme.
Fruct drept de 6-8mm, ovoide, cărnoase, portocalii, cu un sîmbure tare, se menţin peste iarnă pe
ramuri. Fructifică la vîrsta de 4-5 ani.
Răspândirea:Este răspândită în Europa, Asia. Creşte în tufişuri întinse, pe nisipuri şi petrişuri, pe
prundişuri din lungul râurilor, coaste petroase.
Recoltarea: Ca produs vegetal se foloseşte fructul.
Culegerea fructului începe de la început de august până sunt îngheţuri.
Recoltarea se face prin desprinderea fructului cu ajutorul unui farfice, strigîndu-se în coşuri.
Fructele se curăţă de frunze, ramuri, ghimpi şi se predau cît mai repede după recoltare. Până la
predare ele se ţin la umbră şi locuri răcoroase.
Ele se usucă doar pe cale artificială la temperatura de 70-800C. Uscarea lentă duce la pierderea de
vitamina C.

Compoziţia chimică:
Fructele conţin acid ascorbic, carotenoide, vitamina C, E2, B2, PP, acid folic, vitamina P sub formă
de heterozide ale kemferolului, provitamine. Mai conţine ulei gras bogate în gliceride ale acizilor
oleic, palmitic, linoic şi linolenic, ca şi substanţa triperpenice de tip acid ursolic şi oleanoleic.
Întrebuinţări:
Este întrebuinţat în tratamentul ulcerului, arsurilor şi în ginecologie. Uleiul mai este folosit în
dermatoze şi micoze.
Preparate: Ulei de cătină, creme, supozitoare, emulsii, sirop etc.

Concluzie:

Decoct de cătină albă: se adaugă 2 ramuri de cătină mărunţite într-o jumătate de litru de apă. Se
lasă de dimineaţa până seara, după care se filtrează. Maceratul obţinut se pune deoparte, iar ramurile
de cătină se fierb 20 de minute la foc mic. După ce au fiert timp de 20 de minute, acestea se
filtrează, se lasă la răcit şi se combină cu primul extract obţinut. Se consumă pe parcursul unei zile
decoctul de cătină albă.

Tinctură de cătină albă: se pune la macerat timp de 2 săptămâni scoarţa cojită de pe crenguţele de
cătină în alcool de 60-70 de grade. Se iau 30 de picături de 3 ori pe zi.

Siropul de cătină: se prepară din suc de fructe şi miere de albine 1:1. Acestea se adaugă într-un
borcan şi se păstrează la rece. Se iau 1-2 linguri de sirop de cătină înainte de mesele principale.

Tinctură de cătină albă, ce se aplică pe răni ca cicatrizant. Se adaugă 7 linguri de praf de coajă de
cătină în 250 ml alcool alimentar de 70-80 de grade. Se lasă 15 zile la macerat, timp în care se agită
des, după care se strecoară.

Uleiul din fructe de cătină: se prepară din fructe de cătină şi ulei vegetal de floarea soarelui.
Acestea se lasă la macerat 20-30 de zile. Se foloseşte pentru răni sau arsuri.

Urzică
P.P.Urtica dioica
P.V.Urticae folia
Fam. Urticaceae
Descrierea:Urzica este o plantă erbacee până la 150cm înălţime, având în pământ un rizom subţire,
cilindric de culoare albicioasă, lung şi ramificat.

Tulpina este dreaptă cu 4 muchii, acoperite cu frunze opuse, dinţate pe margini. Atît tulpina cît şi
frunzele sunt prevăzute cu peri urticanţi. La bază, ele au forma inimii, la vîrf ele sunt ascuţite,
prinse de tulpină printr-un peţiol.

Florile sunt de culoare verzui, aşezate la subsuoara frunzelor superioare.

Urzica are flori femeieşti şi bărbăteşti aşezate pe tulpini diferite.

Răspândirea:

Urzica creşte pretutindeni, în locuri cultivate şi necultivate , în şanţuri pe lîngă drumuri, lîngă lacuri,
în păduri şi locuri grase unde au fost stîne de oi.

Recoltarea:

De la urzică se recoltează frunzele în timpul înflorirei. Atunci când planta creşte în masă, se coseşte.
Imediat după cosire frunzele se desprind de la tulpină. Frunzele culese se ţin la umbră copacilor, în
grămezi mici, iar transportul lor la locul de uscare se face în coşuri sau căruţi. Nu se vor transporta
în saci, deoarece se încind şi se înegresc.

Compoziţia chimică:

Frunzele de urzică conţin o bogată sursă de vitamina C (0,6%), K(0,2%), B2, carotenoide(50mg%),
acid pantotenic. Au mai fost indentificate ulei volatir, glucide, clorofilă, săruri de Ca, Mg, Fe, Si,
fosfaţi. În peri se află o substanţă vezicată pentru piele constituită din acid formic.

Întrebuinţări:

În medicină este utilizată pentru tratamentulantianemice, hemostatice, antidiuretice, diabetice etc.

Se utilizează infuzia, decoctul şi extractul fluid. Frunzele intră în componenţa aspectului
polivitaminice.

Preparate: Infuzie, emulsii, specii, ulei eteric.

 Porumb
P.P. Zea mays
P.V.Maydis stigmata
Fam. Poaceae
Descrierea:
Planta erbacee anuală cu rădăcini fasciculate, bine dezvoltate ce pătrund în sol, până la 3m, cu masa
principală în stratul de 30-60cm de la suprafaţa solului. La primele 2-5 noduri tulpinale se formează
rădăcini adventice de sprijin.

Tulpina cilindrică, plină cu măduvă, prevăzută cu noduri.

Frunzele lanceolate, dispuse altern, pe două rînduri cu nervura mediană pronunţată.

Florile mascule sunt grupate într-un penicul terminal. Florile femele sunt grupate în specie cu
rahisul îngroşat. Polenizare anemofila.

Fruct cariopsă golaşă.

Răspândirea:Adus în Europa de prima expediţie a lui Column (1493), a fost cultivat în Spania apoi
în Italia şi după în alte ţări. Ulterior sa răspândit în Asia şi Africa.
Recoltarea: Ca produs vegetal se foloseşte mătasa de porumb, se culege înainte de maturizarea
porumbului, când boabele se află în perioada de lapte. Se usucă la umbră şi se ambalează în pachet.
Compoziţia chimică: Compus vegetal care conţine vitaminele K, C, B1, B2, B6, flavonozide,
saponozide, săruri de potasiu, stigmasterol, lipide, ulei volatile, rezine, substanţe minerale,
alantonică etc.
Întrebuinţări:Infuzie şi extractul fluid se folosesc în disfuncţiile hepatobiliare litiază biliară,
menstruaţie neregulată şi dureroasă, tulburări de menopauză şi cistite, afecţiuni ale sistemului cardio
vascular, litiază renală reumatizm, hemoragie.
Preparate: Infuzie, extract fluid.
 Traista-ciobanului
P.P. Capsella bursa pastoris
P.V. Bursae pastoris herba
Fam. Barissicaceae

Descrierea:
Este o plantă anuală care aparţine primăverii devreme. Din mijlocul unei rozete de frunză iese
tulpina pe care sunt înşirate florile. Întreaga planta este înaltă de 15-30cm.
Frunzele bazilare alungite adînc scobite uneori până la nervura principală.
Frunzele tulpinale sunt rare, nedinţate pe margini, îmbrăcând tulpina cu baza lor.
Florile sunt mici aşezate pe o codiţă lungă, având 4 sepale verzi cu dungă albă, 4 petale de culoare
albă şi 6 stamine.
Fructul are formă triunghiulară.

Răspândirea:Planta este răspândită pe tot globul. Creşte mai mult prin păşuni, livezi, culturi,
marginea drumurilor, uneori formează chiar desişuri.
Recoltarea: Ca produs vegetal se folosesc părţi aeriene ale plantei. Se culege planta întreagă fără
rădăcini, în primele stadii de dezvoltare, adică la apariţia primelor flori. Culeasă mai târziu va avea
loc procesul de crescut al fructificaţiei. Se smulge planta apoi se înlătură rădăcinele şi frunzele
îngălbenite. Prin această metodă se obţine un produs de bună calitate, având şi rozeta de frunze.
Uneori se coseşte obţinând un conţinut mai slab, lipsit de rozeta de frunze.

Compoziţia chimică: În părţile aeriene ale plantei se conţin vitaminele K şi C, amine biogene,
colina, acetiloclina, tiramina, histomina, flavones, rutozina duosmina şi luteol-7-rutinoza, acid
fumaric, citric, urme de ulei volatil.

Întrebuinţări:Pentru acţiunea hemostatică şi vasoconstructoare, se administrează sub formă de

infuzie , extract fluid şi uscat în hemoragii, utere.

Preparate: Extract, ulei volatile.

Concluzie:
Spălături vaginale: Utilizând infuzia combinată, se pot realiza spălături pentru tratarea leucoreei.

Călin
P.P. Viburnum opulus
 P.V. Viburni cortex et fructus
Fam. Caprifoliaceae

Descrierea:
Arbust indigent cu rădăcina puternic ramificată.
Tulpina înaltă cu 2-5m cu scoarţă netedă galbeă-brună, apoi cenuşie şi cu crăpături.
Lujerii muchiaţi şi curbaţi adesea cu vîrful uscat prin degerare muguri opuşi, alipiţi de lujeri,
ovoizi, roşietici.
Frunzele lat-ovate, trilobate, cu marginele dinţate şi peţiolul canaliculat, toamna se colorează în
roşu.
Flori albe de tipul 5 alungite dens în cime umbeliforme terminale, de 5-10 cm diametru, florile din
mijlocul înflorescenţei sunt mari, divizată şi sterile.
Fructe, drupe sferice , diametru 8mm ,roşii, gust acrişor amărui, se coc în septembrie. Devin
comestibile după căderea brumei.

Răspândirea:Răspândit în Europa, Asia. Creşte pe soluri bogate, ravând-jilave până la umede, prin
păduri şi tufărişuri, păduri de luncă, terenuri aluvionale, inundabile, tufărişuri de pe malul râurilor.
Recoltarea: Scoarţa se recoltează primăvara la pornirea circulaţiei a sevei. Se taie ramurile şi
tulpinele se decojesc prin inelare. Se îndepărtează scoarţa bătrînă şi fragmentele de coajă cu lemn.
Uscarea se face la soare în straturi foarte subţiri sau în poduri

Compoziţia chimică: Scoarţa conţine vitamina C, K, carotene, saponozide, triterpenice (pina la

7%), rezin(6,5%), este de asemenea şi prezentă flobafenelor. Fructele conţin vitamina P şi C, acid
clorogenic, cofeic, ursoic precum şi carotenoide, glucide, pectin, substanţe tanante, săruri de K.

Întrebuinţări: Decoctul şi extractul fluid din scoarţă se folosesc ca hemostatic în practică.

Preparate: Calmogen, Viburnum opulus D etc.

Măceş
P.P. Rosa canina
 P.V. Rosae fructus
Fam. Rosaceae

Descrierea:
Maceşul este un arbust înalt de 1-3m, având ghimpi cu baza lată iar vîrful curbat, în jos sub forma
de seceră.
Frunzele sunt compuse, formate din mai multe foliole, de obicei de 5-7 sub formă oval dinţate pe
margini.
Florile sunt de culoare roz, uneori albe dispuse cîte 2-3 la vîrful ramurilor. Fiecare floare este
formată de către 5 sepale şi 5 petale, numeroase stamine dispuse pe un receptacol, care la maturitare
devin cărnoşi şi de culoare roşie. În aceste receptacol numit în propriu fruct , se află numeroase
achene, în realitate adevaratele fructe , cărora în mod obişnuit li se spune seminţe.

Răspândirea:Creşte prin tufişuri, pe marginea dealurilor, prin păduri.

Recoltarea: Recoltarea începe când fructele trec de la culoarea roşie- caramezie în roşu-portocaliu.
Formarea vitaminei C începe atunci când fructele sunt verzi, atingînd cantitatea maximă în faza
când ele capătă coloraţia roşie-portocalie.
Mai târziu maceşul intră în perioada de supracoacere, fapt care determină scăderea conţinutului de
vitamina C şi le fac inutilizabile pentru scopuri medicinale.
Fructele sănătoase, nerănite şi neatăcate se vor culege cu mîna.
Fructele recoltate nu se vor lăsa la soare deoarece se încing uşor, dînd naştere la un proces de
fermentare care scade continutul în vitamina C. Până la locul de uscare, fructele se vor păstra într-
un loc răcoros.

Compoziţia chimică: Fructele de măceş conţin vitaminele C, K, B2, PP, provitamina A,

zahăruri(14-26%), acid malic şi citric, pectin 25%, taninuri, uleiuri volatir, dextrin, lecitină,
vanelină, săruri de K, Ca,Fe, Mg.

Întrebuinţări: Se utilizează ca vitaminizant, astrigent şi antidiareic. Datorită conţinutului de

vitamina C, produsul este foarte important pentru funcţionarea normală a tuturor glandelor cu
secreţie internă, ficatului, creierului şi cordului etc.
Mai este întrebuinţat pentru colecistite. Se mai foloseşte pentru tratamentul diferitor ulcere, răni
etc.

Preparate: În farmacie putem întîlni sub formă de : extracte, infuzie, fructe uscate. Preparatul
Cholosasum.

Concluzie:

Infuzie: ceaiul de măceşe.

Tinctura de măceşe: se amestecă 500 gr. zahăr cu 500 gr. de măceşe
curăţate de seminţe şi date prin maşină. Aceste ingrediente se lasă timp de 7 zile la macerat într-un
borcan şi apoi se adaugă spirt de 70 de grade până să le acopere. Se închide capacul la borcan şi se
mai lasă încă 2 zile şi cu alcoolul. Apoi, se filtrează şi se pune amestecul în sticluţe mici închise la
culoare. Se servesc câte 10-15 picături de tinctură de măceşe.
Sirop de măceşe: se amestecă măceşele zdrobite cu apă rece şi se lasă la macerat timp de 12 ore.
Acest amestec se filtrează printr-o pânză şi se îndulceşte cu miere de albine.
Decoctul de măceşe: se prepară din 500 ml de apă şi 2 linguri de măceşe zdrobite. Aceste
ingrediente se fierb în apă timp de 10 minute. Se strecoară şi apoi se bea decoctul de măceşe într-o
singură zi în două reprize.
Cataplasme cu frunze şi flori de măceşe pentru arsuri şi răni.

Coacăz negru
P.P.Ribes nigrum
P.V.Ribes nigri fructus
Fam. Saxifragaceae
Descrierea:
Arbust tufos cu rădăcini adventive.
Tulpina este viguroasă, erectă, negricioasă şi înaltă până la 2m.
Lujeri cenuşii cu miros neplăcut, se exfoliaza în partea inferioară.
Mugurii pedicelaţi, ovoizi, bruni, până la roşcaţi , spre vîrf prevăzuţi cu glande.
Frunzele subrounde, codiforme, cu 3-5 lobi triunghiulari, neregulaţi-dublu-seraţi. Partea inferioară
cu glande galbene mirositoare şi nervuri pubescente.
Flori hermafrodite, campanulate, păroase, verzuii-roşcate, dispuse în raceme.
Fructe, bace sferice, diamentru 6-9mm, negre, gust dulceag, cu maturizare în iulie.

Răspândire: Răspândit în Europa, Asia. Întîlnit pe solurile argilo-lutoase şi luto-argilate, prin

păduri şi tufişuri, lunci, zăvoaie, în regiunile deluroase şi muntoase, din părţile nordice mai reci din
Transilvania şi Moldova.
Cultivat cu succes pe marginea aleelor din grădină, pe marginea gardurilor. Exploatarea plantaţiilor
se fac în 15-20 ani.

Recoltarea: Ca produs vegetal se foloseşte fructele, recoltate la maturitate.

