METODE ÎN PSIHOLOGIA

SOCIALĂ (comune cu alte ramuri

ale psihologiei)
 1. OBSERVAŢIA
• Constă din înregistrarea riguroasă şi
planificată a desfăşurării unui proces,
fenomen, comportament sau acţiune, fără
intervenţia observatorului în desfăşurarea
acestora.
 • Calităţile personale ale
observatorului (spiritul de
observaţie, capacitatea
de concentrare, volumul
şi fidelitatea memoriei)
• Eficienţa observaţiei
depinde de:

• Respectarea unor
exigenţe metodologice
specifice
 Exigenţe metodologice ale
observaţiei
• Precizarea şi delimitarea riguroasă a
obiectivului;
• Efectuarea unei documentări teoretice
prealabile;
• Formularea unor ipoteze de lucru (ce
structurează actul observaţional pe anumite
direcţii predilecte);
• Pregătirea instrumentarului necesar desfăşurării
observaţiei şi înregistrării rezultatelor (ex: tabele
de înscriere a datelor, aparatură audio-video).
• Efectuarea unor observaţii multiple;
• Prelucrarea rezultatelor şi desprinderea
concluziilor
2.STUDIUL DOCUMENTELOR
• Constituie o modalitate eficientă de
obţinere a unor informaţii importante
privind desfăşurarea unor evenimente sau
fenomene psihosociale trecute dar care au
fost consemnate în documentele timpului
• SURSE PTR.
RECONSTITUIREA MODULUI
DE DESFAŞURARE A UNOR
EVENIMENTE :
• Presa
• Autobiografiile
• Jurnalele de călătorie
• Documentele oficiale ale epocii
• Memoriile unor personalităţi
semnificative
• OBIECTIVELE METODEI
STUDIULUI
DOCUMENTELOR:
• Relevarea specificului
psihosocial al diferitelor
epoci
• Evidenţierea principalelor
dimensiuni ale vieţii
sociale şi de familie
• Influenţa modelelor
socioculturale asupra
personalităţii de bază şi
asupra relaţiilor
interpersonale
• Stabilirea profilului
comportamental al unor
grupuri sociale de-a
lungul timpului
 3.ANCHETA SOCIALĂ
• Este o metodă prin care cercetătorii pot
obţine informaţii privind anumite
fenomene, procese şi evenimente sociale
prin intermediul opiniilor exprimate de
subiecţii implicaţi direct sau indirect.
• Ea presupune formularea unor seturi de
întrebări vizând aspecte relevante ptr.
obiectivul cercetării
 • INTERVIU ORAL

• ANCHETA SOCIALĂ
(FORME)

• CHESTIONAR
 • Formularea clară şi explicită a
obiectivului cercetării (informaţiile
solicitate celor intervievaţi pot viza
intenţiile,atitudinile,motivaţiile acestora în
raport cu o situaţie foarte clar
• SONDAJUL DE prezentată);
• Elaborarea setului de întrebări menite să
OPINIE = cea acopere problematica cercetării;
mai răspândită şi • Construirea unui eşantion reprezentativ
d.p.d.v. statistic ptr categoriile de
eficientă formă de populaţie vizate de cercetare;
cercetare a opiniei • Pretestarea instrumentului de lucru şi
publice pe bază de efectuarea unor eventuale corecţii
asupra acestuia;
chestionar
• Stabilirea tehnicilor de înregistrare a
datelor, precizarea modalităţilor de
prelucrare statistică;
• Desfăşurarea propriu zisă a sondajului;
• Prelucrarea rezultatelor, sistematizarea
acestora şi formularea concluziilor.
 • În cercetarea
psihosociologică

• De către unele servicii

• SONDAJUL DE de marketing şi
OPINIE este folosit publicitate

• De către organizaţii
de asistenţă socială

• Ptr. diferite instituţii

oficiale
 5. Chestionarele (inventarele)
de personalitate

• CPI – California
• MMPI – Minnesota
• 16 PF
 6.STUDIUL DE TEREN
• Este o metodă eficientă ptr. cercetarea directă a
unor procese şi fenomene psihosociale în curs
de desfăşurare
• Foloseşte observaţia, anchetele sociale precum
şi cercetarea documentelor unor instituţii locale
• Vizează obţinerea unor informaţii complexe
privind producerea şi desfăşurarea unor
evenimente, profilul comportamental al
oamenilor dintr-o anumită zonă geografică,
structura relaţiilor sociale în cadrul unor grupuri
etnice sau religioase
Metodele specifice psihologiei
sociale
1.METODELE SOCIOMETRICE
• Testul sociometric – este un instrument care
studiaza structurile sociale din perspectiva
atractiilor si a respingerilor care se manifesta in
sinul grupului.

• Testul propriuzis consta in a cere subiectilor

sa-si exprime preferintele, respingerile sau
indiferentele lor fata de ceialti membrii ai
grupului in legatura cu participarea lor la o
actiune comuna (activitate profsionala,
petrecerea timpului liber).
• Testul sociometric nu epuizeaza totalitatea
relatiilor interpersonale; el se adreseaza
cu precadere relatiilor preferentiale,
simpatetice.

• Succesul sau insuccesul aplicarii testului

depinde in mare masura, de intelegerea,
dispozitia si atitudinea (favorabila sau
dimpotriva, reticenta, ostila) a subiectilor
fata de test. Moreno numeste aceste
fenomene “grad de constiinta
sociometrica”
• Testul sociometric trebuie adaptat
constiintei sociometrice a subiectilor.

• Pentru aceasta este necesar ca, inainte de

a se proceda la testarea preferintelor, sa
se efectueze o ancheta sociometrica, in
cursul careia psihologul social trebuie sa
se straduiasca sa risipeasca confuziile si
sa inlature atitudinea de teama si de
rezistenta a subiectilor fata de test.
• Atitudinea de teama si de rezistenta a subiectilor
fata de test poate avea urmatoarele cauze :

• A. Sentimentul penibil sau dezagreabil pe care

poate sa il incerce subiectul in urma constientizarii
pozitiei sale sociale reale in grup;

• B. Teama subiectului de a pune sub privirile altora

preferintele si repulsiile sale;

• C. Teama subiectului de a cunoaste sentimentele

altora fata de el, teama de retelele psihologice, de
curentele afective indreptate impotriva lui
• Intrebarile cuprinse in test vizeaza:

• fie aspectul pozitiv al relatiei preferentiale

(subiectului cerindu-i-se sa arate care sunt
persoanele cu care doreste sa se afle impreuna in
situatia invocata de intrebare);

• fie aspectul negativ (in acest caz cerindu-i-se

indicarea persoanelor cu care nu doreste sa se
afle impreuna in situatia invocata);

• fie aspectul de interactiune nula (i se cere

indicarea persoanelor cu care ii este indiferent
daca se afla sau nu impreuna in situatia invocata).
• Inregistrarea preferintelor poate face uz si
de alte procedee, apropiate si conexe
testului sociometric cum ar fi :

• A.metoda compararii pe perechi : fiecare

membru este grupat, pe rind, cu toti ceilalti
membrii, subiectului cerindu-i-se sa indice
pentru fiecare pereche pe cel preferat;

• B.metoda ordonarii : subiectul primeste o

lista cu toti membrii grupului si i se cere sa ii
aseze in ordine preferentiala, numerotindu-I
corespunzator
 Matricea sociometrica
(sociomatricea)
• Reprezinta un tabel cu dubla intrare;

• In dreptul fiecarui subiect se trec pe

orizontala, alegerile si respingerile emise,
iar pe verticala, in coloane alegerile si
respingerile primite.

• Nr.alegerilor primite coroborat cu

nr.respingerilor primite confera indicele
statusului sociometric.
 2. PROFILUL PSIHOSOCIAL
AL GRUPURILOR

• Profilul psihologic este nu atit o metoda de

investigare si determinare a unui continut
psihologic oarecare, ci mai ales o metoda
de reprezentare grafica a rezultatelor unor
masuratori facute prin utilizarea diverselor
probe, fie pe un subiect, fie pe un esantion
de subiecti.
• De obicei se masoara prin teste nivelul de
dezvoltare al diferitelor capacitati psihice globale
ale individului cum ar fi : gindirea, memoria,
atentia, imaginatia, afectivitatea, temperamentul;

• De exp., in legatura cu gindirea pot fi determinate

insusiri cum ar fi : flexibilitatea, rapiditatea; in
legatura cu atentia insusiri precum : concentrarea,
volumul, stabilitatea, distributivitatea, mobilitatea, in
legatura cu memoria am putea determina :
rapiditatea intiparirii, trainicia pastrarii,
promptitudinea si completitudinea reactualizarii
datelor memorate.
• Informatiile obtinute, convertite intr-o unitate
de masura (in centile, de pilda) sunt dispuse
vertical si apoi reunite printr-o linie rezultind
profilul psihologic.

• Profilul psihologic are avantajul de a oferi

dintr-o data o imagine globala, de ansamblu,
clara si precisa asupra nivelului de
dezvoltare a diferitelor functii psihice ale
individului.
• Pentru a realiza profilul psihosocial al unui
grup sunt necesare :

• A.Stabilirea acelor particularitati ale grupului

ce urmeaza a fi mai intii masurate si apoi
vizualizate sub forma profilului.

• Conform M.Zlate in “Cunoasterea si

activarea grupurilor sociale” cele 16
proprietati ale grupurilor mici sunt :
• 1.consensul (existenta atitudinilor
asemanatoare in grup);

• 2.conformismul (respectarea normelor de

grup);

• 3.autoorganizarea

• 4.coeziunea (unitatea grupului)

• 5.eficienta (indeplinirea obiectivelor)

• 6.autonomia (independenta in raport cu alte

grupuri)

• 7.controlul (grupul ca mjloc de control al

actiunilor mebrilor sai)

• 8.stratificarea (ierarhizarea statutelor)

• 9.permeabiliatea (gradul de cooptare a altor
membri si masura in care acestia sunt acceptati in
grup)

• 10.flexibilitatea (capacitatea de a manifesta

comportamente variate, opuse rigiditatii si
stereotipiei)

• 11.omogenitatea (gradul de similaritate psihologica

a membrilor)

• 12.tonul hedonic (placerea apartenentei la grup)

• 13.intimitatea (gradul de apropiere
psihologica intre membrii)

• 14.forta (puterea grupului)

• 15.participarea (actionarea pentru grup)

• 16.stabilitatea (persistenta in timp a grupului)

• B.”Transformarea” acestor proprietati ale
grupurilor mici in intrebari ce vor figura in
chestionarul ce se va adresa mebrilor
grupului;

• C.Stabilirea unitatii de masura a proprietatilor

respective; indicata este folosirea unei scale
de tip LIckert cu cinci intervale valorizate
(exp. : intr-o foarte mica masura, intr-o mica
masura, intr-o oarecare masura, intr-o mare
masura, intr-o foarte mare masura)
 Profilul psihosocial al grupului :

• Indica orientarea generala, pozitiva sau negativa a

proprietatilor grupului respectiv

• Exp. : daca membrii grupului arata ca cele 16 proprietati

sunt prezente intr-o mare sau intr-o foarte mare masura
in grupul lor, inseamna ca avem de-a face cu un grup:

• bine organizat,
• structurat,
• cu functionalitate optima
• Exp. : daca majoritatea celor 16 proprietati
sunt indicate ca fiind prezente doar intr-o
mica sau intr-o foarte mica masura,
aceasta inseamna ca grupul este:

• dezorganizat,
• tensional,
• conflictual
• Profilul indica atit cauzele probabile ale unei
situatii din grup, cit si unele efecte ce s-ar
putea obtine :

– O coeziune slaba intr-un grup s-ar putea explica

prin lipsa de consens a membrilor, prin
nonconformism, prin insuficienta participare a
membrilor la viata grupului, la realizarea
scopurilor sale;
– O coeziune slaba ar putea conduce la scaderea
sau chiar la anularea eficientei grupului, la
instabilitatea lui.
SEMINAR PSIHOLOGIE SOCIALA
PROCESUL SOCIALIZARII
FENOMENUL SOCIALIZĂRII

◼ Proces care modelează personalitatea individului, la nivel cognitiv, afectiv, atitudinal, comportamental, dar și
relațional.

◼ Fără socializare, ființa umană, așa cum există ea aici și acum, ar fi inexistentă.

◼ Socializarea – proces ontologic.

SOCIALIZAREA SE FORMEAZĂ CU AJUTORUL

◼ Valorilor - principii generale de larga consensualitate, care exprima ceea ce este esential si ceea ce este pretuit in
concordanta cu scopurile si idealurile unei comunitati.
◼ Normelor - reprezinta reguli standardizate de conduita, recunoscute si practicate de majoritatea membrilor unei
comunitati
◼ Modelelor socio-culturale - Reprezinta scheme atitudinale si comportamentale exemplare in raport cu un anumit
sistem normativ;
◼ Acceptarea socială – nevoie fundamentală a omului. El va face totul pentru a fi acceptat social și pentru a le
fi bine semenilor săi.
◼ Persoanele cu trăsături de personalitate dizarmonice (ușor, moderat, sever – comportament antagonic,
psihotism, detașare emoțională, negativism, dezinhibiție) sunt mai predispuse la a fi respinse social (Michalska et al,
2023).

◼ Respingerea socială poate determina comportamente de autovătămare și chiar tentative/comportament suicidar

la tineri și adolescenți (Cheek et al. 2020).
◼ Comportament prosocial - tip de comportament intenţionat, orientat spre susţinerea şi promovarea
valorilor sociale, spre ajutorarea altora, în afara obligaţiilor de serviciu, cu libertatea de a alege, fără a
aştepta vreo recompensă externă.

◼ Comportament antisocial – comportament orientat către discreditarea normelor și valorilor, aversiune

pentru principiile morale și atitudini distructive față de ceilalți.

EXEMPLE?
CÂT DE MULT SUNTEM INFLUENȚAȚI DE MEDIUL SOCIAL?
EFECTUL BYSTANDER – “AJUTOR ȘI NU PREA”

◼ Latante și Darley - cu cât numărul martorilor oculari la un accident sau o agresiune este mai mare, cu atât mai
mică va fi proporția celor care acordă ajutor și cu atât mai mare va fi durata până se intervine efectiv în sprijinul
victimei;

◼ https://www.youtube.com/watch?v=OSsPfbup0ac
EXPERIMENTUL STANFORD (PHILIP ZIMBARDO)

◼ ...sau cum condițiile de mediu influențează comportamentul individului.

◼ https://www.youtube.com/watch?v=iXv91xFipLM
◼ Pentru a putea studia rolurile pe care oamenii le joacă în situațiile din închisoare, Zimbardo a transformat subsolul
Departamentului de Psihologie de la Universitatea Stanford într-o închisoare falsă.
◼ El a solicitat voluntari pentru experimentul său. Astfel, peste 70 de persoane au răspuns anunțului și au fost primiți la
interviu. Aici le-au fost administrate teste de personalitate pentru ca acele persoane cu probleme psihologice,
dizabilități medicale sau cu istoric de infracțiune și abuz de droguri, să fie eliminate.
◼ În final din cele 70 de persoane participante la interviul de evaluare au fost selectați 25 de studenți de gen masculin.
Aceștia, în calitate de participanți, erau plătiți cu 15 dolari pe zi. Ei au fost repartizați la întâmplare în rolul de
prizonier sau gardian. Au existat două persoane de rezervă. O persoană a renunțat, astfel că experimentul a avut 10
persoane în rol de deținut și 11 în rol de gardian.
◼ Gardienii lucrau în ture – 3 persoane/ tură – și erau înlocuiți după 8 ore. Prizonierii au fost repartizați câte 3 într-o
cameră.
◼ În închisoarea simulată exista și o celulă de detenție unde erau puși să stea deținuții agresivi.
◼ Experimentul a căutat să simuleze viața reală dintr-o închisoare, deci prizonierii erau tratați ca toți ceilalți infractori.
Erau arestați în propriile case, fără avertisment și duși la poliția locală. S-au luat amprente și au fost fotografiați. Apoi
au fost legați la ochi și duși la Departamentul de Psihologie al Universității Stanford, unde Zimbardo amenajase
închisoarea- cu uși și ferestre cu gratii, pereții albi și celule mici.
◼ Când au ajuns în închisoare deținuții au fost dezbracați, le-au fost confiscate bunurile personale, au primit haine
specifice celor închiși și o lenjerie de pat. Aveau un lanț în jurul gleznei și un număr de identificare lipit de uniformă. Ei
puteau fi identificați doar în baza acelui număr. S-a recurs la acest gest deoarece se dorea păstrarea anonimatului.
◼ Gardienii purtau uniforme kaki, aveau un fluier la gât și un baston împrumutat de la poliție. Purtau ochelari de soare
speciali pentru ca contactul vizual cu deținuții să fie imposibil.
◼ Primul grup de trei gardieni a lucrat 8 ore (în timp ce ceilalți au rămas la dispoziția experimentatorului). Ei au fost
instruiți să facă tot ceea ce credeau că este necesar pentru a menține ordinea, a respecta legea și pentru a obține
respectul prizonierilor. Nu le-a fost permisă nicio formă de violență fizică.
◼ Într-un timp destul de scurt, atât gardienii cât și deținuții au reușit să-și intre foarte bine în rol.
◼ În câteva ore de la debutul experimentului, unii gardieni au început să hărțuiască prizonierii. În prima zi, la ora 2:30
A.M. deținuții s-au trezit din somn la fluierul unuia dintre cei responsabili cu ordinea pentru primul dintre
numeroasele ”numere”. Numărătoarea a servit ca o modalitate de a-i familiariza cu numerele lor.
◼ După scurtă vreme deținuții s-au adaptat condițiilor și, în cea mai mare parte a timpului, vorbeau despre problemele
pe care le traversează în închisoare. Au luat regulile foarte în serios, ca și cum respectarea lor le-ar aduce beneficii,
în timp ce încălcarea acestora ar însemna dezastru pentru toți. Unii chiar au trecut de partea gardienilor și mustrau
prizonierii care nu se supuneau regulilor.
◼ A doua zi…

◼ Prizonierii au fost torturați cu insulte și ordine minore, li se dădeau sarcini inutile și plictisitoare. În
principiu prima zi a trecut fără incidente majore. Acesta este și motivul pentru care gardienii au fost luați
prin surprindere de rebeliunea care a izbucnit în cea de-a doua zi, dimineața.
◼ Așadar, în cea de-a doua zi, prizonierii închiși în prima celulă au blocat ușa acesteia cu propriile pături, au
scos capacele de stocare și au refuzat să iasă la apelul gardienilor. Pentru că lucrurile păreau că scapă de
sub control, gardienii care erau pregătiți să intre în schimbul doi, s-au oferit să lucreze ore suplimentare,
cu scopul de a ajuta la înăbușirea revoltei. Ulterior, deținuții au fost atacați cu stingătoarele de incendiu,
fără a fi supravegheați de cercetători. Paznicii au intrat apoi în fiecare celulă, au dezbrăcat prizonierii și au
scos paturile, iar cei care au fost în fruntea revoltei au fost duși la izolare.
◼ Unul dintre paznici a concluzionat că trei paznici nu sunt suficienți pentru a supraveghea deținuții și a
propus să fie folosite tactici psihologice pentru a-i putea controla pe aceștia.
◼ Gardienii au creat o ”celulă de privilegii”. Trei dintre deținuții care s-au implicat cel mai puțin în revoltă au primit
recompense. Paznicii le-au dat înapoi uniformele și paturile și le-au permis să-și spele dinții și părul. De asemenea,
ei au avut dreptul să mănânce, în fața celorlalți prizonieri, alimente speciale. Prin acest gest s-a urmărit dezbinarea
prizonierilor.
◼ Philip Zimbardo și-a propus ca experimentul să dureze două săptămâni, dar a decis să-l întrerupă după șase zile.
Christina Maslach, doctorand la Stanford a mers la interviurile cu gardienii și prizonierii și a obiectat atunci când a
văzut că deținuții sunt abuzați de paznici. Din mai mult de 50 de persoane care au vizitat închisoarea ea a fost
singura care a pus la îndoială moralitatea sa.
◼ Oamenii se adaptează cu ușurință la rolurile sociale pe care așteaptă să le joace. Mediul creat de
Zimbardo a fost un factor important în crearea comportamentului brutal al paznicilor (înainte de
începerea studiului niciunul dintre studenții care au ocupat rolul de gardian nu au prezentat tendințe
sadice).
◼ Deci, oamenii își schimbă comportamentul în funcție de situația în care sunt puși. De exemplu
gardienii și-au însușit atât de bine rolul încât au pierdut simțul identității și responsabilității personale.
◼ După ce experimentul s-a încheiat Zimbardo a intervievat participanții și majoritatea au spus că au
simțit nevoia să fie foarte implicați. Unul dintre studenții – gardian a spus că a fost surprins de el și de
ceea ce a putut face: ”I-am făcut să-și spună numărul și să-și curețe toaletele cu mâinile goale.” Un alt
paznic spunea că uneori pare a fi distractiv să acționezi autoritar, iar puterea îți poate oferi o mare
plăcere.
◼ Majoritatea studenților care au avut rolul de paznici a spus că era greu să creadă că s-au comportat atât de
agresiv și spuneau că nu știau până acum de această parte a comportamentului lor.
◼ Atunci când au fost întrebați despre gardieni, prizonierii au spus că unii erau buni, alții duri dar corecți, iar alții
cruzi.
 Eul somatic sau corporal
(configurat din percepţia,
reprezentarea şi informaţiile
privind schema corporală a
propriei persoane)

EUL are trei

Eul psihologic (include
componente trăsăturile şi structurile psihice
prin care persoana se exprimă
şi acţionează ca subiect activ,
conştient de sine şi de lume)

Eul social
 DIMENSIUNI ALE EULUI SOCIAL
1. Concepţia de sine sau latura cognitivă include
suma credinţelor şi convingerilor pe care persoana le are
despre sine,

2. Stima de sine sau latura afectivă incluzând sinteza

autoevaluărilor pozitive şi negative trăite într-un anumit
registru emoţional ce alimentează, autoîncrederea şi
calitatea imaginii de sine;

Concepţia de sine şi stima de

sine formează imaginea de sine
 DIMENSIUNI ALE EULUI SOCIAL

3. Autoprezentarea sau latura comportamentală,

rezultat direct al procesului prin care oamenii încearcă
să influenţeze asupra a ceea ce gândesc alţii despre ei
CUM SE FORMEAZĂ IMAGINEA DE
SINE?
Sursele Dinamica succeselor şi
formării eşecurilor proprii
imaginii de
sine
Opinia grupului
(grupul constituie matricea in care
se cristalizează imaginea de sine)

Comparaţia cu “altul”

Interiorizarea schemei de
manifestare a unei persoane
semnificative (părinte, profesor)
Procese psihosociale implicate in formarea imaginii de sine
TEORIA COMPARĂRII SOCIALE (L. FESTINGER)

Atunci când oamenii sunt nesiguri cu privire la

abilităţile şi opiniile lor se autoevaluează
comparându-se cu alţii asemănători.
Oamenii simt adesea nevoia unei întăriri,
unei confirmări, compararea sociala oferind
reperele obiective necesare consolidării
imaginii de sine.
 Factorii comparatiei sociale
Festinger considera ca :
şcolile absolvite,
mediul social
frecventat, constituie in mod
reşedinţa deţinuta, curent baza unei
grupul de continue comparări
apartenenţă, sociale.
statutul material al
familiei.
Procese psihosociale implicate in formarea imaginii de sine
REFLECTAREA SOCIALĂ

Concepţia pe care ne-o formam despre noi

înşine este in cea mai mare parte reflectarea
părerilor persoanelor importante din mediul
social căruia ii aparţinem , fizic si afectiv.

Oamenii sunt selectivi in alegerea sau

acceptarea unei “oglinzi sociale”.
Tendinţa generala este :

Sa acceptăm mult mai uşor opiniile celor

care proiectează asupra ns o imagine
pozitivă şi

Sa respingem prin ignorare sau raţionalizare

părerile ce sunt in dezacord cu propriile ns
opinii.
EFECTUL “OGLINZII SOCIALE”
O mare importanţă o au Părerile persoanelor
poziţia sociala şi semnificative devin
prestigiul celui care adesea repere esenţiale
îndeplineşte rolul de in formarea imaginii de
“oglindă socială”; sine.

Cu cit acestea sunt mai

înalte, cu atât efectele
sunt mai puternice si mai
persistente in timp.
EFECTUL DE “HALOU SOCIAL”
O imagine pozitivă sau negativă proiectată asupra
cuiva apropiat se răsfrânge şi asupra ns., producând
efecte indirecte.

In cazul unei imagini negative tendinţa este una de

distanţare si disociere fata de obiectul proiecţiei;

In cazul unei imagini pozitive tendinţa este una de

apropiere, chiar prin invocarea unor legături simbolice
(ca in cazul susţinătorilor unei echipe de fotbal, care se
simt personal gratulaţi si valorizaţi atunci când echipa
favorita câştigă un meci important).
 Adesea oamenii sunt dispuşi sa facă
eforturi considerabile pentru a intra in
zona de aură, sau a se alătura celor care
au succes sau ocupa o poziţie foarte
importanta.

Fenomenul are la baza o puternica

nevoie de valorizare sociala.
Procese psihosociale implicate in formarea imaginii de sine
DIFERENŢIEREA SOCIALĂ

•Diferenţierea sociala – oamenii realizează un efort intens ptr

a-si crea un eu distinctiv si original, acţionând in acest
sens atât asupra propriei persoane cit si asupra mediului
social.

•Nevoia de unicitate determina oamenii sa evite toate

situaţiile in care pot fi asemănători celorlalţi. Resurse si
eforturi deosebite vor fi investite in scopul obţinerii unei
diferenţieri şi originalităţi care sa le marcheze personalitatea
si mediul.
 Mecanisme psihosociale de
automenţinere a imaginii de sine.
Formarea imaginii de sine este un Fluctuaţiile ample sau mult
proces dinamic, condiţionat de o prea frecvente ale imaginii de
serie de factori si fenomene sine afecteaza:
psihosociale:

Interacţiunea dintre factorii echilibrul psihic,

cognitivi si afectivi,
activităţile si relaţiile individului
Interactiunea dintre procesele cu mediul social,
oglindirii sociale, comparaţiei sau
a eforturilor de diferenţiere
adaptarea individului
 Se impune necesitatea existentei unor
mecanisme de autoreglare menite sa asigure:

automenţinerea imaginii de sine si

automentinerea sistemelor atitudinale,
relaţionale si comportamentale.

Acestea sunt:
 1. Autovalidarea ipotezelor
despre sine
Pe baza informaţiilor din exterior, in urma
proceselor de reflectare si comparaţie sociala, ne
formulam anumite ipoteze despre noi înşine;

Aceste ipoteze ce au o deosebita capacitate

structurantă ptr. atitudinile si comportamentul
nostru;

Menţinerea ipotezei despre sine capătă o

deosebita funcţie motivaţionala, determinând
alegerea unui comportament social prin care
aceasta sa fie validata.
2. Afilierea selectiva la mediul
social
O alta modalitate de menţinere a imaginii de sine este
aceea de a căuta acele medii sociale (persoane, grupuri,
organizaţii, activităţi, profesii) care sa corespunda in cea
mai mare măsura aspiraţiilor si motivaţiilor esenţiale
ale persoanei.

Prin acest proces de afiliere selective oferim celorlalţi

informaţii care sa le permită să ne interpreteze in sensul
propriei imagini pe care o avem despre noi înşine.

Cercetările arata ca eforturile oamenilor de a oferi

celorlalţi informaţia care sa corespunda propriilor imagini
despre ei înşişi este cu atât mai mare cu cât exista
semnale ca aceştia nu ii apreciază in sensul dorit.
 3. Raţionalizarea opiniilor contrare – nu toate
informaţiile pe care le primim din partea celor din jur
concorda cu imaginea pe care ne-am format-o despre
noi înşine . In acest caz intra in funcţiune o serie de
mecanisme psihosociale prin care încercăm să
modificam opiniile neconcordante:

Persuasiunea Ignorarea opiniilor

nefavorabile

Amplificarea informaţiei
favorabile validării propriei “Raţionalizarea”acestora
opinii
Raţionalizarea constituie o modalitate frecventa de a
face compatibila o anumita imagine pe care ne-am
format-o despre noi înşine cu opiniile care o contrazic. In
acest caz se caută “explicaţii raţionale” cu privire la
persoana care emite asemenea opinii neconvenabile:

“nu înţelege “vrea sa se

despre ce e răzbune”
vorba”

“este invidioasa”
 STIMA DE SINE

Constituie mecanismul afectiv, energizant al eului social.

Stima de încrederea în sine

sine
cuprinde: iubirea de sine

ÎNCREDEREA ÎN SINE
Sentimentul de încredere în raport cu propria capacitate
de a gândi şi a acţiona, de a lua decizii pe baza propriilor
capacităţi şi însuşiri psihofizice.
 STIMA DE SINE
Ea este condiţionată de:

raporturile intrafamiliale, (în familia de origine,

nucleară şi extinsă),
de relaţiile parteneriale şi sociale.

