"Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de

război " de Camil Petrescu

Particularități de construcție a unui personaj.

Proza de tip subiectiv se deosebeşte radical de cea obiectivă, prin perspectiva asupra evenimentelor
narate. Astfel, naratorul-personaj este vocea narativă unică prezentând evenimentele şi întâmplările
doar în măsura în care le-a trăit.

Personajul principal al romanului, "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" de Camil
Petrescu, este Ştefan Gheorghidiu. El este protagonistul şi naratorul unic, din perspectiva căruia sunt
aduse la cunoştinţa cititorului evenimentele narate. Naraţiunea de acest tip presupune folosirea
persoanei întâi, a tehnicii narative bazate pe memoria involuntară, pe ambivalenţa timpului şi a
spaţiului, finalul deschis, dar şi construirea unui personaj cu ajutorul analizei psihologice şi al
introspecţiei (analiza psihologică pe care personajul şi-o aplică lui însuşi).

Titlul romanului este metaforic, sugerând starea de confuzie a personajului cu privire la scara
valorilor sale morale, care mereu se schimbă, distrugându-i mitul fericirii prin iubire sau mitul eroului
pe câmpul de luptă.

Conflictul este interior, în conștiința personajului narator, care trăiește stări și sentimente
contradictorii față de soția sa, Ela. Un conflict la fel de puternic este între personajul-narator și
societatea pe care o detestă, el rămâne mereu un inadaptat superior.

Statutul social al personajului se evidențiază pe parcurs. În incipit, Ștefan Gheorghidiu este

sublocotenent la infanterie și participă, în primăvara anului 1916, la fortificațiile de pe Valea
Prahovei. Apoi, în confesiune, el apare ca student la Filosofie. Ştefan Gheorghidiu este tipul insului
lucid, care se autoanlizează şi care trăieşte existenţa în termeni absoluţi, fără jumătăţi de măsură.
Din această perspectivă, el se înscrie în aceeaşi galerie a personajelor camilpetresciene, din care mai
fac parte Ladima, Gelu Ruscanu, Pietro Gralla sau Andrei Pietraru.

Personajul este construit prin tehnica introspecţiei, a oglinzilor paralele.

Portretul lui Ştefan Gheorghidiu este conturat prin raportare la două experienţe: dragostea şi
războiul, ambele văzute ca experienţe de cunoaştere.

Prin caracterizare indirectă, după gesturi, gânduri, atitudini, se încheagă portretul moral al
intelectualului inadaptat.

În partea întâi a romanului, naratorul detaliază povestea de iubire dintre el şi Ela. Student la
Filozofie, Ştefan se îndrăgosteşte de Ela, studentă la Litere. Sentimentul de iubire se naşte din
orgoliu, deoarece se ştia iubit de una dintre cele mai frumoase studente din Universitate. Mai târziu,
orgoliul se transformă în patimă, deoarece simte că nu mai poate trăi fără ea. Iubirea este mai
degrabă „un proces de autosugestie” care provoacă la nivelul conştiinţei o „adevărată nevroză”:
„Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă”. În discuţia de la popota
ofiţerilor pe tema iubirii şi a infidelităţii, Gheorghidiu tranşează problema iubirii în termeni absoluţi:
„cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”.

La început, cei doi trăiesc modest, dar sunt fericiţi. Situaţia financiară şi familială se schimbă o dată
cu moştenirea pe care Ştefan o primeşte la moartea unchiului avar, Tache Gheorghidiu. În discuţiile
despre bani ale familiei, Ştefan descoperă o latură vulgară a soţiei sale, superficialitatea, ceea ce-i
repugnă: „...aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra acestor discuţii vulgare...”. Liniştea căsniciei se
tulbură şi evoluează spre o criză în momentul în care Ela este atrasă de mondenităţi şi mai ales de un
anume domn G., „vag avocat”, care în viziunea naratorului îi va deveni soţiei amant. De altfel, cei doi
ani şi jumătate de căsnicie se vor consuma între împăcări, certuri şi despărţiri.

