Capitolul 1 ACTIVITATEA ECONOMICĂ. MUNCA ŞI PRODUCŢIA.

MOBILURI ŞI REZULTATE

1.1.Activitatea. Trăsături definitorii. Genuri de activitate

Activitatea trebuie înţeleasă ca şi o formă deosebită a acţiunii. Este o acţiune

informal orientată a sistemelor vii prin care se realizează automenţinerea lor. Aceste
sisteme sunt sisteme biologice şi sociale, adică sisteme cu autoconducere.
În fiecare societate umană, indiferent cât este de evoluată, există în forme mai
rudimentare sau în forme mai evoluate o serie de activităţi. Clasificarea acestora se
realizează prin ordonarea lor, prin descrierea acestora, totală sau parţială prin
utilizarea anumitor criterii de evaluare şi de grupare. Cele mai importante grupe sunt
date de aplicarea următoarelor criterii:
 Din punctul de vedere al conţinutului lor se vor distinge activităţi tehnice,
ştiinţifice, economice, juridice, artistice, religioase, etc.
 Din punctul de vedere al modului de constituire se disting urmatoarele
categorii de activităţi, după cum urmează: activităţi biologice, activităţi
complexe, activităţi sociale cu caracter mixt
 Din punctul de vedere al felului de energie umană cheltuită se poate
observa că activităţile umane se pot împărţi în activităţi în care se
cheltuieşte mai multă energie fizică şi activităţi umane în care este
cheltuită mai multă energie intelectuală.
 Din punctul de vedere al valorilor existente în societate la un moment dat
vom observa că activităţile se vor putea grupa în :
 Activităţi cu caracter pozitiv sau negativ;
 Activităţi cu caracter legal, activităţi cu caracter nelegal şi activităţi cu
caracter antilegal;
 Activităţi cu caracter moral şi activităţi cu caracter imoral;
 Activităţi cu caracter progresist, activităţi cu caracter anarhic şi
activităţi cu caracter reacţionar, etc.

Un alt criteriu de apreciere şi de grupare a activităţilor umane este cel al

creativităţii umane depuse în realizarea acestora. Din acest punct de vedere vom avea:
 Activităţi sută la sută creative (creaţii artistice şi literare, concepte
artistice, invenţii, inovaţii, etc.)
 Activităţi de reproducere, repetare şi redare;
 Activităţi de distrugere;
 Activităţi de organizare, etc.

Toate aceste clasificări au importanţa lor pentru cunoaşterea umană. În felul

acesta ne putem apropia mai bine de centrul dinamic al societăţii umane, locul în care
aceasta este activă, locul în care aceasta reuşeşte să creeze valori noi.
Cu toate acestea trebuie observat faptul că nici o asemenea formă de
clasificare cunoscută până în prezent nu este exhaustivă, nici perfectă şi nici absolută,
aceasta în mare măsură datorită faptului că activitatea umană este extrem de dinamică,
de variată şi într-o continuă expansiune şi o continuă inovare.
De asemenea chiar liniile de demarcaţie dintre criteriile alese pentru
departajarea activităţilor au o doză semnificativă de convenţionalism, trebuie spus că
foarte multe dintre activităţile desfăşurate de oameni există multe asemănări şi foarte
multe suprapuneri superficiale sau cu grade de semnificativitate ridicată.
Activităţile umane în complexitatea lor, cu toate conexiunile şi
interdependenţele lor reprezintă un subiect de cercetare extrem de interesant, activităţi
care există, funcţionează şi evoluează împreună.

1.1.3.Raporturile dintre om şi natură

Omul se află în raporturi complexe cu natura, cu mediul înconjurător.

În esenţa sa omul însuşi este un produs al evoluţiei speciilor, este o creaţie a
naturii.
Natura înconjurătoare este mediul în care oamenii, societatea omenească,
evoluează, trăieşte şi acţionează.
Natura înconjurătoare este cea care oferă locul în care societatea „stă”, oferă
baza de resurse naturale şi energetice pe care societatea omenească le foloseşte în
cadrul activităţilor pe care le desfăşoară, natura este locul în care sunt depozitate
reziduurile rezultate în urma prelucrărilor care sunt executate,
În prima fază a evoluţiei sale, omul a extras resurse din natură. Ulterior acesta
şi-a produs unelte cu ajutorul cărora a obţinut un grad mai ridicat de prelucrare a ceea
ce extrăgea din natură, începea să creeze bunuri materiale, interacţiunea dintre el şi
natură începea să se accentueze.
În cadrul producţiei de bunuri materiale rezultă obiecte care satisfac necesităţi
din ce în ce mai complexe. Fiecare necesitate satisfăcută dă naştere unei alte necesităţi
care va solicita noi eforturi în planul creaţiei unor bunuri materiale mai complexe ,
mai evoluate. În urma acestor procese complexe omul dobândeşte cunoştinţe noi,
dobândeşte abilităţi noi, omul se transformă.
Dar în aceeaşi măsură trebuie observat că şi mediul înconjurător, natura, este
completată cu diverse creaţii ale omului care o completează şi o modifică, adaptând-o
nevoilor societăţii omeneşti ( se construiesc locuinţe grupate în localităţi, apar căi de
transport, întreprinderi productive, se modifică concentraţia gazelor din atmosferă
prin emanaţiile de CO2, etc.)
Se poate aprecia la această oră că omul a depăşit folosirea paşnică a resurselor
planetei, devenind conştient sau nu, principalul adversar al societăţii omeneşti pe care
o condamnă la un proces de otrăvire lentă, victoriile sale asupra naturii devenind arme
care se întorc, încet dar inexorabil împotriva lui.
Practic, în acest moment există numeroase semnale de alarmă că se produc
dezechilibre la nivel planetar, dezechilibre create în termene extrem de lungi de timp
şi care vor necesita, în mod corespunzător, perioade lungi de timp pentru redresarea
acestora, cum sunt:
 Epuizarea unor surse de energie şi de resurse naturale într-un viitor
apropiat;
 Gradul ridicate de poluare a solului, aerului şi apelor1;
 Criza în continuă accentuare de apă dulce;

1
Anul 2005 a fost anul unor anomalii meteorologice deosebite, cum au fost valurile de uragane
care au lovit coastele americane cu o forţă neatinsă până în prezent. Guvernul american a primit unele
acuze în legătură cu nerespectarea convenţiei internaţionale referitoare la emisiile de CO 2, la care SUA
nu a aderat, emisii care produse în exces pe teritoriul american au produs o schimbare a curenţilor de
aer la nivel planetare, provocând manifestări meteorologice nemaiîntâlnite până în prezent, atât ca şi
număr cât şi ca şi intensitate.
  Apariţia unor grave dezechilibre ecologice;
 Apariţia unor grave dezechilibre climatice, fapt care confirmă că clima
planetei este pe cale să se schimbe2;

Din această cauză este necesară abordarea unei noi atitudini a societăţii
omeneşti faţă de mediul înconjurător prin redefinirea raporturilor existente între om şi
natură în aşa fel încât producţia bunurilor materiale să nu urmărească doar crearea
obiectelor necesare satisfacerii anumitor nevoi omeneşti, ci să creeze şi cadrul necesar
reproducerii, pe cale naturală sau artificială, a mediului înconjurător.
O atitudine responsabilă a omului în procesul de intercondiţionare a lui cu
natura se poate realiza în condiţiile în care, pe lângă acţiunile practice care determină
o atitudine dinamică în modificarea mediului se va realiza şi o nouă abordare, o
redefinire teoretică a conceptului de natură, de mediu înconjurător.
Se poate afirma că deja natura a devenit un obiect de studiu a activităţii
teoretice a omului în trei ipostaze ale sale: latura anorganică este studiată de o serie de
ştiinţe cum sunt chimia, fizica, etc. Latura organică a naturii este cercetată de ştiinţele
naturi cum sunt biologia, botanica, ecologia, etc. În al treilea rând societatea
omenească, omul este cercetat cu ajutorul psihologiei, sociologiei, antropologiei,
istoriei, ştiinţelor medicale etc.
Activitatea materială se desfăşoară în condiţii în care teoria se împleteşte cu
practica.
În general, însă, activităţii materiale îi este asociată energia fizică pe când
activităţii teoretice îi este asociată energia intelectuală.
În prima situaţie avem de a face cu un proces în care obiecte materiale
acţionează asupra altor obiecte materiale pentru a obţine un produs final care este tot
un obiect material. Prin urmare există o anumită obiectualitate care domină acest
proces.
În cea de-a doua situaţie, cea a activităţii teoretice consumul de energie
intelectuală este concretizat în elaborarea şi edificarea de noi concepte, noi invenţii,
inovaţii, noi structuri de gândire.
Există tendinţa de a aprecia că activitatea materială ar fi doar o activitate
fizică iar activitatea teoretică ar fi doar o activitate intelectuală. Cu toate acestea
trebuie apreciat faptul că nu există activitate fizică pură, fără o anumită dimensiune
teoretică, după cum nici activitatea teoretică nu există fără o anumită latură a ei fizică.
Mai mult există anumite aspecte de ordin calitativ cu este activitatea depusă de
un inginer care proiectează un nou proces de producţie, activitate apreciată ca fiind
teoretică, dar care prin aplicabilitatea sa ţine, de fapt de sfera activităţii materiale.
Din cauza unor asemenea situaţii cel mai bun criteriu de clasificare a unei
activităţi într-un domeniu sau în altul îl reprezintă funcţia socială îndeplinită de
aceasta şi caracterul produsului, care poate fi bun obiectual sau bun spiritual.

1.2.Trebuinţele economice

Societatea omenească trebuie înţeleasă ca şi o formă de asociere în convieţuire

în vederea supravieţuirii.

2
Valul Tsunami care a lovit coastele Indoneziei în 26 decembrie 2004, a fost cauzat de un
foarte puternic cutremur de pământ, cauzat, se pare, atât de falia tectonică existentă în zonă dar şi de
masivele extracţii petroliere care s-au efectuat în zonă în ultimul secol. În urma acestui cutremur există
unii specialişti care afirmă că axa pământului s-a deplasat, fapt care poate avea urmări incalculabile
pentru omenire.
 Asocierea în vederea supravieţuirii nu este specifică doar speciei umane. Există foarte multe
animale care trăiesc în colectivităţi care le asigură condiţii mai bune de supravieţuire decât dacă ar trăi
de unele singure. Cu toate acestea societatea omenească a devenit umană în momentul în care indivizii
violenţi au fost îndepărtaţi din grup prin acţiunea nonviolentă a celorlalţi membri ai colectivităţii.
Societatea omenească este singurul gen de asociere în vederea supravieţuirii care nu tolerează şi chiar
sancţionează violenţa membrilor ei.
La începutul existenţei sale ca specie, oamenii au avut un anumit nivel
zoologic în care asigurarea subzistenţei s-a realizat în limitele înzestrării naturale a
speciei. Mai apoi a fost atins nivelul antropologic, nivel în care acel stadiu este depăşit
prin confecţionarea de unelte, care au permis mai apoi transformarea din ce în ce mai
accentuată a naturii.