Un rol important în autoapreciere îl are dinamica

succes-eşec, în diversele arii ale existenţei persoanei
(relaţii afective şi intime, profesie, performanţă fizică,
performanţă intelectuală)
 N.Branden si Coopersmith
stima de sine înaltă stima de sine scăzută
corelează cu : este asociată cu:
intuiţia, reacţiile defensive,
creativitatea, teama de nou şi
raţionalitatea, necunoscut,
flexibilitatea, iraţionalitatea,
independenţa, comportamentul de tip
capacitatea de a-şi – servil sau tiranic,
asuma şi corecta anxietate şi ostilitate.
erorile,
 Autoprezentarea

Autoprezentarea este expresia

comportamentală a eului social.

Goffman utilizând metafora inspirată a

vieţii ca „scenă” şi a oamenilor ca „actori”,
observă faptul că:
persoanele au tendinţa de a-şi asuma
anumite identităţi sociale, acţionând
conform anumitor principii şi prescripţii,
astfel încât
să minimalizeze riscul
respingerii
să crească sentimentul
de securitate şi apartenenţă la o structură
socială.

acest comportament de”faţadă” tinde să se

relaxeze în intimitate.
Arkin(1981) identifică două stiluri
de autoprezentare:
Stilul asertiv Stilul protectiv
corelează cu : corelează cu:

stima de sine înaltă şi stima de sine scăzută

stabilă şi frica de evaluare
negativă, în directă
legătură ce teama de
fi respins.
 Autoprezentarea este o strategie,
conştientă sau inconştientă, autentică sau
înşelătoare prin intermediul căreia oamenii
induc în plan social o anumită imagine
despre ei înşişi, putând controla sau
manipula anumite relaţii sau situaţii.

Ea se modelează în funcţie de scopurile

personale şi caracteristicile situaţiei sau
câmpului relaţional în care se află
persoana.
 Autoprezentarea strategică
Este efortul individului de a cuceri putere, influenţă,
simpatie
sau aprobare.

Strategiile de acest tip variază de la o situaţie la alta, asigură

totuşi două scopuri comune:
Agreabilitatea Autoglorificarea

În acest caz miza aflată în În acest caz, miza se referă la

joc este obţinerea de satisfacerea nevoii de putere sau
gratificaţie, simpatie, respect (în acest scop strădania
afecţiune. persoanelor este de a
impresiona prin cunoştinţe,
status, prestigiu, sacrificiu, etc.).
 Ce este fenomenul
Gaslighting?
formă de manipulare psihologică și emoțională în care persecutorul
încearcă (în mod conștient sau nu) să inducă cuiva un sentiment de
nesiguranță față de propriile percepții, reacții, amintiri sau credințe

un tip de abuz psihologic prin care victimele ajung să-și pună la îndoială
propria sănătate mintală, precum și veridicitatea și legitimitatea propriilor
percepții și sentimente dă nu doar că se înșală, ci că este complet
desprinsă de realitate

convingerea victimei că propria ei judecată și competență nu pot fi luate

în considerare, slăbindu-i încrederea în sine și făcând-o să-și pună la
îndoială punctele de vedere și chiar experiențele de viață. Fenomenul se
produce în timp, în mod recurent și poate fi întreținut de către una sau
mai multe personae.
Bărbații și femeile pot juca deopotrivă rolul abuzatorului, neexistând
diferențe clare între sexe; totuși, observațiile empirice ale
clinicienilor constată o predispoziție mai mare a femeilor de a apela
la ajutor de specialitate, însă asta nu le conferă automat rolul
predominant de victime.

Filmul artistic Gaslight (1944), - în care o tânără femeie, la scurt

timp după ce se căsătorește, este împinsă să creadă că își pierde
mințile de către soțul ei rău intenționat. Acesta modifică pe ascuns
sistemul de luminare cu gaz al căminului lor, timp în care neagă
faptul că alimentarea cu gaz a fost redusă, pentru a submina
încrederea soției sale în sănătatea ei mintală. Soțul propune ca ea
să fie internată într-o instituție de boli mintale, ceea ce îi va oferi
libertatea de a recupera o comoară ascunsă în casa lor, prada
constând în bijuterii furate de la o femeie în vârstă pe care el o
ucisese cu ani în urmă.
 Gaslighting

O persoană aplică manipularea, cealaltă este

dispusă să se îndoiască de propriile percepții pentru
a menține relația.

Această dinamică reflectă un tipar relational de

dependență și co-dependență, precum și o slabă
distingere dintre lumea internă și cea externă, dintre
realitatea subiectivă și cea obiectivă, o slabă
capacitate de autonomie și diferențiere în cadrul
relației.
Un element specific acestei forme de manipulare este
„răstalmăcirea vorbelor” și utilizarea cuvintelor în totală contradicție
cu propria percepție asupra evenimentului desfășurat, gaslighterul
folosind replici precum :

„Ești prea sensibil(ă)!“,

„Dacă nici eu nu îți pot spune asta, atunci cine? Eu îți vreau
binele, iar tu ești nerecunoscător(oare)!“,
„Tot tu ești supărat(ă)?!“,
„Învață să îți asumi responsabilitatea pentru ceea ce faci!“,
„Exagerezi, ca de fiecare dată!“

Starea de confuzie se instalează și victima începe să aibă

sentimente de îndoială, inadecvare, frustrare, disociere, ajungând
în punctul în care să „recunoască” față de agresor că a exagerat,
să își ceară scuze, etc, ajungând practic într-o poziție de
auto-agresiune prin disocierea de propria realitate și persoană și
identificare cu agresorul inițial-extern.
Motivația abuzatorului este direct legată de dorința
de putere și control, alegânduși victimele dintre cele
care prezintă un simț scăzut al valorii de sine, care
sunt vulnerabile și au dificultăți în a identifica,
gestiona și exprima emoții.

Alte semnale caracteristice acestui tip de abuz sunt

faptul că abuzatorul își neagă în mod constant
acțiunile și promisiunile, nu face niciodată ceea ce
spune că va face, își izolează victima și,
deasemenea întoarce alți oameni împotriva victimei
portretizând-o ca având probleme sau ca fiind
nebună
„Dubla lovitură” - reprezintă un atac verbal în două faze,
unde, după ce victima a protestat față de primul atac,
agresorul atacă din nou prin discreditarea argumentelor
făcute de victimă în apărarea sa. Această tehnică poate
fi folosită în principal doar în gaslighting, dar, poate să
apară concomitent cu alte forme de abuz emoțional,
mascând și alte agresiuni (Rietdijk, 2018).

Cel care manipulează se poate folosi de orice tactică

care îi poate asigura slăbirea barierelor emoționale ale
victimei cum ar fi să-și acopere intrigile cu gesturi
romantice, să ofere semnale mixte de respingere
urmate de idealizare a relației, cu scopul de a-și confuza
partenerul.
 Gaslighting si diferite tulburări de
personalitate

În relațiile romantice, de obicei gaslighterul apare la început șarmant,

spiritual, încrezător, dar manifestând o dorință extremă de control.
Gaslighterii sunt controlori și manipulatori desăvârșiți, provocând
adesea simțul realității, denaturând adevărul prin minciună, reținere,
triangulare și multe altele, făcându-și victimele să-și pună la îndoială
propria realitate și sănătate.

Love-bombing – reprezinta încercarea de a manipula o persoană

prin intermediul unor demonstrații de atenție și afecțiune)

Stonewalling – reprezinta copleșirea, “înghețul” emoțional ce

poate apărea in cazul unuia sau al ambilor parteneri în timpul unui
conflict
 Aceste comportamente pot avea un impact asupra sănătății mintale a

partenerilor romantici, având în vedere faptul că

studiile arată o asociere puternică între a fi autorul abuzului/violenței

partenerului intim și trăsăturile de personalitate narcisiste, precum și

antisociale (de exemplu, Fernández-Suárez et al., 2018; Regan &

Durvasula, 2016; Swogger, Walsh și Kosson, 2007).

Trăsăturile narcisiste au fost, de asemenea, asociate cu cauzarea de
suferință altora (Miller, Campbell și Pilkonis, 2007).

Mai mult, cercetările au stabilit că nivelurile ridicate de psihopatie

sunt predictive pentru abuzuri psihologice, fizice și sexuale mai
frecvente și dăunătoare (Carton & Egan, 2017; Humeny, Forth, &
Logan, 2021).

Psihopatia partenerului poate prezice, de asemenea, severitatea

simptomelor PTSD la victime (Humeny, Forth și Logan, 2022).

Agresiunea este cu atât mai accentuată cu cat există un grad de

dependență între cele două persoane, respectiv cu cât crește gradul
de dependență, cu atât crește riscul agresiunii în relație, ceea ce
poate indica o probabilitate mare ca persoanele cu o structură de
personalitate dependentă să devină victime ale gaslightingului.
Statutul si rolul persoanei
 Statutul
Defineste caracteristicile unei pozitii sociale
ocupate de individ in cadrul unei structuri : grup,
organizatie, institutie;

Fiecare dintre aceste structuri se caracterizeaza

printr-un ansamblu de pozitii articulate structural
si functional, astfel incit sa se asigure atingerea
scopurilor;

Fiecarei pozitii sociale ii sunt precizate functiile,

drepturile, indatoririle si modelele
comportamentale considerate dezirabile
Realizarea optima a finalitatii unei activitati
(atingerea unor scopuri) este conditionata de o
corecta definire si articulare a statutelor in cadrul
structurii generale a sistemului social;

In cadrul diferitelor culturi pot exista diferente

sensibile in ceea ce priveste definirea si stabilirea
functiilor unor pozitii sociale;
Atit statutele considerate individual, cit si
reteaua de statute prin care se configureaza
un sistem social indeplinesc o serie de
functii complexe :

1.Organizeaza viata sociala prin stabilirea

pozitiilor sociale si a regulilor de
subordonare si coordonare dintre acestea;

2.Asigura eficienta activitatilor sociale, prin

stabilirea functiilor si responsabilitatilor
fiecarei pozitii din structura sistemului social;
3.Regleaza raporturile interpersonale, prin
intermediul normelor si modelelor
comportamentale pe care le impun;

4.Creeaza zone de “certitudine si

predictibilitate” in cadrul vietii sociale, cu
efecte asupra climatului social si asupra
performantelor individuale si colective
 Rolul
Se defineste ca modalitatea concreta prin
care o persoana indeplineste prescriptiile
statutare;

Rolul are valoare de expresie a persoanei

care ocupa un anumit statut, fiind rezultaul
unei intractiuni dinamice intre normele si
modelele impuse unei anumite pozitii
sociale si trasaturile/caracterisiticile de
personalitate ale individului
 Comportamentul de rol al unei persoane aflata
intr-o anumita situatie sociala depinde de o
multitudine de factori cum ar fi :

A.modul in care persoana percepe prescriptiile si

modelele aferente statutului pe care il ocupa;

B.aptitudinile si capacitatile reale de care dispune

pentru a obiectiva rolul pe care trebuie sa il joace;

C.imaginea de sine
D.sistemul de relatii interpersonale in care urmeaza
a se desfasura rolul respectiv;

E.experienta personala acumulata in situatii

similare;

F.natura si calitatea statutelor conexe pe care le

ocupa : statutul social (prestigiul social in cadrul
grupului sau institutiei), statutul economic, statutul
cultural si profesional (nivelul de instructie si
prestigiul profesional);

G.particularitatile grupului sau institutiei in cadrul

careia se desfasoara rolul respectiv (tipul grupului
sau institutiei, gradul de formalism sau liberalism pe
care il promoveaza, permeabilitatea la inovatie)
Intre notiunile de statut si rol exista un raport de
complementaritate :

● Statutul desemneaza aspectul static si structural al

pozitiei ocupate, ale carei determinatii sunt preponderent
socio-culturale;

● Rolul desemneaza aspectul dinamic si particularizat al

comportamentului persoanei care ocupa respectiva
pozitie, avind determinatii preponderent psihoindividuale
si psihosociale
 Fobiile
sociale
Prof.Univ.Dr. Laurentiu MITROFAN
Definirea fobiilor
Termenul de fobie provine de la zeul grec Phobos care
putea provoca teroare și panică dușmanilor săi

și se referă la
teamă irațională și persistentă față de
o persoană,
un obiect,
situație,
senzație sau
stimul.
Definirea fobiilor

Fobia este o frică puternică, irațională însoțită de

manifestări psiho-fiziologice care se declanșează în
prezența unui anumit stimul (obiect, animal, persoană)
sau într-o anumită situație,

frică care afectează întreg comportamentul și

conduita persoanei și care pe termen lung poate
duce la inadaptare pe plan interpersonal,
profesional sau social.
Definirea fobiilor

Individul nu își poate explica sau înțelege fobia

și nu are control asupra reacțiilor sale invadate
de teamă.

Adultul conștientizează natura fobiei, pe care o

consideră excesivă și nejustificată, trăsătură ce
diferențiază fobia de alte tulburări anxioase
(tulburarea anxioasă generalizată, atacul de panică,
etc.).
Fobia poate fi :

•o tulburare de sine stătătoare,

•un simptom asociat unor alte fobii sau

• un simptom al unor tulburări de personalitate

(tulburarea de personalitate anxios-evitantă,
tulburarea de personalitate schizoidă)

• în unele cazuri chiar și un simptom al bolilor

psihice.
Simptomatologia fobiilor și consecințele în
plan individual și social

• Simptome fiziologice: tahicardie, transpirație abundentă,

tremor, senzație de sufocare, senzație de gol în stomac, senzație de
nod în gât, paloare sau dimpotrivă, înroșirea feței, gâtului, pieptului,
dureri sau disconfort în piept, dureri de cap, amețeală, senzație de
greață, vomă, nevoia de micțiune frecventă, diaree, tensiune sau
slăbiciune musculară, anorexie, tulburări ale somnului, leșin; în
unele cazuri poate apărea și atacul de panică);
• Simptome psihologice, mentale. Este vorba de o serie de
gânduri și trăiri, care pe lângă teama pe care o experimentează
individul pot fi: jenă, rușine, anxietate, nevoia de fugă, de evitare,
dorința de a se ascunde, nevoia de a fi însoțit sau de a se afla într-un
mediu securizant, gândul morții iminente, și altele.
• Simptome comportamentale. Acestea se referă la formele pe
care le îmbracă conduita individului în plan intim, relațional,
socio-profesional.

Enăchescu C. (2005)
• conduite de evitare (individul își organizează comportamentul și
viața pentru a evita confruntarea cu situația/stimulul fobic),
• conduite de asigurare (individul caută prezența unei persoane
apropiate pentru a avea siguranță în cazul unei situații fobogene) și
• conduite de fugă (cu hiperactivitate ca adoptare a unui atitudini
de bravură sau de sfidare a situației traumatizante).
Sociofobia

• teama de societate sau de oameni în general.

• Este frica extremă de a interacționa cu ceilalți, de a te

simți evaluat, criticat, stânjenit în public.

• Comportamentele acestor persoane variază

▫ de la a nu se putea exprima în public,
▫ a nu putea mânca în public,
▫ a evita mersul la toalete publice
până la
▫ a nu interacționa cu nimeni în mediul social.
• Sociofobii se tem frecvent de propriile lor reacții, se tem că
mâinile le vor tremura atunci când mănâncă sau când scriu și care
urmare vor avea tendința să evite pe cât posibil restaurantele, băncile,
ghișeele publice, etc.

• Foarte frecvent evită contactul ochi-în-ochi atunci când sunt

nevoiți să vorbească cu altă persoană, păstrează o distanță foarte
mare față de interlocutor și uneori se ascund sau încearcă să nu
atragă atenția asupra lor sub nici o formă uneori rostesc foarte puține
cuvinte.

• Unii indivizi traversează strada pentru a evita întâlnirea cu o persoană

pe care o cunosc. Alți sociofobi se tem să meargă la petreceri, mai ales
la acelea la care sunt invitate persoane pe ei nu le cunosc.
• Paradoxal, în unele cazuri, deși aceste persoane fac tot
posibilul să rămână în umbră, ele ies în evidență tocmai
prin gesturile lor de evitare și prin reacțiile psiho-somatice.

• Mulți dintre cei care suferă de această fobie suferă de o timiditate

excesivă.

• Este de menționat faptul că mulți agorafobi prezintă simptomele

sociofobiei, pe când sociofobii prezintă într-o mică măsură
simptomele agorafobiei.

• Sociofobii acuză frecvent dureri de ceafă, gât, umeri, înțepături în

piept, gol în stomac și uneori senzația extrem de presantă de a urina.
• În general, aceste persoane își descriu experiența ca fiind una
terifiantă.

• Sentimente de incertitudine și neajutorare dublate de ruminații

privind potențiale pericole în viitor își pun amprenta asupra
existenței persoanei și încet, încet ajung să creadă despre ei că
ar fi ciudați, incompetenți, lași, neatrăgători, respingători,
toate acestea cristalizându-se într-un sentiment de deznădejde.

• Fobia socială diferă de alte stări anxioase și prin faptul că individul

încearcă să mascheze manifestările fizice ale fricii, astfel:
▫ purtarea ochelarilor fumurii,
▫ pălării,
▫ șepci,
▫ make-up,
▫ gulere lungi.
• Unii sociofobi utilizează alcool, medicamente sau droguri care
acționează ca niște inhibitori ai sistemului nervos
supraexcitat; astfel se reduc palpitațiile, tremurul mâinilor,
dar pe termen lung pot provoca dependența sau alte probleme
fiziologice.

• Cazurile de sociofobie nu sunt niciodată identice, chiar dacă

vorbim de apartenența la spațiul socio-cultural.

• Sociofobii diferă prin amploarea manifestărilor somatice,

numărul de situații sociale generatoare, manieră în care este
raportată frica (diferențe cantitative) și prin faptul că unii
experimentează panică, alții roșeața sau tremor (diferențe
calitative) .
• Fobiile sociale de obicei încep în adolescență sau la
maturitate (vârstele de debut fiind de la 15 la 32 de ani).

• În mod frecvent fobiile sociale sunt acompaniate de un

nivel înalt de anxietate generalizată.

• Unele fobii sociale încep să se dezvolte de-a lungul anilor

dar, există cazuri în care un anumit eveniment ce se
precipită să fie hotărâtor.
• Comportamentul părinților poate avea o influență
majoră asupra acelora care dezvoltă fobii sociale (de
exemplu, părinții care au puțini prieteni și sunt anxioși
social îi pot influența pe copii lor să aibă comportamente
similare).

• Spre deosebire de fobiile specifice pe măsură ce individul

înaintează în vârstă fobiile sociale persistă.

• Astfel această tulburare va ajunge să se intersecteze cu

universul interpersonal al individului, să-i afecteze
relațiile intime și să-l ducă chiar la depresie.
FOBIILE SOCIALE
• Allodoxafobia

• teama de opiniile celorlalți.

• Poate fi asociată cu teama de critică sau
chiar de propriile opinii.
• Se întâlnește la sociofobi.

• Antropofobia

• teama de oameni, de mulţime, societate.

• Anuptafobia
• teama de a rămâne singur, teama de burlăcie.
• Mulți oameni se tem de singurătate pentru că văd lumea
populată de cupluri. Se tem să nu rămâne singuri pentru
că nu doresc să fie percepuți ca fiind diferiți de ceilalți
oameni.

• Aphefobia,
(Haptefobia, Tixofobia)
• teama de a fi atins.
• Această frică corelează cu fobia socială. În unele cazuri se
poate asocia cu temerile de natură sexuală.
• Unele persoane se tem să fie atinse pentru că au frică de
contaminare.
• Atelofobia

• teama de imperfecţiune.
• Persoanele afectate de această fobie suferă de cele mai multe
ori de tulburarea obsesiv-compulsivă și se tem constant că nu
fac totul impecabil, sau că ar putea comite vreo eroare în ceea
ce întreprind, în acțiunile rutiniere, ceea ce îi conduce la a face
verificări și reverificări perpetue.

• Teama de a nu face totul perfect provine și dintr-o nevoie

acerbă de a fi aprobați de ceilalți și apreciați, din intoleranța la
critică.

• Foarte multe fobii își au rădăcina în teama imperfecțiune.

• Persoanele atelofobe pot avea mari dificultăți în a merge la un
interviu, a mânca în fața altor persoane, a vorbi la telefon, a
vorbi în public, etc.
Atichifobia (Cacorafobia)

• teama de eşec.
• Această fobie apare la :
▫ persoanele cu o stimă de sine scăzută,
▫ cu o structură de personalitate anxioasă,
▫ la cei care au teamă de a nu fi ridiculizați de către
ceilalți pentru eșecuri,
▫ cei care se tem să-și asume riscuri se tem și de
eșec și au așteptări și standarde nerealiste.
• Autodisomofobia

• teama de a nu răspândi mirosuri neplăcute,

• de a fi impregnat cu mirosuri repugnante.

• Această fobie se combină de cele mai multe ori

cu automisofobia, ambele fiind asociate
tulburării obsesiv-compulsive, și, se traduc în
spălări excesive sau chiar evitarea contactelor
sociale.
• Cacotenofobie (Petofobie)

• teama de nu se face de râs în public din pricina unor

tulburări de control sfincterian, de a nu flatula în
public.

• Cainofobia (Cainotofobia, Neofobia)

• teama de noutate, de lucruri sau idei noi.

• Persoanele care suferă de această fobie duc o viață
rutinieră, evitând să desfășoare activități noi, să
viziteze locuri noi, să-și schimbe domiciliul, locuința,
să călătorească, uneori chiar să-și schimbe
garderoba.
• Catagelofobia (Katagelofobia)
• teama de ridicol, de a fi ridiculizat, de a se face
de râs. Se asociază cu intoleranța la critică.

• Chenofobie (Agiofobia, Dromofobia)

• teama de a fi în stradă, teama de străzi , de a
traversa străzile.
• Se asociază temerii de a nu fi lovit de o mașină,
sau de teama de mulțimi.
• Foarte mulți agorafobi se tem să traverse
străzile.
• Această frică este legată de agorafobie și
topofobie (teama de anumite locuri).
• Corofobia
• teama de a dansa.
• Poate fi o fobie socială, sau poate avea cauze mai adânci
cum este teama de a intra în contact mai apropiat cu o
persoană de sex opus, teama de a fi atins. Poate fi
asociată cu teama față de sexul opus sau cu fricile de
natură sexuală.

• Decidofobia
• teama de a lua decizii.
• Unele persoane anxioase găsesc dificil a lua decizii, a face
alegeri (de la cele mai simple, cum ar fi ce anume să
îmbrace, până la cele mai complexe, cum ar fi a se
căsători sau nu). Anxietatea legată de luarea deciziilor
este strâns legată de o stimă de sine scăzută, de
neîncrederea în forțele proprii.
• Deipnofobia

• teama de a cina sau de conversaţiile care au loc în timpul

cinei sau după masă.
• Persoanele care suferă de o astfel de fobie, mănâncă în
liniște și stau ușor retrași față de ceilalți meseni.
• Aceste persoane pot suferi de asemenea, de teama de a
nu se îneca, de a vorbi cu gura plină, de a nu părea
ridicoli când deschid gura să vorbească, de teama de a nu
fi criticați.

• Demofobia (Enoclofobia, Oclofobia)

• teama de mulţime, de gloată.

• Cele mai multe persoane care suferă de agorafobie, se
tem de mulțimi. Teama de mulțimi se asociază cu teama
de nu se afla într-un loc sigur.
• Didaskaleinofobia (Scolionofobia)

• teama de a merge la școală.

• A nu se confunda cu absenteismul!

• Didaskaleinofobia reprezintă teama exagerată de a

merge la școală, sau mai precis teama de a părăsi mediul
familial, de a pleca de lângă părinți (teama de separare).

• Foarte mulți copii prezintă la un moment sau altul

anxietate față de școală, însă, cei care sunt suferă de
această fobie manifestă o teamă exagerată însoțită de un
refuz de a merge la școală ce se întinde pe o perioadă
foarte mare de timp.
• Didaskaleinofobia își are originea în frici care sunt conectate fie la
mediul școlar, fie la cel familial, cum sunt teama de învățător,
profesor, de anumiți colegi, de directorul școlii, frica de examinare;
pentru cei mai mulți, însă, această frică este un simptom al
sindromului de separare.

• În cazul multor copii, această fobie apare ca urmare a traversării

unor perioade de stres sau traumatice cum sunt
▫ moartea unui animal drag,
▫ îmbolnăvirea copilului sau a unui părinte,
▫ pierderea unui apropiat, a unei rude,
▫ divorțul părinților,
▫ mutarea într-o altă locuință sau oraș,
▫ schimbarea școlii.
• Fobia școlară este identificată cel mai frecvent atunci când copilul
acuză anumite simptome doar în timpul zilelor de școală, nu și în
week-end sau vacanțe.

• Printre aceste simptome enumerăm:

▫ dureri de cap,
▫ greață,
▫ vomă,
▫ diaree,
▫ anorexie,
▫ dureri de burtă, de gât,
▫ slăbiciune,
▫ stări de leșin și altele.
• Doxofobia
• teama de a primi laude.

• Emetofobia
• teama de a vomita, mai ales în public.

• Ergofobia
• teama de muncă, de a munci, de a întreprinde
ceva.
• Poate fi legată de anxietatea socială, de
perfecționism, sau de teama de efort, stres.
• Eritrofobia (Eritofobia, Ereutofobie)

• teama de a nu roşi în public.

• Se întâlnește la persoanele cu o stimă de sine
scăzută și cu probleme de adaptare socială.

• Eufobia

• teama la auzul veştilor bune.

Filemafobia
(Filematofobia)
teama de sărut.
Se poate asocia cu teama de a nu contacta anumiți
germeni, microbi; totodată, poate fi vorba de
teama de intimitate.

Filofobia
teama de a se îndrăgosti sau de a iubi.
• Gelotofobia
• teama de nu a fi luat în derâdere.

• Principalele cauze ale gelotofobiei sunt experiențele

recurente de tip traumatizant, din copilărie și
adolescență, situații în care persoanele în cauză nu
au fost luate în serios sau au fost ridiculizate de
foarte multe ori.

• Exista un pattern specific al mișcărilor corpului

acestor pacienți: mișcări ciudate, similare celor ale
păpușilor de lemn
• sindromul Pinocchio.
• Consecințele gelotofobiei, sunt simptome psihosomatice cum ar fi:
▫ tremor,
▫ amețeală,
▫ dureri de cap,
▫ tulburări ale somnului,
▫ lipsa de spontaneitate, bucurie, entuziasm,
▫ înfățișare glacială,
▫ lipsa umorului (acesta nu apare niciodată ca o experiență socială
plăcută),
▫ sindromul Pinocchio, psiho-rigiditate,
▫ și chiar izolare socială.

• Gelotofobii au mari probleme în a-și controla emoțiile,

controlându-se foarte mult.
• Principalele aspecte ale sferei emoționale dominante în
comportamentul și conduita lor sunt:
▫ nivelul scăzut de bucurie și
▫ nivelul înalt de frică și rușine.

• Gelotofobii nu au abilitatea de a înțelege diferența dintre

diferite tipuri de umor (de la cel mai nevinovat până la cel mai
acid).
• Acest lucru înseamnă că dacă cineva încearcă să fie jovial sau
prietenos cu un gelotofob probabilitatea ca tendința acestuia
să fie interpretată eronat este foarte mare.
• Gimnofobia
• teama de nuditate.
• Datorită acestei temeri individul poate refuza să
meargă la medic.

• Glossofobia
• teama de a vorbi în public.
• Se caracterizează prin disconfort fizic puternic,
amețeală, chiar atac de panică înaintea și în timpul
discursului public.
• Este una din cele mai întâlnite frici ale oamenilor.
• Se asociază cu frica de a nu fi pus în situații jenante,
de a nu fi umilit în public, etc.
• Oftalmofobia (Scopofobia,Scoptofobia)

• teama de a fi privit insistent

• Pselismofobia

• teama de bâlbâială.
• Shopofobia

• teama de a face cumpărături.

• Se asociază cu agorafobia sau cu teama de a fi văzut în public.
• Persoanele care suferă de această fobie, au o stimă de sine scăzută,
nu au încredere în alegerile pe care le fac, sunt indecise, se tem să nu
fie ridiculizați datorită felului în care arată, se tem să intre în contact
cu străinii.

• Opusul este mania cumpărăturilor (shopaholism).

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ
SEMINAR 3 – EUL SOCIAL
Cum m-aș Ce părere Ce simt față Ce 3 măști
caracteriz am despre de mine?
părere au sociale –
a în 3 mine? (atât în atitudini
(bazându-m legătură cu ceilalți
cuvinte? pe care le
ă pe cele 3 ceea ce am despre
(fizic, trăsături expus mai manifest în
comporta mine? diverse
descrise devreme,
mental, anterior, cât și în contexte
social) sau altele) general) sociale
CINE SUNT EU?

◼ Sunt o persoana cu un suflet mare, plina de iubire, cu incredere in oameni si in mine si cu zambetul pe
buze. Sunt in cautarea mea de a fi cea mai buna varianta a mea si lucrez la asta zi de zi. Uneori am
probleme cu increderea in mine si ma sabotez singura, ma critic prea mult sau ma judec. Insa,
maturizandu-ma cu timpul, am inceput sa realizez ca este normal sa mai si gresim si ca invatarea din
greselile noastre ne va ajuta sa ne dezvoltam si sa crestem frumos.

