Rasism și xenofobie.

Reglementări europene și naționale

Manifestările de rasism și xenofobie reprezintă încălcări ale drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului, ale democrației și statului de drept și reprezintă un real pericol
pentru comunitățile pe care le vizează.

De aceea, la nivel internațional, european, precum și la nivelul fiecăruia dintre statele

civilizate s-a pus problema luării de măsuri pentru combaterea acestui fenomen, inclusiv
în domeniul dreptului penal.

Reglementări europene

Interzicerea discriminării a fost reglementată, la nivel de principiu, încă din cuprinsul

Convenției Europene a Drepturilor Omului, apărând în conținutul art. 14, care prevedea
că exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție trebuie să fie asigurată
fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice
sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională,
avere, naștere sau orice altă situație.

Reglementări ale Consiliul Europei

În anul 1993 Comitetul de Miniștri al Consiliului europei a adoptat Declarația privind lupta
împotriva rasismului, xenofobiei, antisemitismului și intoleranței cu care acestea sunt
asociate, precum și un Plan de acțiune pentru combaterea acestor manifestări.

În același an, cu ocazia Summit-ului șefilor de stat sau de guvern ai statelor membre ale
Consiliului Europei, care a avut loc la Viena, s-a decis înființarea Comisiei europene
împotriva rasismului și intoleranței (ECRI).

În anul 2000, la Roma, Comitetul de Miniștri al Consiliului europei a adoptat Protocolul

nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale (CEDO), intrat în vigoare în 2005; Protocolul a fost ratificat de România
prin Legea nr. 103/2006.
Protocolul a fost elaborat luând în considerare principiul fundamental în virtutea căruia
toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au dreptul la o protecţie egală din partea legii,
statele semnatare afirmând că sunt hotărâte să ia noi măsuri pentru promovarea egalităţii
tuturor persoanelor din garantarea colectivă a unei interziceri generale a discriminării, prin
intermediul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 și reafirmând că principiul nediscriminării nu
împiedică luarea de măsuri pentru promovarea unei egalităţi depline şi efective, cu
condiţia existenţei unei justificări obiective şi rezonabile a acestor măsuri.

Conținutul Protocolului era unul extrem de sumar, acesta limitându-se să prevadă, în

esență, că exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o
discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau
orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională,
avere, naştere sau oricare altă situaţie și că nimeni nu va fi discriminat de o autoritate
publică pe baza oricăruia dintre motivele menţionate anterior.

În aplicarea art. 14 din Convenția EDO și a art. 1 din Protocolul menționat anterior s-a
dezvoltat jurisprudența Curții EDO, la care vom face referire mai târziu în cadrul cursului
nostru.

În anul 2001 a avut loc, tot sub egida Consiliului Europei, Conferința europeană împotriva
rasismului, în cadrul căreia a fost adoptată o declarație politică prin care statele
semnatare s-au angajat să ia unele măsuri pentru combaterea rasismului, inclusiv a
manifestărilor acestuia sub forma discriminării rasiale în viața publică; măsurile trebuiau
să fie de ordin legislativ și administrativ.

În iunie 2002, Comisia europeană împotriva rasismului și intoleranței, la înființarea căreia

ne-am referit mai sus, și-a adoptat propriul statut, pe care l-a modificat ulterior, în 2013 și
2014. Comisia a adoptat mai multe recomandări de politică generală adresate statelor
membre ale Consiliului Europei, dintre care cea mai importantă este Recomandarea nr.
7 privind legislația națională referitoare la combaterea rasismului și a discriminării rasiale,
statele membre fiind invitate să adopte acte normative în acest domeniu.
Reglementări adoptate în cadrul Uniunii Europene

În baza concluziilor privind rasismul și xenofobia adoptate în cadrul Consililor europene

desfășurate în perioada 1994 – 1995 în Corfu, la Essen, Cannes și Madrid, în anul 1996
a fost adoptată Acțiunea comună 96/443/JAI privind lupta împotriva rasismului și
xenofobiei.

