Tipologia organizaţiilor neguvernamentale

În literatura de specialitate nu există un criteriu unic de clasificare a organizaţiilor

neguvernamentale. În aceste condiţii, s-a adoptat varianta clasificării lor pe categorii în
funcţie de tipul principal de activitate desfăşurat. O primă clasificare, acceptată şi utilizată la
nivel mondial, inclusiv în România, este cea realizată de Universitatea Johns Hopkins în cel
de-al 22 -lea studiu comparativ asupra naţiunilor („Comparative Nonprofit Sector Project”).
Potrivit acestei clasificări internaţionale (INCPO - International Classification for Nonprofit
Organization), există 12 domenii de activitate, fiecare divizat în subdomenii, totalul lor
însumând 76 de domenii şi subdomenii.

Tabelul 2. Clasificarea internaţională a organizaţiilor nonprofit

Nr.
Domeniu
crt.
1. Domeniul 1. Cultură, artă
şi recreere
2. Domeniul 2. Educaţie şi
cercetare
3. Domeniul 3. Sănătate
4. Domeniul 4. Servicii
sociale
5. Domeniul 5. Protecţia
mediului
6. Domeniul 6. Dezvoltare
economică şi socială
7. Domeniul 7. Apărarea
drepturilor şi promovarea
cauzelor cetăţenilor
8. Domeniul 8. Filantropie şi
voluntariat
9. Domeniul 9. Activităţi
internaţionale
10. Domeniul 10. Religie
11. Domeniul 11. Asociaţii
profesionale, de afaceri şi
sindicate
12. Domeniul 12. Alte
organizaţii
Sursa: Salamon şi Anheier, 1996
Subdomenii
 Organizaţii de recreere
 Organizaţii sportive
 Organizaţii de artă
 Şcoli şi universităţi
 Învăţământ profesional
 Educaţie permanentă
 Spitale (pentru adulţi, copii
şi de reabilitare)
 Sănătate mentală
 Bunăstarea copiilor
 Servicii pentru tineret
 Conservarea resurselor
naturale
 Controlul poluării
 Dezvoltare comunitară
 Îmbunătăţirea infrastructurii
 Organizaţii de promovare a
diferitelor cauze sociale şi
politice
 Grupuri minoritare
 Organizaţii centrate pe
strângerea de fonduri
 Fundaţii finanţatoare
 Programe de mobilitate
 Sprijin în cadrul producerii
unor calamităţi
 Organizaţii religioase
 Asociaţii de afaceri şi
patronale
 Muzee
 Grădini zoologice
 Cluburi sociale
 Cercetare medicală
 Ştiinţă şi tehnologie
 Cercetare pentru ştiinţe
sociale
 Sănătate publică
 Educaţie sanitară
 Familii
 Vârstnici şi persoane cu
dizabilităţi
 Protecţia animalelor
 Conservarea zonelor rurale
 Locuinţe
 Dezvoltare socială
 Locuri de muncă
 Asociaţii civice
 Asistenţă şi servicii juridice
 Sprijinirea victimelor
 Partide politice
 Sprijinirea voluntariatului
 Intermediere de fonduri
 Asistenţă pentru dezvoltare
 Promovarea internaţională a
păcii şi a drepturilor omului
 Asociaţii profesionale
 Organizaţii sindicale

O altă clasificare a organizaţiilor neguvernamentale se raportează la misiunea asumată