◼ Dacă m-aș gândi din punct de vedere al rolurilor impuse de societate, sunt fiică, soră, prietenă,
studentă, uneori mai aproape de așteptările celor din jur, alteori mai aproape de propriile nevoi și
țeluri. Dincolo de aceste roluri, sunt doar eu, o ființă unică, dar care treptat s-a îndepărtat de la
autenticitatea sa, în favoarea condiționărilor sociale și a nevoii de a fi acceptată, iubită.
◼ Privind din alta perspectiva lucrurile, ca toti ceilalti, si eu am defecte. Destule. Cred ca unul principal ar fi neputinta in
ceea ce priveste stapanirea de sine. Lucrez continuu la acest aspect si cred ca vreodata, voi reusi. Prin faptul ca
stapanirea de sine pentru mine reprezinta o lacuna, ma face sa trag uneori concluzii pripite despre mine. Totodata,
acest lucru ii afecteaza si pe cei din jur. Uneori imi vars furia pe anumite persoane, spun lucruri pe care nu ar trebui
sa le spun, iar mai tarziu, regret cele intamplate. Prin raspunsul la intrebarea ‘’Cine sunt eu?’’ trebuie sa ne
recunoastem si defectele si sa incercam sa le remediem.

◼ De știut despre mine neapărat, este că îmi plac oamenii în mod deosebit, aș putea spune că ei sunt pasiunea mea,
dacă asta nu sună deplasat. Pentru mine, sufletul uman este ca un cub rubic pe care mi-aș dori mult să îl cunosc, nu
neapărat să îl și rezolv pe culori; e frumos așa în culori, oricum.
 Eul somatic sau corporal
(configurat din percepţia,
reprezentarea şi informaţiile
privind schema corporală a
propriei persoane)

EUL are trei

Eul psihologic (include
componente trăsăturile şi structurile psihice
prin care persoana se exprimă
şi acţionează ca subiect activ,
conştient de sine şi de lume)

Eul social
DIMENSIUNI ALE EULUI SOCIAL
1. Concepţia de sine sau latura cognitivă include
suma credinţelor şi convingerilor pe care persoana le are
despre sine,

2. Stima de sine sau latura afectivă incluzând sinteza

autoevaluărilor pozitive şi negative trăite într-un anumit
registru emoţional ce alimentează, autoîncrederea şi
calitatea imaginii de sine;

Concepţia de sine şi stima de

sine formează imaginea de sine
DIMENSIUNI ALE EULUI SOCIAL

3. Autoprezentarea sau latura comportamentală,

rezultat direct al procesului prin care oamenii încearcă
să influenţeze asupra a ceea ce gândesc alţii despre ei
TEORIA COMPARĂRII SOCIALE (FESTINGER, 1954)

◼ Atunci când oamenii sunt nesiguri cu privire la abilităţile şi opiniile lor se autoevaluează comparându-se cu alţii
asemănători.

◼ Oamenii simt adesea nevoia unei întăriri, unei confirmări, compararea sociala oferind reperele obiective necesare
consolidării imaginii de sine.
COMPARAREA SOCIALĂ AZI

◼ McComb, Mills (2022) – compararea socială mediată de social media crește nivelul de instatisfacție cu privire la
propria imagine corporală.
(https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S1740144521001546)
◼ Compararea socială prin intermediul facebook conduce la o scădere a stimei de sine (Cramer et al, 2016) -
https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S0747563216305398
DINAMICA EȘEC – SUCCES ÎN FORMAREA IMAGINII DE SINE

◼ Gândește-te la o experiență de succes pe care ai avut-o. În ce fel te-a influențat aceasta? Ce părere ți-ai format
despre sine? Ce părere și-au format ceilalți? Ce ai simțit față de sine?

◼ Dar o experiență perceputa ca eșec, în ce fel te-a influențat?

EFECTUL OGLINZII SOCIALE

◼ Părerile persoanelor semnificative devin adesea repere esenţiale in formarea imaginii de sine.
Procesul socializarii

Valori,norme sociale si modele

culturale
 Socializare
• Un proces obiectiv prin care individul
asimileaza, interiorizeaza si exercita activ
un ansamblu de

• valori,
• norme
• modele socioculturale;
 Procesul socializarii
• Desfasurat in ontogeneza,

• sub influenta directa a familiei, scolii,

• socializarea nu inseamna preluarea pasiva

de valori so modele culturale, ci o
asimilare si o adaptare a respectivelor
influente la specificul propriei personalitati
• Socializarea modeleaza personalitatea la nivelul
tuturor componentelor sale : cognitive, afective,
atitudinale, comportamentale si relationale;

• Prin socializare experienta sociala se converteste in

scheme formative individuale, asigurindu-se astfel
insertia activa a subiectului in structurile generale
ale comunitatii;

• Modelarea de catre structurile sociale a conduitelor

individuale se realizeaza prin intermediul unui
sistem de valori,norme si modele comportamentale
si atitudinale;
 VALORILE
• Sunt principii generale de larga
consensualitate, care exprima ceea ce
este esential si ceea ce este pretuit in
concordanta cu scopurile si idealurile unei
comunitati.

• Valorile sunt acele repere in raport cu care

se elaboreaza seturile atitudinale si
comportamentale dezirabile social;
• Implicit rezulta ca valorile au si o functie
normativa, derivind din capacitatea acestora
de a stabili criterii de evaluare si orientare a
comportamentelor sociale;

• Asimilarea sistemului axiologic specific unei

comunitati reprezinta o dimensiune principala
a procesului de socializare si invatare sociala
• Caracterul prosocial,
• antisocial sau
• deviant al comportamentelor individuale
depinde in mod esential de

• asimilarea si interiorizarea valorilor si

normelor sociale;

• mai mult de atat - sistemul axiologic devine

un nucleu functional al personalitatii;
 NORMELE SOCIALE
• reprezinta reguli standardizate de
conduita, recunoscute si practicate de
majoritatea membrilor unei comunitati

• si a caror incalcare atrage dupa sine

sanctiuni specifice
• Norma sociala constituie

• media opiniilor, atitudinilor si

comportamentelor acceptate social,prin care
se stabilesc limitele intre care sunt acceptate
variatiile reactiilor psihosociale individuale;
 NORMELE SOCIALE
• In functie de domeniul vietii sociale in care
actioneaza, normele pot fi
• morale,
• juridice,
• religioase,
• economice,
• educationale sau de
• relationare interpersonala in diferite
grupuri
 Normele indeplinesc o serie de functii importante
in viata sociala,dintre care:

• Prin intermediul normelor se exercita controlul

social asupra membrilor comunitatii, grupul fiind
principalul mediator in procesul controlului
respectarii prescriptiilor cit si in exercitarea de
sanctiuni in cazul incalcarii limitelor acceptate
consensual;

• Regleaza relatiile interpersonale, oferind reperele

necesare elaborarii eficiente a propriului
comportament;
• Reduc anxietatea in cursul desfasurarii unor
situatii sociale inedite,in masura in care ofera
“zone de certitudine” comportamentala si
relationala;

• Eficientizeaza activitatile sociale, datorita

utilizarii unor scheme comportamentale
standardizate
 MODELELE CULTURALE
• Reprezinta scheme atitudinale si
comportamentale exemplare in raport cu
un anumit sistem normativ;

• ele indeplinesc functia de referential

pentru conduitele individuale, de grup si
organizationale
 Devianta
• Reprezinta o încălcare a normelor sau regulilor
unui grup sau unei societăți care atrage dupa
sine o sanctiune pentru cel in cauza.

• Ceea ce este considerat comportament deviant

sau caracteristici ale acestuia variază de la
societate la societate, de la un sector al societății
la altul, de la un grup la altul, de la un context
social la altul și de la o perioadă la alta.
Teoriile explicative ale deviantei
• 1.Teoria anomiei (Merton, 1968)

• Atunci cand exista o discrepanta intre obiectivele si

standardele propuse de catre o societate si mijloacele
sau conditiile efective de atingere a acestora se creeaza
o stare de tensiune si de dezorientare normativa
denumita anomie.

• Anomia este un proces prin care structurile sociale

creeaza ele insele conditiile incalcarii codului moral;
datorita implicatiilor sale psihosociale, anomia capata
valoare explicativa pentru multe din fenomenele
disfunctionale ale lumii contemporane cum ar fi:
devianta, delincventa sau suicidul.
Tipuri de raspunsuri la starea de anomie (Merton -
Social Theory and Social Structure,1968) :

• a.Conformarea – acest tip de raspuns individul inseamna

acceptarea scopurilor dezirabile social cat si a mijloacelor
legitime de atingerea a acestora.

• b.Inovarea – este un tip de raspuns prin care individul are un

comportament ce exprima acceptarea scopurilor sociale si
respingerea mijloacelor institutionale pentru atingerea lor.
Concret presupune adoptarea unor mijloace dezaprobate
social insa eficiente in atingerea scopurilor social dezirabile.
Aici pot sa intre diferite tipuri de excrocherii dar si
comportamentele periculoase adoptate de cei care militeaza
pentru pastrarea mediului sau salvarea unor specii pe cale de
disparitie in contextual urbanizarii excesive sau al
tehnologizarii abuzive.
• c.Ritualismul – reprezinta ansamblul de comportamente prin
care sunt respinse scopurile sociale dar sunt acceptate si
hiper valorizate mijloacele institutionale legitime. Exemple –
rigiditatea birocratica, supunerea oarba in fata ordinelor.

• d.Retragerea – aici intra indivizii care nu au acces la

mijloacele legitime (de atingere a scopurilor dezirabile social)
si care nu pot adopta nici mijloace ilegitime eficace,
aflandu-se intr-un dublu conflict. Starea de tensiune
emotionala puternica (anxietate) este transformata in
resemnare si apatie sociala, individul neavand alte
mecanisme de coping. In aceasta categorie se regasesc
persoanele marginalizate social – alcoolicii, prostituatele,
dependentii de droguri, vagabonzii. Acest tip de reactie poate
sa apara si ca urmare a unor esecuri existentiale repetate
insa poate sa fie generata si de o conditie psihopatologica
(spre exp. existenta unor psihoze).
• e.Rebeliunea - este caracterizata de
respingerea si a scopurilor dezirabile social dar
si a mijloacelor legitime de atingere a acestora.

• Cei care intra in aceasta categorie isi doresc

inlocuirea fostului sistem normativ cu unul nou,
iar deziluzia socio-culturala ii impinge sa adopte
si comportamente extreme.
 2.Teoria frustrarii legate de statut
(Cohen,1955)
• Societatea valorizeaza si incurajeaza obtinerea unui
statut inalt insa nu ofera si mijloacele obtinerii acestuia in
acelasi fel pentru oameni aflati in structuri sociale
diferite; astfel indivizii din clasele de jos ale societatii se
vor angaja in acte deviante pentru a obtine statutul
valorizat social.

• Teoria lui Cohen este destul de asemanatoare cu teoria

lui Merton, in sensul ca inlocuieste de fapt “succesul”
valorizat social cu “statutul” valorizat social, dar are un
grad inalt de obiectivare in statisticile infractionale in care
intr-adevar, predomina tinerii aflati in clasele de jos.
• Modelele introiectate in procesul socializarii sunt diferite in
ceea ce priveste tinerii din clasele de mijloc versus cei din
clasele de jos; anumite paternuri comportamentale sunt
deprinse ca urmare a apartenentei intr-un anumit mediu
familial si altele complet diferite sunt deprinse in alte medii
familial.

• De pilda, politetea, respectul pentru proprietatea altuia,

curtoazia creeaza premisele unei adaptari sociale mult mai
bune decat reactiile violente sau ostilitatea.

• Ca urmare, se creeaza o frustrare legata de atingerea

statutului, ceea ce il impinge pe tanarul din clasa de jos sa isi
creeze propriile standarde in subcultura delincventa. Aceasta
ofera o solutie la frustrarea legata de statut, iar apartenenta la
o astfel de subcultura este o solutie pentru cei aflati in
imposibilitatea satisfacerii criteriilor sistemului de statut
respectabil.
3. Teoria oportunitatilor diferentiale
(Cloward si Ohlin, 1960)

• Potrivit acestei teorii mijloacele de a devia cu

success sunt accesibile diferentiat, respectiv
doar anumiti indivizi au acces la mijloacele
ilegitime pentru obtinerea unui statut sau
indeplinirea unui scop.

• Teoria celor doi autori afirma ca lipsa de acces

la mijloacele legitime de atingere a scopului nu
trebuie echivalata cu accesul deschis la
mijloacele de deviere.
• In cadrul subculturilor oamenii invata sa se adapteze
la frustrarile generate de insatisfactia privind pozitia
sociala, insa modalitatea concreta prin care fac
acest lucru nu este identica pentru toti.

• Subcultura devianta/delincventa ofera mijloace si

oportunitati in special tinerilor din clasa de jos, tineri
care se integreaza foarte usor si care prezinta o
anumita capacitate de adaptare (respectiv, cei care
sunt dispusi sa isi riste viata sau sa se raneasca in
diferite conflicte violente, in acte de talharie, furturi
sau hartuire).
• Cei care nu se pot integra intr-o astfel de subcultura,
se confrunta cu un dublu esec – pe de o parte nu au
acces la canalele legitime iar pe de alta parte nu
reusesc sa obtina statut nici in mediul in care se
valorizeaza exclusive canalele si mijloacele
ilegitime.

• Mecanismul de evadare ales de indivd poate fi intr-o

masura si mai mare deviant datorita dublului sau
esec, iar subcultura in care aluneca este cea a
persoanelor consumatoare de droguri sau/si alcool.
 4. Teoriile invatarii sociale –
comportamentul deviant este invatat prin
interactiunea cu ceilalti

• 4.1.Teoria asocierilor diferentiale – Edwin Sutherland

(1939)

• Aceasta teorie afirma faptul ca atunci cand un individ se

asociaza mai degraba cu indivizi ce au comportament
deviant decat cu indivizi ce au un comportament
conformist, probabilitatea de a dezvolta la randul lui un
comportament deviant este crescuta.
• Asocierea diferentiala are o dubla conotatie – una
comportamental interactionala si una normativa.

• Prima face referire la interactiunea cu ceilalti si preluarea

comportamentelor lor conformiste sau deviante; cea de a
doua indicand prezenta unor valori si norme diferite la
care este expus individul in timpul asocierii (de pilda, un
copil desi creste intr-o familie in care nu exista conflicte,
preia comportamentul violent din mediul scolar).

• Deci, sursa preluarii comportamentelor deviante o

constituie atat grupul primar (familia de origine, familia
extinsa) cat si grupul secundar (scoala, grupul de
vecinatate, prietenii, grupul de petrecere a timpului liber).
 4.2. Teoria identificarii diferentiale
(Glaser, 1956)
• Sustinand faptul ca teoria lui Sutherland ofera o imagine
“mecanica” asupra deviantei, Glaser a evidentiat faptul
ca individul nu poate dezvolta comportament deviant
doar prin simpla asociere cu alti indivizi deviant si ca nu
poate fi ignorat rolul propriei vointe precum si
capacitatea individului de a face anumite alegeri si de a
lua anumite decizii.

• Ideea de baza a teoriei identificarii diferentiale elaborate

de Glasier (1956) este urmatoarea : asocierea cu indivizi
devianti poate sa nu fie insotita de urmari grave decat
daca individul se identifica cu acestia.
 4.3. Teoria intaririi diferentiale a
comportamentului deviant (Burgess si Akers,1966)

• Procesul de intarire pozitiva se reflecta in urmatoarea asumptie –

probabilitatea ca un act sa fie comis sau repetat creste proportional
cu recompensele atasate (statut, bani, placere, obtinerea aprobarii).

• Procesul de intarire negativa se reflecta in urmatoarea asumptie –

probabilitatea ca un act sa fie comis sau repetat descreste
proportional cu sanctiunile sau pedepsele atasate.

• Diferitele tipuri de comportamente vor depinde de frecventa si

valoarea atasata intaririlor sociale specifice fiecaruia, astfel incat
cele mai recompensate comportamente sunt alese a fi adoptate, iar
cele mai sanctionate vor fi evitate.
5.Teoria controlului social – sustine ca lipsa
de control social genereaza devianta

5.1.Travis Hirschi (1969) – Legatura sociala

• O legatura puternica realizata cu societatea reprezinta

factorul esential al conformarii, iar devianta rezulta in
urma slabirii sau ruperii legaturilor dintre individ si
societate.
• Social bond (legatura sociala) reprezinta conceptul
cheie al teoriei controlului social potrivit lui Hirschi
(1969). Acesta descrie patru modalitati principale prin
care se realizeaza conexiunea dintre individ si societate,
respectiv – atasamentul, angajamentul, implicarea si
credinta in validitatea morala a regulilor sociale.
• Atasamentul reprezinta legatura emotionala creata cu familia,
prieteni, persoane apropiate sau institutii (scoala).

• Angajamentul reprezinta dimensiunea rationala a legaturii sociale –

individul investeste timp si energie intr-o serie de activitati
conventionale cum ar fi nivelul de educatie, obtinerea unui job,
imbunatatirea statututului profesional, dobandirea reputatiei intr-un
domeniu. Incalcarea normelor sociale inseamna afectarea
prestigiului, reputatiei, statutului si chiar a resurselor materiale astfel
incat aceasta este si o modalitate indirecta prin care societatea se
asigura ca membrii vor continua sa respecte normele si prescriptiile
sociale.

• Implicarea semnifica participarea membrilor societatii la actiuni si

activitati dezirabile social astfel incat nu au timpul si energia
comiterii unor comportamente deviante. Odata angajate in activitati
conventionale de tipul programelor de lucru, oportunitatile comiterii
actelor deviante se ivesc mult mai rar.

• Credinta in validitatea morala a regulilor sociale

• Teoria formulata de Hirschi arata faptul ca

• atunci cand cele patru aspecte reprezinta fatetele unei

conexiuni puternice cu modul de functionare al societatii
per ansamblu, individul are tendinta de respecta
normele, iar atunci cand aceasta conexiune este una
slaba iar elementele componente sunt lacunare si
disfunctionale, tendinta individului de a dezvolta
comportamente deviante este una crescuta.
 5.2.Hirschi si Gottfredson (1994) – Autocontrolul

• Cei doi autori au evidentiat faptul ca devianta isi are originea intr-un
autocontrol slab dezvoltat, caracteristic persoanelor cu un nivel inalt
de impulsivitate si nesabuinta. Aceste trasaturi reprezinta tot
produsul unei socializari deficitare, neavand si o sorginte biologica.

5.3.Charles Tittle (2004) – Echilibrul controlului

• Principala teza avansata de Tittle (2004) este aceea potrivit careia

devianta este cauzata de o lipsa a echilibrului controlului, in sensul
in care indivizii sunt confruntati fie cu un “surplus de control” (spre
exp., controlul pe care il au asupra altora este mai mare decat
controlul pe care il au respectivii asupra lor), fie cu un ” deficit de
control” (in aceasta situatie controlul pe care il au altii asupra lor
fiind mai mare decat controlul pe care il au ei fata de acestia).
 6.Teoria etichetarii
• Reprezentantii acestei teorii sustin ca in urma
interactiunilor sociale, oamenii eticheteaza conduitele
altor indivizi ce nu seamana cu cele ale majoritatii ca
fiind deviante. Persoanele ce primesc aceasta “eticheta”
de deviant ajung sa isi introiecteze acest rol si ulterior sa
se comporte conform rolului atribuit.

• Howard Becker (1963) a evidentiat faptul ca atunci cand

eticheta de “hot”, “criminal”, “talhar”, “abuzator” este
aplicata unei persoane acest lucru va conduce la
excluderea acesteia din societate, generand asa numitii
Outsideri. Acestia isi vor insusi identitatea de persoana
devianta si delincventa, asociindu-se ulterior exclusiv cu
alti indivizi ce au conduite deviante.
 Comportament prosocial

• tip de comportament intenţionat, orientat spre

susţinerea şi promovarea valorilor sociale, spre
ajutorarea altora, în afara obligaţiilor de serviciu,
cu libertatea de a alege, fără a aştepta vreo
recompensă externă.
 Teorii sociologice

• In procesul socializării am învăţat că “prietenul la

nevoie se cunoaşte” şi ne comportăm ca atare,
fără a urmări vreo recompensă exterioară;

• Ne considerăm obligaţi să acordăm ajutor cu

atât mai mult cu cât cei care au nevoie de el sunt
mai dependenţi de noi. În astfel de situaţii
funcţionează aşa numita normă a
responsabilităţii sociale.
• În afara normei responsabilităţii sociale,
acordarea ajutorului mai este reglementată şi
de norma reciprocităţii. Când cineva te
ajută, trebuie să răspunzi în acelaşi fel.

• Norma reciprocităţii funcţionează cu

precădere în grupurile mici, în micile orăşele.

• Ea este intim legată de principiul echităţii: în

relaţiile interpersonale, fiecare aşteaptă să
primească beneficii proportional cu ceea ce a
investit.
 Teorii psihologice
• Teoria cost-beneficiu deschide o
perspectivă inedită în explicarea
comportamentului prosocial;

• Aceasta teorie este în consonanţă cu teoria

echităţii, întemeiată pe următoarea teza :
– Oamenii tind să menţină echitatea în relaţiile
interpersonale, întrucât relaţiile inechitabile
produc discomfort psihic.
• Proporţia comportamentelor prosociale depinde de
foarte mulţi factori, dar costul implicat de
acordarea ajutorului pare a fi hotărâtor:

– Cu cât costul este mai ridicat, cu atât

probabilitatea de a-i ajuta pe alţii este mai
redusă.

• Prin cost se înţelege o gamă largă de factori de

natură materială, financiară, dar şi ideală,
psihică.
• Trebuie să facem însă o distincţie între
costul real şi costul perceput al ajutorului.

• Experienţa trecută ne permite să evaluăm

costul real al comportamentelor noastre, şi
ne ajută să anticipăm costurile viitoarelor
noastre acţiuni.
• Unii cercetători au atras atenţia asupra faptului că şi
emoţiile negative (tristeţea, suferinţa, vinovăţia)
pot influenţa apariţia comportamentelor prosociale.

• Underwood, Froming şi Moore (1977) au

demonstrat că există o corelaţie între afectele
negative şi altruism (după vizionarea unui film
depresiv, oamenii devin mai caritabili decat după ce
s-a proiectat un film neutru din punct de vedere
afectiv).
• O alta serie de factori conditionali ai
comportamentelor prosociale sunt legati de
contextul social in care se solicita sau se
impune ajutorul;

• Daca situatia in care se solicita ajutorul are

loc in prezenta unei mari multimi,efectul
asupra implicarii este de regula negativ,
datorita fenomenului de difuzie a
responsabilitatii;
Conform cercetarilor lui Latane
si Darley

• cu cat numarul martorilor oculari la un

accident sau o agresiune este mai mare,
cu atit mai mica va fi proportia celor care
acorda ajutor si cu atit mai mare va fi
durata pina se intervine efectiv in sprijinul
victimei;
• Marile aglomerari umane creeaza o
accentuata stare de anonimat, favorizanta
pentru aparitia fenomenului de difuzie a
responsabilitatii;

• Ambiguitatea situatiei si numarul mare de

martori amplifica fenomenul de spectator
si cel al dispersiei responsabilitatii, ceea
ce diminueaza considerabil sansa unei
interventii prompte.
 Agresivitatea
• Agresivitatea nu se confunda cu un comportament
antisocial, cu delincventa si infractionalitatea;

• Conduita boxerului nu este orientata antisocial si cu cit

este mai agresiva cu atit este mai performanta; si invers,
nu orice comportament antisocial, inclusiv infractional
poate fi caracterizat prin agresivitate (exista infractiuni ce
pot fi comise fara implicarea factorului agresivitate- exp.:
frauda).
Privitor la comportamentul agresiv,
diferentiem urmatoarele tipuri:
• A. agresivitatea nediferentiata, ocazionala, fara un
rasunet antisocial obligatoriu;
• B. comportamentul agresiv propriu-zis, polimorf in care
poate fi inclus si comportamentul criminal
• C. comportamentul agresiv ca expresie integranta,
nemijlocita a unor stari patologice sau a unei afectiuni
neuropsihice preexistente sau dobindite

• Comportamentul agresiv nu este orientat exclusiv in

afara subiectului ci poate fi orientat si asupra sinelui.
 Cauzele agresivitatii – teorii
explicative
• Principala problema care se pune este aceea
daca “echipamentul “psihocomportamental al
individului uman este dependent de factorul
ereditar (zestrea ereditara) sau de factorul de
mediu.

• S-au conturat citeva teorii :

 Teoriile biologice ale
agresivității
• 1. Agresivitatea este innascuta

• Teorie sustinuta de autori importanti precum S.Freud si

Konrad Lorenz. In viziunea lui Freud agresivitatea este
un instinct – oamenii se nasc cu instinctul de a agresa si
de a fi violenti.

• Intrucit aceasta presiune ereditara nu poate fi inlaturata,

este necesar ca in procesul influentarii
educational-culturale sa se gaseasca modalitati
nedistructive de canalizare a tendintelor agresive.
• Konrad Lorenz in lucrarea sa “On agression”
accentueaza asupra naturii biologic-instinctuale a
comportamentului agresiv pe care il regasim si la nivel
infrauman.

• Insa in timp ce la Freud agresivitatea aparea ca fiind

predominant distructiva, la K.Lorenz agresivitatea
interspecii are o valoare adaptativa si este esentiala
ptr.supravietuire.

• Animalul isi apara teritoriul, disponibilitatile de hrana si

indepartindu-i pe altii, previne supraaglomerarea; in plus
datorita faptului ca cel puternic invinge se produce o
selectie naturala a celor cu un potential genetic ce va
permite odata cu transmiterea lui urmasilor,
reproducerea agresivitatii.
Teoriile care au abordat agresivitatea ca un instinct
au fost supuse unor multiple critici

• Privitor la agresivitatea umana, daca ea ar fi exclusiv de

natura instinctuala, ar fi de asteptat sa intilnim foarte
multe asemanari intre oameni legate de modul de
adoptare a comportamentului agresiv. Insa realitatea a
demonstrat si demonstreaza continuu ca exista mari
diferente interindividuale in manifestarea agresivitatii –
– In anii 80 rata omuciderilor era de aproape 0 in Norvegia si
Suedia si 14 in Thailanda la 100 000 de locuitori.
• Respingerea cvasigeneralizata a naturii
instinctuale a agresivitatii nu inseamna insa si
ignorarea unor influente biologice cum ar fi:

• A. Influente neuronale – exista anumite zone ale

cortexului care in urma stimularii faciliteaza adoptarea de
catre individ a comportamentului agresiv.
• B. Influente hormonale – barbatii sunt mult mai agresivi
decit femeile datorita diferentelor de natura hormonala.
• C. Influente bio-chimice – cresterea alcoolului in singe
poate intensifica agresivitatea.
 Sociobiologia (Rushton si Wilson)
• Potrivit sociobiologiei, toate aspectele
comportamentului social, inclusiv
agresivitatea pot fi intelese in functie de
evolutie; principiile selectiei favorizeaza in
timp cresterea nivelurilor de agresivitate.
• 2. Influențele de tip genetic ale agresivității

• Cercetătorii de origine suedeză Lagerspetz și Lagerspetz

(1971, 1979) au realizat un experiment cu două grupuri de
șoareci –

– un grup care avea un nivel ridicat de agresivitate și

– un al doilea care prezenta un nivel scăzut de
agresivitate; cele două grupuri au fost crescute
separat.

• După 26 de generații, au constatat că în primul grup

șoarecii erau extrem de agresivi, teritoriali, adevărați
luptători, iar în cel de-al doilea grup șoarecii au fost
denumiți generic „pacificiști”.
• Biologul Trut (1999) a realizat un experiment pe scară
largă, crescând și înmulțind o populație sălbatică de vulpi
siberiene.

• La început vulpile se comportau așa cum era de așteptat

din partea unor animale sălbatice – prezentau o frică
intensă atunci când oamenii se apropiau și încercau să
muște îngrijitorii.

• Cercetătorul a selectat vulpile care erau mai puțin

agresive, le-a separat și, după câteva generații, arătau
din ce în ce mai puțină frică, ba chiar se conturase o
generație de „elită”: aceste vulpi nu numai că tolerau
contactul cu oamenii, dar și arătau afecțiune, prezentând
un comportament similar cu cel al câinilor.
• Toate aceste modificări comportamentale au fost
acompaniate și de schimbări la nivel fizic. În mod
particular, prezentau schimbări de pigmentație
(culoarea blănii) și aveau un pattern aparte la nivelul
feței (acest model în formă de stea se regăsește și
la multe rase de câini domestici).

• Astfel, concluzia a fost că genele care controlează

agresivitatea la multe animale sunt, de asemenea,
responsabile pentru anumite caracteristici fizice
Dacă agresivitatea este determinată genetic, ar fi de așteptat să existe o relație
de corespondență puternică între nivelurile de agresivitate ale gemenilor
monozigoți (gemeni „identici”), întrucât sunt produsul splitării unui singur ovul
fertilizat (această corespondență ar trebui să fie mai puțin precisă în cazul
gemenilor dizigoți)

• Raine (1993) a studiat cazurile unor gemeni ai criminalilor condamnați în

SUA. Jumătate dintre gemenii identici și 1/5 dintre gemenii dizigoți aveau
cazier criminal, comițând diferite infracțiuni. Deci, cu cât împărtășeau mai
mult material genetic, cu atât probabilitatea să fi comis vreun delict era mai
mare.

• Tuvblad et al. (2009) au arătat că există o legătură de similaritate mai

puternică în ceea ce privește nivelul de agresivitate al gemenilor monozigoți
în raport cu cei dizigoți.

