Istoria pastelor la români și cum în 1900 i-

am bătut pe italieni
De Cosmin Dragomir 01.06.2022
În care apar multe rețete cu fidea,
tăieței, macaroane și tocmagi. Și o
explicație despre cum se prepară
corect pastele carbonara.
În cazul pastelor există două mituri
nezdruncinate de curiozitatea verificării, la
îndemână, pe internet. Primul mit, cel
utilitar, se referă la adăugarea de ulei în
apa în care fierbe aluatul. O tâmpenie
care persistă în multe bucătării, pentru că
pastele se vor înconjura cu o pojghiță de
grăsime care nu va lăsa sosul să se
lipească de ele.
Al doilea mit este cel al originii lor. Mult
prea mulți oameni susțin că Marco Polo
este cel care le-a adus în Italia. Ei bine,
chiar dacă cele mai vechi surse despre
fabricarea pastelor provin din China (circa
5000 î.H.), paste proaspete se făceau și în
antichitate, în Grecia și în Roma (le făceau
etruscii, cei care locuiau cam pe unde
sunt acum Toscana și Umbria). Unii
istorici vorbesc despre faptul că tehnica
uscării pentru o conservare îndelungată
provine de la arabi, care aveau mai multă
nevoie de a păstra aluatul timp îndelungat,
spre deosebire de locuitorii peninsulei,
care aveau în apropiere cele necesare
pentru paste proaspete.
Pe actualul teritoriu românesc, fabricarea
în serie pastelor coincide cu începuturile
industrializării, în special în Moldova și în
Țara Românească. Astfel, primele fabrici
de paste au apărut la Galați și București la
finalul secolului al XVIII-lea. „(…) pastele
făinoase, care oricum, până în ultimul
deceniu al secolului al XVIII-lea, erau și
mult mai costisitoare, întrucât proveneau
exclusiv din import (fideaua de Odrii, cea
de Țarigrad, macaroanele și fideaua
muscălească, fideaua de Veneția). După
1792, acestea s-au produs sporadic și la
București (fidea de țară, arpăcaș de orz)
ca urmare a inițiativei unor întreprinzători
particulari (Scarlat Greceanu, Dumitrache
Turnavitul, Nichifor Hagii Ioan Mustavov),
dar nu par a fi reușit să-i cucerească pe
localnici, care le socoteau o hrană mai
degrabă potrivită pentru suferinzii care
zăceau prin bolnițe și Taiurea”.
La începutul ultimului deceniu al secolului
al XVIII-lea a apărut prima fabrică de
arpacaș, a lui Scarlat Greceanu. „Și cam
tot pe atunci Dumitrache Turnavitul, fostul
favorit al lui Mavrogheni, constatând
cererea de paste făinoase de pe piață,
construia în «dealul Bucureștilor, despre
Văcărești» «o fabrică de fidea cu eraglii
de aramă de lemn», de roadele căreia nu
avea să se bucure însă prea mult vreme,
căci vicisitudinile vieții l-a constrâns să o
vândă în 1798 lui Costandachi Hatmanul,
care, la rândul lui, a înstrăinat-o în
favoarea doamnei Ruxandra a – pe atunci
– atotputernicului vodă Constantin
Hangerli.”
Ilustrație de epocă reprezentând fabricanți
de paste din 1870 în Napoli, Italia, care
fac macaroane folosind o presă gigantică.
Foto: Duncan P. Walker/Getty Images