1
de acestea: furnizarea unor servicii sau apărarea unor cauze:
 organizaţii filantropice sau orientate pe "beneficiul public": organizaţiile
religioase, de învăţământ şi cercetare, de ocrotire a sănătăţii, de artă şi cultură, serviciile
sociale, programele de asistenţă internaţională, serviciile juridice.
Prin oferta privată de bunuri publice, organizaţiile din această categorie reprezintă o
alternativă în raport cu oferta sectorului guvernamental. În anumite ţări, aceste organizaţii
constituie majoritatea entităților sectorului neguvernamental. De exemplu, în anii ”90 în
Statele Unite 93% din forţa de muncă disponibilă în acest sector era inclusă în organizaţiile
filantropice. De asemenea, 91% din cheltuielile sectorului neguvernamental erau efectuate de
organizaţiile filantropice, care aveau şi o contribuţie de 94% la producţia înregistrată de
sector.
 organizaţiile orientate pe principiul "beneficiului reciproc" al membrilor lor:
cluburile sociale, organizaţiile profesionale, ligile, sindicatele, şi toate asociaţiile, fundaţiile
organizate pentru acordarea de avantaje reciproce membrilor lor.
Organizaţiile din această categorie sunt mai asemănătoare celor din sectorul pentru
profit decât celor filantropice. Scopul lor este de a furniza servicii pentru membrii proprii. Un
exemplu relevant îl reprezintă sindicatele care se implică în negocierea colectivă a salariilor
pentru membrii, fără însă a-i putea taxa în mod individual pentru serviciile prestate. Sub acest
aspect, sindicatele nu-şi pot desfăşura activitatea pe baza comercială, fiind obligate să aleagă
forma nonprofit de organizare.
 organizaţiile centrate nu pe furnizarea unor servicii în sine, ci pe acţiuni
politice menite a convinge autorităţile să ofere aceste servicii: partidele politice, grupurile
de presiune, organizaţii ale mişcărilor sociale, etc.
Aceste organizaţii politice se constituite în mod voluntar şi urmăresc interesul public
în sfera politicii. Potrivit lui Douglas (1987), ele au o contribuţie importantă la facilitarea
rezolvării în mod nonviolent a conflictelor din societate şi reprezintă o componentă a
sistemului în care sunt reprezentate, exprimate şi reconciliate interesele conflictuale.
În general, formarea şi dezvoltarea organizaţiilor neguvernamentale este în strânsă
legătură cu mediul politic şi cu receptivitatea instituţiilor reprezentative de la nivelul
societăţii. Distincţia dintre cele trei categorii este că a doua şi a treia categorie nu răspund
intereselor societăţii, ci sunt orientate pe satisfacerea intereselor unor grupuri restrânse de
oameni.
Situaţia este diferită în practică, distincţia dintre cele trei tipuri de organizaţii nefiind
foarte clară, mai ales că beneficiile oferite de prima categorie de organizaţii se pot reflecta şi
asupra altor persoane care nu sunt membre ale acelei organizaţii. De exemplu, un club al
automobiliştilor reprezintă interesele tuturor automobiliştilor nu numai pe cele ale propriilor
membri. De asemenea, o asociaţie profesională din domeniul medical sau al arhitecturii
reprezintă şi susţine interesele profesiei şi nu doar ale membrilor săi. De altfel, această
deosebire este mai mult artificială şi academică şi se bazează pe diferenţele de proporţii pe
care le posedă fiecare categorie de organizaţii în cadrul sectorului din două puncte de vedere:
al activităţii economice şi al angajării forţei de muncă.
O a treia modalitate de clasificare a organizaţiilor neguvernamentale are în vedere
sursele de obţinere a veniturilor, cele mai multe dintre ele tinzând să îşi constituie veniturile
de la cel puţin două sau mai multe surse. Categoriile de organizaţii sunt:
 organizaţii receptor-distributive: veniturile lor se bazează exclusiv pe donaţii,
subvenţii sau sponsorizări oferite de diverse persoane sau instituţii caritabile.
Ponderea acestor organizaţii creşte în mod semnificativ în momentul în care
fiscalitatea încurajează donaţiile şi sponsorizările prin reducerea taxelor sau impozitelor.
Aceste organizaţii au apărut datorită funcţionării adesea greoaie a serviciilor statului,
care îşi desfăşoară activitatea în baza unor principii birocratizante, nu răspund în mod eficient
nevoilor reale şi nu sunt orientate pe îndeplinirea obiectivelor stabilite. Spre deosebire de