Compoziţia chimică: Fructele de coacăz negru conţin vitaminele C, P, B2, B6, K, carotene, sunt
bogate în zahăruri şi acizi organic.
Au mai fost indentificate flavonozide, microelemente, substanţe tanante.
Întrebuiţări:Fructele au acţiuni favorabile în maladiile gastrointestinale, ca ulcer duodenal, colite,
în afecţiuni hepatobiliare, nefrite şi polinefrite, în unele afecţiuni cardiovasculare cu insuficienţă
cardiacă şi respiratorie, asteroscleroze.
Din fructe se pregătesc specii medicinale , siropuri şi concentrate vitaminice.

Preparate: Isla, Strepsils, Travisil , Rubifer, Rinzasip, Crutca etc.

Concluzie:
Fructele consumate în stare crudă sau sub formă de extract ori sirop au efecte benefice în: anemie,
surmenaj, insuficienţă cardiacă şi respiratorie, pneumonie, gastrită, hipertensiune arterială, ulcer,
colită, diaree cronică, dizenterie, boli reumatice, pielonefrite, celulită, ateroscreloză, obezitate,
tulburări circulatorii, boli oculare, insomnii şi afectiuni ale sistemului nervos.
Infuzia din frunze de coacăz este benefică în simptomele premenstruale, edeme, migrene, tuse
convulsivă, gută, boli reumatice, boli cardiovasculare şi febră, iar sub formă de comprese aplicate
local pot trata cu succes înţepăturile de insecte, plăgile şi fisurile cutanate.
Frunzele au efecte deosebite în artrite, gută, hidropizie, catar vezical, hipertensiune arterială,
ateroscleroză coronariană, tuse convulsivă, migrene persistente, dureri de stomac şi în calmarea
durerilor provocate la înţepăturile de albine şi alte insecte.

Mugurii de coacăz sunt eficienţi în tratamentele multor afecţiuni, pentru care sunt utilizaţi alături
de fructe şi frunze.

CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN MEDICINĂ ŞI FARMACIE ,,RAISA

PACALO’’

Catedra Discipline farmaceutice

Unitatea de curs Farmacognozie I

Lecţie teoretică

Unitatea de învăţare
Terpenoide. (Uleiuri volatile)Caracteristica generală a terpenoidelor.
Definiţie,clasificăre, compoziţia chimică.Acţiunea terapeutică.

Plante şi PVcu conţinut de terpenoide:

 Monoterpenoide aciclice:Trandafir, Coriandru, Levănţică, Roiniţă
 Monoterpenoide monociclice: Izma bună, Salvie, Eucalipt, Chimen,
Lămîie, Piretru
 Monoterpenoide biciclice:Ienupăr, Vetrice, Odolean, Isop, Arbore
de Camfor, Bradul de Siberia, Pin
 Sequiiterpenoide:Obligeană, Mesteacăn, Iarba Mare, Muşeţel, Coada
şoricelului, Arnica, Plopul Negru
 Terpenoide aromatice:Anason, Fenicul, Cimbru, Cimbrişor, Sovîrf,
Pochivnic, Busuioc
Descriere farmacognostică. Compoziţia chimică. Utilizări terapeutice.
Preparate farmaceutice.
 Terpenoide
Definiţie Terpenoidele sunt pe larg răspândite în regnul vegetal, o grupă de substanţe cunoscute sub
denumirea generală de terpene întâlnite în diverse forme. Timp de mulţi ani termenul "terpenă" era
legat de substanţele aromate volatile, care se conţin în plantele superioare (uleiuri volatile).
Terpenele sau terpenii (cunoscuți și sub denumirea de izoprenoide) reprezintă o grupă de compuși
organici, heterogeni din punct de vedere structural, care sunt foarte răspândiți în natură.
Structura lor de bază pornește de la structura izoprenului.
Hoagen Smit a dat definiție de terpenoide - ca toți compușii, care au o anumită atitudine
arhitecturală și chimică față de molecula simplă a izoprenului ( C6 H 8)n. . Grupa terpenilor cuprind
peste 8.000 de terpene și peste 30.000 de substanțe înrudite numite terpenoide
În natură se pot găsi mai frecvent sub formă de hidrocarbonați, alcooli, glicozide, eteruri,
aldehide, cetone, esteri și acizi carboxilici. Grupa terpenelor din punct de vedere biologic nu este
cunoscută suficient, terpenele fiind importante pentru obținerea uleiurilor eterice, insecticidelor sub
formă de feromoni, substanțelor bactericide și parfumurilor.
Clasificăre
În acest grup mare de compuşi naturali deosebim:
- monoterpenoide sau terpenoide; C10H16
- sesquiterpenoide; C15H24
- diterpenoide; C20H32
- triterpenoide; C30H48
- tetraterpenoide; C40H64
- politerpenoide. (C5H8)n

Din punct de vedere chimic, orice terpena este derivata a structurii de baza a izoprenului.
Monoterpenele sunt o clasă de terpene care constau din două unități de izopren și au formula
moleculară C 10 H 16 . Monoterpenele pot fi liniare (aciclice) sau pot conține inele (monociclice și
biciclice). Monoterpenele și monoterpenoidele sunt diverse. Acestea au relevanță pentru industria
farmaceutică, cosmetică, agricolă și alimentară.
Sesquiterpenele sunt o clasă de terpene care constau din trei unități de izopren și au adesea formula
moleculară C 15 H 24 . Ca și monoterpenele , sesquiterpenele pot fi ciclice sau pot conține inele,
inclusiv multe combinații unice. Sesquiterpenele - hidrocarburi gazoase care sunt eliberate de plante
- că pot juca un rol major în formarea norilor în regiuni relativ curate ale atmosferei.
Diterpenele alcătuiesc o clasă de compuși organici formați din două unități terpenice, având
formula moleculară C20H32. Diterpenele reprezintă baza pentru compuși biologici importanți,
precum sunt retinolul, retinalul și fitolul. Prezintă activitate antimicrobiană și antiinflamatorie.
Diterpenoidele sunt structuri derivate de diterpene care conțin heteroatomi. De
exemplu, taxanii sunt derivați de taxadienă și sunt utilizați ca agenți chimioterapici anticanceroși
Triterpenele sunt o clasă de terpene compusă din șase unități de izopren cu formula moleculară
C 30 H 48 ; ele pot fi, de asemenea, considerate ca fiind formate din trei unități terpenice . Animalele,
plantele și ciupercile produc triterpene, inclusiv scualenă , precursorul tuturor steroizilor

Substanţele, care conţin 10 atomi de carbon (monoterpenoide) constituie fracţiile uleiurilor volatile
cu temperatură joasă de fierbere. Mai târziu, în fracţiile cu temperatură înaltă de fierbere, au fost
identificate sesquiterpenoidele. Deci, monoterpenoidele şi sesquiterpenoidele intră în componenţa
uleiurilor volatile.
Beneficiile Terpenelor
Datorita puterii lor aromatice, terpenele sunt o alegere ideala pentru produsele de frumusete si de
ingrijire a pielii. Terpenele sunt folosite și în aromaterapie iar terpenele sintetice se regăsesc sub
forma aditivilor alimentari, sub forma aromelor specifice.
Pot fi folosite ca adjuvant în tratamentul pentru: Anxietate, Cancer, Depresie, Dependente,Dureri,
Inflamatii, Infectii fungice, Infectii bacteriene.

Uleiuri volatile sau Uleiurile esențiale

Uleiurile esențiale sunt amestecuri complexe de compuși volatili, rezultați prin metabolismul
vegetal secundar, prezenți din abundență în plantele aromatice. Aceste molecule volatile includ
monoterpene (hidrocarburi și monoterpene oxigenate) și, de asemenea, sesquiterpene (hidrocarburi
și sesquiterpene oxigenate). În plus, conțin compuși aromatici, derivați fenil-propanici. Uleiurile
esențiale sau volatile sunt produși ai metabolismului secundar vegetal, extrase din flori, scoarță,
tulpină, frunze, rădăcini, fructe și alte părți ale plantei, prin diferite metode.. Compușii terpenici pot
fi hidrocarburi saturate și nesaturate, alcooli, aldehide, esteri, eteri, cetone, oxizi, iar compușii
aromatici frecvent întâlniți sunt fenoli și fenoli metil-eteri.
Uleiurile esențiale sunt secretate de celule specializate ale plantelor și se acumulează în peri
glandulari (Asteraceae, Geraniaceae, Laminaceae, Moraceae), în celule secretorii (Araceae,
Lauraceae, Magnoliaceae, Piperaceae), în canale secretorii (Abietaceae, Apiaceae, Asteraceae,
Geraniaceae, Rosaceae) sau în pungi secretorii (Lauraceae, Myrtaceae, Rutaceae).
Sunt lichide incolore sau slab gălbui, uneori colorate în galben intens (Aurantii aetheroleum) sau
albastru (Chamomillae aetheroleum), cu miros aromat, caracteristic, și gust arzător. Prezintă indice
de refracție ridicat și se volatilizează la temperatura ambiantă.

 Datorită compoziției lor chimice, uleiurile esențiale au numeroase activități biologice

cu acțiuni antiinfecțioase (antioxidante, antiinflamatoare, antiseptice, antivirale,
antimicrobiene, antifungice, antiparazitare), insecticide, insectifuge și cicatrizante;
 cu influență asupra unor funcții fiziologice (stomahice, colecisto- chinetice,
hepatoprotectoare), hormonale (estrogene, antitiroidiene, antigonadotrope), mucolitice,
lipolitice sau imunitare;
 cu un anumit tropism (neurotrop, musculotrop, vasculotrop), de mare interes în domeniul
sănătății, în industria alimentară și cea cosmetică.

Metode de extragere a uleiurile esențiale prin;

Distilare, Extragere, Metode mecanice
Primele mențiuni despre uleiurile esențiale provin din Persia, Egipt și India antică. Roma și Grecia
antică făceau comerț cu țările din Orient, cu uleiuri și unguente parfumate. Probabil, acestea erau
extracte obținute prin macerarea rădăcinilor, florilor și frunzelor în uleiuri grase. Metoda distilării s-
a răspândit în Europa în Evul Mediu, iar separarea uleiurilor esențiale prin distilare a fost descrisă în
secolele XI – XIII; astfel, aceste produse au ajuns specialitatea farmaciilor medievale europene. În
jurul anului 1500, au fost introduse uleiurile de lemn de cedru, scorțișoară, obligeană, trandafir,
costus, rozmarin, tămâie, terebentină, salvie, benzoină, smirnă.și multe altele....
În zilele noastre, utilizarea terapiilor alternative și complementare, în combinație cu medicina
convențională, câștigă tot mai mult teren. Aromoterapia este una dintre terapiile complementare
care utilizează uleiurile esențiale ca agenți benefici în diverse afecțiuni.
Unele uleiuri sunt toxice în concentraţie ridicată şi trebuie folosite întotdeauna într-o formulă mult
diluată. Cantitatea de ulei volatil care poate fi extrasă dintr-o plantă variază între 0,01 la sută şi
peste 10 la sută. Ele se găsesc sub forma unor picături mici, care îşi schimbă compoziţia chimică
constant în interiorul plantei în funcţie de perioada zilei sau a anotimpului şi de aceea se evaporă
repede. Fiind extrem de volatil, uleiul trebuie să fie ţinut în recipiente etanşe.

Plante şi produse vegetalecu conţinut de terpenoide:

Monoterpenoide aciclice:
 Trandafir
 Coriandru
 Levănţică
 Roiniţă
Monoterpenoide monociclice:
 Izma bună
 Salvie
 Eucalipt
 Chimen
 Lămîie
 Piretru
Monoterpenoide biciclice:
 Ienupăr
 Vetrice
 Odoleană
 Isop
 Arbore de camfor
 Bradul de Siberia
 Pin
Sequiiterpenoide:
 Obligeană
 Mesteacăn
 Iarba mare
 Muşeţel
 Coada şoricelului
 Arnica
 Plop Negru
Terpenoide aromatice:
 Anason
 Fenicul
 Cimbru
 Cimbrişor
 Sovîrf
 Pochivnic
 Busuioc
 Trandafir
P.P. Rosa damascena
P.V. Rosae flores recens
Fam. Rosaceae

Descrierea:
Este un arbust multianual, tulpina care apare in primul an din mugurii de la noduri este verde ierbos
sau rosu-cafeniu si are ghimpi.
Frunza este compusă din 5-7 foliole, de forma ovate, cu vârf alungit şi baza rotundă, dublu zimţate
pe margini, lungi de 5 cm şi late de 3 cm, verde închis pe fata şi verde-albicios pe dos. Florile sunt
grupate în inflorescenţe sub forma de panicul.
Corola este formata din 5-6 pana la 40 petale, aceasta în funcţie de forma cultivata.
Petalele sunt colorate în roz dar exista o variaţie mare de la roz-deschis pana la roz-roşu.
Fructul are, la maturitate, o culoare roşie cărămizie si rămâne pe ramura până se usucă şi cade
primăvara.
Răspândirea: Originar din regiunile continentale şi subtropicale ale emisferei nordice, cuprinzând
peste 200 de specii de arbuşti erecţi, deseori spinoşi.
Recoltarea:Florile de trandafir se recoltează manual, în coşuri dimineaţa către orele 4-6. Condiţiile
de prelucrare a florilor prevăd următoarele: să fie predate în ziua recoltării, să fie recoltate complet
înflorite, să fie proaspete, să aibă coloraţia caracteristică, să nu aibă nici un fel de impurităţi.
Compoziţia chimică: Principalul component este uleiul volatil care este format din două părţi:
eleoptenul (partea volatilă) şi steroptenul (partea care se solidifică la temperatura 16-23 o C.
Uleiul volatil în cantitate de 0,03-0,0 % se găseşte în epiderma superioară a petalelor şi este compus
principal din florile de trandafir proaspăt.
În compoziţia uleiului volatil de trandafir sau indentificat până în prezent 40 compuşi diferiţi,
formaţi din alcooli terpenice alifatici liberi, din care cei mai importanţi care dau calitatea uleiului,
sunt 30% l-citronele, 50-60% gerniol şi nerolpină la 10%.
În flori, pe lîngă uleiul volatil sau indentificat flavonozide, taninuri, anto-cianozide, zahăruri, raşini,
ceruri.
Întrebuinţări: Uleiul volatil are acţiune astrigentă , antiseptică şi antimicotică.
După cercetările unor autori, petalele se folosesc în diaree, dizenterie. Un extract alcoolic din petale
este eficient în tratamentul aftelor bucale. Întrebuinţări în tratamentul litiazelor biliare şi renale.
Cea mai largă utilizare o găseşte însă în cosmetologie.

Preparate: Aqua Rosarum, Rosanalum, Bioten, Passion.

Concluzie:
Infuzie: ceaiul de trandafir
Macerat: Se lasă la rece 100 de grame de petale proaspete, tocate, într-un recipient de sticlă,
împreună cu 150 de ml de miere, timp de 5 zile. Se administrează câte o linguriţă dimineaţa şi seara,
în infecţii sau inflamaţii ale tractului respirator.
Tinctură: Peste 10 grame de petale se toarnă 100 de mililitri de alcool de 60 ⁰ şi se lasă timp de 10
zile, amestecând frecvent. Se consumă 10-20 de picături diluate în jumătate de pahara de apă de 3
ori pe zi, evitând mesele. Este utilă în caz de astm bronşic, tuse însoţită de sânge sau diaree.
Unguent: Pentru tratarea zonelor sensibile, cum sunt buzele şi mamelonul, se realizează un unguent
din 10 grame untură şi 20 de grame petale de trandafir uscate şi măcinate. Se macerează 48 de ore,
apoi se încălzesc la foc mic şi se mai amestecă încă 20 de grame de petale măcinate.
Frecţii: Utilizând tinctura de petale de trandafir diluată, se frecţionează zonele afectate de acnee sau
se tamponează rănile, pentru efectele antiseptic şi cicatrizant.
Apa de roze: Se găseşte în magazinele de specialitate şi poate fi combinată în proporţii egale cu
alcool camforat pentru a face frecţii blânde antiacneice, seara. Se poate folosi ca atare sub formă de
gargară sau tamponări oculare.
 Coriandru
P.P. Coriandrum sativum
P.V. Coriandri fructus
Fam. Apiaceae

Descrierea: Este o specie de plantă erbacee anuală, exclusiv de cultură, înaltă de 30–100 cm.
Florile sunt de culoare albă sau roz.
Fructele în formă de globuleţe, bogate în uleiuri eterice, fapt pentru care seminţele uscate se
întrebuinţează în industria farmaceutică, a parfumurilor sau drept condiment.
Rădăcina este pivotantă, subţire, slab ramificată.
Tulpina este cilindrică, glabră, fin brăzdată, ramificată numai la partea superioară. Frunzele sunt
verzi-deschis, glabre, foarte diferenţiate după nivelul la care se află : cele bazale în rozetă sunt lung
peţiolate, întregi, cu margine crenată sau trilobate până la trifoliatecele mijlocii, lobate ; frunzele
superioare sunt sesile, de trei ori penat sectate cu lacinii rare, înguste, filiforme.
Florile sunt grupate în umbele compuse, lung pedunculate, cu 3—7 radii şi lipsite de involucrul ;
ele sunt pe tipul 5, cu petale albe sau uşor roz-violacei, inegale la florile de la marginea
inflorescenţei la care petala externă este mult mai mare (până la 4 mm).