1.2.1.Concepte legate de trebuinţele economice

Trebuinţele sunt nişte dezechilibre care apar în existenţa oamenilor,

conştientizate în plan mental sau nu, dar care trebuie trebuiesc satisfăcute, mai repede
sau mai târziu.
Aceste trebuinţe constituie o realitate complexă, extrem de bine susţinută
bibliografic în care abordarea acestora se face din unghiuri diferite, abordări care se
află în continuă extindere şi dezvoltare.
În general abordările obiective pun accentul pe caracterul legic al trebuinţelor
în vreme ce abordările subiective pun accentul principal pe dorinţele şi aspiraţiilor
oamenilor.
În general o nevoie se referă la un aspect esenţial al vieţii unui om, adică la
hrană, adăpost, îmbrăcăminte, sete, etc. În vreme ce nevoile unui om sunt relativ
puţine, dorinţele acestuia sunt nelimitate. Există ştiinţe economice care studiază
extrem de serios şi de atent modul în care se creează şi cum sunt şi cum ar trebui
satisfăcute aceste dorinţe.
Trebuinţele economice reprezintă, în sensul lor cel mai general, cerinţe, nevoi
obiective ale vieţii umane, ale existenţei, ale dezvoltării. Atâta timp cât omul nu-şi
satisface trebuinţele, acesta rămâne în dezacord cu sine însuşi.
Trebuinţa este forma de manifestare a necesităţii obiective în universul social.
În universul economic trebuinţele sunt forme de manifestare ale necesităţilor
economice.
Spre deosebire de nevoie, de trebuinţă, dorinţa, este o stare sufletească a celui
care tinde către ceva, aspiră la ceva. Dorinţa este o stare care de cele mai multe ori
este o stare subiectivă, dar poate avea foarte bine şi laturi obiective. În apariţia unei
dorinţe pot apărea cauze obiectiv-subiective (ca de pildă dorinţa de a-ţi satisface setea
cu un anumit tip de suc care are gust de fructe de pădure).
Prin urmare se poate afirma şi faptul că dorinţa este o formă de manifestare
particulară a trebuinţei, apare după ce trebuinţa există şi se manifestă.
Principalele trăsături ale trebuinţelor economice sunt:
 Au un caracter obiectiv. Cauzele apariţiei lor se află în afara conştiinţei
umane şi sunt independente de ea.
 Subiecţii trebuinţelor sunt oamenii şi comunităţile umane ( de la cele
mai mici forme de manifestare a societăţii umane, până la cele mai
complexe)
 Au un caracter istoric. Fiecare grup de trebuinţe are o istorie proprie, se
manifestă în anumite condiţii, după care dispar fiind înlocuite cu altele.
 Au o mare capacitate de lărgire şi de dezvoltare atât a numărului lor cât
şi a ariei lor de manifestare.
  Au o anumită elasticitate. Există o anumită variaţie între două limite,
una superioară şi alta inferioară în ceea ce priveşte modul în care
trebuinţele ar putea fi satisfăcute. Din acest punct de vedere unele
dintre trebuinţe se aseamănă între ele, în vreme ce altele se deosebesc.

Între trăsăturile specifice ale trebuinţelor economice amintim:

 Faptul că ele îmbracă doar forma necesităţilor economice, aceasta este
natura lor intimă;
 Zona lor de manifestare este economia, indiferent la ce scară o privim
(micro sau macro);
 În cadrul societăţii omeneşti şi al economiei trebuinţele economice
ocupă un loc deosebit şi un rol specific.

1.2.2.Rolul trebuinţelor economice

După apariţia lor, trebuinţele dobândesc o anumită independenţă şi autonomie

în cadrul societăţii. Pentru a fi satisfăcute urmează să se stabilească două feluri de
relaţii în activitatea de producere a bunurilor:
- relaţii între oameni
- relaţii între om şi natură.

Rolul trebuinţelor economice este complex în viaţa economico-socială, rol

care-şi găseşte expresia în următoarele aspecte:
o Sunt cauza iniţială, impulsul şi forţa motrice a activităţilor
economico-sociale;
o Satisfacerea lor este scopul final al activităţii economice;
o Străbat toate fazele activităţii economice, de la cercetare ştiinţifică
la producţie, distribuţie şi consum final;
o Reprezintă una dintre pârghiile mecanismului de acţiune ale legilor
economice obiective, a mecanismului economic global de
funcţionare şi evoluţie a societăţii;
o Au o poziţie centrală în sistemul general al trebuinţelor, în jurul
cărora se formează şi evoluează toate celelalte trebuinţe.

1.2.3.Clasificarea trebuinţelor

Trebuinţele se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii:

În funcţie de natura lor, vom avea trebuinţe fizice, sociale, intelectuale,

fiziologice, economice, juridice, politice, etc.
În funcţie de subiecţii purtători ale acestora vom avea : trebuinţe individuale,
ale grupului sau ale societăţii.
În funcţie de periodicitatea lor vom avea: trebuinţe permanente, săptămânale,
lunare, în general periodice sau trebuinţe rare.
După sfera lor de întindere vom avea trebuinţe locale, regionale, naţionale,
etc.
După limitele în care se înscriu acestea pot fi minime, normale sau exagerate.
 După intensitatea cu care se manifestă vom observa că avem trebuinţe cu
intensitate mică şi trebuinţe cu intensitate mare.
În funcţie de gradul în care pot fi satisfăcute acestea se împart în trebuinţe
solvabile, parţial solvabile sau insolvabile.
După natura bunurilor cu ajutorul cărora pot fi satisfăcute, unele dintre ele
pot fi satisfăcute cu bunuri materiale, altele cu diverse servicii, în vreme ce altele sunt
satisfăcute cu valori spirituale.
Din anul 1923 profesorul Daniel Starch de la Harvard Business School a
alcătuit o listă cu 44 de motive umane care pot fi folosite ca motive pentru trezirea
nevoilor şi dorinţelor, a ispitei, cum spunea acesta. Acestea sunt: Foamea, Dragostea
pentru copii, Atracţia sexuală, Afecţiunea părintească, Ambiţia, Plăcerea, Confortul
fizic, Posesia, Aprobarea, Apartenenţa, Gustul, Înfăţişarea personală, Securitatea,
Curăţenia, Odihna, Confortul casei, Economia, Curiozitatea, Eficienţa, Competiţia,
Cooperarea, respectul faţă de dietă, Simpatia pentru alţii, protecţia altora,
Familiaritatea, Distincţia socială, devotamentul pentru alţii, Ospitalitatea, Pasiunea,
Imitaţia, Favoarea, Jocul-sportul, Puterea, Calmul, Frica-precauţia, Activitatea
fizică, Manipularea, Interpretarea, Stilul, Umorul, Amuzamentul, Timiditatea,
Spiritualitatea.
În anul 1938, psihologul Henry Murray a elaborat o listă a celor 28 de nevoi
psihogenice, care ulterior a servit ca bază a construcţiei unor nenumărate teste
psihologice şi de personalitate. În viziunea acestui profesor nevoile de bază includ
multe motive care sunt presupuse a juca un rol important în comportamentul
consumatorului cum sunt: achiziţia, realizarea, recunoaşterea şi manifestarea. Cele 28
de nevoi sunt:
 Nevoi asociate cu obiecte fără viaţă: Achiziţia, conservarea, Ordinea,
Reţinerea, Interpretarea.
 Nevoi care reflectă ambiţia, puterea, realizarea şi prestigiul:
Superioritatea, Realizarea, recunoaşterea, Manifestarea, Sacralitatea,
Evitarea ruşinii, eşecului, umilinţei, a ridicolului, Apărarea,
Contractarea.
 Nevoi legate de putere: Dominaţia, Ascultarea, Asemănarea,
Autonomia, Contradicţia (a acţiona diferit faţă de alţii).
 Nevoile masochiste: Agresiunea, Degradarea.
 Nevoi legate de inhibiţie: Evitarea dezaprobării.
 Nevoi privind afecţiunea între oameni: Afilierea, respingerea,
Ocrotirea, Ajutorarea, Jocul.
 Nevoi legate de comunicarea socială: Cunoştinţele, Expunerea.

Un alt psiholog, Abraham Maslow a elaborat o teorie a motivaţiei umane larg

acceptată, ca rezultat al activităţii sale pe care a desfăşurat-o vreme de mai bine de
douăzeci de ani într-o clinică de specialitate.
Acesta a ierarhizat într-o piramidă nevoile oamenilor, punând la bază nevoile
fiziologice şi la cel mai înalt nivel nevoile psihogenice, în felul acesta sugerând că
oamenii vor încerca întotdeauna să-şi satisfacă nevoile începând de jos în sus.
Astfel la primul nivel (la bază) a identificat nevoile fiziologice care se compun
din nevoile de hrană, de apă, de adăpost şi nevoile sexuale.
Pe nivelul al doilea el pune nevoile de siguranţă şi de securitate, constituite
din nevoia de protecţie, de ordine şi de stabilitate.
Pe nivelul al treilea sunt situate nevoile sociale, formate din afecţiune,
prietenie şi de apartenenţă.
 Pe nivelul al patrulea sunt situate nevoile de stimă, adică nevoia de prestigiu,
de succes şi respectul de sine.
Şi, în fine, pe cel mai înalt nivel, Maslow în teoria sa pune nevoile de
împlinire reprezentate de realizarea de sine.

Împli
nire

Nevoi de stimă
(prestigiu, de
succes, etc.)

Nevoi sociale (de afecţiune, de

prietenie, de apartenenţă)

Nevoi de siguranţă şi securitate ( nevoie de

protecţie, de ordine, de securitate)

Nevoi fiziologice ( nevoia de hrană, de apă de adăpost,

etc.)

Fig. nr. 1 Piramida nevoilor lui Maslow

În felul acesta Maslow în teoria sa a reuşit să realizeze o ierarhizare a nevoilor

cu implicaţii deosebite în studiul psihologiei individuale, dar, iată, cu aplicaţii
deosebite şi în cadrul ştiinţelor economice.
Ierarhia propusă de Maslow a fost acceptată de foarte multe discipline sociale,
cu toate că au fost şi voci care au susţinut că generalizarea făcută de acesta a fost prea
mare.

1.2.4.Sistemul nevoilor (trebuinţelor)

Trebuinţele umane sunt legate între ele. Ele alcătuiesc în ansamblul lor un
sistem în cadrul căruia se pot observa anumite subsisteme în care mai multe nevoi sau
trebuinţe se leagă şi se intercondiţionează. Unul dintre aceste subsisteme îl reprezintă
subsistemul nevoilor sau trebuinţelor economice.
 Practic avem de a face cu forma concretă de manifestare a nevoilor
economice, cu forma concretă în care se manifestă insatisfacţiile economice.
Trebuinţele economice sunt întruchipate de interesele economice, cele care
dau semnificaţii deosebite finalităţii producţiei bunurilor materiale ( şi economice).
Acest gen de trebuinţe au un caracter dinamic. Se modifică odată cu evoluţia
societăţii omeneşti.
La baza tuturor trebuinţelor stau cele legate de „minimul vital”. Pe măsura
dezvoltării societăţii lupta pentru supravieţuirea biologică s-a transformat în luptă
pentru supravieţuire socială. În acest context dorinţa de acumulare de bogăţie ar
putea fi apreciată ca dorinţă de recunoaştere socială.