• Brenden (2005) a relevat faptul că agresivitatea în forma ei fizică, mai

degrabă decât în cea socială, ar avea o bază genetică
• Alte studii s-au focalizat pe analiza gemenilor
separați la naștere sau la puțin timp după naștere
(deci mediul în care se dezvoltă fiind diferit);

• Aceste studii au arătat de asemenea faptul că

nivelul de agresivitate al gemenilor monozigoți era
mai asemănător decât al celor dizigoți, cercetătorii
descoperind și faptul că nivelul de agresivitate al
gemenilor monozigoți era la fel de ridicat în condițiile
în care erau crescuți separat, ca și atunci când erau
crescuți împreună.
 Ce rol joaca monoaminoxidaza A (MAO-A) in
aparitia comportamentului agresiv?
• O genă aflată pe cromozomul X produce o enzimă denumită
monoaminoxidaza A (MAO-A).

• Această enzimă are misiunea de a metaboliza

neurotransmițătorii, inclusiv serotonina, ce au o contribuție
extrem de importantă în reglarea dispoziției noastre afective,
dar și în controlul comportamentului; de aceea MAO-A este
legată și de producerea și menținerea depresiei.

• Un nivel scăzut de serotonină este asociat cu un nivel de

agresivitate crescut, cercetările subliniind faptul că diferite
variații ale nivelului de MAO-A corelează cu o agresivitate
crescută și cu delincvență la adolescenți și tinerii adulți (Guo
et al., 2008).
• Relația dintre factorul genetic și comportamentul
uman este una complexă, factorii ce țin de mediu
interpunându-se.

• Zestrea genetică are un anumit impact asupra

comportamentului, însă doar până în momentul în
care intervine un factor declanșator (trigger) ce ține
de mediu.

• Astfel, MAO-A împreună cu anumiți factori de mediu

contribuie la dezvoltarea agresivității umane, iar
uneori joacă un rol important în agravarea „ciclului
violenței” (spre exemplu, copiii abuzați în familiile de
origine devin la rândul lor agresivi și abuzatori la
vârsta adultă).
 3.Influențele biochimice ale agresivității
• Serotonina

• Deficitul de serotonină (un neurotransmițător extrem de important) a fost

asociat cu agresivitatea atât la animale, cât și la ființele umane. Studiile
corelaționale au indicat într-adevăr, după cum am văzut, o legătură între
tendința de a agresa și nivelul scăzut de serotonină (Moore et al., 2002).

Acest lucru a fost determinat și experimental – de pildă, triptofanul

(un aminoacid care se găsește în alimente cum ar fi brânza, soia, semințele
de susan, semințele de floarea soarelui și având un rol important în secreția
serotoninei), când lipsește complet din dieta unei persoane, nivelul său de
serotonină scade, iar nivelul de agresivitate crește (Bjork et al., 1999; Bond
et al., 2001).
• Testosteronul

• Testosteronul este un hormon steroid ce se regăsește

atât la animale, cât și la om și este asociat cu creșterea
oaselor și a masei musculare.

• Bărbații au un nivel de testosteron de cca.10 ori mai mare

decât femeile, astfel fiind mult mai predispuși în a se
angaja în acte de agresiune fizică – cercetările arată
faptul că agresivitatea poate fi accentuată și chiar
„alimentată” de acest hormon (Archer, 1991).

• Indivizii cu un nivel extrem de ridicat de testosteron au

adesea senzații de tensiune musculară și agitație și au un
comportament agresiv (Book et al., 2001).
• O serie de studii au indicat faptul că nivelul
testosteronului crește atunci când bărbații câștigă o
competiție și scade atunci când pierd (Mazur și Lamb,
1980).

• Rezultate similare au fost constatate și în cazul

animalelor, respectiv, vrăbii (Wingfield, 1985), șoareci
(Leshner, 1983), pești (Hannes et al., 1984) și maimuțe
(Beehner et al., 2006).

• Metaanaliza a sute de studii a relevat faptul că bărbații

sunt mai predispuși în a se angrena în agresivitate fizică
față de femei (Card et al., 2008); statisticile arată că
bărbații comit de cca. 10 ori mai multe crime decât
femeile (Landau et al., 2002)
• Alcoolul
• Alcoolul este un drog complex ce are efecte asupra
multor sisteme din organism; interacționează de
pildă cu testosteronul, cercetările arătând că
subiecții cu un nivel ridicat de testosteron sunt mai
afectați de efectele alcoolului (DeBold & Miczek,
1985).

• Steele și Josephs (1990) au arătat faptul că alcoolul

afectează funcționarea cortexului prefrontal

• Sub influența consumului de alcool, oamenii pot

interpreta greșit o remarcă sau un gest, ceea ce
poate duce la comportamente agresive și violență.
• Printre efectele dependenței de alcool se
numără:

– distorsiuni ale relațiilor cu membrii familiei,

– tulburarea relațiilor interpersonale la serviciu și în
cercul de prieteni,
– reducerea sentimentelor de responsabilitate,
– neglijarea educației copiilor,
– întârzierea și absența de la locul de muncă,
– accidente de muncă și de circulație,
– delicvență,
– divorț,
– pierderea locuinței și a locului de muncă.
• Unul dintre cele mai periculoase sentimente generate de
alcool este „sentimentul invincibilității”
• Acesta reduce cenzura și creează adesea premisele
manifestărilor violente. Individul simte că nimic nu îi poate
sta în cale și poate comite acte heterodestructive, dar și
autodestructive.

• Un alt efect al acestui „sentiment de invincibilitate” este

ignorarea consecințelor pe plan fizic, emoțional și social ale
actelor agresive

• Cel puțin două treimi din toate crimele comise, cel puțin o
jumătate din delictele cu caracter sexual, mai mult de
jumătate din actele de violență comise de bărbați asupra
soțiilor se datorează consumului de alcool (Bègue & Subra,
2008). Alcoolul reduce într-adevăr inhibiția și cenzura
comportamentală și facilitează trecerea la act
 Teoriile sociale ale
agresivității
• 1. Agresivitatea este un raspuns la
frustrare
• 2. Teoria indice-excitație (cue-arousal
theory)
• 3. Bias-ul atribuirii ostilității
• 4. Agresivitatea este un comportament
social invatat
1. Agresivitatea este un raspuns
la frustrare
Aceasta afirmatie are la baza ipoteza potrivit
careia agresivitatea este determinata de
conditiile externe.
• Cea mai populara si cunoscuta este Teoria
frustrare-agresivitate formulata de Miller si
Dollard; ptr. aceasta teorie, doua psotulate sunt
elocvente:
• A.agresivitatea este intotdeauna o consecinta a
frustrarii;
• B.frustrarea conduce intotdeauna catre o anumita
forma de agresivitate
• Blocarea caii de atingere a unui scop creeaza
frustrari care, la rindul lor, se constituie in
sursa de manifestare a agresivitatii;

• Destul de frecvent insa, agresivitatea nu este

indreptata asupra sursei starii de frustrare, ci
este reorientata, redirectionata catre o alta
tinta.
 2.Teoria indice-excitație
(cue-arousal theory)
• Teoria lui Miller si Dollard a fost ulterior supusa unor
revizii. Astfel, Leonard Berkowitz considerand ca teoria
celor doi autori exagereaza legatura dintre frustrare si
agresivitate, sustine ca frustrarea produce o stare de
pregatire emotionala ptr. a agresa - furia.

• Actul în sine se va derula doar dacă vor exista în

mediu/ context stimuli asociați cu furia, în acest caz
stimulii ajungând să funcționeze ca indici de
agresivitate prin mecanismul condiționării clasice. Ca
urmare, orice obiect sau persoană poate deveni un
indice de agresivitate de acest fel.
 3. Bias-ul atribuirii ostilității
• Când cineva te lovește din greșeală pe stradă sau
când cineva te calcă pe pantofi într-un supermarket
există premisele generării unui tip de comportament.

• În aceasta situație, este foarte important felul în care

interpretezi o circumstanță ambiguă.

• De cele mai multe ori, interpretarea poate fi în

sensul hazardului sau întâmplării pure, însă uneori
ea poate fi în sensul depistării unei ostilități din
partea celeilalte persoane, în acest caz
conturându-se și apariția unei reacții de ripostă
• Riposta poate varia ca formă și intensitate în funcție de:

• contextul social (permisiv sau extra punitiv),

• trăsăturile de personalitate (cei cu un temperament

coleric, vulcanic fiind mai predispuși la reacții agresive),

• dispoziția de moment (starea de agitație favorizează

reacțiile necontrolate) sau chiar în funcție de anumiți
factori meteo (căldura amplifică starea de nervozitate și
poate declanșa acte violente).

Toti acesti factori pot genera într-o anumită măsură

bias-ul atribuirii ostilității, însă persoanele care au de
obicei o conduită agresivă sunt prinse cel mai frecvent
în capcana acestui tip de bias
 Ce este bias-ul atribuirii
ostilității?
• Reprezinta o interpretare eronată a unui
comportament inofensiv sau ambiguu din partea
unei alte persoane, fiind considerat ca fiind ostil
sau provocator în mod deliberat.

• Cel mai frecvent tip de comportament de acest

gen (deci, care se subînscrie în sfera bias-ului
atribuirii ostilității) este ciocnirea întâmplătoare
între doi oameni (pe stradă, în magazine, în
stația de metrou etc.)
• În prelucrarea și procesarea informațiilor sociale
oamenii folosesc scheme – cadre mentale (cu
funcția unor convingeri despre oameni,
evenimente și obiecte), rolul acestora fiind
înțelegerea rapidă a stimulilor și contextelor.

• Schemele sunt activate automat (aduse în

minte) atunci când sunt disponibile în stocul
mnezic și când în mediul social sunt întâlnite
informații relevante pentru ele.

• Schemele direcționează atenția oamenilor către

anumite informații și se constituie într-un fel de
ghid de interpretare al acestora.
• Persoanele care cad pradă bias-ului atribuirii
ostilității par să aibă în schemele lor informații
mult mai elaborate, de natură agresivă, cu
privire la diferite evenimente și concepte, față
de alte persoane.

• Deoarece au stocate multe amintiri legate de

diferite situații ostile, oamenii care prezintă
acest tip de bias pot aplica mult mai ușor
astfel de scheme mentale în diferite situații
sociale.
• Pentru a fi în concordanță cu modul în care
funcționează schemele ei cognitive, o persoană va fi
mult mai atentă la indiciile din mediu cu potențial
caracter agresiv și le va ignora pe cele cu caracter
nonagresiv. Schema cu informația ostilă va fi folosită
și în cazul indiciilor cu caracter ambiguu.

• Schemele au frecvent un efect de autoconfirmare.

• Agresivitatea reactivă apare atunci când informațiile

ambigue social sunt interpretate în mod greșit ca
fiind mai amenințătoare decât sunt în realitate, astfel
încât persoana tinde să reacționeze pentru a se
apăra și pentru a riposta împotriva provocării
percepute
• Agresivitatea reactivă încorporează procesul
de atribuire al ostilității și conduce la un
răspuns agresiv.

• Acest răspuns, la rândul său, este perceput

de ceilalți ca fiind agresiv și poate declanșa o
reacție ostilă.

• În felul acesta, persoana are un fel de

confirmare a convingerii inițiale, iar schema
este întărită (bias-ul propagându-se, uneori
multiplicându-se).
• Dezvoltarea schemelor ostilității este un
proces ce se formează prin:

– expunere repetată la conflicte interpersonale,

– la violență în familia de origine,
– expunere la violența din jocuri și din mass-media.

• Copiii care sunt agresivi și care au fost

supuși unui mediu familial ostil dezvoltă
aceste scheme și prezintă frecvent bias-ul
atribuirii ostilității.
 4.Agresivitatea este un comportament
social invatat
• Albert Bandura este cel care formuleaza teoria invatarii
sociale a agresivitatii. Potrivit acestei teorii,
comportamentul agresiv se invata prin mai multe
modalitati si anume:
• A. direct prin invatare directa (prin recompensarea sau
pedepsirea unor comportamente);
• B. prin observarea sau imitarea unor modele de conduita
ale altora, mai ales ale adultilor. Cel mai frecvent aceste
modele de conduita agresiva pot fi intilnite in:
– 1.familie (parintii copiilor violenti si ai celor abuzati si maltratati
provin adeseori ei insisi din familii in care, ca mijloc de
disciplinare a conduitei s-a folosit pedeapsa fizica);
– 2.mediul social (in comunitatile in care modelele de conduita
agresiva sunt acceptate si admirate, agresivitatea se transmite
mult mai usor noilor generatii;
– 3.mass-media.
 Ce factori influenteaza
agresivitatea?
• A. factori ce tin mai mult de individ, de
conduita si reactivitatea lui
comportamentala;

• B. factori ce tin de familia individului;

• C. factori ce tin de mijloacele de informare

a maselor.
 A. factori ce tin mai mult de individ,
de conduita si reactivitatea lui
comportamentala;
• – tipul de personalitate – spre conduite agresive sunt
predispuse persoanele extrem de competitive, irascibile,
persoanele tot timpul grabite
• - durerea fizica si morala poate duce la cresterea
agresivitatii
• - caldura - cercetarile au demonstrat o legatura directa
intre temperaturile inalte si manifestarea agresivitatii
• - aglomeratia – se constituie ca agent stresor si poate
creste agresivitatea
• - alcoolul si drogurile – se constituie intr-un important
factor de risc in comiterea actelor antisociale bazate pe
violenta
 B. Factori ce tin de familia individului;

• A. mariajul instabil, divortul;

• B. “istoria propriei vieti a parintilor” – cei mai multi

parinti care isi maltrateaza copiii au fost ei insisi, la
rindul lor, supusi unui tratament similar de catre
proprii parinti sau au fost in cea mai mare masura,
neglijati emotional de catre acestia;
• C. atitudini parentale in raport cu cresterea copiilor –
parintii abuzivi in utilizarea mijloacelor de sanctionare
fizica privesc copilul ca pe o modalitate de a-si satisface
propriile nevoi si aspiratii, solicitindu-l sa intreprinda
actiuni ce depasesc posibilitatile si abilitatile lui psihice si
fizice. Ei intimpina mari dificultati in a stabili legaturi
empatice cu proprii copii

• D. tulburari psihice si de personalitate – destul de

frecvent se constata ca parintii care isi maltrateaza fizic
copiii prezinta diferite tulburari psihice.
• Merrill realizeaza o tipologizare a parintilor
abuzivi in utilizarea agresiunii fizice asupra
copiilor:

• TIPUL 1. : parinti ce se caracterizeaza printr-un

inalt grad de agresivitate manifestata continuu,
uneori fiind clar concentrata si focalizata, alteori
insa nu. Supararea si enervarea lor scapa
controlului, fiind nevoie de o actiune stimulativa
iritativa minimala. Explicatia unei asemenea
conduite vizeaza, in principal, propriile
experiente traite in perioada copilariei timpurii.
• TIPUL 2 : parintii sunt rigizi, compulsivi, reci
afectiv, resping copilul si sunt preocupati mai
mult de propria persoana.

• TIPUL 3 : parintii sunt persoane pasive si

dependente; sunt oameni reticenti si sovaielnici
in a – si exprima sentimentele si dorintele.
Aparent sunt neagresivi dar adesea intra in
competitie cu copiii ptr. a cistiga atentia sotului,
fiind de obicei depresivi, imaturi si capriciosi.

• TIPUL 4 : parinti frustrati ce isi pedepsesc copiii

ptr.lucruri minore.
Tulburari de personalitate cu risc
crescut de agresivitate
1.Tulburarea de personalitate de tip
antisocial
• Debutul inaintea virstei de 15 ani indicat prin
manifestarile :

• lipsa nemotivata de la scoala,

• exmatricularea din scoala pentru un comportament

neadecvat,

• delincventa,

• fuga de acasa de cel putin doua ori,

• tendinta de a minti in permanenta,

• abuz de droguri sau alcool,

• furturi, vandalism,

• performante scolare scazute fata de asteptari in

raport cu un QI evaluat sau cunoscut,

• initierea de batai si diferite violente,

• incalcarea cronica a regulior.

2.Tulburarea de personalitate de tip
paranoid
• Se mai numeste si tulburarea de
personalitate paranoiaca sau psihopatie
paranoiaca;
• Se caracterizeaza prin:
– Suspiciozitate exagerata
– Neincredere generalizata
– Interpretativitate
– Controlul fidelitatii si autenticitatii datelor,
faptelor si a situatiilor prezentate
– Retinere,distantare,nonconfidentialitate,ermetizare

– Dificultati de relationare, de integrare, de armonizare

– Rigoare logica, argumentativitate, disponibilitati

persuasive

– Combativitate si tenacitate

– Nevoia de a fi recunoscut, stimat, pretuit

– Slaba toleranta la pierdere, esec, frustrare

– Intoleranta la minimalizare sau ignorare

– Incapacitate de cooperare

– Tendinta la autovalorizare si atitudine

autoreferentiala

– Atitudine de supraestimare, fantezii de

omnipotenta si grandoare
 3.Tulburarea de personalitate de tip
borderline
• Relatii interpersonale intense si schimbatoare
• Reactii impulsiv-agresive la incitatii minime
• Intoleranta solitudinii
• Sentimentul de vid interior
• Comportament imprevizibil
• Acte autodestructive repetitive
• Unele studii precizeaza faptul ca tulburarea de
personalitate borderline este cea mai frecventa
forma de tulburare a personalitatii (cf. Gunderson –
incep anilor 90)
TULBURĂRILE DE PERSONALITATE
 PERSONALITATEA NORMALĂ versus
PERSONALITĂȚILE PATOLOGICE

Personalitățile psihopatice ocupă un loc intermediar între

starea de normalitate psihică și marile tablouri psihopatologice
... domeniu care a dat naștere la numeroase controverse și dispute
 PERSONALITATEA NORMALĂ versus
PERSONALITĂȚILE PATOLOGICE
Personalitatea normală se definește la un individ ca fiind
rezultatul integrării diferitelor sale componente pulsionale,
emoționale și cognitive (J.D. Gulefi, P. Boyer, S. Consoli, R. Oliver
Martin, apud. M. Montreiul)

3 modele de personalitate normală:

Normalitatea statistică – indivizii normali sunt indivizii medii, cei
anormali (care se abat de la medie) sunt considerați devianți
Normalitatea ideală – deseamnează o stare de perfecțiune la care se
aspiră; orice comportament care nu este conform cu normele etice
sau cu cele sociale (conform modelului sociocultural) este
considerat ca fiind patologic
Normalitatea funcțională – corespunde stării celei mai apropiate de
modelul de funcținare psihologică propriu-zisă
 Ellis și Diamond, apud. Tudose, F., Tudose, C., Dobranici, L., (2002), stabilesc
următoarele CRITERII DE NORMALITATE:

▪ conștiința clară a eului personal;

▪ capacitate de orientare în viață;
▪ nivel înalt de toleranță la frustrare; autoacceptare;
▪ flexibilitate în gândire și acțiune; realism și gândire antiutopică;
▪ asumarea responsabilității pentru propriile tulburări emoționale;
▪ angajarea în activități creatoare;
▪ angajarea moderată și prudentă în activități riscante;
▪ conștiința clară a interesului social; gândire realistă;
▪ acceptarea incertitudinii și capacitatea de ajustare a acesteia;
▪ îmbinarea plăcerilor imediate cu cele de perspectivă.
 ISTORIA
TULBURĂRILOR DE PERSONALITATE
• Emil Kraepelin, fondatorul nosografiei psihiatrice moderne, a elaborat,
în anul 1921, în ediția a opta a Manualului de Psihiatrie, o concepție
proprie asupra tulburărilor de personalitate, considerându-le ca:
– Anomalii constituționale ale personalității
– Psihoze nedezvoltate
Dezvoltă noțiunea de “Spectru al tulburărilor de personalitate”
În 1927 elaborează tipurile de personalitate pe care le denumește:
schizoid, cicloid, epileptoid, senzitiv.

Folosește pentru prima dată noțiunea de Personalitate Psihopatică.

 ISTORIA
TULBURĂRILOR DE PERSONALITATE
Kraepelin folosește pentru prima dată noțiunea de Personalitate Psihopatică,
preluată ca atare de
• Kurt Schneider – psihiatru german – Lucrarea “Personalități Psihopatice”
(1950) care descrie 10 tipuri:
- psihopații hipertimici sau activi,
- psihopații deprimați,
- psihopații timorați,
- psihopații fanatici,
- psihopații vanitoși,
- psihopații cu dispoziție labilă,
- psihopații explozivi,
- psihopații reci,
- psihopații abulici,
- psihopații astenici.
 ISTORIA
TULBURĂRILOR DE PERSONALITATE
• În mod independent, sau inspirat de Schneider, psihiatrul scoțian David
Henderson, în lucrarea intitulată Stări Psihopatice (1939) clasifică
psihopații în trei categorii:
– Predominant agresivi – heteroagresivi sau suicidari
– Predominant pasivi sau inadecvați – insensibili, schizoizi,
hipocondriaci, instabili
– Predominant creativi – cu aptitudini, dar intens individualiști, își
croiesc drum în viață indiferent de mijloace
Tulburarea de personalitate este un pattern
durabil de experiență internă și de
comportament care deviază considerabil de la
expectațiile culturii individului, este inflexibil,
are debutul în adolescență sau precoce în
perioada adultă, este stabil în cursul timpului și
duce la detresă sau deteriorare.
(DSM IV TR)
 CRITERII DE DIAGNOSTIC
CRITERII DSM IV
/ Pattern durabil psiho-comportamental care deviază considerabil de la expectațiile
culturii, duce la detresă sau deteriorare; se manifestă între două sau mai multe din
următoarele domenii:
/ Cunoaștere (modul de a se percepe pe sine, pe ceilalți, realitatea)
/ Afectivitate (gama, intensitatea, labilitatea și adecvarea răspunsului emoțional)
/ Funcționare interpersonală
/ Controlul impulsului
B. Patternul durabil este inflexibil în raport cu o gamă largă de situații personale și
sociale
C. Patternul durabil duce la o detresă sau deteriorare semnificativă clinic în
domeniul social, profesional, ori în alte domenii de funcționare
D. Patternul este stabil și de lungă durată – debutul în adolescență sau la
începutul perioadei adulte
E. Patternul durabil nu este explicat mai bine ca manifestare sau consecință a
unei tulburări mentale
F. Patternul durabil nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei
substanțe sau ale unei condiții medicale generale
 DEBUT ȘI DIAGNOSTICARE

În general tulburările de personalitate se manifestă cu acuitate în

decada a 3a şi a 4a de viaţă şi se reduc treptat cu vârsta.
Deși debutul nu este mai devreme de începutul perioadei adulte,
îndivizii pot să nu vină la examen clinic decât mai târziu în viață.

Tulburarea de personalitate poate fi exacebată după pierderea unei

persoane de suport importante (ex. soțul/soția, unul din părinți,
etc.) sau a unor situații stabile anterior (ex. serviciul; locuința)

Unele tulburări de personalitate au fost identificate mai frecvent la

femei (histrionică, dependentă, borderline) sau bărbați (antisocială)
Caracteristicile obişnuite ale pacienţilor cu tulburări
de personalitate (1)

• Modele de comportament cronice şi durabile, nu episodice

• Blamarea constantă a altora
• Uşor de înfuriat sau de făcut geloşi
• Funcţia socială şi ocupaţională tulburată
• Dependenţă sau independenţă excesivă
• Frecvent "dezamăgiţi" de către partener
• Impulsivi sau compulsivi
Caracteristicile obişnuite ale pacienţilor cu tulburări
de personalitate (2)

• Standarde şi opinii inflexibile

• Iritabilitate
• Abilităţi empatice reduse
• Inşelarea persoanelor pentru a ajunge la un rezultat final
• Egocentrism
• Trecere de la subevaluare la supraevaluare
• Relaţii interpersonale tulburi sau instabile
 În diagnosticare să se țină seama de
fondul etnic, cultural și social al invidului!

Date epidemiologice: 10-13% din populaţia generală

prezintă tulburări de personalitate
(DSM-IV,)
 PROBLEME ÎN DIAGNOSTICARE
dificultatatea de a obține informații

1. Pacienții nu sunt conștienți de simptomele disfuncționale

2. Au uitat anumite comportamente
3. Minimizează sau neagă anumite simptome
4. De vreme ce au această simptomatologie de foarte multă
vreme – ani – consideră că acestea fac parte din
personalitatea lor, deci sunt normale sau de netratat
”Toată viața mea am fost așa” , ”Întotdeauna a fost așa, ne-am obișnuit cu
el”
* obținerea informațiilor colaterale de la unul din memebrii familii
sau de o persoană foarte apropiată
sau verificarea informațiilor obținute de la pacient
Complicaţiile tulburărilor de personalitate
• Tulburare de somatizare
• Tulburare anxioasă/ fobii sociale
• Episod depresiv major
• Episoade psihotice
• Tulburare delirantă
• Dependenţa de substanţe
• Alcoolism şi toxicomanie
• Suicidul
 TULBURĂRILE DE PERSONALITATE
(DSM V TR)
Cluster A (bizarerie, excentricitate)
Tulburarea de personalitate paranoidă
Tulburarea de personalitate schiziodă
Tulburarea de personalitate schizotipală
Cluster B (teatralitate, emoționalitate, extravaganță)
Tulburarea de personalitate antisocială
Tulburarea de personalitate borderline
Tulburarea de personalitate histrionică
Tulburarea de personalitate narcisică
Cluster C (anxios-temătoare)
Tulburarea de personalitate evitantă
Tulburarea de personalitate dependentă
Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă
Tulburarea de personalitate fără altă specificație
 TULBURĂRILE DE PERSONALITATE
Cluster A (bizarerie, excentricitate)
Fac parte de obicei din familii cu încărcătură genetică, în special
schizofrenie.
Tulburarea de personalitate paranoidă –
pattern de neîncredere și suspiciozitate, intențiile celorlalți fiind
interpretate ca fiind răuvoitoare

Tulburarea de personalitate schiziodă –

pattern de detașare de relațiile sociale și o gamă restrânsă de expresie
emoțională

Tulburarea de personalitate schizotipală –

pattern de disconfort acut în relațiile intime, distorsiuni cognitive, sau
perceptuale și excentricități de comportament
 TULBURĂRILE DE PERSONALITATE
Cluster B (teatralitate, emoționalitate, extravaganță)
Se asociază mai mult cu depresia, alcoolismul sau tulburările de
somatizare.
Tulburarea de personalitate antisocială –
pattern de desconsiderare și violare a drepturilor altora
Tulburarea de personalitate borderline –
pattern de instabilitate în relațiile personale, imagine de sine și afecte,
impulsivitate marcată
Tulburarea de personalitate histrionică –
pattern de emoționalitate excesivă și căutare a atenției
Tulburarea de personalitate narcisică –
pattern de grandoare, nevoie de admirație și lipsa de empatie
 TULBURĂRILE DE PERSONALITATE
Cluster C (anxios-temătoare)

Tulburarea de personalitate evitantă –

pattern de inhibiție socială, sentimente de inadecvare și hipersensibilitate la
evaluarea negativă

Tulburarea de personalitate dependentă –

pattern de comportament submisiv și de aderență în legătură cu necesitatea
excesivă de a fi potejat de cineva

Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă –

pattern de preocupare de ordine, perfecționism și control
 TULBURĂRILE DE PERSONALITATE
(ICD-10)
Tulburarea de personalitate paranoidă
Tulburarea de personalitate schiziodă
Tulburarea de personalitate disocială
Tulburarea de personalitate emoțional-instabilă (de tip impulsiv /
de tip borderline)
Tulburarea de personalitate histrionică
Tulburarea de personalitate anankastă
Tulburarea de personalitate anxios-evitantă
Tulburarea de personalitate dependentă
 TULBURAREA DE PERSONALITATE PARANOIDĂ
Termenul de paranoia (para = alături, nous = minte) era folosit în antichitatea
greacă pentru a desemna o boală mintală severă

Kretschmer a denumit-o reacție de tip expansiv a personalității.

Cea mai autentică descriere clinică – Schneider (1960) care a denumit-o

“Psihopatie fanatică”, subliniindu-i trăsătura esențială

Potrivit lui G. Ionescu (1997), tulburarea se caracterizează printr-o triadă

comportamentală: suspiciozitate, neîncredere și interpretativitate, care survine
la un adult tânăr, axat ferm pe traiectoria puterii; cu o logică fermă,
argumentativă și persuasivă, el pare omul acreditat succesului.