Răspândirea: Provine din regiunele estice ale Mării Mediterane, cultivate inclusiv în Moldova
Recoltarea:Se face prin seminţe, care se seamănă în lunile aprilie-mai, în ghiveci se poate semăna
în orice moment al anului.
Coriandrul are nevoie de multă lumină, iubeşte soarele şi căldura, iarna, vasul în care creşte planta
trebuie aşezat într-o încăpere unde temperatura să nu coboare sub 18 grade C, vara se udă de două
ori pe săptămână, umiditatea în exces duce la putrezirea rădăcinilor.
Compoziţia chimică:Principalii constituienţi ai coriandrului sunt 0,20—1% ulei volatil format din
60—70% d-linalol sau coriandrol, geraniol, cimol, pinen, terpinen, felandren, dipentene, acid
petroselinic,15—20% lipide, 10% amidon, 4—5% substanţe minerale, pectine etc.
Întrebuinţări: Acţiune carminativă şi stomahică, utilizat şi corectiv pentru unele medicamente
(uleiul volatil).Are proprietăţi bactericide şi fungicide.
Având acţiune vermifugă, se foloseşte la combaterea viermilor intestinali.Intră în compoziţia
ceaiului contra colicilor pentru copii, în ceaiul gastric nr. 2 şi în ceaiul tonic aperitiv. Intră şi în
compoziţia apei aromatice cu care se prepară apoi tinctura de malat de fier.
Preparate: Aqua Coriabdri, Ulei volatile, Miere de Coriandru”Rodul Albinelor”

Concluzie:

Infuzie: ceaiul de coriandru

Pulbere: Se macină planta şi se consumă o linguriţă de praf de 4 ori pe zi; se ţine sub limbă un sfert
de oră, apoi se înghite cu apă. Pentru tratarea anxietăţii, se consumă câte 2 g de pulbere, de 4 ori pe
zi, timp de 49 de zile. Se face pauză 10 zile.

Macerat: Se adaugă 250 de ml de apă peste o lingură de plantă şi se lasă timp de 6-8 ore. Se
strecoară şi se consumă câte 3 căni de lichid pe zi, cu jumătate de oră înainte de masă. Se utilizează
pentru stimularea poftei de mâncare, colite, balonare, indigestii. Pentru eliminarea paraziţilor
intestinali se consumă o cană de macerat dimineaţa, pe stomacul gol; nu se mai consumă alimente
până la ora 12.

Tinctură: Se amestecă 20 de linguri de seminţe de coriandru măcinate cu alcool de 50⁰, suficient

încât seminţele să fie acoperite şi lichidul să depăşească nivelul pulberii cu 2-3 cm. Se lasă timp de
12 zile şi se strecoară. Se administrează 10-20 de picături după mesele principale ale zilei, pentru
tratarea impotenţei sau a dismenoreei.

Cataplasme: Se obţin prin tocarea frunzelor proaspete; se pun pe frunte pentru combaterea
migrenelor.

Levănţica
 P.P. Lavandula angustifolia
P.V. Lavandulae floresrecens
Fam. Lamiaceae

Descrierea:
Este o plantă perenă, un subarbust cu rădăcini lignificate , groasă până la 2-3 cm.
Tulpina ramificată puternic la bază, formează o tufă aproape globuloasă, semisferică, înaltă de 30-
70 cm sau mai mult. Tulpina bătrînă este brună, cu scoarţa exfoliată.
Frunzele opuse sunt liniar- lanceolate, acute, pe margini ciliate, cele inferioae cenuşii, pe ambele
feţe păroase, cu peri ramificaţi, stelaţi, cele superioare cenuşii-verzi, mai puţin păroase. Frunzele de
levănţică nu cad toamna la sfirşitul vegetaţiei.
Florile e tipul labiatelor, cu miros aromatic datorită glandelor oliefere, sunt grupate într-o
inflorescenţă speciformă.
Caliciul este păros şi glandulos, albastru-cenuşiu.
Corola este de culoare violetă.
Fructele sunt 4 nucule, cu suprafaţa brună sau cenuşie, netedă lucioasă.

Răspândirea: Specia îşi ia origine în Europa, centru de răspândire constituind-ul partea apuseană a
bazinului mediteranian. Se cultivă în Franta, Spania, Bulgaria, Moldova
Recoltarea: Recoltarea înflorescenţelor cu rămăşiţe de tulpină nu mai lungă de 10cm se fac în
prima jumătate a zilei, când conţin cea mai mare cantitate de ulei volati, respectiv principii active.
Nu se îndeasă în coşuri şi se transportă imediat la locul de extragere a uleiului sau uneori la cel de
uscare.
Compoziţia chimică: Florile proaspete de levănţică conţin 0,8-1,6 ulei volatil, pe când cele în stare
uscată nu mai multe de 1,0%.
Uleiul volatil se obţine prin distilare în blaze cu fund dublu.
Componentul principal a uleiului de levănţică este linalolul care cu cît se găseşte în procent mai
mare sunt forma esterificată ca acizii acetic, valerianic, oleic, cu atît conferă uleiul o calitate mai
superioară.
Mai conţine şi alţi alcooli, liberi sau esterificaţi, ca geraniol, nerol, lavanduol, borneol. Conţine
tanin, cumarine, acid ursolic, un principiu amar, rizine, substanţe pectine
Întrebuinţări:Sub formă de emulsii preparatul se adaugă în băi terapeutice pentru reconfortarea şi
calmarea după surmenaj şi iritabilitate nervoasă. Uleiul de levănţică duce la normalizarea funcţieie
nervoase, se foloseşte pentru corectarea mirosului unguentelor, cremelor medicale.
Preparate: Spiritus Lavandulae, Acetum aromaticum, Livianum

Concluzie:

Infuzie: ceaiul de levănţică.

Pulberea de levănţică: se macină florile uscate şi se administează un vârf de cuţit de pulbere care
se ţine sub limbă câteva minute şi se înghite cu puţină apă.
Tinctura de levănţică: se amestecă 50 gr. de plantă măcinată fin cu 250 ml alcool alimentar de 70
de grade. Aceste ingrediente se agită foarte bine şi se ţin închise ermetic timp de 15 zile. După 15
zile, tinctura de levănţică se strecoară şi se adaugă în sticle de culoare închisă. Se pot administra
câte 10 picături sau o linguriţă de 3-4 ori pe zi.
Oţet cu extract de levănţică: se adaugă florile de levănţică în oţet de mere şi se lasă la macerat 7
zile. Se strecoară şi se ia 1 linguriţă pe zi.
Spălături locale sau comprese îmbibate cu infuzie concentrată de levănţică pentru infecţii, acnee
sau răni.
Tamponări cu vata cu tinctură de levănţică pentru diferite probleme ale tenului. Se tamponează
zonele afectate dimineaţa şi seara.
Uleiul de levănţică poate fi folosit extern sub formă de inhalaţii.

Roiniţa(Melisa)
P.P. Melissa officinalis
P.V. Melissae herba
Fam. Lamiaceae
Descrierea:
Melisa este o plantă perenă, erbacee. Întregul sistem radicular se compune din numeroase rădăcini
adventive fibroase care pornesc de pe rizomul subteran.
Rizomul este orizontal, lung de circa 25-30 cm, colorat în prun-gălbui,lignificat. Tulpina erboasă,
înaltă 60-120 cm şi groasă de 3-5 cm, glabră la bază şi păroasă în partea superioară, este anuală. Pe
acelaşi rizom apare mai multe tulpini formînd o tufă compactă.
Frunzele sunt opuse, cu peţiol lung de 2-4 cm. Imbul frunzei este lung de 3-6 cm şi lat de 2-5 cm,
de formă ovată, cu vîrful optuz, şi marginile crenat-serate. Frunzele sunt acoperite cu peri şi glande
oleifere tipice pentru Laminaceae, în special pe nervure.
Corola este de culoarea albă-gălbuie, albă sau liliachie.
Fructele sunt nucule, colorate în brun lucitor, grupate cîte 4 în caliciul persistent.

Raspândirea: Melisa creşte în flora spontană a multor ţări din Europa, vestul Asiei şi nordul Africii.
La început, flora spontană a fost unică sursa de materie primă. În prezent multe ţări din zonele
menţionate au întrodus special în cultura, inclusiv Moldova.
Recoltarea: Este la sfîrşitul butonizării şi apariţia primelor flori deschise. La plantele realizate prin
sămînţă se obţine două recolte. Întodeuna se va recolta pe timp însorit, căldură şi fără vânt, după ce
s-a ridicat roua. Masa vegetativă recoltată se va transporta imediat după şoproane pentru uscare.
Compoziţia chimică: Melisa conţine 0,3-0,3% ulei volatile, obţinut prin distilare cu vapori de apă
părţilor aeriene proaspete. Uleiul este compus din aldehide terpenice ca citralul. Uleiul volatile mai
conţine citronelat, care îi conferă aromă plăcută, alcooli terpenici calinalool, citranelol. Pe lîngă
uleiul volatil, în frunză mai sunt prezenţi acizi cofeici, clorogenic, rozmarinic, precum şi enzime, o
substanţă amară, taninuri , mucilagii, 11% substanţe minerale.
Întrebuinţări: Principala acţiune a melisei este spasmolitică şi sedativă, din care cauză se
administrează în afecţiuni nervoase tractului gastro-intestinal şi nervoze cardiace. Melisa contribuie
la eficienţa mentei prin efectul său sedativ, care lipseşte acesteia din urmă, pe de altă parte ,
îmbunătăţeşte gustul preparatelor. Se consideră o plantă mieliferă.
Preparate: Oleum Melissae, Linimentum Sanitas

Concluzie:

Infuzie: ceaiul de roiniţă.

Pulberea de roiniţă: se obţine prin măcinarea plantei uscate. Se ia câte jumătate de linguriţă de
pulbere de 3-4 ori pe zi.
Tinctura de roiniţă: se prepară din 200 ml de alcool alimentar de 70 de grade şi 10 linguri de
pulbere de roiniţă. Aceste ingrediente se lasă la macerat 3 săptămâni, se filtrează şi se adaugă în
sticluţe mici, ermetice. Acestea se depozitează în locuri răcoroase şi întunecoase şi se administrează
câte o linguriţă de 3-4 ori pe zi.
Vinul de roiniţă: se amestecă 20 de linguri de pulbere de roiniţă şi 1 litru de vin alb şi se lasă la
macerat 3 săptămâni. Acest preparat se filtrează şi se administrează câte 1-2 linguri înainte de masă.
Uleiul de roiniţă: se amestecă 30 de linguri de pulbere de roiniţă cu 1 litru de ulei de floarea
soarelui şi se lasă la macerat 15-20 de zile. Se foloseşte pentru calmarea durerilor articulare.
Cataplasme cu roiniţă: se înmoaie 1-2 ore frunzele de roiniţă mărunţite. Se aplică pe locul infectat
şi se acoperă cu un tifon.

Izma bună
P.P. Mentha piperita
P.V. Menthae piperitae folia seu herba
Fam.Lamiaceae

Descrierea:
Plantă erbacee, perenă, erectă, înaltă de până la 1 m.
Frunze opuse, scurt peţiolate, cu peri secretori de ulei eteric.

Flori mici (sub frunză) de culoare roşu-violaceu, grupate în cime, dispuse într-o inflorescenţă
speciformă conică. Se cultivă în scopuri farmaceutice dar creşte şi spontan în locuri cu soluri
uşoare, bogate în materii nutritive, în locuri aluvionare, turboase şi desecate. Înfloreşte începând cu
luna iunie şi până în septembrie.
Răspândirea:
Creşte pe soluri uşoare, afânate, mai ales în Câmpia de Vest, Câmpia Olteniei, Câmpia
Burnazului, Câmpia Bărăganului, Câmpia Dobrogei, în zone din Ţara Bârsei, în sudul şi centrul
Moldovei (Judeţele Bacău, Neamţ, Galaţi, Vrancea).
Recoltarea:
Frunzele se recoltează când aceasta ajung la lungimea de 6 cm. Se rupe frunză cu frunză. Părţile
aeriene se recoltează pentru uscare când plantele sunt înflorite în proporţie de 15-20 % iar pentru
extragerea uleiului volatile, când plantele sunt înflorite peste 25 %, pentru extragerea uleiului volatil
nu se recoltează decît necesarul pentru o zi ţi se prelucrează în starea proaspătă.
Compoziţia chimică:
Ulei volatil (cu componenţă principală, mentolul), mentone, mento-furan, alfa-pinen,
fenandren, limonen, cadinen, cincol, aldehidă acetică, alcool (amilic şi
izomilic), carvacrol, timol, tanin, substanţe antibiotice, substanţe minerale, hipericină, acid piruvic,
polifenoli.
Întrebuinţări:
Intern în infecţii gastro-intestinale, balonări abdominale, dispepsii, dischinezii biliare cu
hipertonie, diaree, calmant în vărsături (atât la sugari cât şi la adulţi), spasme pilorice. Extern, sub
formă de cataplasme reci: contribuie la ameliorarea durerilor de cap; în dureri reumatice şi urticarie;
în îngrijirea tenurilor grase şi seboreice.
Preparate: Vamelan, Infuzie,Hyper-bil, Plantusin.
 Salvia
P.P. Salvia officinales
P.V. Salviae folia
Fam. Lamiaceae
Descrierea:
Este o plantă perenă, semilemnoasă. Partea subterană este reprezentată printr-un rizom
ramificat,lignificat, pivotantă, dezvoltat în sol până la adîncirea de 1,5 m.
Tulpina este lemnoasă la baza, erectă, muchiată în partea superioară, înaltă de 30-100 cm,
pubescent şi foarte ramificată.
Frunzele sunt opuse, lanceolate sau ovate, fin zimţate, uniform reticulate, cu nervure proeminente
pe partea inferioară. Frunzele sunt pubescente, de culoare albă-cenuşie sau verde-argintie.
Florile sunt labiate, cu caliciul format din 3 sepale superioare brune-violacee.
Corola este albastră-violacee, uneori albă sau roză.
Fructul conţine 4 nucule maronii sau negre, de forma ovoidă.
Răspândirea: În Europa, Asia Mică. Se cultivă pe suprafeţe mari în Franta, Italia, Spania, Romînia,
Moldova.
Recoltarea:Recoltarea se face în zilele senine şi în orele cu insolaţie maximă. În primul an de
vegetaţie se obţine o singură recoltă de frunze toamna, iar în anii următori se realizează 2-3 recolte.
Frunzele se recoltează manual, prin tăiere cu seceră sau cu combine speciale.
Compoziţia chimică: Principiul activ de bază este uleiul volatil, conţinutul căruia, în dependent de
diferiţi factori, constituie 0,38-2,5 %. Compoziţia principală este cineolul, terpenele biciclice sunt
prezente prin tuiona, pinen, borneol. În afară de această conţine tanante, acizi ursolic şi olenolic,
flavonozide vitamina C, enzime, lipide.
Întrebuinţări:Frunzele se întrebuinţează în forma de infuzie ca antiviralgic, hipoglicemiant si
coleretic. Se foloseşte şi ca antisudoric. Este foarte eficient în formă de gargarisme pentru angine,
ca antiinflamator bucal şi faringian. Pentru spălături vaginale ca antiinflamator.
Preparate: Tinctură, Salvină, Spirulin, Salvigol, Salviasept.
 Chimen
P.P. Carum carvi
P.V.Carvi fructus
Fam. Apiaceae

Descrierea:
Este o plantă bianuală, erbacee. În primul an formează numai o rozetă de frunze, iar în anul al
doilea o tulpină ramificată care furtifică.
Rădăcina este pivotantă, puţin ramificată, ce pătrunde adînc în sol, bine dezvoltată de culoare
brună deschis la exterior şi albă în interior.