Malaxoarele vremii: doi muncitori goi

până-n brâu, se așezau spate-n spate…
Lui i-a urmat Mustacov, prin 1815. „Până
la înființarea unei manufacture de fidea,
aceasta se aducea de la Veneția sau de la
Edirne. După fabricarea ei, nartul face
imediat diferența: «32 de parale fideaua
de Andrine [Adrianopol] și 25 de parale
fideaua de aici». În 1816, fabrica de fidea
a unui anume Nichifor Hagi Ioan Mustacov
primește dreptul de a produce numai el
următoarele produse: «fidea i macaroane i
simigdale i crititarachisia i cripriotica».
Hrisovul ne mai spune că, până la această
dată, Valahia a mâncat fidea adusă de la
Galați, proastă și scumpă. De aceea,
inițiativa dumnealui Hagi Nichifor, ce a
adus meșteri și ustensile de la Adrianopol,
trebuie să beneficieze de privilegii.
Producătorul are totuși obligația de a
deschide, pe lângă fabrică, și o prăvălie,
dând astfel norodului posibilitatea să
cumpere ieftin și să nu treacă prin alte
mâini, prin alte taxe: «de va da-o cu
redicata pe la băcani, urmează ca băcanii
să o încarce la preț, și va fi zadarnic prețul
cu care se leagă a o vinde el,
necunoscând obștea folos, de aceea s-a
legat ca să ție și o prăvălie aici în polițiia
Bucureștilor». Fideaua necesită muncă
mai multă și o cantitate însemnată de
șofran, «două parale șofran la oca», ceea
ce justifică un preț ceva mai ridicat, de 38
de parale, în comparație cu celelalte
produse. Vodă își asigură totuși ceva
beneficiu în schimbul importantelor
privilegii oferite: spitalul nemernicilor
străini urmează a primi 200 oca fidea «pe
tot anul».
(…) Fideaua consumată pe tărâm valah își
trage numele de la grecescu fides, preluat
probabil de la venețienii care făceau
comerț, fidellini, și regăsit apoi și în
imperiul Otoman sub formă de fidea/fidele.
Mai consumau românii tăiței, nume derivat
din verbul a tăia, cunoscuți și regăsiți în
rețetele moldovenești sub numele
tocmagi, din turcescul tokmak. Tot de la
turci, bucătăresele au învățat să îngroașe
supa cu trahana (tarhana), un fel de aluat
făcut din făină, ou, lapte sau iaurt trecut
prin ciur.”
„În stăpânirea lui Mavrogheni a fost
înființată prima fabrică de fidea a Țării
Românești. Era dotată cu cele mai
perfecționate malaxoare ale vremii: doi
muncitori goi până-n brâu, se așezau
spate-n spate; li se lipeau bulgării de de
aluat de spinare și, tot frecându-se unul
de altul, frământau coca albă și
strălucitoare din care se fabrica
delicioasa fidea mavroghenească.”
„Sub Vodă Caragea, ea producea fidea,
macaroane şi paste numite «critarachia»,
«chipriotica» şi «ostrachia» (adică felul
celor din Creta, din Cipru şi în formă de
scoici). În decembrie 1815, domnul, dând
noului propietar, Hagi Ion Mustacov, unele
privilegii, îi laudă produsele, arătând că
sunt superioare acelora de Galaţi şi egale
cu produsele de la Adrianopol”.
Informațiile sunt confirmate de
corespondența băcanilor vremii. În actele
negustorești dintre 1772 și 1777 apar
fideaua de Veneția, fideaua măruntă de
Veneția ori fidea cu cutie cu tot. Abia în
1796, hrisovul bacalilor din târgul Sucevei
menționează fideaua făcută de aici din
țară.
La 1800 și un pic continua comerțul cu
fidea de export (de Edirne sau Andrine),
dar și cu cea locală. Aproape un secol mai
târziu apare, la Galați, și prima fabrică
modernă, cu adevărat industrializată,
destinată producerii de paste făinoase și
biscuiți. Astfel, în 1892, un (cel mai
probabil) ceh, pe numele lui Ludwig
Josiek, fondează fabrica care îi purta
numele, pe strada Dogăriei (cel mai
important pol industrial din Galați),
stabiliment ce beneficia de o linie de
producție bazată pe mașinării acționate cu
abur. Trebuie menționat că prima moară
cu aburi din România, Moara lui Assan,
fusese dată în folosință în 1853.
Februarie, 1929. Un băiat care transportă
șiruri de paste într-o fabrică de
macaroane din Napoli, Italia. Foto: Fox
Photos via Getty Images