1.2.5.Legităţile trebuinţelor

Apariţia trebuinţelor, evoluţia acestora şi satisfacerea lor este un proces

deosebit de complex. Chiar dacă nu pare, de cele mai multe ori, acest proces se
desfăşoară în mod legic, el fiind guvernat de legi obiective.
Acestea sunt legile generale care guvernează funcţionarea şi evoluţia
întregului sistem economic şi legităţile proprii, imanente mişcării trebuinţelor
economice.
Cele mai importante dintre acestea sunt:
Interacţiunea trebuinţelor.
Personalitatea omenească este complexă şi multifaţetată. Ea îmbracă
dimensiuni lucrative, intelectuale, artistice, uneori secvenţial , alteori concomitent şi
concurent. Omul prezintă o specificitate aparte bio-psiho-socială.
Trebuinţele sale sunt numeroase şi extrem de diverse. Foarte puţine dintre ele
sunt independente, cele mai multe dintre ele fiind intercondiţionabile sau chiar
dependente unele de altele. Există situaţii în care originea unor trebuinţe se află în alte
trebuinţe.
Unul dintre aspectele care trebuie relevate este acela care face ca anumite
trebuinţe să aibă caracter concurent, adică una dintre trebuinţe să nu se poată dezvolta
decât în detrimentul alteia
Elasticitatea trebuinţelor
Elasticitatea trebuinţelor este reprezentată de capacitatea acestora de a-şi
modifica forma sub influenţa anumitor factori obiectivi sau subiectivi, factori naturali
sau factori istorico-sociali, care intră în incidenţă cu respectiva trebuinţă.
Elasticitatea trebuinţelor se regăseşte în intensitatea diferită manifestată de
trebuinţă în momente diferite ale vieţii şi existenţa unei scări graduale obiective de
satisfacere a trebuinţelor, de la limita minimă până la limita maximă.
În domeniul trebuinţelor termenul de optim desemnează gradul maxim de
satisfacere a acestora
Diminuarea trebuinţelor pe măsura satisfacerii lor
Trebuinţele sunt limitate ca mărime. Este suficientă o anumită cantitate dintr-
un obiect dat pentru a o satisface ( pentru a-şi potoli setea un om are nevoie de o
anumită cantitate de apă pe care să o bea).
Din această cauză prima parte a consumului respectivului bun este cea mai
dorită, ca mai apoi pe măsura consumului dorinţa să înceapă să se potolească,
menţinându-se la un moment dat, pentru un anumit timp la o intensitate constantă,
pentru ca mai apoi această intensitate să scadă până în momentul în care se atinge
punctul de saţietate, punctul de saturare în care trebuinţa este satisfăcută şi dincolo de
care există o senzaţie de respingere a respectivului obiect care a permis stingerea
trebuinţei, care dacă va continua destul de mult se poate transforma în repulsie.
Aceasta se întâmplă de cele mai multe ori datorită faptului că trebuinţele de
cele mai multe ori nu sunt clar conturate şi determinate. Dintre toate trebuinţele cele
mai clare şi conturate sunt limitele trebuinţelor fiziologice şi cele mai puţin conturate
sunt cele sociale dintre care cele ale trebuinţelor fiziologice sunt cele mai vagi dintre
toate.
Există o singură excepţie de la regulă care este trebuinţa de bani, caz în care
saturarea nu se produce decât în cazuri cu totul de excepţie, practic fiind puşi să
asistăm la o sete de bani insaţiabilă. Aceasta deoarece banii sunt semnul averii, sunt
factorul cel mai important al puterii şi sunt, în acelaşi timp, un bun universal, bun
care poate satisface în mod direct sau indirect, mijlocit sau nemijlocit orice dorinţă.
Substituirea trebuinţelor şi obiectelor pentru satisfacerea lor.
Complementaritatea şi concurenţa trebuinţelor face ca acestea să poată fi
substituite. Aceasta nu trebuie confundată cu substituirea bunurilor şi valorilor
folosite pentru satisfacerea acestora.
Zaharina poate substitui zahărul în alimentaţie, dar setea nu va fi potolită prin
cumpărarea unor cornuleţe în locul unei franzele.
Se poate vorbi despre substituirea nevoilor mai ales în blocurile de trebuinţe
cu caracter social sau intelectual, în domeniul trebuinţelor spirituale.
Reproducerea trebuinţelor.
Orice trebuinţă este eliminată, este stinsă abia atunci când este satisfăcută în
întregime, atunci când sentimentul de insatisfacţie conştientizat de individ este
complet dispărut, apărând o senzaţie de satisfacţie.
După o anumită perioadă de timp trebuinţa apare din nou. Şi, bineînţeles
trebuie din nou satisfăcută. Uneori perioada aceasta este atât de scurtă încât se creează
senzaţia că nevoia este permanentă, aşa cum se întâmplă în cazul nevoii de aer pentru
respirat.
Creşterea şi diversificarea trebuinţelor populaţiei
Pe tot parcursul istoriei trebuinţele oamenilor s-au diversificat şi au crescut în
mod continuu şi sistematic. Acest fenomen este unul cu caracter obiectiv, Această
lege obiectivă se manifestă prin:
o Apariţia de noi trebuinţe;
o Creşterea numărului de trebuinţe ale individului pe măsura dezvoltării
societăţii în ansamblul ei; la fel a grupului sau a subsistemului social,
o Se schimbă structura trebuinţelor şi a relaţiilor între trebuinţe şi
blocurile de trebuinţe;
o Trebuinţele se îmbogăţesc calitativ în mod semnificativ.
Ritmul de creştere al trebuinţelor ca şi cel al satisfacerii acestora a fost diferit
în funcţie de localizare geografică şi de perioada istorică parcursă de societatea
omenească.
Tot inegal se manifestă şi gradul de satisfacere a trebuinţelor.
Privite din perspectivă istorică trebuinţele sunt nelimitate ca număr, ca
diversificare şi ca volum al acestora, toarte aceste reprezentând, în final, trăsăturile
definitorii ale diferenţierii omului de regnul animal.
Creşterea şi diversificarea posibilităţilor de satisfacere a trebuinţelor.
Diversificarea şi creşterea continuă a numărului trebuinţelor, a volumului şi
intensităţii acestora a făcut posibilă şi evoluţia modurilor în care respectivele trebuinţe
pot fi satisfăcute.
Lucrul acesta poate fi realizat în primul rând în sfera consumului.
 Ritmul în care posibilităţile de satisfacere a trebuinţelor a crescut extrem de
inegal în interiorul fiecărei ţări, cât şi în anumite zone sau regiuni ale globului.

1.3.Interesele economice

1.3.1.Abordare conceptuală

Trebuinţele economice sunt indisolubil legate de interesele economice.

Trebuinţele economice se manifestă prin interese economice.
Interesele economice pot fi definite, la modul cel mai general, ca fiind forma
de manifestare a trebuinţelor economice.
Interesele economice sunt influenţate de:
o Factorii materiali ai producţiei;
o Starea trebuinţelor economice;
o Situaţia economico-socială a purtătorilor acestor interese economice;
o Relaţiile economice constante în societate, care se manifestă ca
interese şi prin interese.

1.3.2.Sistemul intereselor economice

Fiecare subiect economic (fiecare om) este purtătorul unui mare număr de
interese economice.
Fiecare interes are o autonomie şi o independenţă relativă. Cu toate acestea
interesele economice nu sunt separate între ele. Ele se leagă, se întrepătrund,
interferează şi se intercondiţionează unele pe celelalte alcătuind un subsistem în
sistemul general ale intereselor economice.
Fiecare interes economic, luat separat se va individualiza, având un loc precis,
şi un rol precis în sistemul şi în subsistemele intereselor, mai mult fiecare dintre
acestea vor avea un anumit rol în cadrul sistemului global al intereselor economice, în
cadrul mecanismului economic ca şi în cadrul mecanismului de acţiune al legilor
economice.
Interesul economic joacă rolul de impuls nemijlocit, de forţă motrice, de cauză
principală imediată a activităţii economico-sociale, a muncii, a producţiei sociale.
Interesele sunt cele care pun în mişcare societatea.
Interesele economice sunt cele care, alături de trebuinţele economice dau
conţinut şi subiecţilor economici, influenţând comportamentul economic al oamenilor

1.3.3.Structura intereselor economice

Interesele economice sunt eterogene.

Ele se pot grupa după anumite criterii, prin urmare se pot clasifica.
Din punctul de vedere al purtătorilor intereselor vom avea:
o Interese economice individuale sau personale;
o Interesele microgrupurilor (familie, întreprindere, etc.)
o Interesele economice naţionale – interesele generale;
o Interesele economice internaţionale;
o Interesele economice mondiale sau planetare.
 Din punctul de vedere al rolului îndeplinit în viaţa economică, se disting
următoarele:
o Interesele economice fundamentale;
o Interesele economice derivate.

Din punctul de vedere al caracterului legăturii lor cu subiecţii purtători, vom

avea:
o Interese economice directe sau nemijlocite;
o Interese economice indirecte.

Din punctul de vedere al duratei manifestării lor în timp, avem:

o Interese permanente;
o Interese periodice;
o Interese ocazionale, rare.

Din acelaşi punct de vedere interesele se mai pot grupa şi astfel:

o Interese trecute;
o Interese prezente;
o Interese viitoare.

Fiecare purtător de interese acţionează în aşa fel încât urmăreşte realizarea

propriilor sale interese, eventual şi pe cele care ar putea fi conexe cu ale sale.
Vânzătorii vor încerca să obţină un profit cât mai ridicat, prin urmare vor încerca să
obţină un preţ cât mai ridicat pentru produsele lor, pe când cumpărătorii sunt interesaţi
de achiziţionarea mărfurilor la un preţ cât mai scăzut.
Această atitudine este o contradicţie care dacă nu se elimină prin negocierea
directă care are loc cu ocazia operaţiunilor de vânzare-cumpărare s-ar putea
transforma în stări conflictuale.
Se mai poate observa că relaţiile care se stabilesc între diferitele interese pot fi
şi relaţii de concordanţă, de conlucrare şi colaborare, lucru care se poate constata şi
printr-o observaţie atentă pe piaţă, unde un număr mare de interese concordă, născând
împletiri de interese.
Cunoaşterea intereselor economice, a deosebirilor dintre ele constituie un
factor de fundamentare a tacticii şi strategiei agenţilor economici, factor de diminuare
a riscurilor, deci un factor de realizarea a succesului economic.