Acțiunea comună prevedea că, pentru a facilita combaterea rasismului şi xenofobiei,

fiecare stat membru se angajează, în conformitate cu procedura prevăzută în cuprinsul
actului normativ, să asigure o cooperare judiciară efectivă în materie de infracţiuni bazate
pe comportamente xenofobe și rasiste, şi, dacă este necesar în scopul acestei cooperări,
fie să facă în aşa fel încât aceste comportamente să fie pasibile de sancţiuni penale, fie,
în cazul în care nu există astfel de sancţiuni şi până la adoptarea dispoziţiilor necesare,
să facă derogare de la principiul dublei incriminări pentru aceste comportamente.

Actele a căror incriminare se urmărea erau următoarele:

(a) incitarea publică la discriminare, la violenţă sau la ură rasială faţă de un grup de
persoane sau un membru al unui asemenea grup, definit prin referire la culoare, rasă,
religie sau origine naţională sau etnică;

(b) apologia publică, în scop rasist sau xenofob, a crimelor împotriva umanităţii şi a
încălcărilor drepturilor omului;

(c) negarea publică a crimelor definite la articolul 6 din Statutul Tribunalului Militar
Internaţional anexat la Acordul de la Londra din 8 aprilie 1945 în măsura în care aceasta
include un comportament dispreţuitor sau degradant faţă de un grup de persoane definit
prin referire la culoare, rasă, religie sau origine naţională sau etnică;

(d) difuzarea sau distribuirea publică de documente, imagini sau de alte materiale cu
caracter rasist sau xenofob;

(e) participarea la activităţile unor grupuri, organizaţii sau asociaţii, dacă aceste activităţi
implică discriminarea, violenţa sau ura rasială, etnică sau religioasă.
Acțiunea comună mai prevedea și că, în cazul anchetelor sau al urmăririlor penale privind
infracţiunile întemeiate pe tipurile de comportament descrise mai sus, fiecare stat membri
al Uniunii Europene ia măsurile adecvate în vederea:

(a) sechestrării şi confiscării documentelor, imaginilor sau a altor materiale cu caracter

rasist sau xenofob, destinate să fie difuzate public, din momentul în care au fost propuse
publicului pe teritoriul unui stat membru;

(b) recunoaşterii faptului că tipurile de comportament anterior menționate nu ar trebui să

fie considerate drept infracţiuni politice ce justifică refuzul acordării posibilităţii unei cereri
de asistenţă judiciară;

(c) comunicării de informaţii unui alt stat membru pentru a-i permite să înceapă, în
conformitate cu legislaţia sa, urmărirea penală sau confiscările în cazurile în care se
dovedeşte că documentele, imaginile sau alte materiale cu caracter rasist sau xenofob
sunt stocate într-un stat membru în scopul distribuirii sau difuzării lor în alt stat membru;

(d) stabilirii în statele membre a punctelor de contact însărcinate cu strângerea şi

schimbul de informaţii care ar putea fi utile anchetelor şi urmăririlor penale privind
infracţiunile bazate pe tipurile de comportament descrise mai sus.

Reglementarea preciza și că nimic din conținutul Acțiunii comune nu poate fi interpretat

că afectează obligaţiile care revin statelor membre în temeiul instrumentelor
internaţionale anterioare, care erau enumerate expres, și că în aplicarea Acțiunii comune
se va ține seama de definiţiile şi principiile conţinute în aceste instrumente.

Instrumentele în discuție erau:

- Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

din 4 noiembrie 1950;

- Convenţia privind statutul refugiaţilor din 28 iulie 1951, astfel cum a fost modificată prin
Protocolul de la New York din 31 ianuarie 1967;

- Convenţia Naţiunilor Unite privind genocidul din 9 decembrie 1948;

- Convenţia internaţională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială din 7

martie 1966;
- Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 şi Protocoalele I şi II la aceste convenţii
din 12 decembrie 1977;

- Rezoluţiile Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite 827(93) şi 955(94);

- Rezoluţia Consiliului din 23 noiembrie 1995 privind protecţia martorilor în cadrul luptei
împotriva criminalităţii organizate .