Date epidemiologice
Are o frecvență mai înaltă decât era expectată:
0,5 – 2,5% din populația generală
0 – 30% din pacienții internați în clinicile de psihiatrie
2 – 10% din pacienții tratați ambulator
 TULBURAREA DE PERSONALITATE PARANOIDĂ
Trăsături caracteristice:
Suspiciozitate exagerată, neîncredere generală
Sensibilitate excesivă la insulte pe care refuză să le ierte
Ostilitate şi tendinţă la conflictualitate (Ei poartă pică tot timpul, şi sunt implacabili
faţă de insulte, injurii sau ofense)
Suspectează pe cei din jur că ar dori să-l exploateze sau să-i producă anumite daune
Nu face confidenţe
Este bănuitor în ceea ce priveşte loialitatea şi bunele intenţii ale partenerului,
amicilor sau colegilor
Complimentele sau remarcile pozitive sunt interpretate ca încercări de a obţine
ceva
Tendinţa supraevaluării propriei importanţe
Dacă o persoană îi oferă ajutorul, consideră că acest lucru de fapt îl critică şi îl
desconsideră
Tind să fie distanţi, fără umor şi certăreţi şi fac adeseori “din ţînţar armăsar”.
În activitatea profesională depun multe eforturi şi dacă se află în situaţia de a munci
 TULBURAREA DE PERSONALITATE PARANOIDĂ
Trăsături asociative sau facultative:
Rațional, obiectiv, non-emoțional
Grad semnificativ de rigoare logică
Este limpede în exprimare, coerent, argumentativ
Combativitate și tenacitate
Nevoia de a fi recunoscut, stimat, prețuit
Slabă toleranță la pierdere, eșec sau frustrare
Heteroatribuirea insucceselor, ceilalți fiind acuzați și culpabilizați
pentru acestea
Rezonanță afectivă redusă – conduită rece, distantă
Incapacitate de cooperare, tendință la autonomie
Exigență și intransigență
 TULBURAREA DE PERSONALITATE PARANOIDĂ
CRITERII DSM IV
A. Neîncredere şi suspiciozitate faţă de alţii ale căror intenţii sunt interpretate ca
rău-voitoare şi care persistă chiar în faţa unor dovezi puternice că nu există nici un motiv
de îngrijorare - cel puțin 4 din următoarele:
- Suspectează fără o bază suficientă că alții îi exploatează, prejuduciază ori înșeală
- Este preocupat de dubii nejustificate referitoare la loialitatea sau corectitudinea amicilor
ori asociaților
- Refuză să aibă încredere sau să fie mai apropiați de alții din cauza fricii nejustificate că
informațiile vor fi utilizate împotriva sa
- Citește intenții amenințătoare ori degradante în remarci sau evenimente benigne (chiar și
complimentele pot fi interpretate eronat; la fel ofertele de ajutor) Poartă pică tot timpul,
este implacabil față de insulte, injurii ori ofense; sentimentele de ostilitate persistă foarte
mult timp
- Percepe atacuri la persoană sau la reputația sa, care nu sunt evidente altora și este prompt
în a acționa coleros sau în a contraataca
- Are suspiciuni recurente, fără nici o justificare, de ex referitoare la fidelitatea partenerului;
pot suferi de gelozie patologică
B. Nu survine exclusiv în cazul schizofreniei, al unei tulburări afective cu elemente
psihotice, ori al unei alte tulburări pshihotice și nu se datorează efectelor fiziologice
directe ale unei condiții medicale generale
TULBURAREA DE PERSONALITATE PARANOIDĂ
subtipuri

Schneider (1960) a împărțit paranoizii în 2 categorii:

•combativii (agresivi, exapansivi, iritabili) și

•excentricii (suspicioși, însă în mod tăcut, fac presupuneri ascunse

despre motivele altora, manifestă credința în culte, secte)
 TULBURAREA DE PERSONALITATE PARANOIDĂ
subtipuri
Millon, Th., (coord., 2007), afirmă că, deși, tulburarea de personalitate de tip
paranoid este un sindrom în sine, se poate, totuși, asocia cu elemente, trăsături ale
altor tulburări de personalitate. Autorii propun următoarele variante ale personalității
de tip paranoid:
PARANOIDUL PERSEVERENT (se asociază cu trăsături specifice tulburării de
personaliate obsesivo-compulsivă)
Caracteristici: încăpățânare, neînduplecare, implacabil, irascibil, nemilos, rigizi,
perfecționiști, fără simțul umorului, tensionați, au mania controlului.

PARANOIDUL FANATIC (se asociază cu trăsături specifice tulburării de

personaliate trăsături NARCISICĂ)
Caracteristici: aroganță, sentimentul omnipotenței, dispreț față de ceilalți.

PARANOIDUL ARȚĂGOS (se asociază cu trăsături specifice tulburării de

personaliate negativistă (sau pasiv-agresivă))
Caracteristici: cicălitor, arțăgos, supărăcios, nemulțumit, caustic, mitocanie,
gelozie.

PARANOIDUL IZOLAT (se asociază cu trăsături specifice tulburării de personaliate

evitantă)
Caracteristici: schimbător, cu toane, supărat; indispus, prost dispus, iritat, irascibil,
 cauze
• Se cunoaște faptul că există o anumită corelație între tulburările de personalitate din clusterul A și
schizofrenie, astfel rudele bolnavilor de schizofrenie sunt mai predispuse să dezvolte tulburarea de
personalitate paranoidă, decât personale care nu au astfel de rude.

• Pe lângă importanța factorilor genetici, studiile au arătat și rolul experiențelor traumatice din
copilărie în dezvoltarea tulburării de personalitate (Johnson, Bromlet, McGeoch, 2005, apud.
Barlow, Durand, 2009). Trebuie să fim însă precauţi şi atenți la interpretarea mărturisilor acestor
pacienți, mai ales când vine vorba de situații traumatice și prejudicii personale (am aflat deja că
aceste persoane tind să-i vadă pe ceilalți și lumea,în general, ca pe o amenințare).

• Factorul educație joacă, de asemenea, un rol extrem de important. Copilul preia prin educație o
serie de învățăminte și scheme de gândire de la părinți. În cazul TPP, este vorba de un pattern
defectuos de a se raporta la ceilalți, la lume, probabil din pricina unor atenționări repetate de a fi
extrem de vigilenți la cei din jur și de a fi altfel decât ceilalți.

• Potrivit OʹBrien, Tresman & Silver (2003) și factorul cultural poate să fie implicat în dezvoltarea TPP,
mai ales la deținuți, refugiați, persoane cu deficiențe auditive.
•
Terapie„
Datorită neîncrederii generalizate persoanele cu tulburare de personalitate paranoidă au mari dificultăţi
în a accepta să apeleze la serviciile unui consilier, psihoterapeut , iar atunci când o fac au dificultăţi în
dezvoltarea unei relaţii de încredere, esenţială dealtfel în succesul terapeutic.
• Realizarea alianţei terapeutice între client şi terapeut este primul pas extrem de semnificativ într-o
terapie cu rezultate pozitive, pas foarte greu de realizat cu o persoană cu TPP.
• Spuneam mai sus că rarele sunt cazurile în care o persoană cu tulburare de personalitate va solicta
ajutor unui psihoterapeut, de regulă familia ori instituţia pentru care lucrează fiind cele care se
sesizează. Totuşi, în cazul în care acesta se prezintă la cabinet din iniţiativă proprie, este importanat de
avut în vedere faptul că el nu va veni niciodată la terapie având principala acuză faptul că e paranoid .
El va veni pentru alte probleme, cum sunt probleme recurente la locul de muncă sau situaţii conflictuale
în familie ori iminența unui divorţ, ori faptul că partenera îl înşeală (să nu uităm faptul că tot ei sunt cei
care suferă de gelozie patologică, fâcând adevărate crize de gelozie fără a avea motive reale).
• Terapia trebuie centrată pe presupunerile lor eronate, acelea că toţi oamenii au atitudini şi
comportamente rău intenţionate (vis-a-vis de ei îndeosebi), respectiv pe demolarea acestor credinţe şi
pe construirea unora conform realităţii. De asemenea, identificarea şi analiza proiecţiilor (respeciv
faptul că aceste persoane atribuie altora propriile intenţii răvoitoare) este un alt obiectiv important în
lucrul cu persoanele cu TPP, însă necesită multă fineţe, răbdare şi vigilenţă din partea terapeutului.
• Terapia va fi una de suport. Se recomandă terapeuţilor mare atenţie şi precauţie, însă, căci, chiar și cel
mai bun terapeut poate deveni obiectul suspiciozității unui paranoid . Acest lucru se întâmplă pentru că
intimitatea le cauzează insecuritate datorită faptului că se simt vulnerabili și expuși.
• Se impune terapie individuală, cea de grup nu este indicată datorită neîncrederii pe care aceşti clienţi o
manifestă faţă de ceilalaţi oameni.
 TULBURAREA DE PERSONALITATE PARANOIDĂ
TULBURAREA DE PERSONALITATE PARANOIDĂ ȘI
LIDERII SECTELOR

Jim Jones, liderul sectei Templul oamenilor

• suicidul în masă 1978 Jonestown, Guyana
• 900 de oameni au murit, incluzând app 300 copii,
bând cianură într-o băutură..
• Se credea spiritul lui Iisus, alteori al lui Lenin
• Acte de caritate (cantine publice, programe sociale) +
adopții pt a stârni interesul presei ... A fost numit
Filantropul Anului, de L.A. Herald
• A instaurat un regim de teroare – pedepse corporale, abuz
sexual, tiranie, dependență emoțională
 TULBURAREA DE PERSONALITATE SCHIZOIDĂ
Istoria tulburării schizoide este corelată cu istoria schizofreniei
A fost descrisă de Kraepelin (1897), care a prezentat-o ca
personalitate premorbidă a schizofreniei.

Bleuler (1911) a pus accentul pe slaba rezonanță afectivă față de cei

din jur, pe incapacitatea de a se bucura, de a trăi satisfacția sau
succesul.

Se caracterizează clinic printr-un grad semnificativ de introversie,

detașare de realitate, sociofobie, non-implicare și slabă rezonanță
afectivă .

Epidemiologie
Prevalența – puține date, 0,5 – 7% din populația generală
Prevalență mai înaltă la bărbați, raportul bărbați / femei = 2/1
Debutul – de obicei în prima copilărie
 TULBURAREA DE PERSONALITATE SCHIZOIDĂ
Trăsături caracteristice:
Tendinţă la izolare şi relativ dezinteres faţă de lumea exterioară
Contactele sociale şi afective se restrâng în favoarea unor activităţi solitare
Viaţă imaginară destul de intensă dar bizară, cu preocupări filosofice, ştiinţifice şi
teologice, idealism doctrinar
Un anumit grad de pierdere al contactului cu realitatea, sociofobie
Persoana pare timidă şi rece, indiferentă
Indiferent faţă de activităţile plăcute, distractive, sau faţă de experienţele sexuale
Evoluţia – nu foarte favorabilă, din cauza adaptării sociale din ce în ce mai
reduse –desocializare – poate conduce spre depresie atipică şi tentative de
suicid
Agravarea trasăturilor bolii poate anunţa chiar debutul unei schizofrenii
Sunt indiferenţi la laude sau critici.
Sunt nişte singuratici şi exprimă foarte puţine emoţii.
Sunt retraşi, lipsiţi de simţ al umorului, reci şi aplatizaţi emoţional.
 TULBURAREA DE PERSONALITATE SCHIZOIDĂ
CRITERII DSM IV
A. Un parttern pervaziv de detașare de relațiile sociale și o gamă restrânsă
de exprimare a emoțiilor în situații interpersonale, începând precoce în
perioada adultă și prezente într-o varietate de contexte - cel puțin 4 din
următoarele
- Nici dorință, nici plăcere din relațiile personale apropiate
- Preferă activităile solitare
- Manifestă interes scăzut în a întreține relații sexuale
- Găsește plăcere în puține activități
- Îi lipsesc prietenii apropiați, alții decât rudele de gradul I
- Este indiferent la admirația sau critica celorlalți
- Demonstrează răceală și detașare emoțională ori afectivitate tocită

B. Nu survine exculsiv în cursul schizofreniei, al unei tulburări afective cu

elemente psihotice, al unei alte tulburări psihotice ori al unei tulburări de
dezvoltare pervazivă și nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei
condiții medicale generale
TULBURAREA DE PERSONALITATE SCHIZOIDĂ

Complicații:
Se consideră că poate apare ca un antecedent morbid al
tulburării delirante, schizofreniei sau tulburării depresive
majore
Pot apare episoade psihotice scurte
 cauze
• Cauzele exacte ale tulburării de personalitate schizoidă nu sunt cunoscute, deşi un
melanj de factori genetici şi psiho-socio-educaţionali contribuie în mod indubitabil
la dezvoltarea acesteia.
• Este cunoscut faptul că tulburarea de personalitate schizoidă are o prevalență
crescută în rândul rudelor persoanelor care suferă de schizofrenie sau de
tulburare de personalitate schizotipală. De asemenea, tulburari ale anumitor
neurotransmiţători cum ar fi dopamina (care pot contribui şi la aparitia
schizofreniei) pot fi implicaţi în detaşarea socială a persoanelor care suferă de
tuburare de personalitate schizoidă.
• Alte explicaţii se leagă de mediul de viaţă al persoanei, cum ar fi prezenţa unui
părinte rece emoţional, abuzul emoţional şi neglijarea copilului, un mediu
familial ostil.
• Totodată, timidatea în copilărie poate fi un precursor al tulburării de
personalitate schizoidă la adult (Barlow, Durand, 2009). Aceştia sunt deseori
descrişi ca hipersensibili în copilărie şi pubertate. Este foarte probabil ca nevoile
lor emoţionale să fi fost bagatelizate ori tratate cu indiferenţă sau indignare în
aceste etape de viaţă.
 psihoterapie
• Dacă luăm în calcul faptul că tulburarea de personalitate schizoidă îşi are originea în mediul familial
atunci se impune o intervenţie timpurie, care să ajute la diminuarea problemelor de
comportament. În aceste situaţii, de cele mai multe ori părinţii sunt cei care ne aduc în atenţie
situaţia copilului lor (chiar dacă vorbim de adolescenţa târzie).
• Când vorbim de o vârstă mai înaintată sau de adultul matur, situaţia nu este foarte diferită, în
sensul că acesta rareori vine singur pentru a socilita ajutorul unui specialist, fie că este vorba de un
psiholog, un psihoterapeut ori de medicul psihiatru. De regulă acesta vine la specialist însoţit de
familie sau la iniţiativa şi instenţele unei rude ori persoane apropiate.
• Cazurile rare în care persoana poate solicita singură ajutor de specialitate sunt extrem de rare, de
regula atunci când aceasta se află într-o criză profundă (de exemplu depresia sau pierderea
locului de muncă).
• Având în vedere faptul că abilităţile lor sociale nu au fost niciodată dezvoltate sau din pricina
utilizării lor precare acestea s-au perimat, terapia trebuie să insiste foartă mult pe dezvoltarea unor
abilităţi sociale, interepersonale, şi pe creşterea empatiei.
• Terapia trebuie să fie suportivă şi să-l ajute pe individ să stabilească şi să menţină relaţii sociale.
Diminuarea anxietăţii sociale şi a izolării sunt alte obiective ale psihoterapiei.
• Terapia de grup poate fi, de asemenea, eficientă pentru că astfel clientul are şansa de a
interacţiona cu alte persoane, exersând noi abilităţi de relaţionare şi dobândind o motivaţie
socială mai mare.
TULBURAREA DE PERSONALITATE SCHIZOTIPALĂ

Se caracterizează prin comportament excentric și anomalii de

gândire și de afectivitate asemănătoare schizofreniei

Prezintă o prevalență înaltă printre rudele biologice ale

pacienților cu schizofrenie, fiind considerată ca parte a
spectrului genetic al schizofreniei
Între 30-50% dintre pacienți au tulburare depresivă majoră

Epidemiologie
Prevalență de 3% din populația generală, la o evaluare clinică globală
Evaluările simptomatice, bazate pe criterii standardizate indică o
prevalență de 10 – 20% din populația generală
TULBURAREA DE PERSONALITATE SCHIZOTIPALĂ
Trăsături caracteristice:
Capacitate scăzută de a lega relaţii mai strânse cu ceilalţi, anxietate socială
excesivă (datorată mai mult unor temeri paranoide, decât fobiei sociale)
Rezonanță afectivă redusă
Relaționare slabă, cu sociofobie, absența prietenilor
Comportament bizar şi excentric
Introvertiți, cu viață interioară bogată, cu un grad de detașare față de lumea reală
Prezintă idei de referinţă, convingeri ciudate cu influenţe paranormale (superstiţii,
telepatie, clarviziuni)
Poate fi convinsă că deţine un control magic asupra celorlalţi – direct, prin gândire
sau indirect, prin intermediul unor obiecte în cadrul executării unor ritualuri
Pot apărea tulburări de percepţie, în special diferite iluzii corporale
TULBURAREA DE PERSONALITATE SCHIZOTIPALĂ
Indivizii au o gândire magică sau credinţe stranii care influenţează comportamentul şi
sunt incompatibile cu normele subculturale (ex. superstiţiozitate, credinţă în
clarviziune, telepatie, fantezii şi preocupări bizare). De asemenea, ei trăiesc
experienţe perceptive insolite, incluzînd iluzii corporale. Au o gândire şi un limbaj
bizar (ex. limbaj vag, circumstanţial, metaforic, supraelaborat sau stereotip).
Răspunsurile pot fi cu conţinut abstract sau cu înţeles neobişnuit, fără a ajunge la
incoerenţă
Comportamentul este considerat excentric prin:
- Maniera de a se îmbrăca – obiecte de vestimentaţie care nu se potrivesc în
ansamblu
- Gestica manierată
- Neglijarea convenienţelor sociale obişnuite
TULBURAREA DE PERSONALITATE SCHIZOTIPALĂ
CRITERII DSM IV
A. Un pattern pervaziv de deficite sociale și interpersonale manifestat prin
disconfort acut în relații și reducerea capacității de a stabili relații intime, precum
și distordiuni cognitive și de percepție și excentricități de comportament,
începând precoce în perioada adultă și prezent într-o varietate de contexte - cel
puțin 5 din:
- Idei de referință
- Credințe ciudate sau magice care îi influențează comportamentul, necongruente cu
normele subculturale (superstițiozotate, credință în clarviziune, telepatie, ”cel de-al
șaselea simț; la copii și adolescenți fantezii și preocupări bizare”)
-Experiențe perceptive neobișnuite, incluzând iluzii corporale
- Gândire și vorbire ciudată (metaforică, excesiv elaborată)
- Ideații paranoide
- Comportament sau înfăițare ciudate, excentrică sau stranie
- Lipsa prietenilor apropiați sau confidenților, exceptând rudele de gradul I
- Anxietate socială excesivă
B. Nu survine exculsiv în cursul schizofreniei, al unei tulburări afective cu elemente
psihotice, al unei alte tulburări psihotice ori al unei tulburări de dezvoltare
pervazivă
 cauze

• Tulburarea de personalitate schizotipală este strâns legată de schizofrenie, multe dintre

simptomele tulburării fiind asemănătoare cu cele ale schizofreniei, dar mai moderate ca
manifestare; legătura cu schizofrenia este sprijinită și de studiile genetice. Realizându-se cercetări
pe familii, gemeni și adopție s-a constatat o prevalență crescută a tulburării de personalitate
schizotipală la rudele bolnavilor de schizofrenie (Silver & Davis, 2004 apud. Barlow, Durand, 2009).
Totodată, prezenţa unui părinte cu schizofrenie sau personalitate schizotipală creşte riscul de
dezvoltare a acestei afecţiuni.

• Factorii de mediu și educație pot, de asemenea, să influențeze dezvoltarea tulburării în cauză.

Abuzul îndreptat asupra copilului, neglijarea sau stresul pot determina disfuncţii cerebrale care duc
la apariţia simptomelor schizotipale.
 psihoterapie
• Aşa cum afirmă şi Millon (2007) tulburarea de personalitate schizotipală este cea mai uşor de
identificat, însă cea mai greu de abordat cu psihoterapie. Ideal ar fi ca intervenţia terapeutică să
fie însoţită de tratament medicamentos, sugerează acelaşi autor, mai ales la persoanele la care
trăsăturile bolii sunt destul de severe.
• Datorită gândirii lor bizare şi a ideaţiei paranoide pot distorsiona comunicarea cu terapeutul şi
impiedica formarea alianţei terapeutice.
• Studiile au arătat că starea acestora nu se îmbunătăţeşte în timp, din contră ei tind să dezvolte
caracteristici tot mai apropiate de schizofrenie. În ciuda celor menţionate, ajutorul terapeutic
poate fi util în diminuarea simptomatologiei sau în amânarea decompensării (depresie majoră ori
schizofrenie mai ales).
• În primul rând aceşti clienţi au nevoie să înveţe să răspundă potrivit în situaţiile sociale (au mari
dificultăţi de relaţionare), să înveţe să-şi exprime adecvat sentimentele sau să-şi ajusteze
expresia facială şi vocea ca reacţie la anumiţi stimuli.
• Terapia de familie poate oferi de asemeni persoanei afectate reasigurarea suportului din partea
familiei şi creşterea încrederii.
 TULBURAREA DE PERSONALITATE
ANTISOCIALĂ
Dispreţ total faţă de drepturile celorlalţi, pe care adesea le şi încalcă
Manifestările încep din copilărie sau adolescenţă şi continuă în perioada
adultă
Impulsivitate, instabilitate, până la devianţă socială
Nu se conformează normelor legale şi sociale
Pot să acţioneze repetat împotriva legii, prezentând numeroase arestări
Acţiunile antisociale se datorează şi unei impulsivităţi crescute, reacţii
colerice de moment, fără elaborări mintale şi fără a ţine cont de
consecinţele actului săvârşit
Comit acte de violenţă corporală, inclusiv faţă de membri ai familiei

Epidemiologie
3-30% din populația clinică
3% bărbați – 1% femei din eșantioanele comunitare
 TULBURAREA DE PERSONALITATE
ANTISOCIALĂ
Pot fi agresivi şi faţă de propria persoană – automutilări
Scăderea instinctului de conservare – manifestă comportamente
periculoase – viteză excesivă de conducere, eventual sub
influenţa alcoolului, consum de droguri, practicarea unor “sporturi”
riscante.
Instabilitatea comportamentală se poate manifesta şi mai puţin
grav d.p.d.v. legal, dar cu influenţe negative asupra vieţii cotidiene
– abandonează locurile de muncă, părăseşte brusc domiciliul, îşi
schimbă des rezidenţa
Lipsă de responsabilitate pe plan financiar
Nu se simt niciodată vinovaţi de necazurile provocate celorlalţi
sau de situaţiile dificile, conflictuale, pe care le creează – lipsa
remușcărilor
Răceală afectivă, imaturitate, reacţii disforice
 TULBURAREA DE PERSONALITATE
ANTISOCIALĂ
Evoluţia – marcată de:
- Acte de delicvenţă pedepsite prin lege (discernământ păstrat)
- Stări depresive majore cu tentative suicidare
- Supradozări de droguri, accidente, infecţii HIV (comportament sexual
riscant)
- Conjugopatii care duc la destrămarea familiei
- Vagabondaj şi cerşetorie
 TULBURAREA DE PERSONALITATE ANTISOCIALĂ
CRITERII DSM IV
A. Există un pattern pervaziv de desconsiderare și violare a drepturilor altora
apărând de la etatea de 15 ani – cel puțin 3 criterii din
- Incapacitatea de a se conforma normelor sociale în comportamentele
legale, indicată de comiterea repetată de acte care constituie motive de
arest
- Incorectitudine, indicată de mințitul repetat, uzul de alibiuri, manipularea
altora pentru profit sau plăcere personală
- Impulsivitate sau incapacitatea de a plănui dinainte
- Iritabilitate și agresivitate, indicate de luptele sau atacurile corporale
repetate
- Neglijență nesăbuită pentru siguranța sa sau a altora
- Iresponsabilitate considerabilă, indicată prin incapacitatea repetată de a
avea un comportament consecvent ori de a-și achita obligațiile financiare
- Lipsa de remușcare
B. Individul are cel puțin 18 ani
C. Exista proba unei tulburări de conduită cu debut înainte de 15 ani
D. Comportamentul nu survine exclusiv în cursul schizofreniei ori al unui episod
maniacal
 cauze
• Nu doar factorii ereditari cât şi circumstanţele de mediu influenţează dezvoltarea
acestei tulburări de personalitate.

• Mediul familial (de acasă), mediul şcolar, chiar şi comunitatea în care se dezvoltă
copilul au o influenţă marcantă asupra acestuia. Astfel, un mediu familial sau
şcolar extrem de punitiv reprezintă un factor de risc. A trăi într-un mediu haotic,
fără norme, reguli în care conflictele intrafamiliale sunt constante reprezintă
iarăşi o condiţie a acestei tulburări de personalitate ca şi prezenţa unor părinţi
consumatori de droguri ori alcool, abuzivi emoţional şi fizic. Copilului îi va fi greu
să realizeze legături emoţionale, se poate ajunge la izolare şi mai mult poate vedea
lumea ca ostilă, imprevizibilă şi periculoasă.

• Lipsa modelelor de comportanament sanogen, pozitiv, lipsa recompenselor

pentru acţiunile acceptate sociale, creşte riscul pentru angajarea în acte
reprobalile de societate (certuri, bătăi, furt, vandalism etc.).
 psihoterapie
• Problema majoră în asistarea antisocialilor este aceea că ei nu consideră
că au o problemă.

• Antisocialii ajung la terapie de cele mai multe ori împotriva dorinţei lor,
motivele fiind exmatricularea de la şcoală, pierderea job-ului, iminenţa
divorţului sau acuzaţii penale.
• Acestor clienţi le lipseşte empatia, capacitatea de realizare a insightului şi
au o conştiinţa deficitară. Pentru ei terapia este un soi de joc, o
experienţă agasantă din lungul şir de constrângeri sociale.
• Terapia îşi va propune ţeluri modeste, focusându-se mai ales pe stoparea
actelor criminale. Clienţii cu tulburare de personalitate antisocială arată
cel mai frecvent ostilitate faţă de terapeut până când vor învăţa să capete
încredere în acesta.
• Clienţii antisociali sunt experţi în a mima remuşcarea, sau chiar
schimbarea atitudinilor antisociale, pentru ca ulterior să se întoarcă la
comportamentele lor criminale. Totuşi, nu trebuie să devenim
neîncrezători sau să dezvoltăm suspiciuni cu clienţii care par să facă
progrese.
• Terapia de grup s-a dovedit mai eficientă decât cea individuală. De asemenea, unii
clinicieni vorbesc de faptul că succesul terapeutic în asemenea cazuri este influenţat
de vârsta clientului, a.î. s-au înregistrat progrese mai mari la persoanele cu o vârstă
mai înaintată. Să nu uităm, însă, faptul că tulburările de personalitate înregistează o
diminuare a simptomatologiei după vârsta de 40 de ani.
• Se impune identificarea copiilor cu risc crescut de dezvoltare a tulburării de
personalitate antisocială şi intervenţie timpurie. Comportamentul agresiv al copiilor
tinde să fie stabil (un copil care minte, fură, insultă, îi ameninţă pe ceilalţi va face
acest lucru toată viaţa).
• Părinţii vor fi învăţaţi cum să recunoască problemele, tulburările de
comportament ale acestora şi, totodată, cum să le încurajeze comportamente
prosociale, adaptative. Studiile au arătat că acest tip de programe corectează
tulburările de comportament care se pot traduce la vârsta adultă în tulburarea de
personalitate antisocială (Harris & Rice, 2006).

• Este important să se stabilească reguli de conduită şi disciplină extrem de clare, şi

recompense pentru respectarea acestora. Lipsa de reguli sau inconstaţa în
sancţionarea comportamentelor indezirabile confuzează copilul, acesta devenind
încurcat în privinţa comportamentelor acceptate si neacceptate.
Stdiu de caz
TULBURAREA DE PERSONALITATE ANTISOCIALĂ
FEMEI ANTISOCIALE
Aileen Wuornos - antisocială + borderline,
prostituată, criminala in serie

- copilarie marcata de abandon si abuzuri sexuale

incestuoase
- a comis numeroase jafuri armate si alte
acte de violenta, a ales calea strazii, ... alegand sa ucida barbatii
care o acostau. Pana in ultima sa zi de viata, Aileen a jurat ca a
fost violata intr-un mod brutal de prima sa victima, declarand ca
fapta sa a fost un act de legitima aparare.
- a ucis 7 barbati care vroiau sa intretina raporturi sexuale cu
aceasta.
- inaintea executiei sale, Aileen a rabufnit pentru ultima oara,
invinovatind media, avocatii si societatea pentru soarta ei
 TULBURAREA DE PERSONALITATE
BORDERLINE
Instabilitatea relaţiilor interpesonale, a propriei imagini despre sine, a
afectelor (impulsivitatea manifestată prin cheltuieli abuzive, joc patologic,
abuz de substanţă, mâncat excesiv, relaţii sexuale dezorganizate etc.)
Sensibili faţă de circumstanţele exterioare
Subiecţii experimentează o teamă excesivă de abandon, de rejecţie,
neîncredere în sine
Reacţionează cu furie chiar şi când se află în faţa unei situaţii justificate de
separare, clar limitate în timp, sau a unor schimbări de plan
Datorită sentimentului de abandon – adevărate crize de panică sau mânie,
până la automutilări şi tentative sau echivalenţe suicidare (în 8-10% din
cazuri suicidul este reușit)
Epidemiologie
2% din populația generală
10% ambulatoriu
20% pacienții psihiatrici internați
30-60% din populația clinică cu tulburări de personalitate
 TULBURAREA DE PERSONALITATE
BORDERLINE

Afectarea relaţiilor personale, prin tendinţa idealizării potenţialului lor încă de

la primele întâlniri - Solicită petrecerea unui timp prea îndelungat de la
început
Sunt împărtăşite multe detalii intime
De la idealizare – trec foarte uşor la nemulţumire şi devalorizare, care se
exprimă de multe ori dramatic
Viaţa afectivă este marcată de sentimente de “vid interior”, dar şi de o
reactivitate crescută a dispoziţiei, cu accese necontrolate de furie
 TULBURAREA DE PERSONALITATE
BORDERLINE
Kreisman J.J., Straus, H., (2004), propun următoarea listă de caracteristici:
Experiențe traumatizante în copilărie

Comportamente de autosabotare

Istoric de relații, locuri de muncă dezamăgitoare, etc.