1.4. Munca şi producţia

1.4.1. Abordare conceptuală

În legătură cu acest termen există mai multe abordări conceptuale , dintre care
amintim aici câteva:
 Munca este o formă a activităţii care este specifică în mod esenţial
omului;
 Munca reprezintă activitatea îndreptată către un anumit scop;
 Munca reprezintă fondul care aprovizionează din totdeauna orice
naţiune cu bunurile necesare consumului său anual ( Adam Smith);
 Munca este substanţa valorii de schimb a bunurilor ( David Ricardo);
  Munca este un fenomen omenesc, un proces între om şi natură, proces
prin intermediul căruia omul transformă obiectele şi substanţa naturii
sau foloseşte forţele naturii pentru a crea bunuri necesare satisfacerii
diferitelor sale trebuinţe;
 Este primul izvor al satisfacerii trebuinţelor omeneşti.

Insuficienţa bunurilor de subzistenţă îl fac pe om să trăiască „într-o lume a

rarităţii”. Din această cauză el este obligat de starea faptelor să muncească şi să
producă.
Dar el va trebui să hotărască ce anume să producă. Va trebui să facă anumite
opţiuni, va trebui să renunţe la alte opţiuni. Pentru a produce un anumit bun el va
trebui să renunţe la altul sau la altele, să sacrifice alte scopuri, să nu folosească în alte
scopuri mijloace care pot fi rare şi timp, care şi acesta , de foarte multe ori este rar.
Orice opţiune este însoţită de un sacrificiu, de un anumit cost care poartă
denumirea de cost de oportunitate.

Munca se distinge prin următoarele trăsături esenţiale:

 Are un caracter obiectiv necesar. Ea izvorăşte dintr-o necesitate

obiectivă. După cum omenirea nu se poate opri din consumul
bunurilor, tot aşa nu se poate opri din producerea acestora. Munca
reprezintă condiţia permanentă a existenţei omeneşti.
 Munca este izvorul avuţiei sociale obiectuale şi spirituale. Este baza
progresului societăţii umane.
 Munca este o activitate conştientă. Este o acţiune premeditată prin care
omul luptă împotriva rarităţii. Munca este o instituire teleologică
( orientarea eforturilor umane se face către un scop determinat şi
eforturile umane sunt dirijate). Munca poate avea aspect preponderent
intelectual sau preponderent fizic.
 Producerea uneltelor şi bunurilor de producţie. Spre deosebire de
animale omul îşi perfecţionează uneltele de producţie.
 Munca este, în mod concomitent, modalitate şi câmp de afirmare şi
dezvoltare. În cadrul muncii capacitatea creatoare a omului, iscusinţa,
capacitatea sa ştiinţifică se obiectualizează în diversele rezultate ale
muncii.
 Munca este un proces obositor. Munca înseamnă un consum de
energie fizică şi intelectuală care conduce la oboseală, care dacă
depăşeşte anumite limite poate conduce la epuizare, cu atât mai mult
cu cât anumite munci pot avea un caracter neplăcut sau cu risc pentru
sănătatea omului. În foarte multe cazuri munca este considerată ca
fiind mijlocul de câştigare a existenţei, condiţie în care munca este
prestată în vederea supravieţuirii, deci o activitate făcută de nevoie şi
nu de plăcere.

Toate trăsăturile menţionate mai sus dau conţinut muncii în accepţiunea

restrânsă a termenului, în care munca este privită ca şi o sumă de acte umane conştient
dirijate în timp şi spaţiu îndreptate către crearea bunurilor materiale şi spirituale
necesare satisfacerii nevoilor şi dorinţelor umane.
Pentru aceasta oamenii vor fi nevoiţi să prelucreze resursele materiale şi
materiile prime (acestea fiind considerate obiectele care au făcut deja obiectul unei
transformări anterioare), acţionând asupra lor cu instrumente şi mijloace de muncă
(utilaje, scule, etc.).
Procesul de muncă productiv (numit şi proces nemijlocit de producţie) se
compune din două sisteme de relaţii:
- relaţiile care se stabilesc între om şi natura înconjurătoare
- relaţiile care se stabilesc între oameni în cadrul acţiunii lor de modelare şi
transformare a naturii în vederea producerii bunurilor economice necesare
existenţei şi dezvoltării societăţii omeneşti.

1.4.2.Bunurile economice

Unirea şi combinarea factorilor naturali şi acumulaţi (resurse naturale, materii

prime, utilaje) cu munca omenească se realizează în cadrul procesului de producţie.
Rezultatul acestui proces de producţie îl constituie bunurile economice.
Bunurile economice sunt, în forma lor comună obiecte care pot satisface o
trebuinţă umană.
Pentru ca obiectele din natură şi cele care sunt rezultate ale unui proces de
transformare prin munca omenească să fie considerate obiecte economice, acestea
trebuie să îndeplinească anumite condiţii, după cum urmează:
 Existenţa unei nevoi sau dorinţe umane reale;
 Proprietatea obiectului respectiv de a fi util satisfacerii respectivei
nevoi sau dorinţe;
 Conştientizarea de către om a respectivei dorinţe;
 Necesitatea efectuării unui efort şi a suportării unui anumit cost de
producţie pentru obţinerea bunului respectiv;
 Disponibilitatea şi accesibilitatea obţinerii şi utilizării bunului
respectiv.

Orice obiect sau lucru care îndeplineşte toate condiţiile, mai puţin ultima
dintre ele, este un bun economic potenţial. Numai dacă este îndeplinită şi ultima
condiţie avem de a face cu un bun economic efectiv. Utilitatea unui bun economic se
manifestă doar în procesul de consum.
Literatura de specialitate, în timp, a elaborat o tipologie a bunurilor
economice, în care acestea sunt clasificate şi grupate în concordanţă cu diferitele
criterii de analiză în mai multe categorii, după cum urmează:
Din punctul de vedere al funcţiei sociale bunurile economice se grupează în:
 Bunuri de subzistenţă, numite şi bunuri de consum;
 Bunuri de producţie, care se mai numesc şi capital sau mijloace de
producţie.

Din punctul de vedere al realităţii fizice, bunurile economice sunt grupate în:
 Bunuri material-obiectuale;
 Bunuri nonobiectuale.

Din punctul de vedere al duratei de funcţionare, avem următoare grupare:

 Bunuri de folosinţă îndelungată, care se mai numesc bunuri
nefungibile;
 Bunuri care se consumă integral în timpul unei singure întrebuinţări, se
mai numesc bunuri fungibile.
 Din punctul de vedere al datei producerii bunurilor vom avea gruparea:
 Bunuri vechi;
 Bunuri noi;
 Bunuri viitoare, cu existenţă prognozată – au o existenţă conceptuală.

Din punctul de vedere al relaţiilor reciproce dintre bunuri vom avea:

 Bunuri alternative;
 Bunuri pereche;
 Bunuri simultane.

Din punctul de vedere al consumului şi al utilizării finale a bunurilor vom

avea:
 Bunuri complementare;
 Bunuri concurente.

Din punctul de vedere al legăturii bunurilor cu satisfacerea trebuinţelor vom

avea:
 Bunurile de rangul I – sunt cele care sunt folosite imediat după ce au
fost produse în vederea satisfacerii necesităţilor de consum;
 Bunurile de rangul II – sunt bunurile folosite pentru producerea
bunurilor de rangul I;
 Bunurile de rangul III – care sunt bunurile folosite pentru fabricarea
bunurilor de rangul II, etc.

Bunurile au o dublă determinare : una existenţială şi una economică.

În cadrul determinării lor existenţiale, bunurile, indiferent de forma lor
concretă, ca şi de intervalul de timp în care acestea se manifestă, trebuie să constituie
entităţi identificabile. Se consideră că este corect ca în categoria bunurilor economice
să fie incluse, alături de bunurile obiectuale şi serviciile utile care satisfac anumite
trebuinţe umane, precum şi în informaţii disponibile indiferent dacă acestea sunt
însuşite de oameni în timpul procesului de educaţie a acestora sau de formare
continuă ( învăţământ, know-how, etc.) sau este vorba de informaţii păstrate şi
transmise pe suporţi materiali.
În cadrul determinării lor economice trebuie spus că acestea sunt purtătoarele
ale relaţiilor economico-sociale. Pentru a produce bunurile, subiecţii economici intră
în relaţii unii cu ceilalţi, ca mai apoi această mişcare să genereze alte mişcări cum sunt
cele în care bunurile sunt repartizate, schimbate sau consumate, fază în care se
produce şi realizarea lor prin satisfacţia pe care acestea o produc.

1.4.3.Repartiţia schimbul şi consumul

Omul, individul, mai ales de când se află pe cea mai înaltă treaptă de evoluţie,
nu poate să producă singur toate bunurile economice de care ar avea nevoie.
Într-un anumit moment al dezvoltării sale omul a înţeles că este necesară o
specializare a sa într-un anumit domeniu de creare a bunurilor ca mai apoi să apeleze
la schimb pentru a obţine celelalte bunuri necesare existenţei sale, pe care nu le
produce el, oferind la schimb bunurile produse de el.
Orice individ este în sinea sa şi producător şi consumator de bunuri şi servicii.
Pe măsura adâncirii diviziunii sociale a muncii, a creşterii independenţei şi
autonomiei producătorilor, schimburile de mărfuri s-au amplificat şi s-au diversificat,
au devenit din ce în ce mai complexe.
Pentru derularea mai rapidă şi mai fluentă a acestora au fost inventaţi banii
care au înlocuit schimbul direct de bunuri. Din acest moment schimbul a devenit
indirect , acesta fiind mijlocit de bani.
Ultimul stadiu al mişcării bunurilor economice este consumul.
În cadrul consumului au numeroase acţiuni şi operaţiuni cum sunt: satisfacerea
propriuzisă a trebuinţelor umane; validarea utilităţii mărfurilor şi produselor etc.
Consumul, înţeles ca proces este dimensiunea determinantă a începerii unui
nou ciclu de producţie, sau, mai corect spus, menţinerea continuă a acestuia, el
acţionează ca şi un mobil interior al producţiei, ca motiv, mobil şi scop.
Consumul, privit ca proces, încheie circuitul pe care drumurile economice îl
parcurg, prin valorificare şi validare şi creează impulsul pentru crearea unui nou drum
sau ciclu productiv.

1.5. Producţia socială

1.5.1.Abordare teoretică şi conceptuală

Înaintea începerii producţiei materiale, indiferent de societate sau de sistem

economic, va trebui să rezolve mai întâi un şir de probleme fundamentale, după cum
urmează:
o CE BUNURI URMEAZĂ SĂ SE PRODUCĂ?
o ÎN CE CANTITĂŢI SE VOR PRODUCE?
o CUM SE VOR PRODUCE ACESTE BUNURI?
o CĂTRE CINE SE VA ORIENTA PRODUCŢIA?
o DIN CE RESURSE ŞI CU CE TEHNOLOGIE (PROCEDEE
TEHNICE)?
o CARE ESTE DESTINATARUL FINAL? PENTRU CINE VOR FI
PRODUSE ŞI CUI VOR FI REPARTIZATE?

În urma soluţionării acestor probleme comune tuturor sistemelor economice

subiecţii economici stabilesc care sunt scopurile activităţii productive care urmează a
se desfăşura şi care sunt mijloacele de realizare ale respectivelor scopuri.