Ulterior, în anul 2008, a fost adoptată Decizia-cadru 2008/913/JAI a Consiliului, privind

combaterea unor forme și manifestări ale rasismului și xenofobiei prin intermediul
dreptului penal, care se referea, specific, la obligația statelor de a incrimina anumite
manifestări de rasism și xenofobie.

În chiar Preambulul Deciziei-cadru se arăta că Acţiunea comună 96/443/JAI a Consiliului

din 15 iulie 1996 privind măsurile pentru combaterea rasismului şi a xenofobiei ar trebui
să fie urmată de măsuri legislative suplimentare care să răspundă necesităţii unei
apropieri sporite a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre
şi necesităţii de a depăşi obstacolele din calea cooperării judiciare eficiente, care sunt în
principal generate de divergenţa abordărilor juridice în statele membre.

Se menționa și faptul că, în urma evaluării Acţiunii comune 96/443/JAI şi activităţilor

întreprinse în alte foruri internaţionale, cum ar fi Consiliul Europei, s-a constata că la acel
moment cooperarea judiciară întâmpina încă dificultăţi şi, prin urmare, era necesară o
apropiere sporită a legislaţiilor penale din statele membre pentru a se asigura punerea în
aplicare eficace a unor dispoziţii legale clare şi cuprinzătoare în vederea combaterii
rasismului şi xenofobiei.

Semnatarii actului rețineau faptul că rasismul şi xenofobia reprezintă o ameninţare

împotriva grupurilor de persoane care sunt ţinta unui astfel de comportament și apreciau
că este necesar să se definească o abordare comună în materie de drept penal în
Uniunea Europeană cu privire la acest fenomen pentru a se garanta că aceleaşi fapte
constituie o infracţiune în toate statele membre şi să se prevadă sancţiuni efective,
propoţionale şi cu efect de descurajare pentru persoanele fizice sau juridice care au
comis sau sunt răspunzătoare pentru astfel de infracţiuni.
Tot în Preambului Deciziei-cadru se arăta că statele membre recunosc faptul că acţiunile
de combatere a rasismului şi a xenofobiei presupun diferite tipuri de măsuri aplicate într-
un cadru global şi nu pot fi limitate doar la aspecte de drept penal dar se menționa că
decizia-cadru se limitează la combaterea formelor deosebit de grave de rasism şi
xenofobie prin intermediul dreptului penal. Deoarece tradiţiile culturale şi juridice ale
statelor membre diferă într-o anumită măsură, în special în acest domeniu, se ajunsese
la concluzia că încă nu este posibilă o armonizare deplină a legislaţiei penale.

(În prezenta decizie-cadru, termenul de "descendenţă" ar trebui să fie interpretat ca

referindu-se în principal la persoanele sau grupurile de persoane care sunt descendenţi
ai unor persoane ce ar putea fi identificate prin anumite caracteristici (cum ar fi rasa sau
culoarea), fără a fi necesar ca toate aceste caracteristici să mai existe încă. Cu toate
acestea, datorită descendenţei lor, astfel de persoane sau grupuri de persoane pot face
obiectul urii sau al violenţei.

Se mai preciza și că decizia-cadru nu împiedică statele membre să adopte dispoziţii în

legislaţia naţională prin care să extindă dispoziţiile actului european în planul dreptului
național.

Se menționa și faptul că stetele UE ar trebui să se asigure că cercetările şi urmăririle în

cazul infracţiunilor de natură rasistă şi xenofobă nu depind de formularea de declaraţii
sau plângeri de către victime, care sunt adesea deosebit de vulnerabile şi au reţineri în
ce priveşte introducerea unei acţiuni în justiţie.

Apropierea legislaţiei penale era apreciată ca fiind menită să conducă la combaterea mai
eficace a infracţiunilor de natură rasistă şi xenofobă, prin promovarea unei cooperări
judiciare depline şi efective între statele membre.