Asemenea celorlalte personaje camilpetresciene, Ştefan Gheorghidiu trăieşte drama intelectualului

inadaptat. Existenţa sa este filtrată permanent de luciditatea conştiinţei, care raportează totul la
planul ideilor filosofice. Este conştient, însă, de comportamentul inadecvat, „izbucnirea mea era
nelalocul ei, vulgară, fără temei”, dar nu se poate detaşa de lumea ideilor.

Capitolul, „Între oglinzi paralele”, relevă o altă latură a iubirii – suferinţa. Ea este provocată, nu atât,
de orgoliul rănit al protagonistului, cât mai ales de luciditatea cu care analizează fiecare detaliu,
fiecare gest al soţiei sau, din contră, se autosupune unei remanieri sufleteşti. Alteori suferinţa este
provocată de gesturi mărunte: „toată suferinţa asta monstruoasă îmi venea din nimic. Mici incidente
care se hipertrofiau, luau proporţii de catastrofe.”

Caracterizarea directă a personajului apare vag, prin scurte replici ale celorlalți despre el, precum cea
adresată de Ela: Ești de o sensibilitate imposibilă. Este folosită autocaracterizarea, prin ceea ce spune
despre sine Gheorghidiu: Lipsit de orice talent pe lumea asta...

Luciditatea este, de altfel, o caracteristică a intelectualului Gheorghidiu, care aşază sub lupa
conştiinţei cele mai mici detalii şi gesturi. În spatele lor descoperă un întreg eşafodaj al infidelităţii,
care are nevoie, pentru confortul conştiinţei, de fapte, niciodată verificate. Portretul în palimpsest al
soţiei consemnează imaginea definitivă a Elei, în spatele căreia se ascunde nu un ideal feminin, ci o
femeie banală, vulgară: „Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acu, treptat, sub o madonă
crezută autentică, originalul: un peisaj şi un cap străin şi vulgar.”

Confruntarea cu moartea pe front este un alt prilej de autocunoaştere și de afirmare a lucidității. Şi

acum sentimentul care domină conştiinţa combatantului este orgoliul. „Experienţa definitivă” îi dă
sentimentul superiorităţii, îl întregeşte sufleteşte. Lipsa ei i s-ar părea inacceptabilă. În faţa morţii
este cuprins de frică, de teama că nu ar putea „îndura fizic rana care i-ar sfâşia trupul”. Detaşarea de
tot ce înseamnă trecut, de Ela este firească. Iubirea în comparaţie cu moartea i se pare ridicolă şi de
aceea alege în final să se despartă, lăsându-i Elei tot trecutul, „de la obiecte de preţ, la cărţi…de la
lucruri personale, la amintiri”.

Ștefan Gheorghidiu are orgoliul de a refuza o realitate care nu i se potrivește, de a renunța la o

iubire care nu coincide cu imaginea sa despre acest sentiment. El rămâne un om superior, trăind cu
nostalgia absolutului, dar nu poate fi considerat un învins. Romanul aduce un nou tip de personaj,
intelectualul inadaptat, care trece prin experiențe succesive, dorind să cunoască lumea în alt fel. El
este un bun cunoscător al filosofiei lui Immanuel Kant și vorbește despre cunoașterea a posteriori și
apriori, fiind tentat în cele din urmă de prima, deoarece experiența trăită este o cale care duce sigur
spre cunoaștere.

În concluzie, dacă în romanul obiectiv, protagonistul este observat din exterior de către o conştiinţă
narativă omniscientă, în romanul modern, subiectiv, protagonistul îşi relevă natura interioară într-un
mod mult mai dramatic, aducând în prim plan sentimentele şi trăirile interioare, problemele de
conştiinţă, frământările, conflictele nu doar cu sine, ci şi cu cei din jur.

Romanul oferă o perspectivă asupra analizei psihologice folosite în literatură ca mod de pătrundere
în abisul interior al conştiinţei. Tema sinteză este cunoaşterea realizată prin doua experienţe:
dragostea şi războiul care sunt oferite, cu generozitate, cititorului