Lumina în lirica eminesciană

“Fără eu nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântec. Ochiul e lumina,
auzul e cântecul, eu e Dumnezeu.”
Mihai Eminescu

Vocația pentru luminã reprezintã una dintre constantele spiritualitãtii românesti, iar dintre
poetii noștri, Eminescu a avut cea mai înaltã conștiintã a naturii luminoase a spațiului și sufletului
românesc.
În contextul liricii universale, creația eminescianã dezvoltã poate cea mai multã luminã
care îndeplinește în creația autorului „Luceafãrului ”multiple funcții.
Înzestrat cu o extraordinară capacitate de asimilare, Eminescu s-a documentat în toate
domeniile ştiinţelor umaniste, reale şi celor ale naturii, sintetizându-le prin bogata lui imaginație
și ajungând la concluzia că : lumina este substanța din care sunt plãmãdite atât universul și
fãpturile, lucrurile, formele materiale, cât și sufletul.
Fire reflexivă şi înzestrat cu o intuiţie excepţională, poetul a meditat multă vreme, poate
toată viaţa, la marile concepte ale cunoaşterii: Timp, Spaţiu, Univers, Materie, Galaxii, în contrast
cu efemeritatea ființei şi condiţiei umane.
În manuscrisele sale se află multe însemnări si raţionamente corecte de fizică şi ştiinţele
naturii în general, transformate de poet , printr-o alchimie genială, în metafore şi poezie.
Eminescu reușește să dizolve opoziția aparentă dintre religie şi ştiinţă în privinţa teoriei
Creaţiei, deschizând larg o fereastră către Universalitate poeziei și culturii românești.
Vocația luminii la Eminescu își are rãdãcinile și în caracterele pe care le îmbracã plaiurile
noastre: luminozitatea priveliștilor, puritatea azurului, claritatea liniilor, a formelor, frumusețea
oricãrui colț din naturã.
Astfel, în creația lui Eminescu la început a fost lumina: prima dintre deschiderile sufletești
și spirituale – deschiderea fiind însușirea fundamentalã a geniului românesc.
“Lumina nu se aprinde decât pentru cei ce văd, nu pentru orbi.” Mihai Eminescu