Tulpina este erectă, glabră, înaltă de 50-100 cm, fistuloasă, ramificată mai multe în partea
superioară.

Frunzele sunt aşezate altern, 2-3 penat sectate. Cele inferioare sunt lung peţiolate, cu 6-12 perechi
de segmente, cele superioare sunt sesile, cu baza vaginată, membranoasă şi lamina sectată în lacinii
distanţate, filiforme.

Florile în număr de 10-13 sunt grupate în umbelule, acestea situate pe 5-15 radii inegale, formează
umbela.

Fructul este o dicariopsă, de formă ovală alungită, de culoare cenuşie brună, cu 5 coaste evidente,
de culoare mai deschisă. La maturitate se desface în două mericarpe lungi de 3-6 mm şi groase de
1,2-1,8 mm, uşor arcuite îngustate spre capete, ce prezintă miros aromat şi gust înţepător.

Răspândirea: Este răspândit în Europa,Asia. În stare spontană se întîlneşte în fîneţe, la margini de

pădure în zona dealurilor.
Recoltarea:Recoltarea manuală începe în momentul când 35-40 % din fructe sunt coapte, având o
culoare galben-brună. Plantele secerate sau cosite se leagă în snopi, se usucă, apoi se treieră.
Compoziţia chimică:Principiul activ este uleiul volatil, a cărui conţinut principal este carvona şi
limonenul.
Uleiul se obţine prin distilare cu vapori de apă a fructelor uscate zdrobite.
Fructele sunt bogate în ulei gras, albumin, flavonozide, cumarine.
Întrebuinţări:Decoctul din fructe de chimen are acţiune crominativă, galactogogă şi stimulentă a
secreţilor gastrointestinale.
Se recomandă în tratamentul anorexiei şi dispepsiilor.
Se mai recomandă la dureri de dinţi, miozite.
Preparate:Flapam-plus, Solilevo, Seminte”Solaris”, oleum Carvi, Aqua Carvi, Carum
carvi”supozitoare”.

Concluzie:

Infuzie: se pun 2-3 g într-o ceaşcă de apă clocotită, se acoperă şi se lasă 5—10 minute. Se strecoară
şi se bea călduţ înaintea meselor. Acest preparat este folosit ca adjutant in diferite afectiuni cum
sunt bronsite sau enterocolite. Deasemenea, infuzia de seminte de chimen este recomandat ca
diuretic sau antiseptic, precum si in stimularea lactatiei. Chimenul este utilizat in tratamentul unor
afectiuni de genul: anorexie, balonare, lipsa apetitului, bronsite (fluidizeaza secretiile bronhice),
colici, enterocolita.

Extract: 3-4 linguri de seminte maruntite la 500 ml de alcool rafinat 38-40% se lasa 2 saptamâni la
loc însorit. Se folosesc 10-15 picaturi luate pe o lingurita de zahar. Acest ceai combate balonarile.
Pulberea de seminţe de chimen tratează hemoroizii.

Lămâi
P.P. Citrus limon
P.V. Citri excocarpia
Fam. Rutaceae

Descrierea:
Arbust spinos, tulpină înaltă de 2-4 m, lujeri tineri roşietici, cu 2-3 valuri de creştere în cursul unui
an.
Frunzele pieloase, alungit-ovate sau alungit-lanceolate, slab şi neregulat dinţate pe margine.
Florile galbene cu nuanţă purpurie, solitare sau în perechi.
Fruct bacă cu coajă galbenă.

Răspândirea: Arbustul este originar din India, răspândit în regiunea mediteraniană. În Europa se
cultivă de la jumătatea secolului XV.
Recoltarea: Lămîia nu iubeşte multă apă, deoarece rădăcinele putrezesc foarte redepe. Iubeşte
lumina şi soarele.
Compoziţia chimică: Coaja de lămîie conţine ulei volatil cu componentul principal limonene 90%,
iar mirosul este dat de citral şi citronelal.
A mai fost indentificat un principiu amar limonina, pectin şi flavonozide, în special hesperidozida şi
neohesperedozida.
Întrebuinţări:Fructele de lămîie se folosesc pentru obţinerea Acidum citricum şi sucul citric.
Uleiul volatil se utilizează pentru aromatizarea medicamentelor şi parfumurilor.
Preparate: Agisept, Doctor Mom, Propolets,Cucasil, Septolete, Tylol Hot, Coldrex, Gripomix,
Ulei volatile “Relaxa” , Faringo, vitamine Calciu Organic, Apiphen etc.

Concluzie:

Sub formă de infuzie, decoct, suc de lămâie sau ca atare este recomandată în caz de hipertensiune
arterială, paraziţi intestinali, stări febrile, inflamaţii, boli gastrointestinale, stări de greaţă, boli
hepatice, boli ale aparatului respirator, cefalee, convalescenţă, litiază urinară, litiaza biliară, boli
reumatice, gută, epitaxis, icter, obezitate.
Este indicată şi în curele de slăbire, deoarece contribuie la arderea grăsimilor.
Sub formă de gargară, spălături şi băi locale, lămâia este benefică în cazul aftelor bucale,
blefarite, glosite, herpes, negi, veruci, pistrui, întepături de insecte, plăgi, seboree sau stomatită.

În cosmetică:
Sucul de lămâie albeşte dinţii - se pune un amestec în părţi egale de suc de lămâie şi apa cu care se
clătesc dinţii. Lămâia se foloseşte în diverse măşti atât singură cât şi în combinaţie în diverse
amestecuri (cu miere, suc de fructe, de legume, ou, plante etc.), având efect dezinfectant,
regenerant, contra ridurilor.
Pentru îndepărtarea punctelor negre de pe faţă se masează faţa seara şi nu se clăteşte până dimineaţa
iar efectul este miraculos şi punctele negre dispar ca prin minune.
Pentru îndepărtarea mătreţii se masează părul cu suc de lămâie, se lasă de seara până dimineaţa apoi
se clăteşte iar părul devine strălucitor şi sănătos.
 Ienupăr
P.P. Juniperus communis
P.V. Juniperi fructus
Fam. Cupressaceae

Descrierea: Arbust înalt de 1-2m care creşte în zona alpină, izolată sau în pîlcuri.
Frunzele sunt în formă de ace, ascuţite la vîrf, lungi de 1-1,5 mm, aşezate în vertical cîte 3 la un
loc. Ele se menţin verzi şi în timpul iernii.
Florile sunt dioice, pe unele plante sunt numai flori mascule, iar pe altele numai femele. Cele
femele au aspectul unor muguri, de culoare verde, însă cele mascule au forma unor conuri.
Maturizarea se face la 2-3 ani.
Seminţe cîte 3, brune, în 3 muchii.

Răspândirea: Este răspândit în Europa, Asia de Nord, Africa de nord, America de nord. Creşte în
pilcuri sau tufişuri, în margini de pădure, poiene, păşuni. Preferă locuri luminoase, cu umiditate
atmosferică.
Recoltarea:Fructele de ienupăr se recoltează când sunt de culoare neagră-albăstruie începând din
luna octombrie şi chiar în cursul iernii. Se recoltează prin scuturarea ramurilor deasupra unei prelate
aşezate sub arbust.
Compoziţia chimică: Fructul de ienupăr conţine 0,5-2 % de ulei volatile. Componenţii principali ai
uleiului volatil sunt terpenele biciclice: pinen, camfen, sabinen şi derivaţii lor oxigenaţi.
Afară de ulei volatile în galbule se mai conţin răşin, zahăr învertit, pectin, acizi organici(acetic,
malic, formic), principiul amar iuniperina.

Întrebuinţări:Fructele de ienupăr se întrebuinţează sub formă de decoct ca diuretic, stomahic şi

sudorific, intră în componenţa speciilor diuretice şi a ceaiului antireumatic.
Administrat în timp mai îndelungat provoaca iritaţii renale, care conduc în prima fază la
albuminurie. De aceea nici un preparat de ienupăr nu se administrează mai multe de 6 săptămîni, iar
cura de ienupăr se va prescri doar în cazuri excepţionale, hemoragii etc.
Sucul concentrat de ienupăr se prescrie copiilor ca tonic, în angine şi răceli.
Preparate: Oleum Cadini, Mladite de Ienupar,Ulei volatile “Relaxa.

Concluzie:

Infuzie: se toarnă peste o linguriţă de boabe uscate, o ceaşcă de

apă în clocot. Se acoperă şi se lasă în repaus 15—20 de minute după
care se strecoară şi se bea această cantitate în mai multe reprize în
timpul unei zile. Se foloseşte ca diuretic, în ascite, ca antireumatic, ca
antidiabetic, în acnee şi eczeme. Peste 2 linguriţe de boabe
uscate se toarnă o ceaşcă de apă în clocot. Se lasă 15 — 20 de minute apoi se strecoară şi se iau cate
3—4 linguri pe zi în ascită, ca diuretic, antireumatic, litiază renală şi vezicală, precum şi în afecţiuni
pectorale.
Decoct: se pune să fiarbă 30 g coaja şi ramuri tinere de ienupăr într-un litru de apă. Se bea 1—2
ceşti pe zi ca diuretic.
Tinctură: se face o tinctură punând să macereze 10 g fructe uscate de ienupăr într-o sută de ml
alcool concentrat. Cu aceasta se fac frecţii în dureri reumatice, precum şi ca întăritor al rădăcinii
părului.
 Vetrice
P.P. Tanacetum vulgare
P.V. Tanaceti flores seu herba
Fam. Asteraceae

Descrierea:
Planta erbacee, perenă, cu rizom noduros, rădăcini adventive.
Tulpina erectă, cilindrică, glabră, cu striaţii fini, foliate, înaltă de 40-150 cm.
Frunze alterne, penat-sectate, cu 10-12 perechi foliole ovoide până la lanceolate, adinc-serate, cele
inferioare lung-peţiolate, cele superioare scurt-peţiolate, glabre.
Florile galbene portocalii, tubuloase, cu miros specific, grupate în calatidii, iar aceasta la rîndul lor
adunate într-un corimb.
Fructe achene mici, obovate, de circa 1,5 mm, lipsite de papus.

Răspândirea: Planta este răspândită în Europa şi Asia. Creşte în zona de deal, pe ogoare, în fîneţe,
pe lîngă drumuri, garduri, locuri necultivate, lunci mai uscate, malurile râurilor.
Recoltarea: Florile se recoltează prin tăierea înflorescenţilor sau a paneraşelor individuale.
Părţile aeriene se recoltează în timpul înfloririi prin tăierea tulpinei la cel mult 25 cm sub
înflorescenţa.
Produsul nu trebuie să conţină tulpini lignificate.
Compoziţia chimică:Conţine 0,2-0,6 până la 2% ulei volatil format în cea mai mare parte din
tuionă.
Conţine de asemenea o sesquiterpena amară, denumită tanacetona, cîteva substanţe poliacetilenice,
flavones şi acid cafeic.
Întrebuinţări:Pentru combaterea oxiuriazei se utilizează pulberea, infuzia, extractul eteric, sub
formă de supozitoare la copii sau pilule la adulţi.
Administrarea preparatelor nu este lipsită de risc.
Datorită prezenţei tuionei, provoacă intoxicaţie ce se caracterizează prin convulsii tetanice şi
inflamaţii gastrointestinale grave.
În doze mici preparatele prezintă proprietăţi generale stimulente, emenagoge şi excitante ale
funcţiilor digestive.
Preparate: Vermicin, supozitoare, Para Fight, ceai medicinal hepatic.

Concluzie:

Macerat de vetrice. Maceraţi 300 g de frunze, tulpini si flori de vetrice, în 10 litri de apa, pentru
aproximativ 5 zile. Puteţi să pulverizaţi maceratul filtrat împotriva ruginii, făinării şi, de asemenea,
împotriva dăunătorilor, cum ar fi fluturii albi şi afidele.

Infuzie de vetrice. Poate fi folosită împotriva atacului de afide, acarieni si alte insecte. Acţiunea
împotriva acestor paraziţi se datorează conţinutului de tanacetină şi uleiuri esenţiale.
Produsul se prepară prin turnarea a 10 litri de apă de fierbere peste 300 – 500g de vetrice proaspătă
(frunze şi flori), sau peste 30g de plante uscate. Amestecul se lasă să se odihnească timp de 10 – 15
minute, apoi se filtrează.

Cataplasmă cu vetrice: Se prepară din seminţe zdrobite şi se aplică pe abdomen pentru eliminarea
viermilor intestinali. Se poate asocia cu usturoi.

Ceai decoct de vetrice: Se fierbe o linguriţă de seminţe de vetrice într-o cană de apă.Se strecoară
şi se bea cu precauţie în caz de viermi intestinali.
 Odolean
P.P. Valeriana officinalis
P.V. Valerianae rhizomata cum radicibus
Fam. Valerianaceae

Descrierea:
Este o plantă perenă, erbacee. În pământ formează un rizom şi rădăcini.
Rizomul este vertical, de culoare galbenă-brună. Din rizom se pot dezolva stolini şi se formează
rădăcini, cu cît rădăcinele sunt mai groase cu atît numărul lor pe rizom este mai redus. În primul an
planta formează la suprafaţa solului numai o roztă de frunză.
Tulpinele sunt înalte de 160-180 cm şi groase 1-2 cm, fistuloase, păroase în treimea inferioară şi
ramificate în partea superioară , au suprafaţa brăzdată , de culoare variabilă de la verde la verde-
violaceu.
Frunze bazale, de rozetă, sunt împaripenat sectate, baza lor înconjurată pe jumătate rizomul.
Frunzele tulpinale sunt opuse, cele inferioare peţiolate, iar cele superioare sesile, cu baza
concrescută.
Florile sunt formate dintr-un caliciu redus, o corolă semipetală, de culoare roşiatică, violacee-roz
sau alb.
Fructul este o achenă alungit-ovată, îngustată spre vîrf, galbenă –brună. Fiecare fruct conţine o
singură sămînţă.
Răspândirea:
Creşte la altitudine medii, în locuri umede, de-a lungul apelor precum şi în staţiuni mai înalte, pe
locuri stîncoase.
Este introdusă în cultură în numeroase ţări europene: Bulgaria, Polonia, Ungaria, Germania, Belgia
Recoltarea:
Se recoltează rădăcinele, recoltarea decurge toamna târziu.Se taie partea aeriană de la colet, se
curătă de pământ prin scuturare, se spală, se lasă la zvântat 1-2 zile în straturi de 10-15cm, direct în
aer liber, apoi se usucă.
Compoziţia chimică:
 Componenţii uleiului volatile sunt, camfen, citren, cariofilen, borneol, terpineol, precum şi esterii
ai borneoluluicu acizii butiric.
În timpul uscării rizomilor proaspeţi valepotriaţii parţial se supun hidrolizei enzimatice cu formarea
acidului izovalerianic liber sau analogul său iridoidului baldrinal.
Prin aceasta capătă mirosul specific de odoleană.
slabe valeriana stimulează sistemul nervos central şi ridică presiunea sanguină. Valeriana este un
produs cu acţiune sedativă asupra sistemului nervos şi cardiac, mai este hipnotic şi antispastic,
administrînduse în diverse forme de nervozăă, isterie, palpitaţii, tulburări nervoase senzoriale şi
cerebrale.
Preparate:
Cardiovale, Corvalol, Pasional, Extraveral, Valocormid, Valocordin, Validol,
Hepatobil, Nervoflux, Novopassit, Doppelherz energie tonikum, Barbova

Concluzie:
Decoct: se fierbe o linguriţă de pulbere într-o ceaşcă de apă, se bea seara înainte de
culcare; este un bun somnifer.