Deoarece obiectivul deciziei-cadru, şi anume de a asigura că în toate statele membre

infracţiunile de natură rasistă şi xenofobă se pedepsesc prin cel puţin un nivel minim de
sancţiuni penale efective, proporţionale şi disuasive nu putea fi îndeplinit într-o măsură
suficientă de statele membre la nivel individual, deoarece normele trebuiau să fie comune
şi compatibile acest obiectiv putea să fie realizat mai bine la nivelul Uniunii Europene, se
concluziona că Uniunea poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarităţii
menţionat la articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi prevăzut de articolul 5
din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.

Trebuiau pedepsite ca infracțiuni, conform deciziei-cadru, atunci când sunt comise cu

intenție, următoarele acte :

(a) instigarea publică la violenţă sau la ură împotriva unui grup de persoane sau a unui
membru al unui astfel de grup definit pe criterii de rasă, culoare, religie, descendenţă sau
origine naţională sau etnică;

(b) săvârşirea unui act dintre cele de mai sus prin difuzarea publică sau distribuirea de
înscrisuri, imagini sau alte materiale;

(c) apologia publică, negarea în mod public sau minimizarea vădită în mod public a
gravităţii crimelor de genocid, a crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război, astfel
cum sunt definite la articolele 6, 7 şi 8 din Statutul Curţii Penale Internaţionale săvârşite
împotriva unui grup de persoane sau a unui membru al unui astfel de grup definit pe
criterii de rasă, culoare, religie, descendenţă sau origine etnică sau naţională, atunci când
comportamentul respectiv este de natură să incite la violenţă sau ură împotriva unui astfel
de grup sau membru al unui astfel de grup;

(d) apologia publică, negarea în mod public sau minimizarea vădită în mod public a
gravităţii crimelor definite la articolul 6 al Cartei Tribunalului Militar Internaţional anexate
la Acordul de la Londra din 8 august 1945, săvârşite împotriva unui grup de persoane sau
a unui membru al unui astfel de grup definit pe criterii de rasă, culoare, religie,
descendenţă sau origine naţională sau etnică, atunci când comportamentul respectiv este
de natură să incite la violenţă sau ură împotriva unui astfel de grup sau membru al unui
astfel de grup.

Decizia-cadru permite ca statele membre să pedepsească numai faptele care fie sunt de
natură să tulbure ordinea publică, fie prezintă ameninţări, injurii sau insulte.

În decizia cadru se arată că referirea la religie este destinată să acopere cel puţin faptele
care constituie un pretext pentru a săvârşi fapte împotriva unui grup de persoane sau a
unui membru al unui astfel de grup definit pe criterii de rasă, culoare, descendenţă sau
origine naţională sau etnică.
Decizia cadru permite statelor membre să facă o declaraţie potrivit căreia acţiunea de
negare sau minimizare vădită a gravităţii infracţiunilor menţionate mai sus se pedepseşte
doar în cazul în care acestea au fost constatate printr-o hotărâre definitivă dată de o
instanţă naţională a statului membru respectiv şi/sau de o instanţă internaţională sau doar
printr-o hotărâre definitivă dată de o instanţă internaţională.

Decizia cadru obliga fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că
instigarea și complicitatea la faptele menţionate se pedepsesc.

Fiecare stat membru trebuia să ia măsurile necesare pentru a se asigura că faptele

menţionate mai sus sunt pedepsibile cu sancţiuni penale efective, proporţionale şi cu
efect de descurajare, maximul pedepsei fiind cel puţin închisoarea de la unu până la trei
ani.

Pentru alte infracţiuni decât cele menţionate anterior, statele membre sunt obligate să ia
măsurile necesare pentru a se asigura că motivaţia rasistă şi xenofobă este considerată
o circumstanţă agravantă sau, dacă este cazul, pentru a se asigura că instanţele
judecătoreşti pot ţine seama de această motivaţie în stabilirea pedepselor.

Fiecare stat membru trebuie să ia măsurile necesare pentru a se asigura că o persoană

juridică poate fi trasă la răspundere pentru faptele menţionate anterior, săvârşite în folosul
său de orice persoană, acţionând fie individual, fie ca parte a unui organ al persoanei
juridice, care deţine o poziţie de conducere în cadrul persoanei juridice, bazată pe:

(a) împuternicirea de reprezentare din partea persoanei juridice;

(b) puterea de a lua decizii în numele persoanei juridice; sau

(c) puterea de a exercita controlul în cadrul persoanei juridice.