1.5.2.Abordare conceptuală

Scopurile producţiei sociale reflectă şi exprimă trebuinţele şi interesele

economice. Scopurile producţiei sociale exprimă interese şi trebuinţe conştientizate.
Scopul producţiei sociale are rolul de impuls esenţial al activităţii economice
privită în general, factorul care direcţionează activităţile umane, care le adaptează,
unul din elementele cauzale ale mecanismului motor al mecanismului economic.
În mod concret, vom putea observa că scopurile economice concrete exprimă
de fapt opţiuni ale subiecţilor economici, hotărâri luate ale acestora, decizii asumate,
toate acestea înglobând în interiorul lor şi elemente de voinţă, relaţii de voinţă
exprimate conştient.
Procesul de elaborare şi stabilire a scopurilor se suprapune şi întrepătrunde cu
procesul de înfăptuire a acestora. În felul acesta, scopurile economice stabilite sunt
necesităţi economice concretizate în trebuinţe şi interese a valorilor estimate, precum
şi a posibilităţilor de realizare a acestora.
 1.5.3.Sistemul scopurilor

Scopurile economice sunt stabilite de către subiecţii economici.

În linii mari scopurile economice pot fi grupate şi clasificate după aceleaşi ca
şi trebuinţele şi interesele economice.
Scopurile economice ale oamenilor, organizaţiilor, ale comunităţilor,
organizaţiilor şi instituţiilor lor nu sunt izolate şi rupte unele de altele. Ele sunt legate
unele de altele, se condiţionează reciproc, se întrepătrund unele cu altele, constituind,
în acelaşi timp, un resort funcţional, un subsistem al sistemului economic de ansamblu
al economiei naţionale.
Finalitatea activităţii producţiei moderne, a firmelor contemporane, este
multiplă deoarece scopurile cărora trebuie să se subordoneze producţia socială sunt
multiple.
Există o finalitate generală legată de satisfacerea trebuinţelor materiale şi
spirituale, de subzistenţă şi dezvoltare a membrilor societăţii.
Există de asemenea o finalitate primară legată de maximizarea profitului,
după cum există şi o finalitate secundară legată de dezvoltarea firmei şi expansiunea
sa, economică şi în teritoriu. În fine , există şi o a treia finalitate legată de aportul
firmei la creşterea generală a nivelului de trai social, a calităţilor membrilor societăţii.
Aceasta se realizează prin crearea de noi locuri de muncă, dezvoltarea sistemului de
calificare şi recalificare a forţei de muncă, crearea de locuinţe de serviciu pentru
personalul propriu, etc.

1.5.4.Scopul producţiei, condiţii şi mijloace de înfăptuire

Pentru înfăptuirea scopurilor care orientează producţia se impune asigurarea

unui şir de condiţii şi mijloace. Între acestea vom observa că se înscriu şi următoarele:
o Toate resursele naturale care pot fi antrenate în circuitul economic;
o Materiile prime existente;
o Dotările tehnice existente;
o Forţa de muncă existentă, evaluată cantitativ şi calitativ;
o Modul de combinare a factorilor de producţie;
o Gradul de implementare a ştiinţei în factorii de producţie, nivelul de
dezvoltare ştiinţifică;
o Relaţiile stabilite la nivelul micromediului firmei;
o Relaţiile firmei cu macromediul acesteia, cu mediul înconjurător, în
general.

Există numeroase interacţiuni, întrepătrunderi şi intercondiţionări între

scopurile economice şi mijloacele lor de înfăptuire.
Condiţiile în care sunt îndeplinite scopurile pot fi favorabile (îndeplinind în
acest caz rolul de premise favorabile de realizare a acestora), după cum aceste condiţii
pot fi nefavorabile (situaţie în care scopurile economice sunt frânate).
Mijloacele cele mai active pentru realizarea producţiei materiale, a bunurilor
şi serviciilor menite să satisfacă trebuinţele economice sunt, deci pentru realizarea
scopurilor producţiei sociale sunt cuceririle tehnicii şi tehnologiei, cuceririle ştiinţei,
împletite cu munca omenească. Aceasta se realizează prin creşterea productivităţii
muncii, reducerea costurilor de producţie, creşterea productivităţii muncii vii, care
toate acestea vin să se alăture căilor de creştere a profiturilor firmei, a creşterii
profitului intern brut şi a salariilor angajaţilor.
O productivitate ridicată, o performanţă economică înaltă, vor conduce în final
la consolidarea poziţiei firmei pe piaţă.
Cu toate acestea trebuie observate câteva aspecte importante:
o Limitele dintre condiţii şi mijloace este relativă şi convenţională.
o Poziţia de condiţie sau mijloc a unor elemente şi factori nu este aceeaşi
pentru vecie. Acelaşi element, într-un proces de producţie poate fi
condiţie şi în alt proces de producţie poate fi mijloc (de exemplu
terenul, pământul).
o Nici limitele dintre scopurile economice, pe de o parte şi mijloacele de
producţie şi condiţiile, pe de altă parte, nu este fixă. În unele procese
economice, în viaţa de zi cu zi, pe anumite paliere de nivel, diferite
scopuri pot deveni mijloace, iar anumite mijloace pot , la un moment
dat să devină scopuri. (Oamenii sunt în acelaşi timp şi producători şi
consumatori).
Scopul începe să-şi îndeplinească rolul din stadiul de idee, devenind element
real al producţiei odată cu înfăptuirea sa cu ajutorul condiţiilor favorabile şi al
mijloacelor de realizare.
 Capitolul II LEGILE ECONOMIEI

2.1.Ordinea economică

Ordinea economică este un termen căruia i se pot aloca mai multe sensuri în
care să fie interpretat. Prezentăm în continuare câteva dintre ele:
 Ordinea economică se referă numai la o parte a realităţii sociale, la cea
economică. În această situaţie termenul este echivalent cu termenele de
orânduire economică, regim economic, sistem economic.
 Ordinea economică desemnează caracteristica unei orânduiri
economice în care fenomenele şi procesele se corelează în mod
reciproc, cauzal şi funcţional, complementar, succesiunea lor în timp
este logică şi firească, se aşează în mod firesc în spaţiu, sistemul
economic funcţionează cu o anumită frecvenţă, are o anumită
regularitate a căror modificări pot fi anticipate, previzionate.

Unii autori sunt de părere că în economie, ca şi în societate, nu există ordine,

ci , dimpotrivă, doar haos. Aceşti autori înţeleg prin „haos economic” o anumită stare
a economiei în care nu există ordine, organizare şi multă confuzie.
În atari condiţii în economie, conform părerii acestor teoreticieni, totul s-ar
desfăşura la întâmplare, activităţile omeneşti ar fi anarhice sau dictate de liberul
arbitru.
Spre deosebire de aceşti teoreticieni există alţii care nu numai că susţin faptul
că există ordine în economie, dar că această ordine care există este, de fapt, principala
condiţie a existenţei acesteia, chiar dacă această ordine nu poate fi percepută cu
ajutorul simţurilor, deoarece procesele economice au logica lor internă, cele mai
multe corelaţii dintre aceste procese putând fi demonstrate doar prin calcule
matematice.
Cu toate acestea trebuie observat şi faptul că ordinea existentă în economie nu
are incompatibilităţi legate de evenimentele, activităţi sau procese economice care se
produc spontan. Spontan nu înseamnă haotic! Spontan înseamnă ceva care se produce
de la sine, aparent fără o cauză exterioară aparentă, ceva care se face în societate de
bună voie, fără ca cineva să fie silit de altcineva pentru aceasta, ceva care apare pe
neaşteptate, brusc, ceva care nu este conştient.
Spre deosebire de spontaneitatea activităţilor şi proceselor economice, starea
de haos poate fi caracterizată ca fiind o stare de mare dezordine, mare confuzie,
marcată de absenţa ordinii, în care se instaurează o stare de dezagregare şi de
dezorganizare, o stare generală în care economia şi societatea nu pot trăi o lungă
perioadă de timp. În lipsa unor măsuri de corectare a stărilor anarhice acea societate
ajunge să dispară.
Starea predominantă a economiei privită pe termen lung este ordinea. Dar
caracterul acesteia este doar predominant şi hotărâtor, în nici un caz nu este absolut.

Analizând pe termen lung starea economiei se poate observa că ordinea

economică îmbracă mai multe forme, dintre care amintim:
 Ordinea spontană. Acest tip de ordine nu a fost creat de oameni, nici
nu a fost proiectat de către ei, dar a rezultat din activitatea indivizilor
 fără ca aceştia să fi încercat să îl creeze 3. În cadrul acestei ordini
spontane pot apărea fenomene de cooperare între oameni. Odată
apărută ordinea economică se reînnoieşte şi se reproduce în mod
permanent. Un exemplu semnificativ este legat de diviziunea muncii şi
piaţa de bunuri şi servicii: În cadrul pieţei, în cadrul ordinii create de
aceasta participanţii la ea sunt stimulaţi să răspundă, să reacţioneze la
evenimente pe care le cunosc în mod indirect, într-un mod în care
fluxul producţiei de bunuri nu se opreşte niciodată. În acelaşi timp,
mărfurile sunt făcute să ajungă la destinaţia lor, să fie valorificate,
pentru că, în fond, acestea sunt produse în strictă legătură cu cerea
solvabilă existentă. Formarea şi funcţionarea ordinii spontane rezultă
din activitatea oamenilor, ordinea rezultată este dependentă de aceasta.
Cu toate acestea ordinea spontană nu a fost creată de către aceştia într-
o structură realizată aprioric, prin urmare nici nu este rezultatul
intenţionat al acestei activităţi. Ordine de acest tip este un efect
neprevăzut al conduitei pe care oamenii au adoptat-o fără să o fi
conştientizat, adică este un rezultat la care s-a ajuns spontan.
 „Mâna invizibilă” şi „concurenţa completă”. Prima expresie este
denumirea unei observaţii făcute, la vremea ei de către Adam Smith,
legată de teoria conform căreia deşi indivizii acţionau pe piaţă în strictă
concordanţă cu interesele personale, nu se crea haos ci o societate
surprinzător de ordonată. Principiul „Mâinii invizibile” este legat de
observaţia conform căreia indivizii chiar dacă îşi urmăresc interesele şi
scopurile sale, acestea sunt, în fond, avantajoase şi pentru toţi, prin
urmare orice formă de ingerinţă a statului în libera concurenţă va
antrena după sine consecinţe negative. Graţie acestei „mâini...” chiar şi
interesele şi pasiunile oamenilor vor fi îndrumate spre cea mai
convenabilă direcţie a intereselor întregii societăţi. În urma acţiunii
„mâinii...” , prin neimplicarea statului în stabilirea şi reglementarea
raporturilor de piaţă se realizează „concurenţa completă”, în stare pură,
perfectă, acea concurenţă în care bunurile de care are nevoie societatea
sunt produse în cantităţile pe care acesta le doreşte şi la preţurile pe
care aceasta este gata să le plătească, lucru care se realizează prin
acţiunea impersonală a doi factori : interesul individual şi concurenţa.
Interesul individual este cel care acţionează ca şi o forţă motrice care îi
face pe oameni să efectueze o anumită activitate pentru care societatea
este dispusă să plătească. Concurenţa este cea care se transformă în cel
mai important factor de reglare şi autoreglare a vieţii economico -
sociale.
 Organizarea. În afara ordinii spontane în economia unei societăţi, în
anumite subdiviziuni ale acesteia, se manifestă şi un alt tip de ordine, o
ordine care se realizează prin crearea unor relaţii ierarhizate pe
verticală sau ordonate secvenţial, pe orizontală, în conformitate cu un
anumit plan, realizat anterior, în conformitate cu anumite interese de