Cum i-au depășit gălățenii pe italieni

Potrivit istoricului gălățean Tudose Tatu,
citat de jurnalistul Costel Crângan în
Adevărul, se pare că fabrica lui Josiek e
chiar mai veche, ar fi fost înființată în 1890
și autorizată în 1893. „Până în 1908,
fabrica lui Ludwig Josiek era singurul
astfel de obiectiv industrial din România.
Caracterul unicat îi era conferit de linia de
fabricaţie semi-automatizată, care asigura
un flux de producţie asemănător cu cel din
fabricile de acum, toate utilajele fiind
produse de firme germane de mare
prestigiu în acele vremuri
(Gierner&Scheffus, Erner-Pfeiderer,
Cannstadt, Esslingen, Tenbrink etc).
Fabrica era iluminată electric, cu ajutorul
unui dinam ataşat motorului principal cu
aburi, şi avea dotări tehnice de invidiat:
ventilaţie, camere de uscare cu
temperatură controlată a pastelor,
malaxoare de mare capacitate (acţionate
mecanic), ascensoare, plus o fabrică de
ambalaje proprie.”
Partea extrem de interesantă vine din
faptul că o cantitate însemnată se ducea
către export. Se produceau: „macaroanele
de diferitele mărimi şi grosimi, fidele de
asemenea albe şi galbene, articole de
supe, spaghete, lazane, lazanete, cuş-
cus, paste sub formă de orzişor, steluţe,
litere seminţe macaroane de diferite
lungimi şi grosimi”.
În 1900, la celebra Expoziţie Universală
de la Paris, obţine medalia de argint, iar în
1903, la Expoziţia Ştiinţelor de la Atena,
câștigă aurul, devansându-i chiar pe
italieni.
„În perioada de dinainte de Primul Război
Mondial, fabrica exporta în Bulgaria şi
Imperiul Austro-Ungar, iar în perioada
interbelică reuşise să pătrundă pe selecta
piaţă europeană a pastelor, exportând în
Olanda, Belgia, Polonia, Germania, Turcia
şi Austria, făcând concurenţă pastelor
italiene”, conform Adevărul.
În 1922 Josiek vinde fabrica și aceasta
devine „Societatea anonimă de paste
făinoase şi biscuiţi, fostă Josiek”. În 1944
acționarii se împrumută de la Banca
Românească „în vederea reluării
producţiei atât de necesare armatei
române”. Ruinele fabricii sunt cunoscute
de gălățeni ca fiind fosta fabrică
Dunăreana.
Circa 1750. Ilustrație cu un bărbat, o
femeie și doi copii care mănâncă
spaghete preparate în casă, la o mașină
de făcut paste. Foto: Archive Photos/Getty
Images