Potrivit deciziei-cadru un stat membru trebuie să ia măsurile necesare pentru a se asigura

că o persoană juridică poate fi trasă la răspundere în cazul în care lipsa de supraveghere
sau control din partea unei persoane dintre cele indicate anterior a făcut posibilă
săvârşirea faptelor în discuție în folosul persoanei juridice de către o persoană aflată sub
autoritatea acesteia. Răspunderea persoanei juridice nu exclude urmărirea penală
împotriva persoanelor fizice care sunt autori sau complici la faptele menționate.
Potrivit deciziei-cadru fiecare stat membru trebuie să ia măsurile necesare pentru a se
asigura că persoana juridică trasă la răspundere în temeiul articolului 5 alineatul (1) este
pasibilă de sancţiuni efective, proporţionale şi cu efect de descurajare, care includ amenzi
penale şi nonpenale şi care pot cuprinde alte sancţiuni, precum:

(a) măsuri de suspendare a dreptului de a beneficia de prestaţii sau ajutoare publice;

(b) măsuri de interzicere temporară sau permanentă a dreptului de exercita activităţi

comerciale;

(c) punerea sub supraveghere judiciară;

(d) hotărâre judecătorească de dizolvare.

În cuprinsul deciziei-cadru se menționează și că acesta nu are efectul de a modifica

obligaţia de a respecta drepturile fundamentale şi principiile juridice fundamentale,
inclusiv libertatea de exprimare şi de asociere, astfel cum este consacrată la articolul 6
din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Decizia-cadru nu are efectul de a impune statelor membre să ia măsuri în contradicţie cu

principiile fundamentale privind libertatea de asociere şi libertatea de exprimare, în
special libertatea presei şi libertatea de exprimare în alte mijloace de informare în masă,
astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale sau din normele care reglementează
drepturile, responsabilităţile şi garanţiile procedurale ale presei şi ale celorlalte mijloace
de informare atunci când aceste norme se referă la stabilirea sau limitarea răspunderii.

Fiecare stat membru trebuie să ia măsurile necesare pentru a-şi stabili competenţa în
ceea ce priveşte faptele menţionate in decizia-cadru atunci când au fost săvârşite:

(a) în tot sau în parte pe teritoriul său;

(b) de unul dintre resortisanţii săi;

(c) în folosul unei persoane juridice cu sediul principal pe teritoriul statului membru în
cauză.
La stabilirea competenţei, fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura
că aceasta se extinde la cazurile în care faptele au fost săvârşite prin intermediul
sistemelor informatice şi:

(a) infractorul era prezent fizic pe teritoriul său la momentul săvârşirii faptei, indiferent
dacă fapta a presupus sau nu folosirea unor date dintr-un sistem informatic de pe teritoriul
său;

(b) fapta a presupus folosirea unor date dintr-un sistem informatic de pe teritoriul său,
indiferent dacă infractorul a fost prezent fizic sau nu pe teritoriul său la momentul săvârşirii
faptei.

Deși nu se referă la domeniul penal, ci la discriminarea în alte sfere ale vieții sociale,
trebuie să amintim, înainte de a trece la reglementarea națională, și existența Directivei
nr. 43/2000 de aplicare a principiului tratamentului egal al persoanelor, fără deosebire de
origine rasială sau etnică, adoptată de Consiliul Uniunii Europene.