2
instituţiile statului, organizaţiile neguvernamentale sunt considerate mai flexibile, mai
debirocratizate, personalul fiind motivat corespunzător pentru a putea realiza obiective clare
ce răspund unor nevoi personale sau/şi comunitare reale şi punctuale. Ceea ce afectează
profund aceste organizaţii este dependenţa absolută de disponibilitatea donaţiilor, iar
diminuarea sau chiar absenţa donaţiilor în perioada de recesiune economică poate conduce la
dispariţia lor.
 organizaţii productiv-distributive: dispun de o dotare care generează resurse - o
parte dintre ele sunt folosite pentru reproducerea dotării, iar altă parte pentru furnizarea de
servicii/bunuri pentru nevoi personale, instituţionale sau comunitare.
Această categorie are şanse mai mari de a se menţine în timp şi de a se extinde.
 organizaţii clientelare: au o misiune şi obiective clare, dispun de o structură
organizatorică specifică şi de facilităţi pentru producerea unor servicii sau bunuri
Ele îşi desfăşoară activitatea în diverse sectoare sociale (sănătate, educaţie, cultură), se
adresează persoanelor de diferite vârste (de la copilarie la batrâneţe) sau cu poziţii şi venituri
sociale variate (de la marginali sau handicapaţi la cei bogaţi şi cu multiple posibilităţi de
cumpărare).
Caracteristica acestor organizaţii este că furnizează servicii vandabile unei clientele
disponibile: spitale, sanatorii, universităţi, şcoli sau grădiniţe particulare, teatre etc. Ele sunt
considerate organizaţii nonprofit dacă se supun din proprie voinţă ,,constrângerii
nondistribuţiei" profitului, dar pot funcţiona şi ca organizaţii pentru profit. În numeroase ţări
însă, prevederile legale restricţionează sau chiar interzic înfiinţarea de organizaţii orientate
spre profit în domenii precum sănătatea şi educaţia. Astfel, în România universităţile private
trebuie să respecte prevederile legale privind funcţionarea organizaţiilor neguvernamentale.
Acestea oferă "servicii" de învăţământ superior care trebuie să îndeplinească standardele de
calitate instituite obligatoriu de comunitatea academică naţională şi internaţională. Serviciile
sunt oferite contra cost "clienţilor" interesaţi, adică studenţii plătesc taxe de şcolarizare.
Profitul rezultat la nivelul universităţii este supus "constrângerii nondistribuţiei".

Tabelul 3. Tipologia organizaţiilor neguvernamentale în funcţie de sursa de obţinere a

veniturilor
Organizaţii receptor-
distributive
Fundaţii caritabile
Cluburi politice
Asociaţii ale consumatorilor
Fundaţii pentru tineret
Sursa: Vlăsceanu, 2010
Organizaţiile productiv-
Organizaţii clientelare
distributive
Organizaţii pentru copii Muzee
Organizaţii de tip corporatist Organizaţii din sectorul
protecţiei sociale
Universităţi sau şcoli particulare

Cele trei tipuri de organizaţii prezentate trebuie privite ca fiind tipuri ideale deoarece
în realitate este greu de imaginat că se găsesc forme pure de organizare de tip clientelar sau
distributiv, pe de o parte sau de tip receptor pe de altă parte. Deşi anumite organizaţii ale
sectorului neguvernamental se pot identifica cu un tip sau altul, de multe ori acestea manifestă
tendinţa de diversificare a resurselor, căutând mai multe modalităţi de finanţare. Unele dintre
ele debutează prin a fi doar primitoare-distribuitoare de bunuri/servicii, iar prin asimilarea de
noi resurse se transformă în productiv-distributive.
De exemplu, o universitate privată se bazează iniţial numai pe resursele financiare
obţinute din colectarea taxelor şcolare. În timp, ea începe să intre în posesia unor donaţii
reuşind, pe baza lor, să îşi construiască dotări generatoare de venituri (construcţia de "parcuri
ştiinţifice" menite să aplice noi tehnologii etc). O fundaţie poate sprijini la început publicarea
unor lucrări cu ajutorul donaţiilor primite, iar ulterior profiturile obţinute din vânzarea
publicaţiilor vor fi folosite pentru finanţarea altor acţiuni, fie publicistice, fie de altă natură.