Câteva rețete cu paste de acum câteva

secole
E momentul unei întoarceri la pastele
făcute de mână, prin diverse gospodării
sau cuhnii de boieri. În 1559, Alexandru
Lăpuşneanu trimite vorbă peste munţi, la
saşi, să „i se primească două femei spre a
se deprinde a face pâne de lux, ca aceia
din care ca şi din turta dulce (torta mellita),
se făcea de orăşenii ţerii vecine daruri
voievozilor. Aceasta este cea dintâi
dovadă de ucenicie a noastră în acest
domeniu la saşi deprinşi cu o hrană mai
puţin îmbelşugată poate, dar mai îngrijită.
În 1564 domnul ceruse doi brutari în
Ardeal, dar iată că o descoperă pe una din
cele două femei «de al cărei meşteşug e
acum mulţămit»”.
Nu se știe dacă brutăresele au deprins și
meșteșugul facerii pastelor, dar cert e că
din Ardeal vin și primele rețete scrise. Iată
câteva din colecția de rețete din 1680
a Annei Bornemisza, nobilă maghiară,
prințesă consortă a Transilvaniei, ca soție
a lui Mihai I Apafi.
Tăiței cu parmesan. Fă un aluat tare din
ouă și făină. Întinde aluatul foarte subțire
și pune făina peste. Împăturește-l și taie-l
în fâșii tot subțiri după care îl fierbi în apă.
Amestecă să nu se lipească. Când s-a
fiert, strecori și speli totul cu apă caldă. Iei
o oală – pui parmezan ras și pîine rasă.
Deasupra pui unt prăjit. Acoperi cu un
capac. Servești mâncarea caldă”. Ei bine,
în lipsa traducerii menționate mai sus,
aceasta devine cea mai veche rețetă de
paste care a ajuns la noi și e, fără
echivoc, similară celor contemporane.
Pâinea rasă este pesmet. Și dacă vă
gândiți la pastele cu pesmet și zahăr sau
cu nucă și zahăr, ne ajută o altă rețetă din
același manuscris
Aluat prăjit. Fă un aluat tare cu ouă de
găină. Dupa ce l-ai întins subțire, arunci
fâșiile în unt. Când s-au prăjit, la servire
pui zahăr.
Doar 15 ani mai târziu, în 1965 apare
„Cărticica meseriei de bucătar” sau
„Cartea de bucate de Cluj”, unde se
găsește o altă rețetă edificatoare:
Paste late. Din două sau trei ouă, apă şi
sare frământă un aluat, întinde-l frumos,
subţire, taie, aşa întins cum e, în bucăţi
pătrate, late cât patru degete. Aruncă-le în
apă fierbinte, lasă să dea în clocot, apoi
scoate [bucăţile] din apă, aşează-le într-
un castron, şi în timp ce le pui, presară pe
ele miez de pâine rasă. Pune unt pe
deasupra, mai presară miez de pâine ras
şi poţi să duci la masă.
Este interesant de menționat faptul că nu
am găsit astfel de rețete într-un
manuscrisul din epoca brâncovenească
despre care am scris recent.
CITEȘTE ȘI: Un gurmand la curtea
domnească a lui Brâncoveanu
În Moldova, rețete apar în 1841, la
Kogălniceanu și Negruzzi. Aceștia scriu
despre tocmagi și tarhana:
Supă franțuzască. Iea o căpăţână de
curechi nemțesc, un caralab, morcovi,
cartofe, de fieştecare potrivă, să le tai ca
tocmagii; apoi ia patru ori cinci ciuperci şi
le taie în frunze apoi pui toate la un loc pe
foc cu grăsime prăjită, şi să le prăjeşti
jumătate de ceas; apoi să le pui puţin
piperiu şi floare de nucuşoară, apoi toarnă
zamă de carne şi le fierbe bine; apoi o
[supă] toarnă peste felii de franzelă
prăjită.
Trahana pentru ciorbă. Lapte acru de
vaci să-l ţii şi o săptămână ori
amestecându-l până când se va înăcri
bine; apoi, la zece ocă lapte acru să pui
30 sau 40 ouă şi făină de grâu curată și
să frămânți vârtos cu aluat de grâu, iar nu
cu drojdii; şi de trei ori pe zi să se
frământe, în curgere de o săptămână;
după aceasta să-l rupi bucăţi şi să-l pui la
soare, şi bucăţelele să le tot rupi până
când vor fi bune de frecat; după aceasta
să le freci în ciur, şi cernându-le le usuci
bine, şi vei avea bună trahana.
Doar cinci ani mai târziu, 1846, tot la Iași,
apar și primii ravioli (rabioale, după scrisul
vremii), dar și alte rețete într-o carte care
se anunță din titlu ca fiind o traducere:
Supă de fede. Pune într-o tingire zamă
de rasol câtă va trebui pentru supă, după
mulțimea persoanelor, fierbe-o puțin, apoi
aruncă într-însa bucățile de fidea rupte în
două cu chibzuință a nu o face nici rară
nici deasă și după ce vei fierbe-o ceva
încă cu fideaua, dă-o la masă. Focul
trebuie să fie foarte încet.
Supă de macaroane. Această supă se
face tot ca aceea de mai sus. Mulți însă
obicinuiesc de spală macaroanele când le
pun să fiarbă, cu toate că este de prisos
aceasta când sunt curate și făcute dintr-
un aluat bun. Supa aceasta găsindu-să o
mai drege cu o lingură de sos galbân de
vițel, dacă vei avea și o dai în masă cu
parmezan ras sau cașcaval pe deosăbit
talger.
Supă de steluțe sau orzișor. Și această
supă se face și aceea de macaroane.
Supă de rabioale. Pune pe masa de
prăjituri 100 dramuri de făină bună, în
care, făcând groapă în mijloc, strică trei
ouă întregi, ia puțină sare și fă un aluat și
frământă-l vârtos. Apoi întinde o turtă cât
s-ar putea de subțire și pune grămăjoare
din umplutura arătată mai gios, tot pe o
măsură de rând, pe marginea turtei, care
turtă, să o uzi pe de lături, spre a se lipi,
învălind-o de două degete de lată, în
chipul lazanelor. Pe urmă o tai în bucăți
tot de câte două degete, printre umplutură
și lipește fieștcare bucățică pe la tăieturi.
Așază-le într-o tavă până se vor găti, apoi
le pune într-o tingire cu apă clocotită în
două cu zamă de rasol și, după ce vor
începe a pluti rabioalele, scoate-le căci
sunt fierte. Și scurgându-le bine de apă,