Directiva se aplică tuturor persoanelor, atât din sectorul public, cât şi din cel privat, inclusiv
organismelor publice, în ceea ce priveşte:

(a) condiţiile de acces la locurile de muncă, activitate independentă şi profesie, inclusiv

criteriile de selecţie şi condiţiile de recrutare, indiferent care este ramura de activitate şi
avându-se în vedere toate nivelele ierarhiei profesionale, inclusiv promovarea;

(b) accesul la toate tipurile şi la toate nivelele de orientare profesională, formare

profesională, formare profesională avansată şi recalificare, inclusiv experienţa practică
de lucru;

(c) angajarea şi condiţiile de muncă, inclusiv concedierile şi remunerarea;

(d) calitatea de membru şi implicarea într-o organizaţie a lucrătorilor sau patronatului sau
în orice organizaţie ai cărei membri aparţin unei anumite profesii, inclusiv beneficiile
oferite de asemenea organizaţii;

(e) protecţia socială, inclusiv securitatea socială şi îngrijirea medicală;

(f) avantajele sociale;

(g) educaţia;

(h) accesul la bunuri şi servicii la dispoziţia publicului şi la furnizarea acestora, inclusiv la

locuinţă.

Carta drepturilor findamentale a Uniunii Europene prevede, la rândul său, în

cuprinsul art. 21, cu denumirea marginală ”Nediscriminarea”, că se interzice
discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică
sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau
de orice altă natură, apartenenţa la o minoritate naţională, averea, naşterea, un handicap,
vârsta sau orientarea sexuală. În domeniul de aplicare a tratatelor şi fără a aduce atingere
dispoziţiilor speciale ale acestora, se interzice orice discriminare pe motiv de cetăţenie.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia discriminării

Art. 14 din Convenție consacră protecția împotriva discriminării în exercitarea drepturilor

prevăzute în Convenție. Potrivit jurisprudenței Curții, principiul nediscriminării are un
caracter „fundamental” și stă la baza Convenției, alături de statul de drept și valorile
toleranței și păcii sociale [S.A.S. împotriva Franței (Marea Cameră), 2014, pct. 149; Străin
și alții împotriva României, 2005, pct. 59]. În plus, această protecție este completată de
art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție, care interzice într-un mod mai general
discriminarea în exercitarea oricărui drept prevăzut de lege.

Curtea a subliniat deseori faptul că art. 14 pur și simplu completează celelalte dispoziții
materiale ale Convenției și ale protocoalelor sale [Molla Sali împotriva Greciei (MC), 2018,
pct. 123; Carson și alții împotriva Regatului Unit (MC), 2010, pct. 63; E.B. împotriva
Franței (MC), 2008, pct. 47; Marckx împotriva Belgiei, 1979, pct. 32].

Acest lucru înseamnă că art. 14 nu interzice discriminarea ca atare, ci doar discriminarea

în „exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție”. Cu alte cuvinte,
garanția prevăzută la art. 14 nu are o existență independentă (Cauza „cu privire la
anumite aspecte ale legilor privind folosirea limbilor în sistemul de învățământ din Belgia”
împotriva Belgiei (fond) („Cauza lingvistică belgiană”), 1968, pct. 9 din partea „În drept”;
Carson și alții împotriva Regatului Unit (MC), 2010, pct. 63; E.B. împotriva Franței (MC),
2008, pct. 47) și această dispoziție face parte integrantă din fiecare dintre articolele care
stabilesc drepturi și libertăți (Cauza lingvistică belgiană, 1968, pct. 9 din partea „În drept”;
Marckx împotriva Belgiei, 1979, pct. 32; Inze împotriva Austriei, 1987, pct. 36).

În practică, Curtea examinează întotdeauna art. 14 coroborat cu o altă dispoziție

materială a Convenției. 4.

Totuși, caracterul accesoriu al art. 14 nu implică, în niciun caz, faptul că aplicabilitatea

art. 14 depinde de existența unei încălcări a dispoziției materiale.

În plus, domeniul de aplicare material al art. 14 nu se limitează strict la cel al dispoziției

materiale.

În consecință, Curtea a recunoscut aplicabilitatea art. 14 în cazurile în care nu a existat

nicio încălcare a dreptului material propriu-zis [Sommerfeld împotriva Germaniei (MC),
2003; Marckx împotriva Belgiei, 1979; Cauza lingvistică belgiană, 1968, pct. 4 din partea
„În drept”].

Această autonomie relativă a art. 14 în ceea ce privește aplicabilitatea sa implică anumite

consecințe procedurale.