Schimbare frecventă de joburi, școli, relații
Istoric de relații durerose, care implică suferință sau relații cu parteneri narcisisitici, cu
nevoie exacerbată de control care se soldează cu conflicte repetate
Utilizarea/ atașametul de obiecte ca păpuși, ursuleți, jucării pentru oținerea de confort,
consolare
Confuzia oriențării sexuale
Comportament periculos care poate fi perceput ca excitant, încitant

Conflicte repetate

Istoric de violență, ca victimă, agresor, sau chiar ambele

Schimbări drastice de atitudine
Atracția față de organizațiile extremiste
O mai bună funcționare în situații clare, structurate, cu reguli precise și implacabile
 TULBURAREA DE PERSONALITATE BORDERLINE
CRITERII DSM IV
Un pattern pervaziv de instabilitate și emoționalitate, care poate fi sesizat încă din
adolescență ori la debutul vieții adulte şi prezent într-o varietate de contexte, ca
indicat de cinci (sau mai multe) dintre următoarele:
(1) eforturi disperate de a evita abandonul real sau imaginar. Notă: Nu include
comportamentul suicidar sau automutilant, care figurează la criteriul 5;
(2) un pattern de relaţii interpersonale intense şi instabile caracterizat prin alternare
între extremele de idealizare şi devalorizare;
(3) perturbare de identitate: imagine de sine sau conştiinţă de sine marcat şi
persistent instabilă;
(4) impulsivitate în cel puţin două domenii care sunt potenţial autoprejudiciante (de
ex., cheltuieli, sex, abuz de o substanţă, condus imprudent, mâncat compulsiv. Notă:
Nu include comportamentul suicidar sau automutlilant, care figurează ia criteriul 5
(5) comportament, gesturi sau ameninţări recurente de suicid ori comportament
automutilant;
(6) instabilitate afectivă datorată unei reactivităţi marcate a dispoziţiei (de ex., disforie
episodică intensă, iritabilitate sau anxietate durând de
regulă câteva ore şi numai rareori mai mult de câteva zile);
(7) sentimentul cronic de vid; mânie intensă, inadecvată ori dificultate în a controla
mânia (de ex., manifestări frecvente de furie, stare coleroasă permanentă, bătăi
repetate);
(9) ideaţie paranoidă sau simptome disociative severe, tranzitorii, în legătură cu
stresul.
 cauze
• Experiențele traumatizante din copilărie, ca neglijarea, abuzul emoțional, fizic, sexual, lipsa
suportului, pedepsele repetate, critica constantă, ignorarea copilului atunci când acesta este
supărat, lipsa unui atașament sănătos sunt strâns legate de TPB.

• studiile au arătat că persoanle cu TPB își descriu părinții ca indiferenți, abuzivi, sau invazivi,
(Parker et al., 1999)

• Potrivit studiilor, peste 50% dintre persoanele cu TPB, au trăit experiențe de abuz sexual în
copilărie (Silk, K.R., Wolf, T.L., Ben-Ami, D.A., 2005). Alte studii au arătat că formele severe de abuz
se corelează cu trăsături mult mai disruptive ale TPB, deci, se pare că, cu cât abuzul este mai dur,
grav (durata abuzului, dacă a existat penetrare, etc.) cu atât formele de manifestare ale TPB sunt
mai severe, accentuate (Zanarini et al., 2002).
• Copii ajung să creadă că ceilalți sunt răi și interesați doar de
propria lor gratificare.

• Experiențele de disociere, suspiciozitatea, teama de abandon și

eforturile de a-l evita, relații haotice, intoleranța la singurătate,
acte automutilante sau suicidare, toate aceste trăsături comune
TPB, sunt definitorii pentru persoanele care au trecut prin
evenimente traumatizante, îndeosebi abuz sexual.

• Acest lucru nu înseamnă că abuzul sexual este o condiție de sine

stătătoare, necesară și suficientă pentru dezvoltarea tulburării de
personalitate borderline.

• Abuzul sexual este corelat cu o serie de probleme ale anumitor

persoane cu TPB și poate constitui o cauză a dezvoltării tulburării,
dar nu este nicidecum o condiție sine qua non a TPB.
 psihoterapie
• TPB intră foarte des în atenţia specialiştilor, chiar mai des decât persoanele care suferă de
anxietate şi tulburări ale dispoziţiei.
• Deşi răspund pozitiv la anumite medicamente, eforturile pentru un tratament de succes sunt
foarte mari deoarece implică adesea lupta cu drogurile, tentativele de suicid şi complianţa la
tratament a acestor pacienţi. În consecinţă, pot exista specialişti care sunt refractari în a lucra cu
aceste persoane.
• Terapia va fi una de suport, iar clienţii vor fi învăţaţi cum să-şi identifice emoţiile şi cum să şi le
gestioneze.
• Focusarea pe factorii stresori care se constituie în triggeri pentru tentativele de suicid şi a ajuta
pacientul să facă faţă acestor situaţii este un obiectiv imperios în terapie. O atenţie sporită va fi
centrată mai întâi pe comportamentele autolitice şi apoi pe alte comportamente care interferă cu
calitatea vieţii pacientului (relaţia terapeutică, relaţiile cu familia, prietenii, relaţiile profesionale).
• Re-experimentarea evenimentelor traumatice pentru a-i ajuta pe aceşti clienţi să externalizeze
emoţiile negative şi să dea un alt sens fricii şi furiei asociate cu aceste situaţii este un alt obiectiv
importanat al psihoterapiei.
• Psihoterapia poate ajuta la o mai bună integrare socială a acestor persoane, mai puţine tentative
de suicid (sau nicio tentativă), reducerea depresiei şi anxietăţii.
• Kreisman J.J., Straus, H., (2004) afirmă că cele mai multe persoane cu tulburare de personalitate
borderline, suferă o remisiune a simptomatolgiei invalidante, iar un procent de 25% dintre aceștia
își revin complet, în sensul că nu mai satisfac criteriile pentru TPB. Nu trebuie totuși să omitem
faptul că această tulburare de personalitate este o maladie foarte periculoasă, chiar fatală (un
procent de 8-10% dintre pacienți se sinucid).
 TULBURAREA DE PERSONALITATE
HISTRIONICĂ
Labilitate emoţională excesivă
Comportament direcţionat spre atragerea atenţiei (atitudini dramatice şi
teatralism)
Nu se simt confortabil dacă nu sunt în centrul atenţiei, “sufletul petrecerii”
Solicită în mod continuu atenţia celor din jur, în caz contrar – crează scene
dramatice
Atitudini cu conotaţii sexuale nepotrivite, cu scop provocator şi seductiv –
erotizarea raporturilor sociale (chiar şi în context profesional)
În acelaşi timp, pot exista o serie de modificări sexuale – frigiditate,
nimfomanie
Aparenţa fizică prezintă mare importanţă – cheltuie energie şi bani pentru
haine şi diverse accesorii
Epidemiologie
2-3% din populația generală
10-15% din pacienții internați și ambulatori în unitățile de sănătate mintală
 TULBURAREA DE PERSONALITATE
HISTRIONICĂ
Utilizează detaliile fizice şi vestimentare pentru a “vâna complimente”
Manifestă o supărare exagerată faţă de un comentariu critic
Discursul – expuneri dramatice, fară suport faptic, cu utilizarea de
adjective, fabulaţii, producţii imaginare
Sunt uşor sugestionabile – opiniile lor sunt uşor influenţate de alţii
Consideră orice relaţie interpersonală, indiferent de contextul ei, mai
intimă decât este în realitate, atitudine
cu atât mai evident exprimată, cu cât este vorba
despre o relaţie socială importantă.
Sunt manipulativi, orientaţi spre satisfacerea propriilor interese. Se
entuziasmează facil şi efemer.
Pot exista ameninţări cu suicidul.
 TULBURAREA DE PERSONALITATE HISTRIONICĂ
CRITERII DSM IV
Un pattern pervaziv de emoționaliatte excesivă și căutarea atenției,
începând precoce în perioada adultă și prezent într-o varietate de
contexte – 5 din următoarele:
- Este incomodat de situațiile în care nu se află în centrul atenției
- Interacțiunea cu alții caracterizată de comportament seducător și
provocator sexual inadecvat
- Schimbare rapidă și expresie superficială a emoțiilor
- Uzează în mod constant aspectul fizic pentru a atrage atenția
asupra sa
- Stil de a vorbi extrem de impresionistic și lipsit de detalii
- Autodramatizare, teatralism, și o exprimare exagerată a emoțiilor
- Sugestionabil, ușor de influențat
- Consideră realțiile mai intime decât sunt în realitate
 cauze
• Astfel, o persoană poate avea predispoziția genetică pentru a manifesta acest tip
de tulburare sau poate trăi într-un mediu care să faciliteze dezvoltarea acesteia.
• Factorii de mediu care ar putea fi implicați includ lipsa de norme, repere
sanogene, critici constructive în timpul copilariei.

• Dacă părinții sunt inconsecvenți în a-și arăta simpatia ori dezaprobarea pentru
diferite comportamente pe care copilul le manifestă, acesta din urmă va ajunge
să fie confuzat și nu va mai ști ce tip de comportament este dezirabil pentru a
atrage admirația și afecțiunea părinților.

• În aceeași măsură, dacă copilul se simte respins sau este carențat afectiv, acesta
va apela la tot soiul de șiretlicuri și demonstrații pentru a câștiga interesul
părintelui.
 terapie
• cunoscând faptul că viața emoțională a acestor persoane este foarte evervescentă, ne așteptăm ca
ele să ne contacteze mai ales când se confruntă cu o situație de separare de o persoană dragă, de
regulă un partener de cuplu (despărțire, divorț). O altă situație ar fi cea legată de pierderea prin
deces a unei persoane apropiate, pierdere care îi provoacă o suferință majoră, care poate conduce
persoana cu TPH chiar către un episod depresiv.
• Scopul terapiei este acela de a ajuta clientul să descopere motivațiile individuale și temerile
asociate cu gândurile și comportamentul său, dar și de a-l ajuta să se raporteze la cei din jur, la
lume, într-un mod pozitiv, mai putin egocentric.
• De regulă terapia se focusează în mare parte pe problematica relațiilor interpersonale. Știm deja
că persoanele cu TPH îi manipulează pe cei din jur nu doar utilizându-și șarmul personal, puterea de
seducție și prin avansuri sexuale explicite, dar și prin adevărate crize emoționale sau lamentările
perpetue. Aceste persoane au nevoie să fie învățate cum beneficiile obținute prin asemenea
tertipuri sunt beneficii pe termen scurt, care se vor transforma în adevărate costuri pe termen
lung. Persoanele cu TPH au nevoie să cunoscă și alte modalități de a-și negocia nevoile și relațiile.
• Cu toate că automutilarea și tentativelele de suicid pot fi întâlnite la acești pacienți mai ales în
scopul atragerii atenției celorlalți (apropiați, terapeut, medic), aceste comportament nu trebuie
totuși bagatelizate, ci este important să tratăm cu seriozitate gândurile și modul de acțiune ale
persoanei cu tulburare de personalitate histrionică.
• Medicația este recomandată doar atunci când persoana a suferit decompensări (depresie,
anxietate).
 TULBURAREA DE PERSONALITATE
NARCISICĂ
Nevoia de a fi admirat, pattern de grandoare
Lipsa empatiei
Acordă multă importanţă propriei persoane
Îşi supraestimează capacităţile şi realizările
Devalorizare a acţiunilor şi contribuţiei celorlalţi
Preocupaţi de fantezii referitoare la mari succese, putere, strălucire în
societate, frumuseţe admirată de toată lumea şi iubiri ideale
Se consideră persoane “speciale”, unice, superioare
Este sensibil la critică sau pierdere.
Are pretenţii exagerate de tratament favorabil şi supunere dorinţelor sale.
Caută relaţii cu persoane făcând parte din categorii sociale privilegiate
Epidemiologie
1% din populația generală
2-16% din populația clinică
 TULBURAREA DE PERSONALITATE
NARCISICĂ
Insistă ca în anumite situaţii să beneficieze de serviciile celor mai buni
avocaţi, doctori, stilişti, instructori
Nu pot aprecia meritele celorlalţi
Nu manifestă empatie pentru problemele sau sentimentele celorlalţi
Nu au răbdare şi nici interes să asculte problemele personale ale
interlocutorilor
Fac remarci nepotrivite, fiind indiferenţi faţă de anumite situaţii speciale în
care se află celălalt
Invidie faţă de realizările altora
Comportament arogant, superior şi snob
 TULBURAREA DE PERSONALITATE NARCISICĂ
CRITERII DSM IV
Un pattern pervaziv de grandoare (în fantezie și comportament),
necesitatea de admirație și lisa de empatie, începând precoce în
perioada adultă și prezent într-o varietate de contexte, - 5 din
următoarele:
- Sentiment grandios de autoimportanță
- Fantezii de succes nelimitat
- Se crede aparte și unic, ori trebuie să se asocieze numai cu oameni cu
statut înalt
- Necesită admirație excesivă
- Pretenții excerbate de tratament favorabil special ori supunere automată
la dorințele sale
- Exploatator interpersonal
- Lipsa empatiei
- Invidie
- Aroganță, comportamente sfidătoare
 cauze
• Tindem să consideram ca și alți specialiști care au studiat problematica tulburărilor de
personalitate, că acestea se dezvoltă ca urmare a unei învățări defectuase a copilului de către
parinte/tutore a ceea ce inseamnă empatia.
• Consecința acestei învățări deficitare fiind o fixare a copilului în stadiul centrării pe sine a ciclului
dezoltării.
• Indulgența sau permisivitatea exagerată, admirația excesivă și supraevaluarea din partea
părinților, fără a fi echilibrate de o atitudine realistă, ponderată, contribuie la dezvoltarea acestei
tulburări de personalitate.
• Așteptările foarte mari din partea părinților, cerințele exacerbate sau supraprotecția pot fi alte
cauze ale TPN.
• Comportamentele instabile și incongruente ale părinților pot servi ca model copiilor a.î aceștia
pot prelua un comportament de tip manipulativ.
• De asemenea, neglijarea copilului, abuzul emoțional sau fizic al acestuia pot prilejui la rândul lor
dezvoltarea unei tulburări narcisistice de personalitate.
 terapie
• Terapia în cazul acestor persoane trebuie centrată pe conștientizarea sentimentelor de
grandoare, pe hipersensibilitatea la evaluare și pe lipsa de empatie a acestor persoane.
• Terapia va avea ca scop scoaterea acestor pacienți din lumea fantasmelor neîntrerupte și
ghidarea acestora în găsirea unor bucurii reale, plăceri mărunte în viața de zi cu zi.
• Un alt obiectiv va fi legat de conștientizarea emoțiilor care îl împing să fie în mod constant în
competiție, să nu aibă încredere în altii si chiar sa se dispretuiasca pe sine si pe ceilalti.
• A-i ajuta să se focuseze pe sentimentele altora, deci să exerseze empatia, este un alt scop al
terapiei, alături de acela de a-i ajuta să accepte și să facă față criticilor aduse de alte persoane.
• A-l ajuta pe individ să își contureze o imagine de sine cât mai realistă, să poate interacționa mai
bine cu ceilalți, să devină disponibil pentru intimitate în relații (fie ele de prietenie ori amoroase)
este un demenrs care poate dura câțiva ani ținând cont de faptul că trăsăturile de personalitate
sunt destul de dificil de schimbat.
• Însă, scopurile pe termen scurt ale psihoterapiei pentru pacienții cu tulburarea de personalitate
NARCISICĂ se adresează mai curând unor condiții comorbide cum ar fi abuzul de substanțe sau
alcool, depresia, anxietatea, încrederea scăzută în sine (vezi complexul de superioritate) și
rușinea.
• Este recomandată terapia individuală, însă și terapia de grup poate aduce beneficii, în sensul unei
mai bune relaționări cu alte persoane. În acest fel, pacientul poate învăța cum să-i asculte pe
ceilalți, să le recunoască sentimentele și să ofere suport.
• Tratamentul poate fi și unul medicamentos doar în situația în care persoana prezintă simptome de
depresie, anxietate sau alte afecțiuni.
 TULBURAREA DE PERSONALITATE
EVITANTĂ (ANXIOASĂ)
Sentiment de inferioritate, teamă şi insecuritate
Inhibiţie socială
Hipersensibilitate la evaluări negative din partea celorlalţi
Evită orice implicare socială sau profesională care presupune relaţii
interpersonale semnificative
Se tem de critică, dezaprobare, rejecţie
Reticenţă faţă de promovările profesionale
Nu se implică în activităţi de grup

Epidemiologie
0.5-1% din populația generală
10% din pacienții ambulatorii întâlniți în clinicile de sănătate mintală
 TULBURAREA DE PERSONALITATE
EVITANTĂ (ANXIOASĂ)
Relaţiile intime sunt cu greu acceptate, din teama de a nu se expune şi de
a fi ridiculizate
Acceptă o relaţie numai când au siguranţa de a fi plăcuţi şi aprobaţi fără
criticism
În societate sunt tăcuţi, timizi, retraşi
Participă rar la conversaţii din teama de a nu spune ceva nepotrivit
Preferă un stil de viaţă simplu, cu rutină, fără expuneri la situaţii şi relaţii
noi, din nevoia de siguranţă
Comportamente compensatorii: sfidarea unor situaţii riscante – sporturi
periculoase, sau înfruntarea unor situaţii redutabile
Preferă prezenţa unei persoane contrafobice sau a unui obiect
 TULBURAREA DE PERSONALITATE EVITANTĂ
(ANXIOASĂ)
CRITERII DSM IV
Un pattern pervasiv de inhibiţie socială, sentimente de insuficienţă şi
hipersensibilitate la evaluare negativă, începând precoce în perioada
adultă şi prezent într-o varietate de contexte, după cum este indicat de
patru (sau mai multe) dintre următoarele:
(1) evită activităţile profesionale care implică un contact interpersonal
semnificativ, din cauza fricii de critică, dezaprobare sau rejecţie;
(2) nu doreşte să se asocieze cu alţi oameni decât dacă este sigur că este
apreciat;
(3) manifestă reţinere în relaţiile intime din cauza fricii de a nu se face de râs
ori de a nu fi ridiculizat;
(4) este preocupat de faptul de a nu fi criticat sau rejectat în situaţii sociale,
(5) este inhibat în situaţii interpersonale noi din cauza sentimentelor de
inadecvare;
(6) se vede pe sine ca inapt social, inatractiv personal ori inferior altora;
(7) refuză să-şi asume riscuri personale sau să se angajeze în orice activităţi
noi din cauza faptului că acestea l-ar putea pune în dificultate.
 cauze
• În susținerea ideii conform căreia natura relației părinte-copil poate influența dezvoltarea anumitor
tulburări de personalitate, vă facem cunoscut un studiu realizat de Stravnsky, Elie and Franche,
1989 (apud. Barlow, Durand, 2009) în urma căruia s-a constatat că persoanele cu TPE și-au descris
părinții ca manifestând comportamente de respingere în raport cu ei, de învinovățire și blamare,
de suport emoțional redus.
• Putem concluziona că, respingerea din partea părinților poate genera o stimă de sine scăzută la
copil, un pattern de atașament anxios, culminând cu alienarea socială a acestuia, elemente care
care îl vor însoți până la maturitate.

• Pe de altă parte și hiperprotectivitatea din partea părinților este o altă componentă care poate
sta la baza TPE. Un copil care nu este încurajat să se exprime (verbal sau prin alte mijloace), sau
care nu este lăsat să îndeplinească nicio acțiune sau angajament fără atenta supraveghere sau chiar
implicare a părintelui va dobândi acea anxietate de contact și se va considera pe sine un inapt
social (așa cum în mod tacit sau chiar explicit l-a învățat părintele despre el; toate acestea, desigur,
cu scopul de a-l proteja).
• Un alt aspect de luat în considerare este cel legat de posibile tare sau defecte fizice instalate încă
din copilărie care pot accentua distresul la contactul social, mai ales în cazuri de reacții ostile din
partea celorlalți.
 terapie
• Din cauza comportamentelor specifice de evitare a contactelor umane, aceste persoane rareori
ajung în atenția specialiștilor din inițiativă proprie. Este nevoie de suportul familiei sau apropiaților
pentru ca demersul terapuetic să poate avea loc.

• În ceea ce privește succesul terapeutic cu acești pacienți trebuie să cunoașteți faptul că alianța
terapeutică este un predictor important al acestuia.

• Problemele pe care le experimentează persoanele cu TPE sunt similare celor care suferă de
sociofobie (fobia socială), abordarea fiind destul de similară, centrându-se pe externalizarea și
resemnificarea situațiilor psiho-traumatizante, cu impact major în sfera emoțională a individului.

• Recâștigarea încrederii în sine….

 TULBURAREA DE PERSONALITATE
DEPENDENTĂ
Tendinţa sistematică de a lăsa în mod pasiv pe altul să ia deciziile,
importante sau minore
Teama de abandon
Atitudine de supunere pasivă
Dificultăţi chiar şi în abordarea unor decizii zilnice, de rutină
Solicită exces de asigurări şi avizări din partea celorlalţi
Îl urmează în totalitate pe celălalt, care îşi va asuma responsabilitatea
pentru toate domeniile vieţii

Epidemiologie
Printre cele mai frecvent raportate tulburări de personalitate întâlnite în
clinicile de sănătate mintală
 TULBURAREA DE PERSONALITATE
DEPENDENTĂ
Dependenţa se manifestă de obicei faţă de unul dintre părinţi sau soţi, se
datorează unei importante lipse a încrederii în sine, în propria judecată şi
abilităţi
Pot accepta anumite lucruri agreate de celălalt chiar dacă lor le sunt
neplăcute
Nu îşi exprimă preferinţele, pentru a nu-şi pierde suportul
Aceste persoane, în consecinţă, pot fi expuse deseori abuzurilor verbale,
fizice sau sexuale.
În momentul sfârşirii unei relaţii, prin despărţire, moarte, persoana
“dependentă” caută rapid pe altcineva care să-i asigure suportul necesar
Se ataşează uneori nediscriminativ şi în mare grabă de altă persoană,
datorită convingerii că nu ar putea funcţiona în afara unei relaţii
strânse
 TULBURAREA DE PERSONALITATE DEPENDENTĂ
CRITERII DSM IV
O necesitate excesivă şi pervasivă de a fi tutelat, care duce ia un comportament submisiv şi
adeziv şi la frica de separare, şi care începe precoce în perioada adultă şi este prezent
întro varietate de contexte, după cum este indicat de cinci (sau mai multe) dintre
următoarele:
(1) are dificultăţi în a lua decizii comune fără o cantitate excesivă de consilii şi reasigurări
din partea altora;
(2) necesită ca alţii să-şi asume responsabilitatea pentru cele mai importante domenii ale
vieţii lui;
(3) are dificultăţi în a-şi exprima dezacordul faţă de alţii din cauza fricii de a nu pierde
suportul sau aprobarea. Nota: Nu implică frica reală de retribuţie;
(4) are dificultăţi în a iniţia proiecte ori a face ceva singur (din cauza lipsei de încredere în
judecata sau capacităţile sale, mai curând decât din cauza lipsei de motivaţie sau de
energie);
(5) merge foarte departe spre a obţine solicitudine şi suport de la alţii, până la punctul de a
se oferi voluntar să facă lucruri care sunt neplăcute;
(6) se simte incomodat sau lipsit de ajutor când rămâne singur din cauza fricii exagerate de
a nu fi în stare să aibă grijă de sine;
(7) caută urgent altă relaţie drept sursă de.solicitudine şi suport când o relaţie strânsă se
termină;
(8) este exagerat de preocupat de frica de a nu fi lăsat să aibă grija de sine.
 cauze
• Decesul timpuriu al unui părinte, neglijarea sau lipsa de atenție a tutorilor sau pot genera teama
de abandon.

• Stilul de ataşament format în contextul relaţiilor de ataşament timpurii are un impact semnificativ
asupra personalităţii adultului.

• Ataşamentul securizant ne dezvolta abilitatea de a ne simţi în siguranță, de a explora lumea, de a fi

echilibraţi din punct de vedere emoţional, de a avea aşteptări sănătoase de la relaţiile cu ceilalţi. Un
atașament insecurizant, pe de altă parte, va conduce la sentimente de abandon, de respingere
socială, izolare, labilitate emoţională, o stimă de sine scăzută, motiv pentru care nevoia de
acceptare şi valorizare din partea celor din jur și dependența de ceilalți este foarte mare.
• Astfel, un pattern de atașament insecurizant va sta la baza dezvoltării unei anxietăți legate de
posibilitatea pierderii suportului celor apropiați sau chiar a pierderii celor dragi.
 terapie
• Scopul terapiei, în general, este acela de a-l face pe pacient să devină independent și
responsabil, lucru pe care submisivitatea și dependența de celălalt specifice pacientului cu TPD îl
îngreunează.

• Acesta trebuie încurajat să ia decizii singur, începând cu abordarea unor situații zilnice, de rutină
și până la deciziic mai importante.
 TULBURAREA DE PERSONALITATE
OBSESIVO-COMPULSIVĂ (ANANCASTĂ)
Preocupare faţă de ordine, detalii, perfecţionism, verificare, scrupulozitate,
încăpăţânare, rigiditate
Încearcă să deţină controlul asupra activităţii zilnice
Acordă o prea mare atenţie detaliilor nesemnificative, regulilor,
procedurilor, listelor – cu epuizarea activităţii până la obţinerea esenţialului
Timpul este risipit şi în problemele importante mereu amânate
Perfecţionismul şi standardele de performanţă autoimpuse determină
disfuncţionalitate
Sunt atât de preocupaţi de verificarea fiecărui detaliu al unui proiect,
indiferent cât de bun, încât acesta riscă să nu fie îndeplinit niciodată
Sunt devotaţi muncii, profesiei

Epidemiologie
1% din eșantioanele comunitare
3-10% la indivizii care se prezintă la clinicile de sănătate mintală
 TULBURAREA DE PERSONALITATE
OBSESIVO-COMPULSIVĂ (ANANCASTĂ)
Neglijează activităţile plăcute şi petrecerea timpului cu prietenii
Chiar şi atunci când îşi acordă scurte vacanţe timpul nu este irosit,
luându-şi întotdeauna cu ei şi “ceva de lucru”
Activitatea de recreere este considerată o sarcină foarte serioasă – totul
trebuie să fie performant şi perfect
Manifestă conştiinciozitate, scrupulozitate şi inflexibilitate şi faţă de valori
morale şi etice
Manifestă tendinţa de a păstra orice fel de obiect, chiar dacă acesta nu
prezintă o “valoare sentimentală” – motivaţia – acel obiect poate fi
cândva util (se supără dacă îi sunt aruncate, face eforturi pentru a le
recupera)
Acceptă cu dificultate să delege pe cineva pentru unele activităţi sau să
lucreze cu alte persoane –condiţionează respectarea exactă a detaliilor
planului lor de activitate
În domeniul financiar – aceeaşi scrupulozitate a planificării banilor – care
nu trebuie irosiţi, ci păstraţi, pentru eventuale “catastrofe”
 TULBURAREA DE PERSONALITATE
OBSESIVO-COMPULSIVĂ (ANANCASTĂ)
CRITERII DSM IV
Un pattern pervasiv de preocupare pentru ordine, perfecţionism şi control mental şi
interpersonal în detrimentul flexibilităţii, deschiderii şi eficienţei, începând precoce în
perioada adultă şi prezent într-o varietate de contexte, după cum este indicat de cel
puţin patru (sau mai multe) dintre următoarele:
(1)este preocupat de detalii, reguli, liste, ordine, organizare sau planuri, în aşa
măsură că obiectivul major al activităţii este pierdut;
(2) prezintă perfecţionism care interferează cu îndeplinirea sarcinilor (de ex., este
incapabil să realizeze un proiect, deoarece nu sunt satisfăcute standardele sale
extrem de stricte);
(3) este excesiv de devotat muncii şi productivităţii, mergând până la excluderea
activităţilor recreative şi a amiciţiilor (nejustificată de o necesitate economică
evidentă);
(4) este hiperconştiincios, scrupulos şi inflexibil în probleme de moralitate, etică sau
valori (fapt nejustificat prin identificare culturală sau religioasă);
(5) este incapabil să se debaraseze de obiecte uzate sau inutile, chiar când acestea
nu au nici o valoare sentimentală;
(6) refuză să delege sarcini sau să lucreze cu alţii în afară de cazul când aceştia se
supun exact modului lui de a face lucrurile;
(7) adoptă un stil avar de a cheltui, atât faţă de sine cât şi faţa de alţii, banii fiind
văzuţi ca ceva ce trebuie strâns pentru eventuale catastrofe;
(8) prezintă rigiditate şi obstinaţie.
 cauze
• Nu s-a identificat o cauză specifica a acestei tulburari a personalitatii, însă este cunoscut
faptul că experientele de viață timpurii (căldura mediului familial, responsivitatea
adecvată la nevoile copilului) au un rol major în dezvoltarea armonioasă a fiinei umane
sau, la celalalt pol, în dezvoltarea tulburărilor de personalitate de către acestea.
• Comunicarea inautentică și inadecvată cu copilul, pedepsele aplicate de părinți pentru
fiecare greșeala și abatere de la reguli, indiferent cât de minore, au ca răspuns un copil
care nu se poate dezvolta în siguranță sau manifesta bucuria, spontaneitatea sau
gândirea în mod independent. Acesta va dezvolta în schimb o simptomatologie
obsesiv-compulsivă drept strategie de a evita pedeapsa.
• Acești copii sunt invadați de furie pe care în mod vădit o resimt față de părinți, însă o
furie pe care aceștia o maschează, disimulează. Ei vor manifesta întodeauna obediență
față de orice autoritate, însă îi pot trata cu nedreptate pe cei mai slabi decât ei.