Pulberea de rădăcină de valeriana se ia de 3 ori pe zi cate un varf de cuţit; este un foarte bun
calmant şi somnifer.

Tinctură: se pun 20 g pulbere de rădăcină îu 100 ml alcool de 70°. Se lasă la temperatura camerei 8
zile, agitandu-se zilnic. Se strecoara şi se iau zilnic de 3 ori cate 10—20 picături ca sedativ, calmant
cardiac.
 Arborele de camfor
P.P. Cinnamomum camphora
P.V. Cinnamomum Nees et Eberm
Fam. Lauraceae

Descrierea:
Arborele de camfor este înalt de 40-50m şi are o longevitate de cea un mileniu.
Frunzele sunt alungite ovate, întregi, coriace, lucitoare, glabre, aromate.
Florile sunt mici albe sau albe-verzui.
Fructul este o drupă purpurie cu un singur sîmbure.

Răspândirea:
Arborele este originar din China, Japonia, Taivan. Se cultiva în India, Africa, America, Europa de
Sud îndeosebi Italia.
Recoltarea:
Ca produs vegetal se foloseşte toate părţile arborelui: lemnul, lăstarii tineri, frunzele. Pentru
exploatare, arborii se doboară se scot şi rădăcinele se fragmentează, se supun antrenării cu vapori de
apă. Se separă uleiul volatil în cantitate de 2-3%, care prin răcire depune un stearopten format din
camfor. Ultimul se separă prin filtrare, presare.
Compoziţia chimică:
Componentul principal al uleiului volatile este camforul 50 %. Mai conţine hidrocarburi
terpenice(pinen, felandren, dipenten, cadinen), alcooli terpenici(borneol, linalool, terpinol), cineol,
eugenol, safrol.
Întrebuinţări:
Camforul este un analeptic şi respirator şi totodată este utilizat în sincopele respiratorii, depresiei şi
intoxicaţiei ale centrului respirator pneumonie. Este recomandat în sciaticî, prurit, degerături sub
formă de ulei şi alcool camforat.
Preparate:
Pneumosept, Fenilbutazona, Saliform, Mentorin, Doppelhrz energic tonikum, Altalex, Doctor
Mom, Efcamon, Geucamen, Mentoclar, Balsam amar suedez Dr.Theiss, Bronchicum balsam mit
eucalyptusol, Chest Rub, Balsam Dr. Theiss cu
 Bradul de Siberia
P.P. Abies sibirica
P.V. Abies Nees et Eberm
Familia Pinaceae

Descrierea: Arbore veşnic verde cu înălţimea la 30 m.

Coaja cenuşie-întunecată, coroana îngustă piramidală, ramurile aplecate, puternic ramificate, cu

cetine dense.

Conurile cu seminţe sunt cilindrice, îndepărtate în sus, la coacerea seminţelor se desface în solzi
individuali, pe când axa conuli rămîne pe arbore, spre deosebire de molid, la care conurile atârnă în
jos şi cad întregi. Aceşti arbori se deosebesc şi după cetină. Pe margine cetina poartă cîte un canal
mare, intern cu ulei volatile însă cetina molidului în secţiune este de forma rombică.

Răspândirea:
Arborele este pe larg răspândit în Siberia de Vest şi Est. Creşte pe locurile ridicate sau pe coastele
munţilor.

Recoltarea:
Ca produs vegetal se foloseşte ramurile cu cetinaăcu lungimea de 30-40 cm, recoltate iarna.

Compoziţia chimică:
În ramurile tinere şi cetina conţine 2,5-3% ulei volatil cu componenţii principali bornilacetat şi
borneolul liber.Afară de aceasta în ulei se mai conţine camfen 10%, santen, bisabolen, penten si
felandren. Cetina este bogată în acid ascorbic. Uleiul volatile din ramurile tinere se obţin prin
distilare cu vapori de apă. După aceasta uleiul volatile se fractionează şi bronilacetatul se foloseşte
în sinteza de mai departe a camforului.
Întrebuinţări:
Bradul este un analeptic şi respirător şi totodata este utilizat în sincopele respiratorii, depresiei şi
intoxicaţiei ale centrului respirator în pneumonie. Este recomandat în sciatica, prurit, degerături sub
formă de ulei şi alcool camfora
Preparate:
Pneumosept, Fenilbutazona, Saliform, Mentorin, Doppelhrz energic tonikum, Altalex, Doctor Mom,
Efcamon, Geucamen, Mentoclar, Balsam amar suedez Dr.Theiss, Bronchicum balsam mit
eucalyptusol, Chest Rub, Balsam Dr. Theiss cu eucalypt.

Concluzie:

Infuzia de muguri de brad: se prepară dintr-un amestec de 1-5 g de muguri şi 1 litru de apă fiartă,
amestec ce este lăsat la infuzat 15 minute. După preparare se administrează trei ceşti pe zi.
Siropul din muguri de brad: se prepară din 500 g de muguri de brad ce se lasă la infuzat 30 de
minute într-un litru de apă fiartă. După, se strecoară, se adaugă 500 g zahăr şi se fierbe până devine
un sirop vâscos.

Pinul
 P.P. Pinus silvestris
P.V. Pinus Nees et Ebem
Fam. Pinaceae

Descrierea: Arbore conifer cu rădăcini trasantă până la profund.

Tulpina cilindrică, relativ dreaptă, înaltă până la 40-50 m, cu ramuri orizontale. Coroana
piramidală în tinereţe, apoi devine tubular. Lemn cu durament roşiatic, rezistent, elastic, trainic şi
alburn lat format din 10-20 inele anuale.
Scoarţa prezintă un ritidom subţire roşu-cărămiziu, ce se exfoliază în foiţe lungi şi subţiri.
Frunzele aciculare, rigide, uşor răsucite, persistente, lungi de 4-6 cm, verzi albăstrui cu nuanţa
cenuşie, cuprinsă cîte două într-o teacă. Canale rezinefere subepidermale,înconjurate de culule
mecanice.
Flori unisexuatmonoice, conuri solitare, mici, pedunculate, brun-cenuşii, mate.

Răspindîrea:
Este răspândit în Europa şi Asia. Este întîlnit sporadic, în pilcuri sau mici masive, pe soluri sărace,
stînci, turbării în etajul montan sau subalpine, uneori coborînd până în regiunea dealurilor.
Recoltarea:
Ca produs vegetal se foloseşte ramurile terminale cu lungime de 15-20 cm. Acumularea uleiului
volatile în cetină se petrece de la începutul desfacerii mugurilor până la sfirşitul vegetaţiei de iarnă,
ajugînd la maximum în mijlocul lui iulie.
Compoziţia chimică:
 Ramurile şi cetina de pin conţin 0,2-1% ulei volatil , răşini 7-12%, substanţe tanante, vitamina C şi
K, carotene. Uleiul volatil conţine ca purtător de miros bornilacetatul şi în cantitate însemnată 40%
pinen, din care se obţine camforul racemat sintetic, folosit numai extern.
Întrebuiţări:
Se întrebuinţează soluţie 10% camfor în ulei de floarea soarelui şi unguent10% pentru frecţii în
reumatism, artrite, boli în muşchi. Alcoolul camfor 1-2% se foloseşte în profilaxia decubitusului.
Intră în componenţa unor picături dentare.

Preparate: Ulei volatile “Relaxa”, unguente, Balsam amar.

Concluzie:

Infuzie: peste 2 linguri de ace de pin zdrobite se toarnă o ceaşcă de apă în clocot. Se lasă acoperit
timp de 10—15 minute apoi se strecoară şi se îndulceşte. Se bea zilnic 1 ceaşcă în boli pulmonare,
reumatism, ca diuretic, în boli ale aparatului urinar.
 Obligeană
P.P. Acorus calamus
P.V. Calami rhizomata
Fam. Araceae

Descrierea:
Este o plantă perenă,erbacee, înaltă până la 1,5 m, cu miros aromatic caracteristic. Partea subterană
este reprezentată de un rizom orizontal, gros, cărnos, lung de 0,3-1 m, articulate cu 1-2 rînduri de
rădăcini adventive gălbui, groase si ramificate.
Tulpina aeriană este tetraunghiulară.
Frunzele pornesc din rizom, sunt înguste cu teacă, roşcate la bază , cu limbul întreg, ascuţit la vîrf,
cu nervure median foarte pronunţată pe ambele feţe.
Florile sunt grupate într-o inflorescenţă de tip spadice, cărnoasă, cilindrică, cu sute de flori înşirate
des în rînduri drepte şi formatedin 6 sepale verzui.
Fructele sunt numeroase, piramidale, reprezentînd bace roşiatice.

Răspândirea:
Este originară din Asia de Sud-Vest şi este răspândită în emisfera nordică în regiune cu climă
temperat şi cald, Ungaria, Polonia, China, Coreea, Japonia, India,America de Nord.
Recoltarea:
Se recoltează toamna, după evacuarea apei şi zvântarea terenului, cu ajutorul unor greble sau furci.
Rizomii mici se introduc în mîl pentru asigurarea perpetutării speciei. Rizomii recoltaţi se spală de
mîl, se curăţă de părţile aeriene, se aşează la zvântat timp de cîteva zile la umbră, apoi se usucă la
temperatură până la 350C.
Compoziţia chimică:
Produsul vegetal conţine 2,5-3% ulei volatil, amidon , tanin, rezine.Uleiul volatil conţine eucaliptol,
pinen, eugenol, precum şi fracţiuni nevolatile, principii amare şi sesquiterpenice ca acidul acoric,
acoronă şi criptoacoronă, calaconă.
Întrebuinţări:
Are efect stimulent asupra secreţiilor gastointestinale. Este un bun stomahic, carminativ şi prezintă
acţiunea sedativă. Se foloseşte ca eupeptic amar în tratamentul anorexiilor şi dispepsiilor.În asociere
cu alte plante obligeana este folosită în insomnie, stări depresive şi nervoze.
Preparate: Balzam amar Dr. Thiss, Vicalin, Vicair.

Concluzie:

Pulberea: se iau zilnic 1—4 vârfuri de cuţit pe pulbere de rizom de obligeană înainte de mâncare ca
tonic stomahic.

Ceaiul se prepară prin infuzarea a 15 g rizomi bine mărunţiţi în 250 ml apă, din care se beau trei
linguri pe zi înaintea principalelor mese.

Mesteacăn
P.P. Betula
 P.V. Betulae folia, gemmae, succus
Fam. Betulaceae

Descrierea: Mesteacănul este un arbore înalt până la 25 m, uneori rămînând şi sub formă de arbust.
Scoarţa lui este în tinereţe albă şi netedă.
Coroana are numeroase ramuri, cele subţiri fiind aplecate în jos.
Frunzele sunt alterne, glabre, în formă de romb sau triunghi, ascuţite la vîrf, dinţate pe margini şi
aşezate pe un peţiol lung de 2-3 cm. Mesteacănul are două feluri de flori, mascule şi femele.
Florile bărbăteşti se fomează în timpul verii, iernează şi primăvara se deschid.
Florile femeieşti ies din muguri numai primăvara odată cu apariţia frunzelor.

Răspândirea:
Este răspândit în Europa, nordul şi estul Asiei. Creşte în zonele subalpine, uneori formînd păduri
curate de mesteacăn.
Recoltarea:
De la mesteacăn se recoltează frunzele tinere începând din luna mai, când sunt lipicioase. Frunzele
tinere sunt mai active decît cele bătrîne. Recoltarea se ţine până la sfîrşitul lunii iulie. Mugurii se
recoltează de pe ramurile tinere prin strujire. Se usucă la umbră în strat subţire, în uscătorii,
temperature să nu fie mai mare decît 350C.
Compoziţia chimică:
Frunzele de mesteacăn conţin ulei volatil 0,05% , 5-9% taninuri catehice, substanţe rezinoase,
glucide, vitamina C, heterozidă fenolică, betulazida, alcoolul corespunzător acidului betulinic.
Mugurii conţin până la 5% ulei volatil în componenţa căruia intră sesquiterpenice- betulina,
betulinol, cariofulen, se mai conţin flavonozide, compuşi triterpenice.
Întrebuinţări:
Infuzia, decoctul din frunze şi muguri posedă acţiune diuretică şi colagogă. Sucul este foarte
eficient în afecţiunele infecţioase şi inflamatorii ale căilor urinare. Se mai foloseşte în calculoza
biliară, dar mai ales renală.
Preparate:
Unguente, săpunuri, Aqua Picis, Carbolenum, Normoponderol, Trejos devinerios, Uroflux,
Nephrosal.

Concluzie:
Pulbere: se prepară prin pisarea frunzelor ; se ia zilnic cate un vârf de cuţit de 4—5 ori pe zi.

Iarbă mare
P.P. Inula helenium
P.V. Rhizomata et radices Inulae
Fam. Asteraceae
Descrierea: Este o plantă vivacee, înaltă de 60-150 cm.
Tulpina este dreaptă, puternică, păroasă si ramificată în partea superioară. În pământ are un rizom
scurt, cilindric gros de 2-55 cm, cărnos prezentînd cicatrice inelare.
Rădăcinile sunt lungi de 30-50 cm şi au un diametru de 2-3 cm. Atît rizomul cît şi rădăcinile au un
miros plăcut, balsamic.

Frunzele superioare nu au peţiol, sunt ovale şi înconjoară tulpina.

Florile formează capitule mari, galbene cu un diametru de 5-7 cm, având florile marginale
ligulate, iar cele central tubuloase.
Frunzele externe care înconjoară capitolul sunt moi la pipăit, late şi acoperite cu peri.

Răspândirea: Este răspândită în Europa, Asia. Creşte prin fîneţuri umede, pe lîngă pîraie, în lunci,
livezi, în regiunea pădurilor de deal.
Recoltarea:
Toamna se recoltează rizomii cu rădăcinile de la plante viguroase, de cel puţin 2-3 ani.
În acest anotimp, rădăcinile conţin cea mai mare cantitate de inulină, unul din principiile sale active.
Se scot din pământ cu ajutorul cazmalei, se îndepărtează părţile aeriene, se spală într-un curent de
apă, apoi se înlătură rădăcinile cioturoase, subţiri, lemnoase şi seci. Rizomii şi rădăcinile prea
groase se taie în lungime de-a curmezişul în rondele de 1 cm.
Compoziţia chimică:
Părţile subterane ale plantei 1-3% ulei volatil, care la rece depune o masă cristalină solidă, denumită
camfor de inulă, sau helenină.
Helenina este un amestec în care 3 dintre sesquiterpenele ce o formează sunt componentele
principale , derivaţi ai l-selinenului.
Mai conţine până la 40% inulină , saponozide şi terpene superioare elemen, fridelină, damaradienol
etc.
Întrebuinţări:
Produsul vegetal sub formă de decoct este un calmant şi modificător al secreţiilor bronşice.
Acţionează atît ca expectorant, cît şi ca spasmolitic. Se prescrie şi în tratamentul bronşitelor cronice,
catar bronşic, în tusea cronică bătrînilor. Datorită sesquiterpenelor biciclice, produsul are o acţiune
antihelmintică.
Preparate: Alantona în comprimate, sirop , Ceai de Iarba mare, tinctura.

Concluzie:

Infuzie: ceaiul de iarbă mare.