În unele cauze, Curtea a examinat mai întâi pretinsa încălcare a dispoziției materiale și
apoi, separat, pretinsa încălcare a art. 14, coroborat cu dispoziția materială în cauză
[Marckx împotriva Belgiei, 1979; Bączkowski și alții împotriva Poloniei, 2007; Aziz
împotriva Ciprului, 2004; Nachova și alții împotriva Bulgariei (MC), 2005].

În alte cauze, Curtea a constatat încălcarea unei dispoziții materiale coroborate cu art. 14
și nu a considerat necesară examinarea separată a încălcării dispoziției materiale [Molla
Sali împotriva Greciei (MC), 2018; Rangelov împotriva Germaniei, 2012; Andrejeva
împotriva Letoniei (MC), 2009; Barrow împotriva Regatului Unit, 2006; Sidabras și
Džiautas împotriva Lituaniei, 2004; Rasmussen împotriva Poloniei, 2009].

Astfel cum am menționat mai sus, art. 1 din Protocolul nr. 12 extinde domeniul de aplicare
al protecției împotriva discriminării la „orice drept prevăzut de lege”.

Prin urmare, acesta instituie o interdicție generală a discriminării [Savez crkava “Riječ
života” și alții împotriva Croației, 2010, pct. 103; Sejdić și Finci împotriva Bosniei și
Herțegovinei (MC), 2009, pct. 53] și un drept „autonom” de a nu fi discriminat.
Reglementările naționale

Potrivit art. 4 alin. (2) din Constituția României, România este patria comună şi indivizibilă
a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de
limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine
socială.

Prin adoptarea OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de

discriminare a fost transpusă la noi Directiva Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea
principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau
etnică.

Potrivit ordonanței, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau
preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială,
convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă,
infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are
ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în
condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor
recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte
domenii ale vieţii publice.

Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează
sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană,
un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau
comunităţi atrage răspunderea contravenţională conform ordonanţei, dacă nu intră sub
incidenţa legii penale.

Doi ani mai târziu, a fost adoptată OUG nr. 31/2002 privind interzicerea organizațiilor cu
caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de
săvârșirea unor infracțiuni contra păcii li omenirii, aprobată cu modificări prin Legea nr.
107/2006.

Potrivit OUG nr. 31/2002, cConstituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3

la 10 ani şi interzicerea unor drepturi iniţierea sau constituirea unei organizaţii cu caracter
fascist, rasist ori xenofob, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup.
Dacă faptele au fost urmate de săvârşirea unei infracţiuni, se aplică regulile privind
concursul de infracţiuni.

Nu se pedepsesc persoanele care au comis faptele descrise mai sus dacă denunţă
autorităţilor organizaţia, înainte ca aceasta să fi fost descoperită şi să se fi început
săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile care intră în scopul grupului.

Dacă persoana care a săvârşit una dintre faptele menționate înlesneşte, în cursul
urmăririi penale, aflarea adevărului şi tragerea la răspundere penală a unuia sau mai
multor membri ai unui grup infracţional organizat, limitele speciale ale pedepsei se reduc
la jumătate.

Confecţionarea, vânzarea, răspândirea, precum şi deţinerea în vederea răspândirii de

simboluri fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe se pedepsesc cu închisoare de la 3
luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi.

Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi utilizarea în public a simbolurilor fasciste,

legionare, rasiste sau xenofobe.

Distribuirea sau punerea la dispoziţia publicului, în orice mod, prin intermediul unui sistem
informatic, de materiale rasiste şi xenofobe constituie infracţiune şi se pedepseşte cu
închisoare de la un an la 5 ani.

Nu constituie infracţiune fapta care este săvârşită în interesul artei sau ştiinţei, cercetării
ori educaţiei sau în scopul dezbaterii unei chestiuni de interes public.

Fapta persoanei de a promova, în public, cultul persoanelor vinovate de săvârşirea unor

infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi fapta de a
promova, în public, idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe,
se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi.

Negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin

orice mijloace, în public, a holocaustului ori a efectelor acestuia se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin

orice mijloace, în public, a genocidului, a crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război,
astfel cum sunt definite în dreptul internaţional, în Statutul Curţii Penale Internaţionale şi
în Carta Tribunalului Militar Internaţional înfiinţat prin Acordul de la Londra, la data de 8
august 1945, şi recunoscute ca atare printr-o hotărâre definitivă a Curţii Penale
Internaţionale, a Tribunalului Militar Internaţional înfiinţat prin Acordul de la Londra, la
data de 8 august 1945, a Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, a
Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda sau a oricărui altui tribunal penal
internaţional înfiinţat prin instrumente internaţionale relevante şi a căror competenţă este
recunoscută de statul român, ori a efectelor acestora se pedepseşte cu închisoare de la
6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Săvârşirea faptelor prin intermediul unui sistem informatic constituie infracţiune şi se

pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Ameninţarea unei persoane sau a unui grup de persoane, prin intermediul unui sistem
informatic, cu săvârşirea unei infracţiuni pentru care maximul pedepsei prevăzute de lege
este închisoarea de cel puţin 5 ani, pe motiv de rasă, culoare, ascendenţă sau origine
naţională ori etnică sau în considerarea religiei, dacă aceasta este folosită ca pretext
pentru oricare dintre motivele arătate, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu
închisoare de la un an la 3 ani.

Actul normativ cuprinde și o serie de definiții relevante în materie.

Astfel, prin organizaţie cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob se înţelege orice
grup format din trei sau mai multe persoane, care îşi desfăşoară activitatea temporar sau
permanent, în scopul promovării ideilor, concepţiilor sau doctrinelor fasciste, legionare,
rasiste sau xenofobe, precum ura şi violenţa pe motive etnice, rasiale sau religioase,
superioritatea unor rase şi inferioritatea altora, incitarea la xenofobie, recurgerea la
violenţă pentru schimbarea ordinii constituţionale sau a instituţiilor democratice,
naţionalismul extremist. În această categorie pot fi incluse organizaţiile cu sau fără
personalitate juridică, partidele şi mişcările politice, asociaţiile şi fundaţiile, societăţile
reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, precum şi orice alte persoane juridice care îndeplinesc cerinţele
prevăzute la prezenta literă.
Prin simboluri fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe se înţelege: drapelele,
emblemele, insignele, uniformele, sloganurile, formulele de salut, precum şi orice alte
asemenea însemne, care promovează ideile, concepţiile sau doctrinele menționate mai
sus.

Prin persoană vinovată de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de

crime de război se înţelege orice persoană condamnată definitiv de către o instanţă
judecătorească română ori străină sau prin orice hotărâre recunoscută în România,
potrivit legii, pentru una sau mai multe infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime
de război, precum şi persoana din conducerea unei organizaţii al cărei caracter criminal
a fost constatat prin hotărârea unei instanţe penale internaţionale.

Prin holocaust se înţelege persecuţia sistematică sprijinită de stat şi anihilarea evreilor

europeni de către Germania nazistă, precum şi de aliaţii şi colaboratorii săi din perioada
1933-1945.

Pe de altă parte, prin holocaust pe teritoriul României se înţelege persecuţia sistematică

şi anihilarea evreilor şi a rromilor, sprijinită de autorităţile şi instituţiile statului român în
teritoriile administrate de acestea în perioada 1940-1944, iar prin Mişcarea Legionară se
înţelege o organizaţie fascistă din România care a activat în perioada 1927-1941 sub
denumirile de "Legiunea Arhanghelului Mihail", "Garda de Fier" şi "Partidul Totul pentru
Ţară".

Pe de altă parte, în Codul penal se regăsec prevederile art. 369, potrivit cărora incitarea

publicului, prin orice mijloace, la violenţă, ură sau discriminare împotriva unei categorii de

persoane sau împotriva unei persoane pe motiv că face parte dintr-o anumită categorie

de persoane definită pe criterii de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare

sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală

cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA, considerate de făptuitor drept cauze ale

inferiorităţii unei persoane în raport cu celelalte, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni

la 3 ani sau cu amendă.