3
O asemenea situaţie se petrece în fiecare dimineaţă în subteranele metroului în care mase
mari de oameni sunt canalizate în staţiile metroului pe fluxuri de destinaţii în care fiecare individ îşi
alege traseul său în mod independent, fără ca să cunoască intenţiile celorlalţi decât din manifestările
exterioare pe care aceştia le au şi le manifestă cu această ocazie, apoi după ce ies din canalele de ieşire,
prin gurile de metrou, se amestecă împreună cu alţi oameni care circulă pe trotuare, fiecare urmărindu-
şi destinaţia stabilită. Este un exemplu de ordine stabilită în mod spontan.
 moment şi de perspectivă. Acest model de ordine se numeşte, în
general, organizare. În conformitate cu acest tip de ordine a apărut un
nou tip de subiect – organizatorul, a cărui sarcină principală este aceea
de a asigura forme cât mai raţionale şi mai corespunzătoare scopurilor
urmărite. Organizarea face parte din procesul complex al raţionalizării.
Omenirea cunoaşte în acest moment aproape nouă sute de ani de
activitate practică în domeniul organizării, care s-a făcut la scară
macrosocială şi la nivelul întregii economii sub diverse forme de
planificare, unele dintre ele eficiente, iar altele care s-au soldat cu
eşecuri.
 Organism şi / sau organizaţie. Chiar dacă ordinea economică şi cea
socială este condusă, în parte, de norme impuse (legi, codexuri, etc.)
ordinea pe care o creează indivizii rămâne totuşi o ordine cu un
pronunţat caracter spontan. Genul de ordine economică este mai
degrabă specifică unui organism, mai curând decât unei organizaţii şi
se bazează mai repede pe ajustarea periodică, reciprocă a activităţilor
decât pe existenţa anterioară a unui plan conceput în mod special.
Asemănarea economiei cu un organism se bazează pe câteva
considerente cum sunt următoarele: părţile economiei sunt indisolubil
legate între ele, au o anumită structură care poate fi cunoscută, fiecare
structură îndeplineşte o funcţie specifică, are un rol bine determinat,
organismul reacţionează prompt la excitaţiile mediului , organismul
funcţionează prin el însuşi, aidoma mecanismului de funcţionare al
societăţii şi economiei care este preponderent spontan şi, în fine,
ordinea este una dintre caracteristicile principale ale organismelor
propriu-zise , cât şi ale societăţii şi economiei. Cu toate acestea există
anumite aprecieri ale unor teoreticieni care susţin faptul că societatea
nu este un organism ci o organizaţie, ea nu este un sistem de existenţă
ci este un sistem de coexistenţă a mai multor organisme independente
şi separate între ele, care îşi desfăşoară cel puţin anumite manifestări
ale vieţii împreună în relaţii care uşurează această convieţuire sau
cooperare.
 Organizaţie şi organizare. Odată cu extinderea cercetării şi înţelegerea
ordinii în economie şi societate s-a creat o diferenţiere tot mai netă
între conceptele de organizaţie şi organizare, deşi dintr-un oarecare
automatism verbal cele două noţiuni continuă să fie folosite destul de
des ca desemnând aceeaşi idee. Organizaţia îşi găseşte expresia într-un
corp de norme, de reguli prin care indivizii sunt determinaţi să se
comporte într-o anumită manieră, să desfăşoare activităţi corelate care
la un loc să permită dezvoltarea. Fără respectarea acestor reguli
convieţuirea şi colaborarea ar fi, practic imposibilă. Organizaţia
acţionează de la sine, prin sine şi pentru sine, pornind de la interesele şi
nevoile individuale, urmărindu-şi propriile scopuri. Organizarea
precede, istoric vorbind, organizaţia, aceasta din urmă fiind un rezultat
al ei, aceasta şi pentru că organizaţiile nu se nasc perfecte, fiind
necesare perioade lungi de ajustare, perioade în care asperităţile
existente iniţial şi cele apărute pe parcursul existenţei organizaţiei, se
netezesc, totul culminând cu momentul în care organizaţia şi-a
dobândit o anumită „conştiinţă de sine”, acţiune premeditată şi în
 contradicţie cu cauza, cu ordinea atunci când ea exprimă voluntarismul
şi bunul plac al organizatorului.

Unei singure persoane îi este imposibil ( şi nici nu este măcar necesar) ca să

organizeze toate activităţile, asta dacă ne referim la orice tip de organizare economică
şi socială, cât de cât , complexă.
Ordinea constituie trăsătura distinctivă a sistemelor economice, formarea şi
reînnoirea acesteia constituie un fenomen cu caracter obiectiv.
Ordonarea activităţilor umane se realizează în mod spontan, conştient şi dirijat
pe baza unui plan şi a unui (unor) program (e).
Cele mai avansate sisteme economice, din ţările dezvoltate din punct de
vedere economic sunt o mixtură de iniţiative particulare publice şi administrative ,
care este deopotrivă a liberei iniţiative, dar şi a diverselor forme în care se manifestă
monopolul.
Ordinea economică obiectivă este caracteristică sistemului mixt de iniţiativă
liberă şi publică, fiind o ordine preponderent spontană, problema de bază fiind modul
de combinare ale celor două principii de ordonare. Domnia ordinii este domnia
necesităţii obiective, respectarea ei înseamnă guvernarea mişcării economice,
dezvoltarea legilor economice obiective şi, prin aceasta a întregii activităţi desfăşurate
de oameni, dezvoltarea economiei şi a societăţii.

2.2.Legile economice

2.2.1.Despre existenţa legilor economice

Dacă recunoaştem existenţa ordinii existente în economie, atunci suntem

obligaţi să recunoaştem şi existenţa unor legi care alcătuiesc respectiva ordine.
Se impune, însă, analizarea legilor economice în mod special, deoarece
existenţa acestora a fost negată în dese rânduri de o seamă de teoreticieni. Negarea
acesta se poate exprima în două feluri:
o Se neagă existenţa legilor obiective, prin urmare a legilor economice,
prin faptul că se afirmă că nu există nici un fel de legi care ar guverna
funcţionarea şi evoluţia societăţii, că în societate necesitatea nu este
fapt ci o interpretare. Astfel dacă în societate „ceva” se întâmplă „într-
un anumit fel” şi nu „altfel” aceasta se produce pentru că anumite forţe
în cantităţi mai mari acţionează asupra tuturor celorlalte forţe, aflate în
cantităţi mai mici sau sunt disipate. Aceasta este forma de negare
directă.
o Caracterul legic al evoluţiei societăţii şi economiei, al funcţionării
acesteia este negat în mod indirect prin susţinerea ideii că legea este un
produs al minţii umane.

Comportamentul oamenilor, activităţile lor principale, relaţiile economico-

sociale care se statornicesc între oameni (indiferent dacă sunt de natură cauzală sau
sunt de natură mutuală) răspund unor necesităţi care le guvernează.
Nimeni nu produce mărfuri care nu au cerere pe piaţă deoarece ar da faliment.
În condiţiile unei libere concurenţe raportul dintre cerere şi ofertă este cel care este
determinant în stabilire a preţurilor. Între preţuri şi cerere există un raport de inversă
proporţionalitate ( cu cât preţurile sunt mai mici cu atât cererea creşte). Cu toate
aceste se mai poate observa că există şi concurenţă pe piaţă, o concurenţă care se
poate manifesta între diverşii producători pe de o parte şi diverşii consumatori ( între
ei) fiecare influenţând preţurile, deci schimburile.
Existenţa unor asemenea relaţii previzibile, relaţii legate de producţia
mărfurilor şi de schimbul lor, dovedeşte că reglarea acestora , dar şi reglarea
comportamentului agenţilor economici de pe piaţă se află sub imperiul unor necesităţi
obiective, a unor legi obiective.

2.2.2.Legea economică. Abordare conceptuală

„Legile economice sunt legăturile esenţiale, necesare, generale, trainice şi

stabile care sunt imanente fenomenelor şi proceselor economice sau se statornicesc
între acestea.”4
Aceste legi economice au o serie de trăsături dintre care unele sunt comune
tuturor legilor obiective, iar altele sunt specifice numai legilor economice.
Dintre trăsăturile obiective amintim următoarele:
 Legea este o legătură esenţială stabilită între esenţele fenomenelor şi
proceselor care se desfăşoară în natură şi societate, sau poate constitui
chiar esenţa acestor fenomene sau procese.
 Legea este o legătură, o relaţie necesară. Legile există şi apar,
acţionează şi se manifestă în mod obiectiv.
 Legile sunt obiective. Originea lor se află în afara conştiinţei umane.
Apariţia lor nu este produsul gândirii oamenilor, acţionează
independent de voinţa şi conştiinţa oamenilor, indiferent dacă oamenii
le cunosc sau nu; dacă le doresc sau nu; oamenii nu pot crea sau
distruge legi obiective. Legile obiective determină în general voinţa,
conştiinţa, intenţiile şi activitatea omului.
 Legea reprezintă o legătură esenţială necesară, generală şi nu una
izolată, singulară, particulară.
 Această legătură, de care vorbeam mai sus este trainică şi stabilă.
 Legea este o trăsătură, este o relaţie probabilistică, care se manifestă
sub forma unui trend, a unei tendinţe dominante.

Între trăsăturile specifice ale legilor economice, cele care definesc şi

caracterizează doar legile economice trebuie amintite:
 Aceste legi acţionează doar în economie, guvernează viaţa economică,
fenomenele, procesele, relaţiile economice dintre oameni. Sfera lor de
acţiune este activitatea economică şi relaţiile ei, acestea guvernează
producţia bunurilor economice inclusiv alocarea resurselor, repartiţia,
schimbul, consumul şi raporturile dintre ele.
 Aceste legi întruchipează legături esenţiale, necesare, generale, stabile,
trainice şi probabilistice economice, esenţe şi necesităţi economice.
 Legile economice au un mod specific de acţiune. Ele sunt legile
activităţii economice. Ele guvernează această activitate şi acţionează,
se manifestă prin intermediul ei.
 Legile economice îşi modifică forma şi conţinutul mai repede şi în
perioade mai scurte de timp decât celelalte legi obiective ale naturii.
 Legile economice au un caracter tendenţial mai ridicat (au un pronunţat
caracter probabilistic) decât celelalte legi ale naturii. De cele mai multe
4
AUREL NEGUCIOIU şi colab. ECONOMIE POLITICĂ, Universitatea Creştină „Dimitrie
Cantemir” Cluj Napoca, Editura GEORGE BARIŢIU Cluj Napoca, 1998, pag 65 al. 2.
 ori legile economice acţionează ca medie, ca dispersie a excepţiilor,
numai ca o tendinţă dominantă

Caracterul de tendinţă a legilor economice nu se află în contradicţie cu

necesitatea obiectivă şi nu sunt nici incompatibile cu ea, deoarece:
- În realitatea economico – socială necesitatea obiectivă nu există şi nu
acţionează în forme pure, după cum nici aleatoriul cu care se
întrepătrunde, nu există în stare pură.
- Rezultatele proceselor economice sunt consecinţa acţiunii mai multor
factori, care exercită acţiuni contradictorii.
- Ca şi celelalte legi sociale obiective, legile economice se exprimă ca medii
ale unor abateri permanente, rezultat care nu rămâne constant.