Pulberea de iarbă mare: se macină rădăcinile uscate
şi se amestecă cu miere de albine. Se iau 3-4 linguri de pulbere
de iarbă mare.
Tinctura de iarbă mare se administrează de 3 ori pe zi câte 1-2 ml.
Decoctul de iarbă mare se prepară din 16 gr. de iarbă mare şi 200 ml de apă fierbinte. Acestea se
fierb pe baie de aburi într-un vas acoperit timp de 30 de minute. Se lasă decoctul să se răcorească şi
se strecoară. Se consumă câte o jumătate de pahar de 2-3 ori pe zi cu o oră înainte de mese.
Vinul cu iarbă mare: se amestecă 500 ml de vin cu 12 gr. de rădăcini proaspete de iarbă mare.
Aceste ingrediente se fierb timp de 10 minute şi apoi se filtrează.
Decoctul de rădăcini de iarbă mare se prepară din 20-30 de gr. de plantă şi un litru de apă. Aceste
ingrediente se fierb timp de 15 minute şi se utilizează pentru calmarea contracturilor musculare şi
pentru tonifiere generală.

Muşeţel
P.P. Chamomilla recutita
P.V. Chamomillae flores
Fam. Asteraceae
Descrierea: Este o specie anuală.
Rădăcina este pivotantă, cu puţine ramificaţii, înaltă de 30-50 cm la populaţiile locale şi de 50-75
cm, la soiurile ameliorate, poliploide.
Frunzele sunt sesile, înserate altern, bifidat compuse, bi-sau tripenat sectate cu 6-10 perechi de
secţiuni liniare, distanţate, glabre.
Florilereprezentate prin inflorescenţe, sunt grupate în capitule terminale situate pe un penducul lung
de 5-20 cm. Capitulul este compus din 12-18 flori ligulate, de culoare albă. Se desfac treptat,
ajungînd la o poziţie orizontală, iar spre sfîrşitul înfloririi se apleacă spre sol.
Fructul este o achenă mică, de culoare argintie.

Răspândirea: Ca specie spontană este răspândită în întreaga Europă, mai ales în zonele centrale,
Asia Centrală şi zona sudică a Siberiei, Asia Mică, nordul Africii, America de Nord şi Australia. În
cultură s-a extins într-o serie de ţări ca Germania, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria etc.
Recoltarea: Recoltarea se face după ce s-a ridicat roua, în zilele senine şi calde, cu mina sau cu
ajutorul unor piepteni speciale.
Se usucă la umbră în strat subţire la o temperatură care să nu depăşească 300C.
Compoziţia chimică: Principiul activ este uleiul volatil, conţinutul căruia variază în funcţie de
provenienţă între 0,2-0,8%.
Componenţii uleiului volatil sunt formaţi din hodrocarburi monoterpenice şi mai ales
sesquiterpenice, precum chamazulenele, care nu preexistă în inflorescenţe şi care provin din
lactonee sesquiterpenice guaianolidice, denumite prochamazulene.
Prin antrenare cu vapori, acestea îşi deschid inelul lactonic şi trec în acid chamazulen-carboxilic,
care se decarboxilează şi trece la rîndul lui în chamazulenă. Au fost, de asemenea indentificate un
număr mare de flavonozide, heterozide, kamferolului .
Întrebuinţări: Florile de muşeţel au o acţiune antiinflamatoare , cicatrizantă şi antialergică datorită
azulenelor şi bisabololului din ulei volatil.
Mai are acţiune spasmolitică atribuită flavonozidele şi cumarinelor. Se utilizează intern, sub formă
de infuzie şi extract , ca stomahic, antiseptic şi uşor sedativ. Are o largă întrebuinţare în
dermatologie şi cosmetică.

Preparate: Romazulan extract alcoholic, Ramilossan, Rotocan, Kamillosan salbe, Pinosol,

Pantenol, specie de muşeţel, Pantenol, Gastritix etc.

Concluzie:

Infuzie: ceaiul de muşeţel.

Decoct de muşeţel: se prepară din 2 linguriţe de flori în 200 ml de apă. Acestea se fierb timp de 5
minute, se strecoară şi se aplică pe zonele afectate.
Băi cu muşeţel: se adaugă flori de muşeţel într-un săculeţ de pânză, peste care se adaugă apă
clocotită.
Ulei de muşeţel: se amestecă 10 gr. flori cu o lingură de alcool alimentar. După câteva ore, acestui
conţinut i se adaugă 100 gr. ulei de floarea-soarelui. Amestecul obţinut se încălzeşte pe baia de apă
timp de 2-3 minute până se evaporă alcoolul. Se amestecă foarte bine, se strecoară şi se păstrează la
rece în sticle colorate. Acest ulei este folosit pentru arsuri.
Infuzie din 15 gr. flori de muşeţel şi 200 ml apă. După 10-15 minute, infuzia se strecoară şi se
adaugă 4 gr. acid boric. Această infuzie poate fi folosită pentru tenuri uscate şi ridate.
Comprese cu flori se muşeţel: se adaugă o mână de flori în apă clocotită, se strecoară şi se adaugă
în pansamente care se aplică pe zonele afectate.

Coada şoricelului
P.P. Achillea millefolium
P.V. Millefolii herba
Fam. Asteraceae
Descrierea:Este o specie perenă, erbacee.
Tulpina este erectă, înaltă de 40-80 cm. Planta prezintă două feluri de tulpină:cele florifere, care
poartă inflorescenţele, sunt ramificate înalte, erecte, cu internodii lungi, pubescente, şi cele cu
internodii scurte, care poartă numai frunze.
Frunzele sunt alterne, 2-3 penate, sectate, lanceolate, cu un număr mare de lacinii. Florile sunt
dispuse în corimb, compus din numeoase antodii, de formă ovoidă sau globuloasă.
Florile tubular, în număr de 15-20, sunt hermaphrodite, având o corolă cu 5 zimţi, un ovar inferior
şi 5 stamine concrescute.
Fructul este o achenă alungită, de 2-3 cm lungime.

Răspândirea:
În zonele temperate ale Europei, Peninsula Balcanică, Italia, Germania, şi se întîlnesc frecvent în
Asia şi America de Nord. Specia se extinde până la altitudinea de 100m.
Recoltarea:
Ca produs vegetal se foloseşte părţile aeriene de coada şoricelului, care se colectează la începutul
înfloririi plantelor, în zilele senine şi calde în ore cu insolaţie maximă. Uscarea se face la umbră în
strat subţire sau în uscătorie la 33-350C.
Compoziţia chimică:
Principiul activ al plantei este uleiul volatil, de culoare albastră, determinat în cantităţi de 0,34-0,8
%: componenţii lui de bază sunt proazulenele, compuşi-sesquiterpenice. Alături de ele, uleiul volatil
mai conţine a- şi b-pinen, sabinen, camfor, borneol, terpineol, cineol, cariofilen. Mai
conţineflavonozide, vitamina K, tanin, glucide, substanţe anorganice cu elemente chimice Fe, Mn,
Zn, Cu, Cd, Ni, Si, Ca etc.
Întrebuinţări:
Sub formă de infuzie , decoct şi specii amare, gastrice se întrebuinţează ca stomahic, astrigent şi
aromatic amar. Rxtern se foloseşte ca important vulnerar. Se mai utilizează în tratamentul
hemoroizelor şi arsurilor. Datorită are acţiune coleretică mărind cantitatea bilei.
Preparate: Rotocan, Cholaflux, Ungolen, Liv-52, Doppeherz energie tonikum, Trejos devunerios
etc.
Concluzie:

Infuzie: ceaiul de coada şoricelului.

Tinctura de coada şoricelului se prepară din florile plantei ce se adaugă într-un borcan, peste care
se adaugă alcool de 70 de grade atât cât să acopere planta, după care se astupă ermetic şi se lasă la
macerat timp de 15 zile. Tinctura se filtrează, se pune în sticle închise ermetic şi se păstrează la loc
răcoros. Se administrează o linguriţă de tinctură diluată în puţină apă de 3-4 ori pe zi.
Sucul de coadă şoricelului: se mixează 50 gr. de plantă cu 50 ml de apă. Sucul se administrează
după filtrare într-o singură doză.
Pulberea de coada şoricelului: se macină părţile aeriene uscate ale plantei şi apoi se păstrează la
loc răcoros în recipiente ermetice. Se ia câte o linguriţă de pulbere de 4 ori pe zi pe stomacul gol.
Decoct de coada şoricelului: o mână de plantă se adaugă la 1 litru de apă şi se fierbe timp de 10
minute. Acest decoct se foloseşte pentru comprese şi spălături.
Alifia de coada şoricelului: se înfierbântă 90 gr. untură de porc şi se amestecă cu 15 gr. de flori de
coada şoricelului tăiate mărunt. Acest amestec se prăjeşte puţin şi apoi se lasă la macerat până a
două zi. Apoi, se încălzeşte uşor, se strecoară prin tifon şi se adaugă în cutiuţe mici la frigider.

Arnică
P.P. Arnica montana
P.V. Arnicae floris
Fam. Asteraceae
Descrierea:
Arnica are în pământ un rizom puternic din care primăvara apare o rozetă cu frunze ovale şi
mărginele întregi. Din mijlocul lor se ridică o tulpină cilindrică acoperită cu peri, care se termină
print-un capitul floral de 4-8 cm.
Tulpina este puţin ramificată, având ramuri opuse şi terminate cu cite o floare.
Florile sunt de culoare galbenă-portocalie, reunite într-un capitul înconjurat de bractee, deseori
brune-roşcate, acoperite cu peri glanduloşi. La marginea capitului se află florile femele, de formă
lingulată, terminându-se cu 3 dinţi, iar în centrul inflorescenţei se găsesc numai flori tubuloase
hermaphrodite. Atît florile ligulate cît şi cele tubuloase sunt înconjurate de un papus lung de 8mm,
format din peri aspri, uşor dinţaţi.

Răspândirea:
Planta este răspândită în Europa şi Siberia în regiunea subalpină, rar în zona alpină. Creşte prin
fîneţe şi păşuni umede, rar prin poiene şi tufărişuri.
Recoltarea:
Ca produs vegetal se foloseşte florile de arnică, ele se recoltează în momentul începerii înfloririi.
Florile culese trebuie să aibă ligulele viu colorate.Florile intrate în frunctificaţie au ligulile ofilite,
pentru care motiv nu se vor recolta, deoarece măresc cantitatea de seminţe şi papus în produsul
uscat. Ele se vor lăsa pe plantă pentru înmulţire.Florile se adună în coşuri, fără a le presa.
Compoziţia chimică:
Florile conţin 0,05-0,15% ulei volatil de culoare portocalie.
Componenţii principali care determină acţiunea specifică a plantei sunt proazulenele helenalina
acetat, amicolida şi amiflorina.Se mai conşin eteri timolului 30%, 46% acizi graşi(lauric, palmitic,
oleic sub formă de esteri), alcooli triterpenice, flavonozide, catorenoide, sunstanţe tanate, colina,
betaina etc.
Întrebuinţări:
Florile au acţiune vascoconstructoare si vulnerală. Se foloseşte ca gargarism în tratamentul unor
faringite cronice, precum şi a catarului cronic al fumătorilor.
Tinctura poate fi utilizată şi ca antihelmintic, insă trebuie folosită cu precauţe fiindcă poate provoca
accidente grave.La aplicarae externă pot apărea iritaţii, dermatite, edeme. Este folosită şi în
medicina veterinară empirică, în tratamentul plăgilor.
Preparate: Tinctura, Arnica-Heel .
Concluzie:

Pulbere de flori: se ia cate un varf de cuţit zilnic.

Infuzie: peste 1—3 linguriţe de pulbere de flori de arnică se toarnă o ceaşcă de apă în clocot. Se
lasă 10 minute apoi se strecoară. Se bea încet sau cu soluţia mai concentrată se face gargară în
laringită şi răguşeală.
Tinctura: se lasă să macereze 50 g flori în 250 ml alcool concentrat timp de 48 de ore, scuturand
mereu. Se foloseşte pentru frecţii în contuzii şi dureri reumatice, iar intern se iau 10—20 pică turi
dimineaţa şi seara ca sedativ.
Decoct din rădăcină : se fierb 30 g (3 linguri) pulbere de rădăcină la o ceaşcă de apă. Se bea încet,
cu înghiţituri rare, în diaree şi dizenterie.
Tinctură: obţinută ca mai sus, luată cate 3—4 picături într-o lingură de apă taie greaţa sau se poate
folosi ca gargară în răguşeală.

ANASON
PP: Anisum vulgare
PV: Anisi vulgaris fructus
Fam.: Apiaceae

Descriere.
Planta anuală, erbacee.
Rădăcina este pivotantă cu o reţea deasă de rădăcini laterale care pot pătrunde în sol până la
adâncimea de 50-70.
Tulpina este erectă, de 25-60 cm, cilindrică, ramificată mult în partea superioară. Frunzele bazale
sunt peţiolate, nedivizate, ovate, cu baza rotunjită sau cordată, acute, pe margini dinţate. Frunzele
superioare sunt scurt peţiolate sau sesile, 2-3 penat sectate, cu foliole liniar lanceolate; cele dinspre
vârful ulpinii sunt simplu tripenat sectate, trilobate sau întregi.
Florile sunt grupate în umbele cu circa 7-15 radii, lungi până la 4 cm, şi umbelule cu circa 10 flori.
Petalele sunt albe sau crem, pe margini ciliate,pe partea de jos, scurt setaceu păroase, la vârf cu un
lob îndoit spre interior.
Fructele sunt diachene compuse din două mericarpe greu separabile, ovoidale, îngustate spre vârf,
uşor turtit.
Răspândire.
Unii autori consideră că anasonul este originar din Asia Mică, alţii din Orient sau din Egipt sau
ţările mediteraneene. În prezent se cultivă în: Bulgaria, Spania, Germania, Olanda.

Organul utilizat, recoltarea.

Ca produs vegetal se folosesc fructele de anason – Anisi vulgaris fructus. Recoltarea se efectuează
când 60-80% de fructe sunt coapte. Tulpinile se taie şi se leagă în snopi, lăsându-se în arii până la
completa maturizare a fructelor, apoi se treieră.

Compoziţia chimică.
Fructele de anason conţin 1,2-3% ulei volatil compus din anetol, estragol, aldehidă anistică, alcool
anisic, acid anisic, vanilină, eugenol. Pe lângă acestea se mai găsesc ulei gras 15-20%, acizi
polifenolhidroxilici, cumarine, substanţe minerale.

Întrebuinţare.
Anasonul are proprietăţi carminative, expectorante şi galactogoge. Este recomandat în cazuri de
bronşite, colici abdominale, meteorism, stimularea secreţiei de lapte, psoriazis sau scabie.
Supradozajul poate duce la excitaţii motorii şi psihice, iritarea mucoaselor digestive sau tulburări de
vorbire. Această plantă nu este recomandată în timpul sarcinii.

Preparate medicamentoase.
Gastrosedol, Calmotusin, Depuraflux, Altalex, Spasmocystenal, Ramilosan, Strepsils classic,
Bromhexin, Lespenephryl, Carbosif, ceai din fructe de anason, tinctură, ulei de anason.

Tratamente naturiste.

Uleiul de anason: se administrează câte 5-7 picături de ulei într-o linguriţă de miere de albine.
Decoctul din rădăcini de anason: se fierb într-un litru de apă 30 gr. rădăcini de anason timp de 20-
30 de minute. Se beau 2 căni cu decoct de anason pe zi.
Tinctura de anason poate fi preparată din 170 gr. de seminţe de anason şi 700 gr. alcool. Această
compoziţie se lasă la macerat pentru 21 de zile şi se iau 30 de picături de tinctură dizolvate într-o
cană de apă plată dimineaţa şi seara.
Cataplasme cu frunze de anason zdrobite care se aplică pe zonele afectate de artroze sau
reumatism.
Decoctul din rădăcini de anason: se fierb într-un litru de apă 30 gr. rădăcini de anason timp de 20-
30 de minute. Se beau 2 căni cu decoct de anason pe zi.
 FENICUL
PP : Foeniculum vulgare
PV: Foeniculi fructus
Fam.: Apiaceae

Descriere.
Plantă perenă, erbacee.
Rădăcina este pivotantă, puţin ramificată.
Tulpina este înaltă de 1-2m, foarte ramificată, cilindrică, cu striaţii fine, glabră şi fistuloasă.
Frunzele sunt mari, de 3-4 ori penat sectate, cu segmente foarte subţiri şi filiforme; cele inferioare
au un peţiol lung de 20-30cm penat sectate, iar cele superioare sunt sesile şi prevăzute cu o vagină
evidentă de 3-4 cm lungime, în formă de glugă spre vârf.
Florile sunt mici, grupate în umbele mari, de culoare galbenă, lipsite de involucru şi involucel.
Caliciul este redus, iar corola este formată din 5 petale ovate, îndoit spre inferior. Staminele sunt în
număr de 5, mai lung decât petalele, iar gineceul este inferior.
Fructul este o diachenă cenuşie – verzuie, ovat alungită, cu cele 2 mericarpe separate, de formă
plană convexă, îngustate marginal şi cu 5 coaste proeminente.
Răspândire.
Feniculul se găseşte în flora spontană din zona mediteraneană, nordul Africii, precum şi în vestul
Asiei. În prezent specia se cultivă ca plantă medicinală pe toate continentele.