pune în castron un rând de acestea și un
rând de cașcaval ras pe răzătoare,
deasupra cărora să pui și puțin unt
netopit, piper pisat. Pe urmă toarnă zama
de rasol fierbinte adăogându-i și o lingură
de sos galbăn de vițel, dacă vei avea, și
dă-le în masă. Iar umplutul rabioalelor se
face așa: ia maiuri și rânze fierte de la
două paseri, meji de pâine muet în lapte și
stors puțin, unt cu ciuperci fierte și tocate,
cașcaval ras, piper, sare, nucușoară și
ceva scorțișoară, toate tocându-le
mărunțel și, pisându-le le frămânți cu trei
gălbenușuri de ouă și faci umplutura.
Zaharicale numite macaroane. Opărește
și curăță de coajă 130 de dramuri migdale
dulce, uscate bine în gura cuptorului.
Pisază-le apoi, tot adăugând câte puțin
albuș de ou, până se vor face ca un aluat.
După aceea, pune într-însele una ocă
zahăr pisat și coaja rasă de la o lămâie,
amestecându-le bine la un loc cu o
lopățică de lemn, spre a să putea face
zahărul cu migdale totuna. Pe urmă,
așterne din acel aluat buțușoare cât
nucele, numite macaroane, pe coală de
hârtie puse pe table, netezește
macaroanele pe deasupra cu mâna udă
jur împrejur bine, dă-le în cuptor moale să
se coacă și nu deschide gura cuptorului
nicicum până a nu se coace macaroanele
de ispravă.
În 1849, într-o carte a Mariei Maurer, sunt
menționați tăițeii pentru ciorbă,
macaroane și alte paste recomandate ca
garnituri, dar și piroști și iofcale, de origini
slave și turcești, asemănătoare raviolilor
ori a colțunașilor (blinilor, pelmenilor)
slavi.
Tăieței în ciorbă. Frământă o litră de
făină cu doă oă, un gălbenuș și nițică
sare, bine; apoi întinde foi supțiri și le taie
ori în patru colțuri, mărunțel, sau ca
fideaua, și le fierbe în zeama de carne.
Garnituri pe lângă rasol. La mese mari
se pune garnitură pe lângă rasol, din care
poate fi: (…) macaroane, tăieței, iofcale
sau găluști de făină fierte în apă cu sare și
opărite cu unt proaspăt (…)
Piroști cu brânză. Freacă 25 dramuri
[de] unt până se albește pune în lăuntru o
jumătate [de] oca de brânză fărâmată
mărunțel, 5 gălbenușuri de ou, și le
amestecă bine. Apoi frământă cu 5 oă și
nițică sare o jumătate [de] oca de făină,
bine, întinde-o nu prea supțire, taie-le în
bucăți în chipul baclavalelor, umple-le cu
brânză, îndoiește-le și le lipește marginile,
strângându-le cu degetele. Pe urmă pune
apă pe foc, pune și nițică sare și, când
fierbe în clocot, aruncă câte una câte una
în lăuntru și le lasă să fiarbă acoperit vr’o
doă minute; apoi ia-le de pe foc, toarnă’le
într’o sită curată și, curgând apă rece
peste dânsele, amestecă’le ca să nu se
lipească una de alta. Pe urmă înfierbântă
o litră de unt proaspăt, pune piroști în
lăuntru, prăjește-le puțintel și dă-le calde
la masă.
Iofcale cu cașcaval. Frămânți cocă și
întinzi foi tot ca de piroști; usucă-le
puțintel și le rupe în petice ca jumătate
[de] palmă de mari. Pune apă cu sare pe
foc și, când fierbe în clocot, aruncă-le în
lăuntru și le fierbe amestecându-le cu o
furculiță, ca să nu se lipească una de alta,
vr’o doă minute; apoi toarnă’le pe o sită și
de grab [toarnă] apă rece peste dânsele.
Pe urmă înfierbântă o litră de unt, pune
iofcalele în lăuntru, prăjește-le nițel,
presară o litră de cașcaval ras peste
dânsele, mai amestecă’le nițel și dă-le
fierbinți la masă.
Jumări de tăieței. Frământă, cu doă oă
întregi, cu doă gălbenușuri și puțintică
sare, tăieței; întinde foi nu prea supțiri și le
taie lăticel. Pune o oca de lapte dulce cu
zahăr la foc și, când fierbe, pune tăiețeii în
lăuntru, amestecându-i cu o furculiță ca să
nu se lipească unul de altul și le fierbe
până scade laptele de tot. Pe urmă pune
50 dramuri [de] unt pe spuză și, când e
înfierbântat, pune tăiețeii în lăuntru și îi
prăjește, amestecându-i când și când;
apoi dă-le fierbinți la masă.
O astfel de listă de rețete poate fi
completată cu alte zeci sau sute, dar nu e
locul aici să mă lungessc atât de mult aici.
O să mai pun totuși încă o rețetă, de pe
timpul lui Alexandru Ioan Cuza.
Macaroane. Ferbe 300 dramuri de
macaroane în zeamă de carne cu 40
dramuri de unt și piper nepisat; după ce a
scăzut zeama și au fert macaroanele,
adaogă 80 dramuri de parmezan și gruer
rase împreună; amestecă și toarnă într-un
vas uns cu unt; presară pe deasupra din
cașcavalul ras; pune pe deasupra un
capac de fier cu foc și lasă până va prinde
coajă. Servă în acel vas, pe masă.
În studiul dedicat bucătăriei rurale de la
noi de acum o sută și ceva de ani, Ioan
Lupescu menționează că „fedeaua se
cumpără din târg și se întrebințează la
borș și alte bucate”. Tot acolo sunt
menționați „coconeți sau bighilușe din
aluat de farina și ou”, lungi de aproximativ
cinci centimetri și groși ca degetul, care se
fierb și apoi se prăjesc în unsoare. În
capitolul chiroștilor/colțunașilor, Lupescu
scrie despre umplutura din brânză de oi
sau vaci cu ouă. Dacă brânza e iute se
recomandă „îndoirea” cu cartofi pisați,
frământați. Turtițele se fierb în tigaie, „se
scurg de zamă și peste ei se pun untură
ori unt topit”. Se poate folosi și varza pe
post de umplutură.
Tocmagii sau tăițeii se folosesc la borș de
togmagi, la ciorbă, borșuri, lapte dulce. „În
Bistrița se face plachie de togmagi. În Ilfov
se fac și tăiței cu carne. În Țepu-Tecuci se
fac togmagi îngroșați ca terciul și se
mănâncă cu lingura”.