2.2.3.Sistemul legilor economice

Nici o lege economică nu acţionează în afara celorlalte legi economice,

deoarece se intersectează cu ele.
Totalitatea legilor care acţionează în economie privite în unitatea şi
interacţiunea lor constituie sistemul legilor economice.
Există mai multe criterii de grupare şi clasificare a legilor economice.
Enumerăm câteva clasificări în cele ce urmează:

Din punctul de vedere al duratei, al generalităţii în timp, legile economice se

pot grupa în:
o Legi comune tuturor sistemelor economice (legea creşterii
productivităţii muncii, legea rarităţii, legea amplificării trebuinţelor,
etc.);
o Legi comune mai multor sisteme şi regimuri economice (legea
diviziunii sociale a muncii, legea ofertei, legea interacţiunii dintre
cerere şi ofertă, etc.);
o Legi specifice unui singur sistem economic (legea profitului, legea
crizelor economice de supraproducţie). În această categorie trebuie
observat faptul că există anumite legi care acţionează pe parcursul
întregului sistem economic şi legi care sunt specifice doare unei
anumite faze de dezvoltare a acestuia.

Din punctul de vedere al spaţiului economic legile economice se pot clasifica

astfel:
o Legi care acţionează în întreaga economie naţională, în toate ramurile
acesteia, care mai sunt numite şi legi macroeconomice;
o Legi care acţionează doar în anumite sfere ale economiei, legi care se
mai numesc şi legi sectoriale sau legi particulare;
o Legi care acţionează doar la nivel microeconomic, la nivelul agenţilor
economici, al entităţilor economice;
o Legile mondoeconomice, care acţionează la nivelul economiei
mondiale.

Din punctul de vedere al rolului pe care-l îndeplinesc în cadrul economiei,

vom avea:
 o Legi structurale;
o Legi funcţionale;
o Legi de dezvoltare.

Aspectul esenţial care trebuie reţinut în legătură cu legile economice este că

acestea acţionează în cadrul sistemului legilor ca şi un sistem, ele intersectându-se şi
influenţându-se reciproc. De asemenea trebuie reţinut că legile economice în
totalitatea, în ansamblul lor, guvernează existenţa economică şi mişcarea ei,
funcţionarea şi dezvoltarea acesteia de la cea mai mică până la cea mai mare scară de
evaluare.

2.3.Mecanismul de acţiune al legilor economice

2.3.1.Abordare conceptuală

Prin mecanism economic înţelegem un sistem sau un subsistem alcătuit din

mai multe elemente angrenate între ele, care produce sau transmite mişcarea
economică, ori realizează ambele momente.
Asta înseamnă că mecanismul economic constituie :
o Un ansamblu, o complexitate de elemente privite în unitatea şi
interdependenţa lor;
o Un anumit mod de funcţionare după anumite reguli, care au o anumită
logică în desfăşurarea lor.

Practic, în economie avem de a face cu mai multe sisteme de mecanisme

economice parţiale sau anumite submecanisme care în totalitatea şi interdependenţa
lor constituie mecanismul de ansamblu.
Astfel se vorbeşte despre mecanismul producţiei , despre cel al repartiţiei, al
schimbului şi despre cel al consumului; despre cel al circulaţiei băneşti, etc.
Economia politică are ca şi obiect de studiu analizarea fiecărui mecanism a
fiecărei legi economice privită separat, mecanismul de acţiune al sistemului legilor
economice precum şi mecanismul de folosire al legilor economice.

2.3.2.Mecanismul de acţiune al legilor economice

Pentru a putea înţelege mecanismul legilor economice va trebui, mai întâi, să

enumerăm şi să descriem elementele care fac parte din acest mecanism, ca să
înţelegem modul de compunere a acestor părţi componente.
Legile economice acţionează şi se manifestă prin activitatea economică a
agenţilor economici, participanţi activi sau pasivi la procesele care se desfăşoară în
economie.
Mecanismul legilor economice cuprinde în structura sa toate elementele,
pârghiile care generează, impulsionează, orientează şi reorientează activităţile
economice şi asigură reglarea lor.
Aceste pârghii sunt constituite din:
o Trebuinţele economice;
o Interesele economice;
o Scopurile economice urmărite de către agenţii economici;
o Metodele şi căile de stimulare economică;
 o Contradicţiile economice, etc.

La toate aceste elemente se mai adaugă anumite elemente care nu au caracter

economic, dar care sunt în măsură să influenţeze destul de consistent activitatea
economică. Dintre aceste elemente extraeconomice putem aminti:
o Filozofia socială, cultura şi valorile spirituale recunoscute în societate;
o Regimul politic şi politicile economice promovate de cei care deţin
puterea politică;
o Modul de reglementare juridică a relaţiilor şi activităţilor economice.

Mecanismul de acţiune al sistemului de legi economice cuprinde de fapt

mecanismul de acţiune al fiecărei legi economice obiective, luată separat, precum şi
modul de acţiune al sistemului în integralitatea sa, privite în unitatea,
intercondiţionalitatea şi interacţiunea lor.
În mod clar, mecanismul de acţiune al sistemului legilor economice este mult
mai cuprinzător decât mecanismul de acţiune al oricărei dintre legile care îl compun.
De asemenea înţeles că mecanismul de acţiune al sistemului de legi economice
înseamnă mai mult decât suma aritmetică a mecanismelor legilor componente.
Logica generală a acestui mecanism de acţiune al legilor economice cuprinde
trei momente ale manifestării acestora:
1. Necesitatea obiectivă. În general, aceasta orientează şi
direcţionează activităţile economice, mişcarea fenomenelor şi
raporturile economice care se stabilesc pe piaţă (este stadiul de
„lege exigenţă”);
2. Posibilitatea obiectivă. Se referă la principalii factori şi la
condiţiile esenţiale ale înfăptuirii necesităţii obiective ( este stadiul
de lege potenţial-realizabilă);
3. Momentul transformării posibilităţii în realitate (este stadiul de
„lege-acţiune reală”).

Datorită faptului că legile economice se manifestă prin activitatea economică a

oamenilor, mecanismul de acţiune al legilor economice este chiar mecanismul
activităţii economice.
Principalele pârghii economice ale acestei activităţi sunt în acelaşi timp şi
pârghiile mecanismului global de acţiune al sistemului legilor economice, între care
pe primul loc se află trebuinţele economice, scopurile urmărite de subiecţii economici,
mijloacele de stimulare a proceselor şi fenomenelor, contradicţiile economice,
profitul, cererea şi oferta, creditul, concurenţa, etc.
Dintre toate acestea trebuinţele economice, interesele economice, valorile şi
aspiraţiile economice, contradicţiile economice reprezintă forţele dinamice
determinante nemijlocite şi finale care pun în mişcare agenţii economici, conferind
activităţii lor caracter de răspunsuri date necesităţilor obiective şi dau în felul acesta
conţinut acţiunii legilor – exigenţă.
Aceste pârghii pun în mişcare întregul angrenaj economic oferindu-i energia
pentru acţiune. De aceea el se constituie în ceea ce este numit resortul motor al
mecanismului economic.
Trebuinţele şi interesele economice se transformă în forţe motrice reale şi
acţionează cu forţă sporită atunci când şi în măsura în care:
o Acestea sunt conştientizate de agenţii economici;
o Se transformă în sentimente şi dorinţe economice;
 o Conţinutul lor este transformat în limbajul concret al proiectelor
tehnico-economice, al programelor şi metodelor concrete de acţiune
practică.

Oricât de important este resortul motor în cadrul mecanismului de acţiune a

sistemului legilor economice el nu se epuizează. El se constituie într-un singur resort
al acestuia, produce „energia” necesară, pune în mişcare actorii economici şi imprimă
o primă orientare direcţionată a acestei mişcări.
După acest moment alte resorturi ale mecanismului intră în funcţiune:
 Asigurarea posibilităţilor, a condiţiilor necesare desfăşurării
activităţilor de realizare a scopurilor preconizate;
 Alocarea şi repartizarea resurselor între verigile diviziunii sociale a
muncii;
 Unirea factorilor de producţie şi desfăşurarea procesului de producţie a
bunurilor economice;
 Crearea bunurilor economice potenţiale;
 Bunurile create încep parcurgerea traseului propriu de repartiţie
schimb şi consum. Numai în procesul de consum ele îşi dovedesc
adevărata utilitate prin îndeplinirea funcţiilor lor economico-sociale.

Se poate face observaţia că legile economice care guvernează microeconomia

şi macroeconomia se manifestă în toate cele trei forme menţionate mai sus.
Dar tot aici trebuie menţionat şi faptul că mecanismul economic este cu mult
mai complex, cuprinzând toate circuitele microreconomice în mişcarea lor şi în
interacţiunea lor, interacţiune care îmbogăţeşte echilibrul şi structura acestui
mecanism.

2.3.3.Cunoaşterea şi utilizarea legilor economice

Legile economice aparţin existenţei economico-sociale, ele guvernează

mişcarea economică, funcţionarea acesteia, progresul ei, acţionând independent de
voinţa, conştiinţa şi intenţiile oamenilor, mai mult acestea determină conştiinţa şi
voinţa, comportamentul acestora.
Există unii autori care susţin ideea neputinţei oamenilor în faţa legilor
economice, după cum oamenii sunt neputincioşi în faţa celorlalte legi ale naturii.
Există alţi autori care susţin faptul că oamenii nu sunt total neputincioşi în faţa
legilor economice, deoarece aceste legi pot fi studiate, pot fi înţelese.
Ca şi forţele naturii şi forţele sociale pot acţiona orbeşte, chiar distructiv atâta
vreme cât ele nu sunt cunoscute şi nu sunt luate în considerare. La fel se întâmplă şi în
cazul legilor economice. În situaţia în care acestea nu sunt cunoscute, efectele
acţiunilor acestor forţe poate fi devastator, dar dacă aceste legi sunt cunoscute (de
exemplu cunoaşterea şi luarea în considerare a cererii şi a ofertei de mărfuri de către
fiecare actor de pe piaţă) stăpânirea unui set cât mai mare de informaţii concrete reduc
în mod considerabil riscurile pe care trebuie să le suporte un agent economic.
Descoperirea şi cunoaşterea legilor economice este o acţiune complexă şi
dificilă şi are la bază anumite premise istorice şi teoretico – metodologice.
Premisele istorice se referă la gradul şi nivelul de dezvoltare a fenomenelor,
proceselor şi relaţiilor economice. Legile economice sunt esenţa proceselor
economice şi pot fi observate abia atunci când fenomenele şi procesele economice
ajung la maturitate, atunci când esenţa legilor se manifestă în totala sa deplinătate.
 Premisele teoretico-metodologice presupun existenţa unui anumit grad de
dezvoltare a cercetării, o metodă riguroasă de abordare a fenomenelor economice, de
analizare a acestora în condiţiile dinamismului lor, aspect care le face mai greu de
observat şi de fixat.
În condiţiile în care oamenii cunosc legile economice, aceştia pot să le
folosească. A folosi legile economice înseamnă a te subordona acţiunii acestor legi.
În sens mai larg, atunci când vorbim despre folosirea legilor economice vorbim
despre:
o Orientarea şi reorientarea conştientă a activităţii economice în
concordanţă cu acţiunea acestor legi;
o Restrângerea ariei de acţiune a unor legi, limitarea sferei de acţiune a
unor legi economice;
o Lărgirea sferei de acţiune a altor legi.