Organul utilizat, recoltarea.

Ca produs vegetal se folosesc fructele de fenicul – Foeniculi fructus. Epoca optimă de recoltare
a feniculului, atât în anul I, cât şi în anul al doilea de vegetaţie, se stabileşte atunci când fructele din
50% din umbele sunt coapte. Se usucă pe arii, apoi se treieră.
Compoziţia chimică.
Principiul activ este uleiul volatil 3,5-6%. În uleiul volatil s-au mai găsit derivaţi terpenici şi
derivaţi fenilpropanici ( feniculină, aldehidă anisică). S-au mai identificat o cetonă terpenică ce
imprimă gustul amar al uleiul de var. vulgare şi se găseşte în cantitate foarte mică sau lipsite din
var. dulce. Din fructe s-au mai izolat lipide, celuloză, glucide.

Întrebuinţare.
Feniculul are proprietăţi sedative, antispastice, antiseptice şi antiinflamatoare. Totodată, are efecte
galactogoge şi expectorante, ajutând la eliminarea secreţiilor bronhice. Această plantă este
recomandată în afecţiuni precum enterocolita, astmul bronşic, laringita, bronşita sau insuficienţa
pancreatică. Este utilizată şi pentru conjunctivite,eczeme,ulceraţii.

Preparate medicamentoase.
Ungolen , Depuraflux, Spasmocystenal, Altalex, Solutan, seminţele de fenicul, ceai de fenicul.

Tratamente naturiste.
Tinctura de fenicul se poate obţine prin amestecarea a 100 gr. pulbere măcinată fin cu 500 ml de
alcool alimentar de 50 de grade. Acest amestec se lasă la macerat timp de 7-8 zile la căldură, timp
în care trebuie agitat de 3 ori pe zi. După timpul de macerare, amestecul se strecoară prin tifon şi se
depozitează în sticle. O linguriţă de tinctură de fenicul se administrează diluată cu o cană de apă
fiartă şi răcită de 3 ori pe zi.
Decoctul de fenicul poate fi obţinut prin amestecarea a două linguri de seminţe de fenicul măcinate,
care se fierb timp de 15 minute în 250 ml de apă. După ce este gata, se filtrează, se adaugă 2 linguri
de miere de albine şi se ia câte o lingură la intervale de 30 de minute.
Cataplasme cu fenicul care se pot folosi pentru diferite boli de ochi sau de piele.
Comprese cu ceai de fenicul pentru tenul iritat.
 CIMBRU
PP: Thymus vulgaris
PV: Thymi vulgaris herba
Fam.: Lamiaceae

Descriere.
Subarbust peren, cu frunze veşnice verzi.
Rădăcina, în primul an, este pivotantă, lignificată, puternic ramificată şi lungă de aproximativ
20cm, iar în anii următori se dezvoltă un sistem radicular puternic fasciculat. Din colet pornesc
anual o mulţime de ramificaţii care dau plantei un aspect globulos.
Tulpina este lignificată în partea inferioară şi acoperită cu un suber de culoare cenuşie.
Frunzele sunt mici, au formă alungit romboidală, ovată sau lanceolată.
Florile sunt mici şi grupate în pseudoverticile aşezate la subsuoara frunzelor din vârful tulpinilor.
Caliciul este tubular, iar corola bilabiată şi colorată în roz.
Fructele sunt nucule elipsoidale, mici, grupate câte 4.
Răspândire.
Cimbrul este răspândit în flora spontană în unele ţări din zona mediteraneană, în special în Spania şi
în sudul Franţei. Se cultivă în Grecia, Spania, Franţa, Ungaria, Bulgaria, România.
Organul utilizat, recoltarea.
Ca produs vegetal se folosesc părţile aeriene de cimbru – Thymi vulgaris herba. Se recoltează
ramurile tinere nelignificate în perioada deschiderii primelor flori. Orice întârziere este legată numai
de scăderea conţinutului în ulei volatil, dar şi de reducerea şi deprecierea calităţii masei vegetative,
prin pierderea a o mare parte din frunze. Se usucă la umbră sau în uscătorii la 350C.
Compoziţia chimică.
Produsul vegetal conţine 0,8-1,2% ulei volatil alături de tanin, acid cafeic, flavonozide, un principiu
amar, precum şi triterpenoide reprezentate prin acizii ursolic şi oleanolic.
Întrebuinţare.
Cimbrişorul este antiseptic intestinal, ajutând la calmarea spasmelor intestinale. Această plantă este
colagogă, expectorantă şi antibacteriană. Cimbrişorul poate fi utilizat şi în caz de excitaţie a
sistemului nervos central, afecţiuni gastrice sau boli ale căilor respiratorii. Trebuie menţionate
totodată şi proprietăţile antiinfecţioase şi cele antidiareice. Cimbrişorul nu este recomandat în
dispesii şi hipopesii.
Preparate medicamentoase.
Voseptol, Altalex, Mentoklar, Bronchicum, Nontusyl, sirop de cimbru, tinctură de cimbru, ceai de
cimbru.

Tratamente naturiste.
Infuzie : peste o linguriţă de plantă se toarnă o ceaşcă de apă clocotită. Se bea o ceaşcă pe zi, ca
tonic general, antiseptic intern.

Decoct: se fierbe 5 minute 2—3 linguriţe de plantă la o ceaşcă de apă. Se lasă 5—10 minute apoi se
strecoară. Se foloseşte ca şi cataplasmă la răni, pentru spălarea lor şi tratarea contuziilor.

Tinctură de cimbrişor: se recoltează florile de cimbrişor atât cât să încapă într-o sticlă de 1 litru.
Peste flori se adaugă alcool alimentar de 50-60 de grade. Această sticlă se adaugă la macerat timp
de 2 săptămâni, fiind aşezată la soare sau lângă o sursă de căldură. Se administrează 20-25 de
picături de tinctură de cimbrişor într-o ceaşcă de ceai sau apă.

Băi cu cimbrişor: se adaugă 100 de gr. de plantă mărunţită la 5 litri de apă clocotită. Se lasă
acoperit timp de 15 minute, după care se strecoară în cadă. Se stă în cadă cu acest amestec
aproximativ 20 de minute.
 CIMBRIŞOR
PP: Thymus serpyllum
PV: Serphylli herba
Fam.: Lamiaceae

Descriere.
Plantă vivace, cu ramuri culcate la pământ, care prind rădăcini. Din aceste ramuri cresc numeroase
tulpini înalte de 7-10cm.
Tulpinile sunt cilindrice, păroase de culoare verde – roşiatică. În vârful lor se află flori grupate în
pseudoverticile globuloase roz – violacee.
Frunzele sunt mici, opuse, glabre, de formă ovală, cu marginea întreagă, uneori îndoită în jos. La
baza lor, spre peţiol, care este foarte scurt, se găsesc perişori ce poartă glande cu ulei volatil. Florile
au un caliciu tubulos – păros terminat cu 5 dinţi, ciliaţi.
Corola este formată din doua buze de culoare roz.
Planta este plăcut mirositoare.
Răspândire.
Cimbrişorul este răspândit în Europa. Creşte pe soluri aride, pietroase, nisipoase, cu expoziţie
sudică, în fâneţe de pe dealuri, ajungând până în zona muntoasă.

Organul utilizat, recoltarea.

Ca produs vegetal se folosesc părţile aeriene de cimbrişor – Serpylli herba. Planta întreagă se
culege fără rădăcini, la începutul înfloririi.
Recoltarea se face cu foarfeca sau cuţitul. Înainte de uscare se înlătură rădăcinile şi ramurile
lemnoase. În flora spontană cresc numeroase specii de cimbrişor, cu caractere botanice
asemănătoare.

Compoziţia chimică.
Părţile aeriene de cimbrişor conţin ulei volatil 0,1-1%, alături de care se conţine un principiu amar,
acizi ursolic şi oleanoli, acizi cafeic şi rozmarinic, flavone, tanin, rezine. Uleiul volatil este
constituit din terpene fenolice, timol şi carvacrol.

Întrebuinţare.
Se foloseşte sub formă de infuzie sau sirop aromatic, îndeosebi în medicina infantil, ca stomahic,
antiseptic şi coleretic, în tratamentul tusei şi al gripei.
Are, de asemenea şi proprietăţi cicatrizante, antidiareice, diuretice şi antivirale.

Preparate medicamentoase.
Trejos devynerios, ceai de cimbrişor, sirop.

Tratamente naturiste.

Ceaiului pentru uz intern se realizează din 1-2 linguriţe la o ceaşcă cu apă clocotită.

Extern se utilizează ca bai aromatice în liniştirea sistemului nervos şi în reducerea durerilor

provocate de reumatism şi guta.
Tenurile grase se tratează timp de 15-20 minute, cu infuzie pregătită din 20 g plantă la 1/2 litru apă.

Compresele cu infuzie noncentrată sunt utilizate in tratamentul unor infecţii ale pielii şi a plăgilor
purulente.
 SOVÎRV
PP: Origanum vulgare
PV: Origani vulgaris herba
Fam.: Lamiaceae

Descriere.
Plantă perenă, înaltă de 30-60cm, cu tulpina în 4 muchii, verde, uneori roşietică, acoperită cu peri,
lemnoasă şi ramificată la partea superioară.
Frunzele sunt opuse, scurt peţiolate, de formă ovală, aproape glabre, cu marginea întreagă sau uşor
dinţată.
Florile au culoare purpurie, rareori albă, reunite în buchete la vârful tulpinii şi al ramurilor. Florile
sunt înconjurate de bractee cu marginea de culoare purpurie.

Răspândire.
Planta este răspândită în Europa, Asia. Creşte mai ales prin tăieturi de păduri, margini de păduri,
poiene, tufărişuri, marginea pădurilor, de la câmpie până în regiunea subalpină.
Organul utilizat, recoltarea.
Ca produs vegetal se folosesc părţile aeriene de sovârf – Origani vulgaris herba. Se recoltează
planta înflorită, de la punctul unde începe să se ramifice. În perioada de înflorire şi mai ales în orele
de dimineaţă, planta conţine cea mai mare cantitate de ulei volatil. Se usucă la umbră, în locuri bine
aerate, în uscătorii termice la temperatura nu mai mare de 350C.

Compoziţia chimică.
Produsul vegetal conţine 0,3-1,2% ulei volatil, al cărui componenţi principali sunt timolul şi
carvacrolul. Mai conţine şi alte terpene ca camfen, mirce, limonen, cimen, linalool, borneol,
carvonă.
În produsul vegetal se găseşte şi un procent apreciabil de tanin, antociane, flavone. frunzele sunt
bogate în acid ascorbic

Întrebuinţare.
Sovârvul este sedativ al sistemului nervos, antispastic al musculaturii netede şi antiseptic. Această
plantă ajută la fluidificarea secreţiilor bronhice şi la eliminarea lor, fiind folosită în caz de boli
respiratorii.
Se mai utilizează şi în caz de afecţiuni stomacale, colite, gastrite, tuse convulsivă, astm bronhic,
afecţiuni respiratorii sau stări gripale.

Preparate medicamentoase.
Extract fluid, sirop de sovârv, alifie, ceai de sovârv.

Tratamente naturiste.
Infuzie: se toarnă peste o linguriţă de vârfuri înflorite o ceaşcă de apă clocotită, se lasă 20—30
minute, se bea cate o ceaşcă înainte de mesele principale, este un bun tonic digestiv. O infuzie mai
concentrată din 10 g plantă la 1 1 apă clocotită: se bea de 3 ori cate o ceşcuţă, încet, cu înghiţituri
rare. Are efect în litiază renală, colici, febră, enterite dizenteriforme.

Sucul proaspăt presat din plantă, amestecat cu lapte în proporţii egale, se picură în ureche în otite,
se ia în amigdalită.

Frunze crude puse pe răni sau amestecate cu unt şi făcute ca o alifie se pun pe răni pe care le
vindecă repede sau pe arsuri.

Sirop de sovârv: se foloseşte cate o lingură la 3—4 ore în aceleaşi afecţiuni.

 POCHIVNIC
PP: Asarum europaeum
PV: Asari folia et rhizomata
Fam.: Aristolachiaceae

Descriere.
Plantă erbacee, perenă cu rizom subţire, superficial, albicios, ramificat, din care pornesc rădăcini
adventive firoase.
Tulpinile aeriene pornesc dinrizom, înalte de 4-10 cm, ascendente, acoperite la bază cu 3-5 catafile
brune, scvamiforme.
Frunze circular – reniforme, de obicei hibernante, lung – peţiolate, scurt păroase.
Flori întunecate – purpurii, cu miros de piper; perigon actinomorf, urceolat- campanulat; androceul
din 12 stamine libere dispuse pe două verticilii; gineceul din 6 carpele, cu ovar semiinferior, stil
scurt, stigmat disciform.
Fruct, capsulă.

Răspândire.
Planta este răspândită în Europa; creşte în locuri umbrite, umede, pe soluri grele.
Organul utilizat, recoltarea.
Ca produs vegetal se folosesc frunzele şi rizomii de pochivnic – Asaria folia et rhizomata. Frunzele
se recoltează în timpul înfloririi, iar părţile subterane toamna târziu. După recoltare se rup fruzele
frunificate, se curăţă de alte impurităţi. Uscarea se face în strat subţire în condiţii naturale sau în
uscătorii artificiale la temperatura de 30-350C.

Compoziţia chimică.
Planta conţine până la 2% ulei volatil, bogat în azaronă şi aldehidă azarilică, care confirmă şi
toxicitatea produsului, precu şi un alcaloid, azarina. Au mai fost identificate citaminele C şi B,
săruri minerale, tanin, zaharuri, rezine.

Întrebuinţare.
Pochivnicul are efecte diuretice, expectorate şi antibiotice. Planta este folosită pentru fibromul
uterin, bronşita cronică, colite, paraziţi intestinali, osteomielită, infecţii ale pielii, iritaţii şi mătreaţă.

Preparate medicamentoase.
Acophytum, tinctură de pochivnic, pulbere, ceai de pochivnic.

Tratamente naturiste.

Infuzie: ceaiul de Pochivnic

Pulbere: Pentru ameliorarea dismenoreei, se consumă dimineața câte un vârf de cuțit de rizom
măcinat, care se ține sub limbă, apoi se înghite cuun pahar de lapte.

Macerat:Se lasă jumătate de linguriță de rădăcină tocată într-un pahar cu apă fiartă și răcită, timp
de 3 ore. Se strecoară și se consumă 2 linguri de două ori pe zi, pentru efectele expectorant,
antibiotic, diuretic, sudorific.

Cataplasme: Se realizează cu frunzele verzi, pisate, și se folosesc pentru cicatrizarea rănilor sau a
ulcerațiilor. Totodată, ele pot fi lăsate la macerat în oțet alimentar, fiind utile în combaterea râei .
 BUSUIOC
PP: Ocimum basilicum
PV: Basilici herba
Fam.: Lamiaceae

Descriere.
Planta anuală, erbacee.
Rădăcina este fibroasă, bine ramificată.
Tulpina erectă, este puternic ramificată la bază, tatramuchiată, pubescentă în partea inferioară.
Numărul ramificaţiilor oscilează între 18-30.
Frunzele sunt opuse pe tulpină, de formă romboidal – ovată, cu vârful ascuţit, marginea uşor
zimţată, sunt glabre şi lucioase, prinse cu un peţiol lung de 0,8-1 cm.
Florile sunt homozigote, grupate câte 5-10 în pseudoverticile, spre vârful ramurilor. Corola este
albă sau roz pal până la violacee.
Fructul este o nuculă cu 4 seminţe de culoare brună.