• Influențele culturale pot juca un rol în dezvoltarea tulburării de personalitate

obsesiv-compulsive; de pildă culturile înalt autoritare cum este Japonia.
 terapie
• Psihoterapia în cazul acestor clienți se centează pe a-i învăța să se relaxeze, a-i distrage
de la gândurile ruminative și a-i învăța să le înlucuiască cu angajarea în mici activități
recreațioale.

• Poate fi dificil pentru un terapeut să dezvolte o relație terapeutică cu un asemenea

pacient mai ales din pricina faptului că acesta vine la terapie cu o nevoie puternica de
control (de a controla terapia și terapuetul). Iar la acestă nevoie exacerbată de control se
adaugă și neîncrederea în ceilalții și mai ales tendința de a pune sub semnul întrebării
totul.

• În ceea ce privește medicația pentru această tulburare de personalite, studiile arată că

intervenția medicamentoasă poate fi de ajutor, nu în tratatea cauzelor (lucru care este
unanim recunoscut, tulburările de personaliate nu se tratează medicamentos decât în
cazul unor decompensări), ci, în ameliorarea și controlul simptomelor. Medicația poate
ajuta individul să gândească mai clar și să se focusese mai bine pe anumite sarcini, ori să
ia anumite decizii cu mai mare rapididate fără a se îngloda în detalii redundante. În
special medicamentele cunoscute drept inhibitorii selectivi ai recaptării de serotonină par
a ajuta pacientul asupra rigidității și a compulsivității, chiar și atunci când pacientul nu
arată semne de depresie.
Teorii in explicarea actelor
criminale
 1.TEORIILE
PSIHO-BIOLOGICE
Sustin ca anumite anomalii sau disfunctii
psihofiziologice constituie factorii
determinanti ai comportamentului criminal.

Crima ca fenomen individual are o baza

psiho-biologica organica sau functionala.
 1.1.TEORIA
ANORMALITATILOR
BIOLOGICE

• Cesare Lombroso – “Omul criminal”

 1.1.TEORIA ANORMALITATILOR BIOLOGICE

• Reprezentant Cesare Lombroso - a intreprins studii

de antropologie criminala bazate pe tehnica masurarii
diferitelor parti ale corpului omenesc, avand ca subiecti
detinuti ai inchisorilor din Sicilia, elaborand in acest sens
lucrarea sa fundamentala “Omul criminal”.

• Studiind 383 cranii de criminali decedati si 5.907

cranii ale unor delincventi in viata, autorul a concluzionat
existenta unui tip criminal individualizat prin anumite
stigmate sau semne particulare, degenerative, care
poate fi intalnit la anumite categorii de infractori
(Lombroso, 1895).
 1.1.TEORIA ANORMALITATILOR
BIOLOGICE

• In teoria lombrosiana criminalitatea reprezinta o

anormalitate biologica bazata pe atavism organic
si psihic si pe o patologie epileptica
(Cioclei,1996).

• Opera lui Lombroso contine constatari deosebit

de utile si actuale inca, cum ar fi cele referitoare
la infractorii bolnavi mintal.
1.2.TEORIA BIO-TIPOLOGICA

Psihiatrul german Ernest Kretschmer mergand

in cercetare pe linia corelarii elementelor de
ordin biologic cu cele psihice, a creat un sistem
caracterologic complet, in lucrarea sa “Structura
corpului si caracterul”.

Acesta considera ca, in functie de constitutia

corporala, se pot distinge patru tipuri fizice,
fiecare tip avand o predispozitie spre comiterea
unor infractiuni specifice.
1.2.TEORIA BIO-TIPOLOGICA

Cuprinde mai multe variante ce au ca element

comun sustinerea ideii potirivit careia exista o
corelatie intre activitatea criminala si biotip.

Fizicul singur nu poate explica in mod adecvat

comportamentul infractional, insa poate favoriza
anumite tipuri de infractiuni.
 1.3.TEORIA GENETICA

• Brodski, 1973 & Sheley, 1985

 1.3.TEORIA GENETICA

Cercetarile in acest domeniu consemneaza

existenta unor aberatii cromozomiale

pornind de la aceste realitati unii autori (Brodski,

1973 & Sheley, 1985) sustin ca anomalia
genetica, cum ar fi un extracromozom, poate
conduce la retardare mintala si la un
comportament antisocial si criminal.
 1.4.TEORIA INADAPTARII
BIO-PSIHICE

• Formulata de criminlogul suedez Olof

Kinberg in lucrarea sa “Problemele
fundamentale ale criminologiei”.
 1.4.TEORIA INADAPTARII
BIO-PSIHICE
Pentru Kinberg, omul este o fiinta nu doar
biologica, ci una psihologica si sociala,
caracterizata prin “plasticitate”, adica prin
facultatea de a-si modifica reactia si in functie de
factorii psihologici si sociali.

Daca “plasticitatea” nu se coreleaza cu influentele

mediului se creeaza o stare de inadaptare intre
organism si mediu.
In opinia lui Kinberg persoana reactioneaza in
general in functie de propria structura bio-psihica.
Astfel, pentru a stabili cauzele crimei, este
necesara analiza structurii bio-psihice a persoanei
implicate in cauza.

Din combinatia ce rezulta intre un anumit tip de

nucleu constitutional si o anumita configuratie a
functiei morale, rezulta persoane inadaptate care,
la anumiti stimuli, vor reactiona in contradictie cu
legea penala.
 1.5.TEORIA CONSTITUTIEI
CRIMINALE

• Reprezentantul acestei teorii este

criminologul italian Benigno di Tullio –
• Lucrarea “Tratat de antropologie
criminala”
 1.5.TEORIA CONSTITUTIEI CRIMINALE

• Pentru di Tullio, studiul crimei nu poate fi exclusiv

biologic ori exclusiv sociologic, ci intotdeauna
biosociologic. Rezulta ca personalitatea nu poate fi
corect apreciata decat dupa criterii
biopsihosociologice.

• Pornind de la aceste premise, autorul incearca sa

determine factorii ce conduc la formarea unei
personalitati criminale.
• Un prim factor important este ereditatea; cu toata
influenta sa puternica, aceasta nu trebuie
considerata ca o determinare absoluta.

• Predispozitia spre crima poate avea ca sursa si

unele disfunctionalitati cerebrale, hormonale
etc.
• Varsta si crizele biologice pe care le
antreneaza sunt de asemenea importante.
 Predispozitiile spre crima sunt expresia unui ansamblu
de conditii organice si psihice ereditare, congenitale
sau dobandite care, diminuand rezistenta individuala la
instigari criminogene, permite individului, cu mai multa
probabilitate, sa devina un criminal.
Di Tullio nu ignora factorii sociali sau fizici, exteriori
individului, care nu pot avea o influenta reala decat in
masura in care intalnesc o constitutie criminala
preexistenta ori contribuie la formarea unei astfel de
personalitati.
 Teoriile psiho-sociale

Conform acestor teorii comportamentul

infractional este invatat prin interactiunea
dintre persoana si ambianta.
 Teoriile psiho-sociale
Teoriile psiho-sociale sustin ca achizitiile rezultate in
procesul interactiunii si invatarii psiho-sociale sunt
principalele cauze, explicatii ale infractionalitatii.
Tendinta unor persoane de a devia in plan
comportamental este relativ generala si constanta,
astfel ca acestea se vor comporta in mod frecvent
antisocial daca ele nu sunt formate si sustinute in a
evita aceasta tendinta.
Conform acestor teorii comportamentul infractional
este invatat prin interactiunea dintre persoana si
ambianta.
Invatarea ar include tehnicile comiterii actelor
criminale, motivele, trebuintele, rationalizarile si
atitudinile favorabile comiterii infractiunii
1.TEORIA ASOCIERILOR
DIFERENTIALE

Apartine sociologului american,

criminolog Edwin Sutherland
 1.TEORIA ASOCIERILOR DIFERENTIALE

Apartine sociologului american, criminolog Edwin

Sutherland

Sutherland constata ca exista doua tipuri de explicatii

stiintifice ale fenomenului criminal: fie in functie de
elementele care intra in joc in momentul in care
infractiunea este comisa, fie in functie de elementele
care si-au exercitat influenta anterior, mai ales in
viata infractorului.

In primul caz, explicatia poate fi calificata situationala sau

dinamica; in al doilea caz, istorica.
1.TEORIA ASOCIERILOR DIFERENTIALE

Sutherland considera ca un act criminal se

produce atunci cand exista o situatie propice,
pentru un individ determinat.

Mecanismul explica fenomenul criminal la nivel

individual. Rata criminalitatii este expresia unei
organizari diferentiale a grupului.
2.TEORIA CONFLICTELOR DE
CULTURI

• Apartine criminologului american Thorsten

Sellin
 2.TEORIA CONFLICTELOR DE CULTURI

Apartine criminologului american Thorsten Sellin

Termenii cultura si conflict, ce alcatuiesc si titlul lucrarii lui

Sellin, “Conflict cultural si crima”, reprezinta si
elementele principale ale teoriei sale

Prin “conflict cultural”, autorul desemneaza lupta intre valori

morale sau norme de conduita opuse aflate in dezacord.
Codul moral al persoanei depinde de normele pe care
le-a trait ca membru al unor diverse grupuri sociale.
Fiecare grup are propriile norme de conduita care se
impun a fi respectate
In lumea moderna, persoana se gaseste din ce in ce
mai des in contact cu valori si norme diferite.

Diferentele etnice, sociale, de varsta, profesionale,

religioase etc. antreneaza diferente de reguli si
valori morale.

In aceste conditii apar inevitabil situatii in care

persoana, supunandu-se unei norme acceptate
de grupul din care face parte, risca sa incalce o
alta apartinand altui grup cu care intra in
contact.
 3.TEORIA ANOMIEI

• Conceptul de “anomie” a fost introdus de sociologul

american Robert K.Merton in anul 1938 odata cu
lucrarea “Structura sociala si anomia”, in scopul
explicarii, cu ajutorul sau, a comportamentului
infractional.

• In anul 1957 apare lucrarea cu titlul “Teoria sociala

si structura sociala”.
 3.TEORIA ANOMIEI

• Anomia este conceputa de Merton ca o stare sociala de

absenta ori de slabire a normei, ceea ce duce la o lipsa
de coeziune intre membrii comunitatii. In explicarea starii
de anomie, autorul utilizeaza doua concepte: cel de
cultura si cel de organizare sociala.

Prin cultura se intelege ansamblul valorilor ce

guverneaza conduita indivizilor in societate si
desemneaza scopurile spre care acestia trebuie sa tinda.
Organizarea sociala reprezinta ansamblul de norme si
institutii care reglementeaza accesul la cultura si indica
mijloacele autorizate pentru atingerea scopurilor.
Starea de anomie se instaleaza atunci cand exista un
decalaj prea mare, intre scopurile propuse si
mijloacele legitime, accesibile pentru anumite categorii
sociale.

Astfel, in societate exista un permanent conflict intre

posibilitatile formal recunoscute de lege, de realizare de
catre persoana a scopurilor sale materiale si spirituale, pe
de o parte, si posibilitatile efective reale, de atingere a
acestor scopuri, posibilitati care sunt foarte limitate.

Astfel, categoriile sociale defavorizate recurg la mijloace

ilegale, la criminalitate, pentru satisfacerea scopurilor
propuse de cultura ambianta.
4.TEORIA INTERACTIONISMULUI
SOCIAL (TEORIA STIGMATIZARII)

• H.S.Becker , F.Tannenbauman, E.Lemert

 4.TEORIA INTERACTIONISMULUI SOCIAL

Conform teoriei interactionismului social, fenomenul

criminalitatii este rezultatul interactiunii dintre doua
categorii de factori sociali:

1.activitatea nonconformista a unor persoane, pe de o

parte,
2. activitatea grupurilor sociale dominante, pe de alta
parte, care reactioneaza, atribuindu-le celor din
prima categorie pecetea comportamentului
infractional si, totodata, ii stigmatizeaza ca infractori.

Ca o consecinta a acestor operatii de “denumire” sau

“etichetare”, indivizii in cauza sunt marginalizati, fiind
respinsi in exteriorul grupului social.
• Ca urmare a acestei reactii sociale si a stigmatizarii, la
persoanele in cauza apare o contrareactie de natura
psihica, o rezistenta, care le determina sa-si asume
rolul atribuit, cel de infractori.

• Reprezentantii acestei teorii sustin faptul ca

infractionalitatea nu isi are izvorul in realitatea
obiectiva, in conditiile concrete de existenta a
persoanelor in cauza, ci in contrareactia psihica
negativa pe care infractorii primari o au fata de
reactia sociala, prin care ei sunt etichetati ca
infractori, sunt stigmatizati ca atare.
 Teoriile psiho-morale
• Comportamentul criminal si infractionalitatea
constituie simptome ale problemelor emotionale
fundamentale.

• In general, teoriile psiho-morale atribuie

criminalitatea conflictelor interne, problemelor
emotionale sau sentimentelor de insecuritate,
inadecvare si inferioritate.
 Teoriile psiho-morale

• Teoriile psiho-morale pun accentul pe

caracteristicile persoanei, pe factorii
psihogeni si psiho-morali.

• Aceste teorii poarta, mai mult sau mai putin,

amprenta directa a psihanalizei freudiene sau a
gandirii altor psihanalisti.
 1.TEORIA ANALITICA

• Reprezentantul teoriei analitice este Sigmund

Freud
 1.TEORIA ANALITICA
• Reprezentantul teoriei analitice este Sigmund Freud

• Referirile directe la fenomenul criminal nu abunda in

opera freudiana intrucat atorul nu s-a preocupat in mod
nemijlocit de acest subiect. Cateva referiri ce merita a fi
semnalate le gasim in lucrarea “Totem si Tabu”.

• Analizand cateva tabuuri dintre care unele cu relevanta

criminologica (uciderea, incestul), Freud considera ca
transgresarea acestora reprezinta satisfacerea unor
dorinte refulate.
 2.TEORIA CRIMINALULUI
NEVROTIC

Varianta cea mai cunoscuta a acestei

teorii apartine lui Fr.Alexander si H.Staub
si este expusa in lucrarea “Criminalul si
judecatorii sai “.
 2.TEORIA CRIMINALULUI NEVROTIC

Varianta cea mai cunoscuta a acestei teorii apartine lui

Fr.Alexander si H.Staub si este expusa in lucrarea
“Criminalul si judecatorii sai “.
In viziunea celor doi cercetatori, criminalitatea poate fi
clasificata in urmatoarele categorii:

1).Criminalitatea imaginara, care transpare in vise,

fantezii sau acte ratate;

2).Criminalitatea ocazionala, specifica persoanelor si

situatiilor in care Supraeul suspenda instanta morala in
urma unei vatamari sau amenintari iminente pentru Eu
(cazurile in care conduita criminala este consecutiva unui
santaj, unei amenintari ori unei stari de legitima aparare
etc.)
3).Criminalitatea obisnuita, categorie care cuprinde la randul
ei trei tipuri de criminali:

a)criminalii organici, a caror personalitate tine de

psihiatria clasica (bolnavii mintal care prezinta alterari ale
capacitatii de discernamant ori lipsa acestuia);

b)criminalii normali, caracterizati prin aceea ca sunt

sanatosi din punct de vedere psihic, dar sunt socialmente
anormali; acestia fac parte, de regula, dintr-o colectivitate
criminala si se comporta conform moralei acesteia si nu
prezinta conflicte intre Eu si Supraeu;
• c)criminalii nevrotici, respectiv cei care actioneaza
in functie de mobiluri inconstiente. Eul este invins
de Sine, care scapa determinarii Supraeului. In
aceste cazuri, se constata existenta unui sentiment
de vinovatie, insotit de angoasa pedepsei.
Criminalul nevrotic resimte pedeapsa ca pe o
justificare morala; doar gandul criminal este
suficient pentru a dezvolta sentimentul de
culpabilitate si nevoia de pedeapsa.
3.TEORIA PERSONALITATII
CRIMINALE

• Aceasta teorie apartine celebrului

criminolog francez Jean Pinatel
3.TEORIA PERSONALITATII CRIMINALE

Aceasta teorie apartine celebrului criminolog francez

Jean Pinatel, fiind conceputa ca un model
explicativ, capabil sa aduca lamuriri, atat in ceea ce
priveste geneza cat si dinamica actului criminal.

Personalitatea criminala este “un instrument clinic, o

unealta de lucru, un concept operational” (Pinatel,
1971).
Pinatel considera inutila incercarea de a separa oamenii in
buni si rai, nu exista o diferenta de natura intre oameni cu
privire la actul criminal.
Orice om, in circumstante exceptionale, poate deveni
delincvent. Inexistenta acestor deosebiri nu exclude insa
existenta unor diferente graduale in privinta “pragului lor
delincvential”.

Unii indivizi au nevoie de “instigari” exterioare intense, iar altii

de “instigari” lejere, pentru a prezenta reactii delictuale,
pentru a realiza trecerea la act.
Aceasta diferenta graduala este data de anumite trasaturi
psihologice, care, in conceptia lui Pinatel, alcatuiesc
“nucleul central al personalitatii criminale”.
Componentele nucleului personalitatii criminale care
determina trecerea la act sunt: egocentrismul, labilitatea,
agresivitatea si indiferenta afectiva.

Egocentrismul reprezinta tendinta subiectului de a raporta

totul la sine insusi.

Labilitatea reprezinta o lipsa de prevedere, o “deficienta de

organizare in timp”, o instabilitate.

Agresivitatea desemneaza o paleta foarte larga de

tendinte, mergand de la simpla afirmare a eului pana la
ostilitate, ea se manifesta printr-un “dinamism combativ”,
care are ca functie invingerea si eliminarea obstacolelor
si dificultatilor care bareaza drumul actiunilor umane.
 – Faptul ca subiectul nu va fi retinut de amenintarea
pedepsei este explicat prin labilitate. Obstacolele materiale
susceptibile sa impiedice executarea crimei sunt invinse
prin agresivitate. In ultima instanta, cand subiectul ajunge
in situatia de a comite o crima, este necesar ca el sa nu fie
retinut de sentimentul ca produce rau aproapelui sau,
atentand la persoana sau bunurile acestuia.

• Indiferenta afectiva asigura aceasta ultima etapa a

trecerii la act. Cele patru componente nu trebuie
analizate in mod individual. Reunirea tuturor
componentelor, precum si legaturile dintre acestea, dau
un caracter particular personalitatii in ansamblul ei.
 Concluzii
• Fiecare din teoriile prezentate incearca sa ofere
cea mai buna explicatie si sa individualizeze
factorii predominant responsabili, implicati in
fenomenul infractional. Unele teorii insista
asupra factorilor bio-constitutionali sau fiziologici,
altele asupra factorilor ambientali si sociali, altele
asupra unor factori psihologici individuali, altele
asupra unor interinfluente dintre individual si
social etc.
•
Nici una dintre teoriile prezentate nu poate fi
considerata suficienta si deplin consistenta in
explicatiile oferite;
• Etiogeneza fenomenului infractional este
multinivelara. Fiecare teorie surprinde un
anumit aspect al fenomenului infractional.

• Teoriile sunt complementare, nu

contradictorii. Acestea se pot organiza,
ierarhiza pe mai multe niveluri. Din integrarea
lor poate rezulta o teorie unificata, globala,
care sa evidentieze personalitatea implicata
in actul infractional in toata unitatea si
complexitatea sa.
 CONSTRUCŢIA ŞI DINAMICA
UNIVERSULUI SOCIAL
Principalii mediatori implicaţi în
construcţia universului social :
Categorizări;
Stereotipuri
Prejudecati
Reprezentările sociale
Procesul atribuirii.
 Categorizări
Fiinţele umane în mod spontan categorizează
informaţii şi evenimente pe care le trăiesc în
experienţă.

Pentru a reduce şi simplifica procesul prelucrării

de informaţie pe plan mental grupăm: obiecte,
idei, evenimente ce au proprietăţi şi caracteristici
comune.

Această tendinţă naturală de a categoriza, se

aplică de asemenea celor din jurul nostru, acest
proces purtând denumirea de categorizare
socială .
 Stereotipul

Reprezintă o serie de caracteristici

considerate relevante pentru a descrie
membrii aparţinând unui grup sau unei
categorii sociale.

Stereotipurile influenţează semnificativ

felul în care procesăm informaţia socială.
Interpretarea realităţii cotidiene este facilitată de
existenţa filtrelor cognitive, schemelor
mentale şi nu numai de moştenirea
socioculturală;

Potrivit lui Lippmann stereotipurile sunt

concepute în funcţie de interfaţa cognitiv-afectiv,
el considerând că stereotipurile nu sunt neutre.
Ele poartă amprenta sentimentelor sau
preferinţelor. Sunt caracterizate de afecţiune sau
respingere.
Imaginea profund negativă asociată
stereotipurilor în psihologia socială din anii
30’-70’, se datorează faptului că
obiectivele studiilor din perioada respectivă
s-au concentrat în mod exclusiv asupra
dimensiunii descriptiv-evaluative.

A fost ignorat impactul stereotipurilor

asupra percepţiei sociale în elaborarea de
inferenţe, atribuiri cauzale, formarea
impresiilor.
Ulterior stereotipurile au fost considerate
„cadre explicative pentru construirea
relaţiilor cauză-efect în situaţiile sociale”

De asemenea, ele pot fi privite asemenea

unor scheme mentale structurate, ce
contribuie la percepţia, la realizarea de
inferenţe, la raţionalizarea (justificarea)
conduitei observatorului social, în relaţie cu
ţinta evaluată.
 Inertia stereotipurilor
stereotipurile utilizate excesiv pot deveni
destructurante în relaţia cu realitatea
inducând confuzie, interpretări eronate .

principalul „aliat” în facilitarea şi

dezvoltarea relaţiilor interpersonale este
destereotipizarea .
 Aspecte
Folosirea intraindividuale
stereotipurilor în (mecanismele
procesarea cognitive, trăirile
informaţională, afective, şi motivaţia
este determinată celui care prelucrează
de datele)
Aspecte
interindividuale
(dimensiunile
contextuale,
variabilitatea grupului,
ierarhiile grupale,
statutul şi puterea
observatorului şi a
actorului social).
Stereotipizarea este un fenomen complex
determinat de anumiţi factori
1.cantitatea informaţiilor deţinute despre ţinta
socială :

cu cât reprezentările sunt mai sărace despre

un grup, cu atât mai mult atribuirile cauzale
ale comportamentelor sau impresiile despre
membrii acestuia vor fi influenţate de
constructele stereotipe, care pot avea valenţă
pozitivă sau negativă
2.schemele mentale preexistente

3.profeţia auto-realizatoare
(self-fulfilling prophecy) – constă în

selectarea acelor comportamente

ale ţintelor care se potrivesc cu
expectanţele anterior formate
 Prejudecata

Reprezintă reacţia afectivă faţa de

membrii unui grup sau unei categorii
sociale.

Prejudecata influenţează atât natura

conţinuturilor cognitive activate (adică
elementele stereotipurilor), cât şi direcţia
procesării acestora.
Prejudecata este un predictor puternic
pentru :

direcţia şi natura procesării cognitive;

comportamentul în relaţiile cu grupul
respectiv.
discriminare.
 Reprezentarile sociale
Emil Durkheim este primul autor care foloseşte
conceptul de „reprezentare colectivă” semnificaţia
acestuia fiind de realitate psihosocială de sine stătătoare.

Conform acestui autor reprezentările colective sunt o

clasă generală de fenomene psihice şi sociale ce
înglobează ideologii, mituri, credinţe, sentimente,
cunoştinţe împărtăşite de membrii unei societăţi într-un
anumit moment al dezvoltării sale istorice.

Reprezentările colective sunt pe de o parte sociale –

deoarece rezultă ca urmare a unui proces colectiv în care
intervin caracteristicile comune ale unui grup, şi pe de altă
parte sunt psihologice întrucât percepţia realităţii şi
desfăşurarea gândirii sunt procese individuale.
Serge Moscovici redefineşte conceptul acordându-i
conotaţii operaţionale şi paradigmatice cu totul deosebite.

Astfel, pentru Serge Moscovici, reprezentarea socială

este un ansamblu structurat de valori, noţiuni, aspecte
sau dimensiuni ale domeniului social, un sistem
socio-cognitiv ce permite supravieţuirea individului în
societate, direcţionarea comunicărilor şi
comportamentelor, precum şi selecţia răspunsurilor la
stimulii de mediu.

Pornind de la această definiţie, reprezentările sociale

devin una din preocupările centrale ale psihologiei
sociale moderne
Jean Claude Abric (1994) :
Defineşte reprezentarea socială ca o viziune funcţională
a lumii ce permite individului sau grupului să dea un sens
conduitelor, să înţeleagă realitatea prin propriul sistem de
referinţe, deci să se adapteze, să-şi definească locul.

Ele sunt adevărate construcţii socio-cognitive ce

înglobează şi structurează elementele cognitive ce
rezultă dintr-un context relaţional şi acţional concret pe
fondul unei interacţiuni dinamice dintre individual şi
social, dintre cogniţie şi acţiune.

Ele impregnează aproape în totalitate raporturile

interpersonale, grupale, instituţionale.
Ce funcţii îndeplinesc reprezentările
sociale?
1.Funcţia de cunoaştere – reprezentările permit
înţelegerea şi interpretarea realităţii; de asemenea facilitează
cunoaşterea celorlalţi şi comunicarea.

Ele se instituie şi ca repere în înţelegerea şi atribuirea de

semnificaţii evenimentelor şi contextelor în care evoluează
relaţiile dintre oameni.

Deşi acţionează ca filtre şi facilitatori ai dialogului şi

intercunoaşterii, ele conţin însă în egală măsură şi
constrângeri, limitări şi rigidizări în special în raport cu
evenimentele sau manifestările imprevizibile, marginale sau
originale. Adică în raport cu tot ceea ce poate surprinde prin
diferenţă, prin inedit sau şocant, prin nonconformism. Inclusiv
reprezentarea socială asupra nonconformismului este departe
de a-l cunoaşte, înţelege şi evalua adecvat, dar mult mai
aproape de a-l eticheta, bloca şi controla la nivel social
2.Funcţia de orientare

Presupune orientarea, ghidarea

comportamentelor, practicilor.
Reprezentările sociale intervin direct în definirea
finalităţii situaţiei, prescrierea reacţiilor, a tipului
de demers cognitiv adaptat la momente şi
persoane.
Reprezentarea conduce la definirea scopului
unei sarcini determinând implicit tipul de
comportament.
3.Funcţia justificativă

Reprezentările sociale permit aposteriori, să se

justifice luările de poziţie şi comportamentele.

Ele joacă un rol important în explicarea şi

susţinerea de tip argumentativ a unor acţiuni
grupale. Reprezentările sociale pot sa întărească
poziţia socială a unui grup, să menţină şi să
justifice diferenţa socială sau chiar discriminarea
dintre grupuri.
Perspectiva evoluționistă și perspectiva
culturală asupra explicațiilor diferitelor
comportamente sociale
Perspectiva evolutionista

Selecția naturală implică faptul că anumite gene,

cele care au predispus la trăsături ce au sporit
șansele de a supraviețui suficient de mult pentru
a se reproduce și a hrăni descendenții, s-au
perpetuat.
Selecțiile naturale, mult timp un principiu
organizator al biologiei, au devenit recent
o noțiune importantă și pentru psihologie.

Psihologia evoluționistă studiază modul în

care selecția naturală predispune nu
numai către trăsăturile fizice adaptate unor
contexte particulare, ci și la trăsăturile
psihologice și comportamentele sociale ce
sporesc conservarea și răspândirea
genelor (Buss, 2009).
Ca mașinării purtătoare de gene, manifestăm
moștenirea psihologică a preferințelor adaptative
ale strămoșilor noștri.

Ne dorim tot ce i-a ajutat să supraviețuiască, să

se reproducă și să-și hrănească urmașii, care, la
rândul lor, trebuie să îndeplinească eficient
același proces.

Perspectiva evolutivă subliniază natura umană

universală – prin urmare, nu numai că avem
anumite preferințe alimentare, ci și anumite
răspunsuri la întrebările sociale.
Deoarece sarcinile sociale sunt comune
oamenilor de pretutindeni, ei tind să adopte
răspunsuri similare. De exemplu, toți indivizii îi
clasifică pe ceilalți după autoritate și statut
(Fiske, 1992).

Psihologii evoluționiști evidențiază

caracteristicile universale ale comportamentelor
sociale umane, prin intermediul selecției
naturale; însă diferitele culturi oferă reguli
specifice pentru elaborarea variatelor aspecte
ale vieții sociale.
Perspectiva culturală

Diversitatea culturală, a limbilor, obiceiurilor și

comportamentelor noastre expresive, confirmă faptul că
o mare parte din comportamentul nostru este programat
social.