Hulton Deutsch/Hulton Deutsch

Collection/Corbis via Getty Images

Puțin despre Carbonara

Pe 6 aprilie, italienii, și nu numai,
celebrează ziua carbonarei, celebra rețetă
de paste care stârnește și acum o
sumedenie de dezbateri interminabile.
Italienii, deși încă nu au reușit să
înregistreze rețeta în patrimoniul imaterial
UNESCO, o protejează pe plan intern.
Spaghetele carbonara se fac doar cu
guanciale (gușă), pecorino Romano
(brânză de oaie maturată), gălbenuș de
ou și piper. Și sunt intransigenți. Orice
surogat folosit – pancetta spre exemplu în
loc de guanciale, parmezan în loc de
pecorino sau penne în loc de spaghete,
transformă rețeta într-una alla carbonara.
Iar dacă îi spui unui italian că folosești
smântână, e posibil să sară la bătaie.
Sosul trebuie să fie lipit de paste (prin
adăugarea la final a gălbenușului) și nu să
băltească. Asta nu înseamnă că italienii
nu au paste cu sos mult în care chiar
înmoaie pâine (da, paste cu pâine, dar
doar pentru a curăța farfuria, semn de
bună conduită), dar doar că nu se aplică
în acest caz.
Italienii știu să își protejeze anumite
branduri gastronomice (carbonara e doar
un exemplu) și ar trebui să fie un exemplu
și pentru noi. Storceagul este numai cu
sturion, chiar și de acvacultură, iar ciorba
à la grec cu somn e o ciorbă à la grec cu
somn, nu un storceag.
Aș vrea să pot aduce argumente solide
pentru adicția românească pentru pastele
carbonara (nelipsite din meniurile oricărui
tip de restaurant), dar în afară de faptul că
se fac repede, iar gustul aduce a mic
dejun tradițional (ou, afumătură, brânză),
nu știu ce să invoc.