Răspândire.
Busuiocul este răspândit în flora spontană din Asia, Africa şi în zonele calde ale Americii de Nord.
S-a extins în cultură în Bulgaria, Spania, Italia, România, Moldova, Africa.

Organul utilizat, recoltare.

Ca produs vegetal se folosesc părţile aeriene de busuioc – Basilici herba. Se culeg tulpini şi ramuri
tinere acoperite cu frunze în perioada înfloririi inflorescenţei principale. Uscarea se face la umbră,
în straturi subţiri, sau artificial la temperatura nu mai mare de 350C.

Compoziţie chimică.
Părţile aeriene ale plantei conţin 0,1-0,2% ulei volatil compus din linalool, metilcavicol sau
estragol, cineol, camfor, pinen, eugenol, anetol.
Au mai fost identificate saponozide triterpenice, substanţe tanante.

Întrebuinţare.
Busuiocul este antiseptic intestinal şi ajută la stimularea digestiei datorită uleiului volatil pe care îl
conţine.
Această plantă ajută de asemenea şi la calmarea colicilor intestinale, la combaterea stărilor de greaţă
şi la tusele cu expectoraţie.
Busuiocul este o plantă tonică, ce oferă energie organismului.

Preparate medicamentoase.
Ceai de busuioc, ulei esenţial de busuioc, extract glicerinat din busuioc.

Tratamente naturiste.

Infuzie : peste o linguriţă de busuioc (5 g) se toarnă o ceaşcă de apă fierbinte. Se lasă 10 minute, se
strecoară şi se bea încet. Este bun în indigestie pe baza nervoasa. Infuzia de seminţe, o lingură la o
jumătate litru de apă, se întrebuinţează ca febrifug şi în boli renale.
Decoct: o lingură de busuioc se fierbe într-o cană de apă pană începe să fiarbă după care se lasă în
repaus. Se face gargară pentru combaterea aftelor
Sucul proaspăt stors în ureche combate congestionarea acesteia.
Alifie: se pune 20 g busuioc, ceară albă 30 g, seu de oaie 30 g, terebentină 30 g, colofoniu 60 g,
untură de porc 90 g. Totul se pune pe un foc mic pană ce se topesc, apoi se amestecă pană la răcire.
Această alifie se întrebuinţează pentru buze uscate, răni infectate, călcâie crăpate, sfârcul sânului
crăpat.
Pulberea de busuioc pusă pe jăratec şi trasă pe nas combate guturaiul.
 GLOSARUL DE TERMENI

A
Acanthifolius = de la akanta (gr.)= spin+ folium (lat.)= frunza, planta cu frunze spinescente
Acaulis= de la a (lat.)= fara+ kaulos(gr.)=tulpina, tija; planta fara tulpina
Acetosella= cu gust acid, acru
Acetosus, acetosa, acetosum= de la acetum (lat.)= otet, cu gust acru, acid
Achillea, achilleus = de la Achilles (eroul grec); a, al lui Achilles
Aconitum= de la aconitum(lat.)= otrava; se refera la plante otravitoare
Aculeatus(adj.)= cu ace, cu tepi
Aculeus (subst.)= acusor, ghimpe
Acuminatus (adj.)= de la acumen (lat.)= varf, tais; cu un organ(al plantei) ascutit
Acutiflorus = de la acutus(lat.)=ascutit+ flos, floris (lat.)= floare, plante cu elemente florale scurte si
ascutite
Acutifolius, acutifolia, acutifolium=de la acutus (lat.)=ascutit+folia (lat.)=frunza; cu frunze ascutite
Adenophyllus,adenophilla, adenophyllum= de la aden= ghinda, glanda+phyll; frunza in forma de ghinda
sau glanda
Algida= care traieste in frig
Alpicola= alpina
Alpinus = de la Alpes (lat.)= Muntii Alpi; din zona alpina sau chiar din Alpi
Alternifolius, alternifolia, alternifolium= de laalternus+folius(lat.)= frunza; cu frunze alternante
Annuus, annuua,annuum (adj)= de la annuus (lat.)= an; anual; care tine un an
Angustifolia= cu frunze inguste, subtiri
Aquaticum=acvatic
Arenaria= care traieste pe nisip
Armatus, armata, armatum (adj.)= cu spini, inarmat
Arvensis= de la arvum (lat.)= camp, campie; de camp
Aureus, aurea, aureum(adj.)= de la aureus (lat.)= de culoarea aurului, auriu; de culoare galbena sau aurie
Aurantium=de culoare aurie sau portocalie
B
Basifolia= cu frunze bazale
Bellus, bella, bellum (adj.)= de la bellus (lat.)=frumos, placut, sanatos
Biflora= cu doua flori
Brevifolia=cu frunze scurte
C
Caelestis= de culoarea cerului
Callistos= cel mai frumos
Candidus= de un alb pur
Cardinalis= de culoare rosu cardinal
Carnea= roz, de culoara carnii
Carpatica= din zona carpatica
Caucasica= din zona caucaziana
Caudatus= cu coada
Chinensis= originar din China
Chrysantha= cu florii aurii
Cinereus= de culoare gri cenusiu
Citriodora= cu miros de citrica
Communis= comun
Concolor= de culoare uniforma
Cordatus, cordata, cordatum (adj.)= in forma de inima
Cylindrifolius= de la cylindrus (lat.)= cilindru+ folis (lat.)= frunza; cu frunze cilindrice
Cymbiformis= de la kymbe (gr.)= barca, corabie + formis (lat.)= forma; in forma de barca
D
Damascena= originara din Damasc
Deltoides= cu frunze de forma triunghiulara
Dendron (subst.)= arbore
Dulcis= dulce
Diuretice = substanţe care acţionează asupra epiteliului rcnal, tnărind cantitatea de urina eliminată în
unitatea de timp;
Dizenterie = boală infcctoconlagioasă, manifcstată prin dureri
E
Edulis= comestibil
Effusus= imprastiat, risipit
Elastica= elastic
Elegans= elegant
Elongata= alungita
Erubescens= rosietic
Europaeus, europaea =european, din zona Europei
Edeme = acumulări de lichid scros în spaţiul intcrcclular,
Emenagoge = substanţc activc carc favorizeaza declanşarca ciclului menstrual
Emetice (vomitive) = substanţc care provoacă vărsături;
F
Flavescens= de culoare galbem deschis
Floribunda= cu multe flori
Folium (subst.)= de la folium (lat.)= frunza
Foliatus (adj.)= de la foliatus (lat.)= cu frunze
Formosus, formosa, formosum (adj. )= frumos
Formosissima (adj.)= cea mai frumoasa
Fragilis= fragil
Fragrans= parfumat
Fruticosus, fruticosa, fruticosum (adj.)= plin de ramuri
Fulgens= stralucitor
G
Gangeticus= de pe Gange
Germanicus= german, originar din Germania
Glaucus (adj.)= albastru-verzui, dar si sur, cenusiu
Globulus= globular
Grandiflorus, grandiflorum= cu flori mari
Grandifolia= cu frunze mari
Grandis= mare
Graveolens= cu miros tare, cu miros urat
H
Hybridus= hybrid
I
Inermis= fara spini
Ionantha, ionanthus= cu flori violet

J
Japonica= originar din Japonia
L
Lacteus, lactea= de culoarea laptelui
Lactiflora= cu flori albe
Lanceolata= de la lanceola(lat.)= lance; in forma de varf de lance
Lancifolia= cu frunzele un forma de varf de lance
Latifolius, latifolia=din latus (lat.)= lat+ folium, folia (lat.)= frunza; cu frunza lata
Laurifolius=cu frunze de laur
Leucanthus= cu flori albe
Longifolia= cu frunze lungi
Luridus= de culoare galben murdar
Luteus, lutea, luteum= de la luteus (lat.)= de lut, de culoare galbena
Luteolus, luteola, luteolum= galbui
Lyrata= cu frunze in forma de lira
M
Macrocarpus= cu fructe mari
Magellanica= din zona Stramtorii Magellan
Majus= foarte mare
Maritimus= de la maritimus (lat.)= maritim
Mexicana= originara din Mexic
Microcarpus=cu fructe mici
Mimosifolia= cu fruze asemanatoare cu ale mimosei
Montanus= de la munte
Multiflorus= cu multe flori
Muralis= care creste pe ziduri
Mutabilis= care si schimba culoarea
Myrtifolia= cu frunze asemanatoare myrtului
N
Nanus, nana, nanum adj.= de la nanus (lat.)= pitic, mic.
Niger, nugra, nigrumadj.= de la niger (lat.)= negru, intunecat la culoare
Nobilis= de la nobilis (lat.)= vestit, celebru, nobil, de soi
O
Obtusifolia= cu frunze obtuze
Occidentalis= occidental, vestic
Odoratus, odorata, odoratum= parfumat
Odorantissimus= cel mai parfumat
Oleifera= care da ulei
Oleraceus (adj.)= ierbos
Opalus= opal (piatra pretioasa)
Orientalis= din Orient, din zona estica
Ornus= ornat
Ovatus, ovata, ovatum(adj.)= oval
P
Pallidus= pal
Palustris= de la palustria (lat.)= locruri mlastinoase sau chiar planta de balta; planta de balta, planta care
creste in mlastini
Paniculata= de la panicula (lat.)= spic; in forma de spic
Parthenium= de un alb pur
Parviflora= cu floare mica
Pellucidus= diafan
Pentandrus= cu cinci stamine
Perennis (adj.)= per+annus= care dureaza tot timpul, peren
Pertusum= de la verbul pertundo (lat.)= a strapunge, a perfora; perforat
Peruviana = originara din Peru
Petraeus= de la petra (lat.)= stanca, piatra; de roca, de piatra
Pinnatus, pinnata, pinnatum (adj.)= cu frunze foarte dese
Piperatus, piperata, piperatum (adj.)= cu gust iute
Plantanoides= care seamana cu platanul
Platyphyllius=cu frunzele late
Plicatus= plisat, pliat
Polycroma= cu multe culori
Praecox (adj.)= de la praecox,-cocis (lat.)= care se coace inainte de vreme; precoce
Procumbens= de la vb. procumbo (lat.)= a se apleca, a se inclina, a cadea la pamant; care este intins pe
pamant
Pseudo= fals
Purpureus, purpurea, purpureum (adj.)= de la purpura, -ae(lat.)= purpura; de culoarea purpurei
R
Recemosum= dispus in ciorchine
Regia= regal
Rhombifolia= cu frunze de forma rombica
Rotundifolia= cu frunze rotunde
Ruber, rubra, rubrum= de la ruber (lat.)= rosu, rosiatic; rosu
Rupestre=de la rupes (lat.)= stanca, perete de stanca; care creste sau se afla pe stanca, pe roca
S
Sanguineus=de la vb. sanguino (lat.)= a sangera si sanguineus (lat.)= sangeriu, rosu ca sangele; de culoare
rosie-sangerie
Scoparius= de la scopa (lat.)= matura; in forma de matura
Sempervivus (adj)= de la sempervivus (lat.)= mereu viu
Serotinus= de la sero (lat.)= tarziu si serotinus (lat.)= care vine tarziu, care se coace tarziu; care este tarzie
Serratifolia=de la vb. serro (lat)= a taia cu fierastraul, a ferestrui; cu frunze crenelate
Silvestris= de la silva,- ae(lat.)= padure si silvestris (lat.)= de padure; de padure
Speciosus, speciosa, speciosum (adj.)= de la speciosus (lat.)= frumos, aratos; frumos, remarcabil, aspectuos
Spica(subst.)= de la spica, -ae (lat.)= spic; in forma de spic
Spinosus, spinosa(adj.)= de la spina, -ae (lat.)= spin, ghimpe si spinosus(lat.)= acoperit de spini; spinos,
spinoasa
Spinosissimus(adj.)= foarte spinos
Splendens(adj.)= de la vb. splendeo (lat.)= a straluci; stralucitor
Stellarum= de la stella (lat.)= stea; in forma de stea
Superbus, superbum (adj.) = maret, magnific, superb
Suber, suberis (subst.)= de la suber,- iris (lat.)= pluta (planta!)
Supinus, supinum= de la supinus (lat.)=rasturnat, culcat, inclinat
T
Terminalis= de la terminalis (lat.)= final, de hotar, care anunta sfarsitul; terminal (cu referire la pozitionarea
frunzelor)
Tremulus= de la tremulus (lat.)= tremurator; tremurator
Triangularis= cu frunza triunghiulara
Triloba= cu trei lobi
U
Uniflora= cu o singura floare
Ursinum= al ursilor
V
Vera= adevarata
Verrucosus= de la verucca (lat.)= neg; purtator de negi, plin de negi
Viminalis= de la vimen (lat.)= nuia, ramura; viminalis (lat.)= de rachita; asemanator rachitei
Viridis= de la viridis (lat.)= verde, verzui, inverzit; verde
Vitalba= vitis alba= vita de vie alba
Vulgaris= de la vb. vulgo (lat.)= a raspandi pretutindeni; foarte raspandit, comun, obisnuit
BIBLIOGRAFIA RECOMANDATĂ LA DISCIPLINĂ

1. Nistreanu A., Farmacognozie. Editura ”Tipografia central”. Chişinău, 2001.

2. DolgovaA. A., Ladâghina E.I.Lucrări practice la farmacognozie, Chişinău, Universitas,
2001.
3. Gonciar V., Scutari C., Farmaco şi Fitoterapia, Editura Centrul Editorial Poligrafic
Medicina, Chişinău, 2005.
4. Analiza chimică a plantelor medicinale, Chişinău, Universitas, 1993.
5. Temelie Mihaela, Enciclopedia plantelor medicinale cultivate din România, Editura
ROVIMED PUBLISHERS., România- Bacău, 2008.
6. Farmacopeea europeană, 2008, 2009.
7. Farmacopeea română, ediţia X, Editura medical, Bucureşti, 2002.
8. Matcovschi C., Safta V.Ghid farmacoterapeutic,Editura „Vector",Chişinău, 2010.
9. Istudor V. Farmacognozie, Fitochimie, Fitoterapie,Vol. I, II, III, Editura Medicală,
Bucureşti, 1998, 2001, 2005.
10. Enciclopedia plantelor medicinale, Editura Gheorgiana Hagiu, Bucureşti, 2006.
11. Negru A., Ştefîrţa A., Gânju G., Ghendov V. Lumea vegetală a Moldovei,vol.3,
Editura Ştiinţa, Chişinău, 2007.
12. Haţieganu E., Buşuricu F. Plantele medicinale utilizate în terapeutică, Editura
Medicală, Bucureşti, 2004.
13. Teleuţă A., Colţun M., Mihăilescu C., Ciocârlan N.Plante medicinale, Editura Litera
Internaţional, Chişinău, 2008.
14. Temelie Mihaela, Enciclopedia plantelor medicinale spontane din România, Editura
ROVIMED PUBLISHERS, România- Bacău, 2006.
15. Ceron Toni, 214 elixire alchimice, Editura ARS AMANDI, Braşov, 2008.
16. Муравьева Д.А., Фармакогнозия, Москва, «Медицина», 2004.
17. ГринкевичН.И., ЛадыгинойЕ., Фармакогнозия (атлас),«Медицина», Москва,
2007.
18. Долгова А.А., Ладыгина Е. И.,Руководство к практическим занятиям по
фармакогнозии, Editura «Медицина», Москва,2001.
19. Государственная Фармакопея, XI издание, Editura «Медицина», Москва, том 1,
2010 и том 2, 2010.
20. Srategia Sănătate 2020
21. www. booksmed.com/farmacognozia – muraveva – ucebnic. html www. Medzzz.ru
lecarstvennoe syre.html, www.farmacognozia.ucoz.ru