Comportamentul așteptat – toate culturile au descrieri

despre un comportament adecvat și, astfel, adesea
așteptările sociale sau normele se constituie ca o forță
puternică ce angrenează oamenii într-un efort de a trăi și
de a se adapta.
 Normele restrâng și controlează cu succes populația.
Nu există o modalitate mai bună de a învăța normele
propriei culturi decât a experimenta o altă cultură și de a
sesiza diferențele dintre membrii lor și acțiunile acestora.

Culturile pot varia în normele lor în ceea ce privește:

expresivitatea, punctualitatea, încălcarea regulilor și
spațiul personal etc.

Normele de prietenie sunt universale pentru oamenii de

pretutindeni.
Din studiile realizate în Marea Britanie, Italia, Hong Kong
și Japonia, Michael Argyle și Monika Henderson (1985)
au remarcat mai multe variații culturale în criteriile
definitorii ale rolului amiciției. De exemplu, în Japonia
este crucial să nu stânjenești un prieten cu critici publice.

Însă există și unele convenții aparent universale, precum

respectarea intimității, menținerea contactului vizual în
timpul comunicării și păstrarea confidențialității. În lumea
întreagă, oamenii tind să îi caracterizeze pe cei din jur ca
fiind mai mult sau mai puțin stabili, deschiși, plăcuți,
extraverți sau conștiincioși (John & Srivastava, 1999).
INTRODUCERE IN PSIHOLOGIA SOCIALA
SEMINAR 5
AGRESIVITATEA
◼ Bullying - folosirea unei forțe superioare pentru a influența sau intimida pe cineva. Este un comportament
repetat si intenționat prin care agresorul își rănește, intimidează victima verbal, relațional și/sau fizic.

◼ Este o formă de agresivitate tot mai întâlnită în mediul școlar.

◼ Dan Olweus: bullying-ul apare atunci când o persoană este în mod repetat supusa la acțiuni negative,
verbale, fizice și psihologice, de una sau chiar mai multe persoane.
◼ Nansel et al., (2001) - studiu pe un eşantion de 15.000 de elevi americani din
clasele V-X. Acest studiu arată că 17 % dintre elevi au raportat că au fost
hărţuiţi "uneori" sau „mai des” în timpul anului şcolar.

◼ Aproximativ 19 % au spus ca au fost hărţuiţi "uneori" sau „mai des” şi 6% au raportat că au fost agresori cât
şi victime ale agresivităţii altora.

◼ Studiile arată că există o serie de diferenţe de gen privind modul de manifestarea al comportamentelor de
bullying - băieţii recurg într-o mai mare măsură la comportamente de intimidare fizică decât fetele. În plus,
un procent relativ mare de fete - aproximativ 50% - susţin că sunt victimele comportamentelor de
intimidare şi hărţuire, manifestate de băieţi.
◼ Cyberbullying - denotă utilizarea mediilor electronice (Internet, telefoane inteligente, email-uri, Facebook și
rețele sociale, programe de mesaje text/chat, ex. WhatsApp, platforme foto și video și pagini de internet)
pentru a răni o altă persoană. Acestea pot include mesaje de intimidare, insulte, hărțuire sexuală sau
ridiculizare și ocară. În contrast cu bullying-ul tradițional, o trăsătură comună a acestora este anonimatul
frecvent al agresorilor cibernetici (Giumetti, Kowalski, 2022).
◼ Cyber grooming - folosirea Internetului pentru inițerea de contacte (virtuale), hărțuire sexuală și posibil
abuzul sexual al copiilor și al tinerilor (Michalopoulos et al., 2014).
STATISTICI ROMÂNIA (SALVAȚI COPIII, 2016)

◼ până la 20% din copiii de 11 ani au fost agresați cel puțin de două ori în lunile anterioare; procentajul celor de 13
ani fiind de 22% și 17% pentru cei de 15 ani.
◼ cât despre perpetuarea unui comportament de tip bullying, cifrele arată după cum urmează:
◼ până la 26% din copiii de 11 ani au recunoscut că au agresat alți elevi cel puțin de două ori în lunile anterioare;
procentajul celor de 13 ani fiind de 35% și 30% pentru cei de 15 ani (OMS 2012).
◼ cu toate că sunt îngrijorătoare, datele nu au avut efect din punct de vedere al documentelor strategice care
reglementează fenomenul bullying-ului, nici la nivel central, nici la nivel local.
◼ Excluderea din grup: 31% din copii au declarat că au fost în mod frecvent excluși din activitățile de grup
și 23% au fost amenințați cu excluderea din grup; 2 din 10 copii au raportat comportamente de excludere
repetată directă din partea altor elevi.
◼ Umilire: 24% din copii au raportat că au fost în mod constant umiliți în fața altor copii și 37% au fost
victime ale zvonurilor negative împrăștiate în comunitatea școlară.
◼ Bullying fizic: 13% din copii au avut bunurile personale distruse de alții și 30% au fost loviți în mod repetat
de alți elevi la școală. De asemenea, 78% din toți elevii au raportat că au asistat la cel puțin o situație de
bullying în școala lor.
◼ Bullying-ul cibernetic: 68% din copii au confirmat că bullying-ul cibernetic are loc pe rețelele sociale.
EFECTE ALE BULLYING-ULUI

◼ Adolescenții victime ale bullying-ului sunt mai vulnerabili la probleme de sănătate mintală dacă nu posedă
mecanisme adaptive de coping (Anderson et al., 2022).

◼ Copiii și adolescenții victime ale bullying-ului pot dezvolta ideație suicidară (Husky et al., 2022).

◼ Efecte psihologice și/sau somatice - bruxism în somn (Soares et al., 2021); depresie și anxietate (Islam et el,
2021); simptome psihosomatice (Hong et al., 2021).
RELATIA CAUZA – EFECT IN BULLYING

Cauza

Efect Efect

Cauza
EXPLICAȚI FENOMENUL DE BULLYING PRIN INTERMEDIUL UNEI TEORII
BIOLOGICE A AGRESIVITĂȚII

◼ Agresivitatea este innascuta;

◼ Agresivitatea este determinate genetic;
◼ Agresivitatea este determinate de influente biochimice (nivel de serotonina, testosterone, abuz de substante).
EXPLICAȚI FENOMENUL DE BULLYING PRIN INTERMEDIUL TEORIEI
RĂSPUNSULUI LA FRUSTRARE A AGRESIVITĂȚII

◼ Blocarea caii de atingere a unui scop creeaza frustrari care, la rindul lor, se constituie in sursa de manifestare a
agresivitatii;

◼ Destul de frecvent insa, agresivitatea nu este indreptata asupra sursei starii de frustrare, ci este reorientata,
redirectionata catre o alta tinta.
EXPLICAȚI FENOMENUL DE BULLYING PRIN INTERMEDIUL TEORIEI
BIASULUI ATRIBUIRII OSTILITĂȚII

◼ O interpretare eronată a unui comportament inofensiv sau ambiguu din partea unei alte persoane, fiind
considerat ca fiind ostil sau provocator în mod deliberat.
EXPLICAȚI FENOMENUL DE BULLYING PRIN INTERMEDIUL TEORIEI
ÎNVĂȚĂRII SOCIALE A AGRESIVITĂȚII (BANDURA)

◼ comportamentul agresiv se invata prin mai multe modalitati si anume:

◼ A. direct prin invatare directa (prin recompensarea sau pedepsirea unor
comportamente);
◼ B. prin observarea sau imitarea unor modele de conduita ale altora, mai ales ale
adultilor. Cel mai frecvent aceste modele de conduita agresiva pot fi intilnite in:
◼ 1.familie (parintii copiilor violenti si ai celor abuzati si maltratati provin adeseori ei insisi din familii
in care, ca mijloc de disciplinare a conduitei s-a folosit pedeapsa fizica);
◼ 2.mediul social (in comunitatile in care modelele de conduita agresiva sunt acceptate si admirate,
agresivitatea se transmite mult mai usor noilor generatii;
◼ 3.mass-media.
 Procesul atribuirii
➢ Atribuirea este procesul prin care oamenii realizează
inferenţe în privinţa cauzelor comportamentelor sau
evenimentelor.

➢ Teoria atribuirii studiază mecanismele psihologice prin

care subiectul, în viaţa cotidiană, îşi explică modul de
producere şi desfăşurare a evenimentelor şi
comportamentelor, încercând astfel să prezică şi să
stăpânească realitatea;
➢ Prin atribuirea cauzalităţii se realizează implicit :

➢ un proces de cunoaştere a realităţii, de

„inducere de sensuri” care asigură
inteligibilitatea acelei realităţi,

➢ ceea ce permite totodată elaborarea unor

prognoze asupra desfăşurării unor procese,
evenimente, sau comportamente sociale.
➢ F. Heider (1958) a fost primul psiholog ce a
deschis drumul cercetărilor asupra atribuirii.

➢ Preocupat de descoperirea unor mecanisme

prin care interpretăm comportamentul propriu şi
al altora şi prin care atribuim anumite intenţii sau
tendinţe, atât nouă înşine cât şi celorlalţi, autorul
considera că, omul obişnuit este motivat de două
nevoi de bază.
 Care sunt aceste nevoi care ne jalonează
procesul cunoaşterii realităţii sociale ?
➢ În primul rând, nevoia de a avea o viziune coerentă
asupra lumii în care trăim
➢ În al doilea rând, nevoia de a avea control asupra
mediului

➢ Atunci când putem explica şi prezice acţiunile celorlalţi

vom avea o viziune de ansamblu coerentă asupra lumii
şi extrem de controlabilă faţă de situaţia în care nu am
avea nici o idee faţă de intenţiile, dispoziţiile şi
comportamentul semenilor.
 Eroarea fundamentală de atribuire (fundamental
attribution error)
➢ Este tendința generală de a atribui explicația anumitor
comportamente și evenimente mai curând cauzelor
psihologice, interne (trăsături și dispoziții emoționale)
specifice celeilalte persoane, chiar și atunci când nu
există suficiente dovezi care să justifice o astfel de
atribuire, și în special atunci când există dovezi asupra
faptului că ceva anume din mediu sau din context a
cauzat acel comportament sau eveniment.

➢ Deci, constă în subestimarea factorilor cauzali

situaționali, chiar și când aceștia sunt evidenți,
precum și în supraestimarea nejustificată a factorilor
cauzali interni.
 La ce se refera termenul de bias
➢ Bias – termen preluat din limba engleză,
traducerea fiind „tendențiozitate”, „părtinire”,
„idee preconcepută”.

➢ În contextul analizei și explicării unor

mecanisme specifice cunoașterii sociale, cea
mai potrivită traducere/ conotație/ semnificație
are următoarea echivalență: bias =
preconcepție (idee preconcepută).
 Tipuri de erori de atribuire
cauzală
➢ A.Eroarea atribuirii instrumentale (self-
serving bias)

➢ Atunci când rezultatele acțiunilor noastre sunt

favorabile, ne autogratificăm simbolic prin atribuirea
reușitei unor cauze interne („am fost inteligenți,
activi, energici”), iar când acțiunile noastre au
consecințe nefaste, le atribuim unor cauze externe
(„am fost lipsiți de șansă”, „sarcina a fost exagerat
de dificilă, nimeni nu ar fi putut-o realiza”)
➢ Oamenii acceptă responsabilitatea pentru succesul lor,
întrucât ei se așteaptă să aibă succes; dacă se
străduiesc în mod deosebit și investesc timp și resurse
variate, atunci ei vor supraestima corelația dintre efortul
depus și succes, astfel încât să aibă sentimentul faptului
că au controlat efectiv succesul, chiar dacă acest lucru
nu s-a întâmplat în realitate.

➢ Acest tip de eroare justifică și o așa-numită „iluzie a

controlului” (credința potrivit căreia avem controlul
asupra lumii în care trăim și asupra lucrurilor care ni se
întâmplă, mai mult decât avem de fapt în realitate).
 Tip de eroare de atribuire instrumentala :
- Eroarea legata de atribuirea succesului şi
eşecului
➢ Oamenii par a fi mai degrabă înclinaţi să atribuie
succesul propriu unor cauze interne (aptitudini,
talent, trăsături de personalitate, inteligenţă,
perseverenţă, tenacitate, farmec personal), în timp ce
eşecul este cel mai adesea atribuit unor cauze
externe, situaţionale sau atitudinii şi
comportamentului celuilalt sau celorlalţi.
➢ Atunci când un elev are un succes deosebit,
profesorul tinde să minimalizeze contribuţia
acestuia în propria-i performanţă, considerând
că sursa succesului o constituie exclusiv metoda
sa de predare şi calităţile de pedagog de
excepţie.

➢ Astfel succesul elevului sporeşte „nimbul”

profesorului, antrenând unul din efectele erorii
de atribuire, (cel puţin parţial) şi pe care am
putea-o numi atribuire „de transfer”.
 B. Eroare de atribuire de tip proiectiv.
➢ Se referă la situaţia în care atribuirea cauzalităţii
unui comportament se face prin extrapolarea
comportamentului propriu ca fiind tipic pentru
anumite situaţii şi pe considerarea faptului că în
situaţii similare, ceilalţi se comportă tot aşa cum te-ai
comporta tu însuţi.

➢ Cu alte cuvinte, individul autocentrat şi ancorat în

propriile-i cogniţii se aşteaptă din partea celorlalţi să
gândească şi să reacţioneze în acelaşi fel cu el,
excluzând alte posibilităţi ce ţin de diferenţă.
➢ Raportul conştient-inconştient creează în acest caz
o situaţie specială care „încurcă” relaţia de
comunicare.

➢ Astfel, X atribuie lui Z ceea ce este presant în el

dar refulat în inconştient, Z devenind ecran de
proiecţie pentru acele „complexe comportamentale
şi pulsionale” pe care deşi le conţine la nivelul
inconştientului, le împiedică să se manifeste, le
ascunde.

➢ Şi cu cât le reprimă mai mult în inconştient, cu atât

proiectarea şi atribuirea acestora altor persoane
devine mai frecventă, creându-se un fals context al
interacţiunii.
➢ Acest tip de eroare de atribuire justifică
tendinţa individului de a explica
comportamentul celorlalţi în baza
comportamentului şi opiniilor proprii, astfel
încât el să-şi poată menţine stima de sine la
un nivel dacă nu ridicat, cel puţin acceptabil.

➢ Uneori, oamenii, fără să ţină seama de

informaţia reală fac atribuiri conform unor
modele personale, din diferite raţiuni cognitive
şi motivaţionale .
 C. Eroarea de atribuire etnocentrică
➢ Procesul atribuirii cauzale nu este doar individual sau
interpersonal, ci este semnificativ influenţat şi de relaţiile,
acţiunile şi fenomenele intragrupale, colective.

➢ În numeroase situaţii, indivizii sunt percepuţi şi evaluaţi

în baza apartenenţei la un anumit grup social.
➢ În baza dimensiunii etnocentrice, membri unui grup sau
ai unei categorii sociale favorizează propriul grup şi
defavorizează celelalte grupuri. Discriminările de tot felul
îşi au sursa în această tendinţă spontană.
➢ Modalităţile de atribuire a cauzalităţii
comportamentelor în context social se reflectă în
ideologiile care explică diferenţele intragrupale şi au
un caracter mai curând spontan şi intuitiv, bazat pe
economicitate în adaptare.

➢ Oamenii caută mai puţin informaţia completă şi

obiectivă atunci când elaborează curent anumite
concluzii şi interpretări. Ei sunt tentaţi să opereze mai
curând cu informaţiile subiective, dobândite din
experienţele lor, care le uşurează controlul, adaptarea
sau predicţia în anumite situaţii şi interacţiuni sociale,
chiar cu riscul practicării şi repetării unor erori.
 Euristici și bias-uri în cunoașterea socială

➢ Termenul euristic (heuristic) era utilizat în limba

greacă (heuriskein),precum și în limba latină
(heuristicus) cu sensul de a căuta, a descoperi.

➢ Euristic sau euristică sunt termeni utilizați în mod

curent pentru a defini acel procedeu de luare a
deciziei (sau de găsire a unei soluții) care nu
analizează toată cantitatea de informație disponibilă
în acest sens.
 Euristica – „scurtătura” în gândire
➢ Având de procesat multe informații într-un timp foarte scurt,
sistemul nostru cognitiv a devenit rapid și s-a specializat în
crearea de „scurtături” mentale.

➢ Ne formăm impresii, judecăți și căutăm explicații cu o

ușurință remarcabilă. Facem asta cu ajutorul euristicii,
strategie de gândit eficientă și simplă.

➢ Euristica ne permite să trăim și să luăm decizii de rutină cu

minim de efort. Din punct de vedere biologic, scopul gândirii
este mai degrabă axat pe supraviețuire decât pe luarea de
decizii corecte.
 Euristica reprezentativității

➢ De multe ori, în procesul cunoașterii sociale, indicam că

operăm cu așa numite scheme cognitive.

➢ Acestea au rolul de a

● prescurta și simplifica prelucrarea informației și

● țin de o economicitate a proceselor psihice,
● însă pot fi adesea adevărate capcane pentru înțelegerea
adecvată a realității sociale
➢ Categorizarea este o astfel de schemă cognitivă și
constă în gruparea unor persoane într-o anumită
categorie, în baza atributelor și caracteristicilor
acestora ce par a fi similare cu ceea ce este
reprezentativ pentru membrii acelei categorii.

➢ Euristica reprezentativității evidențiază acea

scurtătura cognitivă în urma căreia oamenii sunt
amplasați în spațiul mental al individului într-o
anumită categorie, în urma similarității sau
asemănării cu acea categorie
➢ Andrei este un vecin, cu vârsta în jur de 35 de ani,
este o persoana care vorbește încet, săritor atunci când
este nevoie și întotdeauna are la el și citește cărți de
psihologie. Dacă ești pus în situația de a ghici
ocupația/ profesia lui, ai fi tentat să spui ca este
psiholog

➢ Această supoziție ar putea fi adevărată (întrucât

euristica reprezentativității funcționează în unele cazuri
și presupunerea se poate transforma în confirmare); cu
toate acestea, această supoziție ar putea fi și falsă și să
ne inducă în eroare.
➢ De pildă, Andrei ar putea fi și manager într-o
companie (statistic există mai mulți manageri decât
psihologi, deci, în realitate, șansele statistice potrivit
cărora Andrei lucrează ca manager sunt mai mari
decât cele potrivit cărora lucrează ca psiholog).

➢ Dacă nu ai ști absolut nimic despre Andrei, cu

excepția faptului că are în jur de 35 de ani,
probabilitatea de a spune despre el că e manager, și
nu psiholog, ar fi mai mare.
 Ce este capcana conjuncției?
➢ Este acea tendință de a nu acorda suficientă atenție
informației de bază (informația princeps), ca urmare a activării
euristicii reprezentativității.

➢ De pildă, Andrei are la el mai tot timpul saci de gunoi, din

aceia mari de plastic, și preferă să meargă cu bicicleta decât să
conducă.

➢ Acestea, împreună cu celelalte trăsături ale lui Andrei, te-ar

duce cu gândul la faptul că, în afara profesiei de psiholog, el
este și un ecologist convins. Acest lucru se întâmplă întrucât el
pare că este reprezentativ pentru ambele categorii.
➢ Conjuncția (afirmația potrivita căreia respectivul face
parte din două categorii) este cea care va fi indicată în
primul rând (adică Andrei este un psiholog ecologist),
față de încadrarea într-o singură categorie (Andrei este
psiholog sau Andrei este un ecologist).

➢ Din punct de vedere logic acest lucru nu este,

bineînțeles, corect – întrucât dacă una dintre cele două
afirmații este neadevărată, atunci conjuncția este
neadevărată (dacă Andrei nu este psiholog sau dacă
Andrei nu este ecologist, atunci Andrei nu este un
psiholog ecologist).
 Euristica disponibilității
➢ Euristica disponibilității se referă la următoarea situație:
atunci când emitem raționamente sau anumite judecăți vor
conta doua aspecte – cât de disponibilă este o anumită
informație sau o idee în mintea noastră și cât de fluent și de
repede este aceasta accesată.

➢ Desigur, rolul emoției este unul esențial, acest exemplu

demonstrând cum ea poate preceda raționamentul și judecata
logică, inducând astfel o serie de confuzii.

➢ Euristica disponibilității demonstrează indirect și rolul extrem

de important al dispoziției emoționale în procesul amplu al
cunoașterii sociale, precum și în cel al atribuirilor cauzale.
 Sistemul 1 și Sistemul 2 (Daniel Kahneman)
➢ Kahneman descrie două moduri de gândire specifice procesării
informației, dar și procesului de cunoaștere socială; două sisteme a
căror dinamică generează deopotrivă descifrare de sensuri, dar și
erori și interpretări iluzorii.

➢ Sistemul 1 operează automat și rapid, cu effort redus sau nul și fără

senzația de control voluntar, iar Sistemul 2 acordă atenția necesară
activităților mintale solicitante, printre care se numără calculele
complicate

➢ Sistemul 1 stă la originea impresiilor și senzațiilor care sunt

principalele surse ale opiniilor explicite și ale alegerilor deliberate
ale Sistemului 2. Operațiile automate ale Sistemului 1 generează
structuri de idei surprinzător de complexe, însă doar mai lentul
Sistem 2 poate să construiască gânduri, urmând serii ordonate de
pași.
➢ Sistemul 1 este rapid, intuitiv și emoțional;
➢ Sistemul 2 este mai lent, mai deliberativ și mai logic.

➢ Împărțirea activității între Sistemul 1 și Sistemul 2 este foarte

eficientă – ea minimizează efortul și optimizează performanța.
Această relație între cele două sisteme funcționează de cele mai
multe ori în parametrii optimi, întrucât Sistemul 1 este în general
foarte bun în ceea ce face: modelele sale de situații familiare sunt
corecte, predicțiile sale pe termen scurt sunt de asemenea precise, iar
reacțiile sale inițiale față de provocări sunt rapide și de obicei
adecvate.

➢ Întrucât Sistemul 1 operează automat și nu poate fi oprit voluntar,

adesea erorile de gândire intuitivă își fac apariția, iar bias-urile nu
pot fi evitate.
➢ Sistemul 2 nu poate înlocui complet Sistemul 1 în luarea unor
decizii de rutină și, de aceea, cel mai bun lucru pe care l-am putea
face este un compromis, și anume să învățăm să recunoaștem
situațiile în care greșelile sunt probabile și să ne străduim mai mult
să evităm greșelile importante atunci când e vorba de mize majore.

➢ Oamenii care se lasă călăuziți de Sistemul 1 sunt mai susceptibili

față de bias-urile disponibilității.

➢ Sesizam rolul afectelor, dar și pe cel al încrederii în sine în ceea ce

privește euristica disponibilității (o încredere exagerată în sine poate
active Sistemul 1, deci poate să apară bias-ul disponibilității).
➢ De asemenea, simpla reamintire a unor momente când au reușit
sporește încrederea aparentă a oamenilor în propria intuiție, situație
care poate genera unele interpretări eronate.
 Euristica ancorelor

➢ Uneori o judecată inițială asupra unui anumit fapt, persoană

sau situație funcționează ca o ancoră pentru emiterea unor
judecăți ulterioare vizavi de aceleași aspecte.

➢ Se creează astfel un fel de scheme cognitive și de evaluare ce

dezvoltă un adevărat acroșaj pentru modul în care procesăm
informațiile, un fel de extrapolări automatizate. Acestea
constituie de multe ori surse de eroare în elaborarea judecăților
și pot influența raporturile sociale ale individului.
 Bias-ul informației negative
➢ Conotația, de tip pozitiv sau negativ, acordată anumitor
informații este extrem de importantă în prelucrarea informației
și se reflectă în procesul amplu al cunoașterii sociale.

➢ Cercetările au arătat faptul că adesea informația negative

tinde să aibă o importanță sporită în percepția persoanei,
comparativ cu informația pozitivă (Fiske, 1980).

➢ Acest lucru se explică prin efectul mult mai rapid de captare

al atenției exercitat de informația negativă.
➢ Skowronski și Carlston (1989) au evidențiat că, în mod
particular, informația de tip negativ este mult mai distinctivă în
câmpul atenției în raport cu cea de tip pozitiv, în felul acesta
justificându-se și așa-numitul efect de target pe care îl deține
informația negativă.

➢ În momentul în care își exercită influența și impresia se

formează, este foarte greu să fie dezamorsat acest efect.

➢ Chiar și prezentând o multitudine de informații pozitive în

același context, acestea nu sunt suficiente pentru a inversa
efectul creat de informația negativă.
➢ Dintr-o perspectivă evoluționistă, faptul că omul este predispus
mai degrabă spre a vedea ceea ce este mai rău în semenii săi sau în
animale, evenimente și situații cu caracter periculos, a fost mai
întotdeauna un lucru extrem de util în evitarea bolilor, a situațiilor în
care putea fi ucis sau chiar mâncat.

➢ Dintr-o perspectivă culturală, explicația merge în sensul

protecției normelor și valorilor sociale prin detectarea, sancționarea
și înlăturarea elementelor (fie că e vorba de alți oameni sau de alte
situații) care pun în pericol existența și organizarea acestora.

➢ Rozin și Royzman (2001) au arătat faptul că informația negativă

(indiferent că se referă la oameni sau la evenimente) are un efect de
contagiune mult mai pregnant decât informația pozitivă, generarea
impresiilor fiind moderată de acest efect și adesea evoluând spre
distorsionări cognitive.
 Bias-ul retrospecției

➢ Bias-ul retrospecției reprezintă acea tendință a

oamenilor de a exagera cât de bine au putut prezice
finalul unui eveniment, după ce acesta s-a întâmplat.

➢ Subînscris sintagmei „am știut încă de la bun început

ca așa va fi”, bias-ul retrospecției creează impresia că
finalul evenimentului părea inevitabil, dar și
predictibil, după producerea acestuia.
➢ Indiferent de modalitatea în care se finalizează
(pozitiv sau negativ, final fericit sau trist etc.),
oamenii percep acel eveniment ca fiind o consecință a
așteptărilor lor.

➢ Roese și Olson (1996) au arătat că Bias-ul

retrospecției este mai probabil să apară atunci când
finalul sau consecințele unui eveniment sunt negative
(față de varianta când acestea ar fi pozitive).
 Bias-ul de confirmare
➢ Oamenii au tendința de a căuta informații care să confirme
convingerile lor, mai degrabă decât informațiile care infirmă acele
convingeri. Uneori se merge până la ignorarea efectivă a acelor
informații care contrazic convingerile deja create. Acesta este bias-
ul de confirmare și a fost descris de Trope și Thompson (1997).

➢ În general, oamenii pun întrebări suplimentare pentru a-și confirma

expectațiile; caută informațiile menite să confirme lucrurile pe care
ei le cred despre alți oameni sau diferite evenimente.

➢ Bias-ul de confirmare activează o serie de constructe stereotipe,

precum și profeția autoîmplinită – self fulfilling prophecy (ce consta
în selectarea comportamentelor țintelor ce corespund expectațiilor
deja formate).
 Evaluarea prin asociere
➢ Oamenii sunt adesea asociați cu cei care au trăsături și caracteristici
similare.
➢ Mintea umană realizează o serie de asocieri/ conexiuni între stimuli
percepuți a fi alăturați. Astfel, mintea noastră ne poate face să simpatizam
unele persoane și să antipatizam altele chiar și doar în funcție de stimulul
cu care sunt asociate acestea.

➢ Frecvent, rudele persoanelor bolnave psihic sau a celor supraponderale

experimentează stigmatul asocierii (tendința celor din jur de a-I evalua în
baza asocierii cu persoane stigmatizate social). Acest lucru se întâmplă
frecvent în cadrul grupurilor sociale ale copiilor, dar se regăsește și în
cadrul contextelor și relațiilor sociale ale adulților (Latner et al., 2007).

➢ Această asociere de multe ori nu are nicio logică, ea fiind realizată în baza
unor afecte puternice sau a unor atitudini discriminatorii.
➢ Natura asociativă a formării impresiilor joacă un rol
deosebit de important în procesul cunoașterii sociale;

● în același timp însă reprezintă și o capcană pentru percepția

adecvată a relațiilor interumane și

● oferă adesea o poartă de acces discriminărilor din diferite

arii ale vieții.
 Gândirea magică
➢ Reprezintă acea modalitate de a gândi bazată pe asumpții
iraționale cu privire la interacțiunea sau intercondiționarea dintre
evenimente/ aspecte care sfidează adesea și legile fizicii.

➢ Una dintre aceste ipoteze complet absurde și ilogice este aceea

potrivit căreia atunci când se ating două obiecte își transmit
proprietățile (o așa-numită lege a contagiunii).

➢ O altă credință cu caracter irațional este acea conform căreia

obiectele care seamănă unele cu altele împărtășesc același
proprietăți fundamentale (o așa-numită lege a similarității).
Cunoașterea socială este și ea supusă uneori acestor tipuri de
gândire de tip magic.
➢ Rozin et al. (1986) au realizat un experiment în care au demonstrat
cum influențează ele comportamentul oamenilor.

➢ Spre exemplu, au arătat faptul că tricoul (spălat) care fusese purtat

înainte de o persoană dezagreabilă a fost mai puțin dorit decât acela
purtat anterior de o persoană agreabilă.

➢ De multe ori, nevoia oamenilor de control îi determină să vadă

conexiuni între evenimente, chiar dacă aceste legături sunt complet
nerealiste.

➢ Decât să accepte hazardul și impredictibilul din viața lor, oamenii

mai degrabă acceptă explicațiile cu caracter fantezist, în care
elementul irațional primează în fața celui rațional, iar fantasticul sau
magical înlocuiește realitatea.