În mod paradoxal, poate, atât folosirea legilor economice în cunoştinţă de

cauză, cât şi ignorarea acestora confirmă existenţa şi acţiunea lor obiectivă.
Folosirea acţiunii legilor economice în cunoştinţă de cauză imprimă
activităţilor economice un caracter conştient, dirijat, raţionalitate şi dimensiune
ştiinţifică.

2.3.4.Caracteristici spontane şi dimensiunea conştientă în mecanismul de

acţiune al legilor economice

Viaţa economică este un amestec de elemente spontane şi conştiente. Fiecare

agent economic îşi stabileşte în mod conştient scopurile activităţii sale şi se conduce
după ele. Rezultatele la care poate ajunge pot fi sau pot să nu fie în concordanţă cu
aceste scopuri.
Viaţa a oferit în ultima perioadă de timp doua modele economice:
o Modelul occidental, în care legile economice se manifestă ca şi un mix
al iniţiativelor private şi a celor publice, concurenţa şi monopolul
coexistând, model în care acţiunea legilor economice se manifestă
preponderent spontan;
o Modelul socialist în care legile economice acţionau pe o scară mult
restrânsă datorită restricţionării acestora prin măsuri administrative şi
politice.

Se poate aprecia că între aceste limite raportul dintre spontan şi conştient

dirijat, într-o economie sau alta a cunoscut variaţii de la ţară la ţară şi de la o perioadă
la alta.

2.4.Necesitatea şi libertatea economică

2.4.1.Compatibilitatea dintre libertatea economică şi necesitatea economică

Libertatea gândirii a dus la naşterea ştiinţei.

Libertatea schimbului a dat naştere pieţelor.
Realitatea arată că odată cu evoluţia societăţii omeneşti s-a extins câmpul de
afirmare a libertăţii. Progresul libertăţii a constituit pe un plan general una dintre
etaloanele istoriei.
 În realitatea socială, deci şi în cea economică există şi se manifestă atât
necesitatea obiectivă, cât şi libertatea deşi ele par a se exclude reciproc, aceasta şi
pentru că în economie totul este determinat.
Cu toate acestea lumea trăieşte sub imperativele acestor două principii:
necesitate obiectivă şi libertate.
Cele două categorii par a fi incompatibile. Cu toate acestea coexistenţa lor
reală ne trimit imediat cu gândul la existenţa , cel puţin, a unei compatibilităţi parţiale.
Rolul hotărâtor în mişcarea economică este a necesităţii obiective. Cu toate
acestea ea nu are un caracter absolut, prin urmare necesitatea obiectivă nu este în
măsura ca ea singură să excludă manifestarea libertăţii în economie. Explicaţiile se
găsesc în următoarele:
1. Necesitatea economică nu este totală şi nici absolută. Necesitatea
economică este doar predominantă şi are un caracter relativ. Prin
urmare există pe piaţă câmpuri libere pe care se poate manifesta
acţiunea agenţilor economici.
2. Legile economice au caracter probabilist, se manifestă ca medii şi ca
tendinţe dominante, prin urmare în spaţiul economic există spaţiu
pentru activităţi individuale libere sau relativ libere.
3. Necesitatea obiectivă fiind o componentă internă a legii economice,
imprimă acesteia direcţia principală de desfăşurare. Prin aceasta trebui
să înţelegem că de cele mai multe ori există variante alternative de
satisfacere a nevoii economice, variante care nu sunt niciodată în
contradicţie cu necesitatea obiectivă.
4. Activitatea prin care oamenii realizează necesitatea obiectivă are un
caracter spontan şi conştient , premeditat, cu un anumit caracter
ştiinţific. Atunci când oamenii ajung să conştientizeze necesităţile
obiective, ei acţionează în concordanţă cu ele fără a manifesta semnele
unei constrângeri exterioare, necesităţile se manifestă ca şi necesităţi
înţelese, oamenii manifestându-se liberi.

O asemenea înţelegere a libertăţii nu are nimic comun cu absolutizarea ei care

poate însemna voluntarism5 şi anarhism.

2.4.2.Conţinutul libertăţii economice

Oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi.

Prin urmare libertatea este o stare a fiinţelor umane, una dintre valorile
fundamentale, unul dintre principalele drepturi ale oamenilor. În forma sa ideală
libertatea se regăseşte în completa autodeterminare a individului uman.
Libertatea are o multitudine de forme de manifestare, prin urmare se consideră
că este consult să ne referim la libertăţile omului şi nu la libertatea lui.
Una dintre formele pe care le îmbracă le iau aceste libertăţi este libertatea
economică.
În sensul său cel mai profund, libertatea economică se constituie în
autodeterminarea lor economică, adică în capacitatea lor de a-şi determina aşa cum
cred ei; neîngrădiţi de nimeni propria lor existenţă şi viaţa economică, fără a priva pe
alţii de această posibilitate.
5
Voluntarism = atunci când necesitatea obiectivă este ignorată; Probabilism = atunci când
consecinţelor economice li se atribuie aceeaşi probabilitate statistică de realizare; Posibilism = atunci
când posibilităţile de realizare a evenimentelor sunt supraevaluate.
 Libertăţile oamenilor, indiferent dacă sunt libertăţi economice sau sunt sociale
au un caracter istoric. La naşterea sa omul găseşte un anumit sistem economic, un
anumit sistem de producţie şi un stil de viaţă care sunt istoriceşte bine determinate,
condiţii în care aceşti oameni vor trăi, cel puţin o perioadă de timp în mod obiectiv
necesar.
Istoria desprinderii de natură a omului este istoria libertăţilor pe care acesta le-
a câştigat în toate sferele acţiunilor sale, deoarece omul a dezvoltat alături de
universul natural, pe care l-a găsit şi l-a dobândit, un univers tehnic, un univers
economico-social, care sunt toate guvernate de legi care se află în concordanţă cu
legile universului şi sunt influenţate de către acestea.

2.4.3.Postulatul liberal. Semnificaţiile şi rolul acestuia

Conform unor lucrări de specialitate şi memorialistice, postulatul liberal a fost

formulat de către un fabricant francez care răspunzând întrebărilor unui ministru al
vremii – pe numele său Jean Baptiste Colbert - în legătură cum ar putea statul să ajute
întreprinderile a primit răspunsul „laissez nous faire”.6
Postulatul care a stat la baza formulărilor ideilor liberale este: ”laissez faire,
laissez passer, le monde va de lui même”7
Specificaţia generală a acestui postulat constă în eliminarea oricăror piedici
sau în cel mai rău caz, contracararea piedicilor care se află înaintea acţiunii de a face,
care trebuie înţeles ca „a produce” şi a trece care în acest caz are înţelesul de piaţă
liberă, liber schimb.
În mod concret trebuie observat că acest principiu subsumează libertăţile
economice ale actorilor economici în toate determinările lor: ca întreprinzători,
producători, furnizori, comercianţi, cumpărători, creditori, arendator sau arendaş,
acţionar, comanditat sau comanditar, capitalist, muncitor, consumator, etc.
Setul de libertăţi care sunt subsumate acestui principiu include:
 Libertatea de iniţiativă a subiecţilor economici luaţi fiecare în parte;
 Libertatea oamenilor de a încheia tranzacţii economice;
 Libertatea omului de a-şi alege genul şi locul de muncă;
 Libertatea de mişcare a forţei de muncă;
 Libera mişcare a capitalului;
 Libertatea schimbului de mărfuri;
 Libertatea de mişcare a creditului;
 Libertatea concurenţei, absenţa monopolurilor şi a restricţiilor
administrative;
 Mişcarea liberă a preţurilor.

Astfel fiecare întreprinzător va putea avea, în concordanţă cu acest principiu,

dreptul de a produce ce vrea, cât vrea, cum vrea, va vinde cui vrea şi la ce preţ crede
el că va putea vinde, în condiţiile în care toate acestea se desfăşoară de sine stătător,
în mod autonom şi independent, liber, deci pe seama şi pe riscul său.
Prin acest postulat, de fapt, se afirmă în mod indirect că mecanismul economic
global îşi este suficient lui însuşi, singura condiţie care trebuie îndeplinită pentru ca
acesta să funcţioneze este libertatea, mişcarea liberă a factorilor de producţie şi liberul
joc al preţurilor pe piaţă.

6
Lăsaţi-ne pe noi să facem ( fr.)
7
Lăsaţi să facă, lăsaţi să treacă, lumea merge de la sine. (fr.)
 Acest postulat a guvernat gândirea economică mai bine de un secol. În acest
timp libertatea economică şi-a pus în evidenţă virtuţile sale manifestându-se nu numai
ca un scop în sine ci şi ca un mijloc eficient al progresului economic şi al democraţiei
economice.

2.4.4 Limite ale libertăţii economice

Libertatea economică a oamenilor nu este nici totală şi nici absolută. Ea are

un caracter relativ şi parţial.
Ba mai mult, această libertate economică se află în deplină alăturare cu
constrângerea economică, cu relaţiile de dependenţă economică şi cu cele de
interdependenţă economică.
Prin modul liber de încheiere a tranzacţiilor economice, subiecţii economici se
supun în mod automat unor constrângeri legate de buna desfăşurare a contractelor
încheiate. Libertatea economică nu înseamnă libertatea de a face orice, ci libertatea de
a face orice nu dăunează cuiva. Libertatea este contradictorie prin ea însăşi. 8
Chiar şi libera concurenţă înţeleasă la modul cel mai pur şi mai absolut al ei
este contradictorie, deoarece ea presupune o competiţie, presupune învingători şi
învinşi. Libertăţile lor economice, prin urmare nu sunt egale: învingătorul dobândeşte
o poziţie dominantă în vreme ce învinsul se supune, adoptă o poziţie de conjunctură.
Diviziunea socială a muncii are, de asemenea, consecinţe contradictorii pentru
libertatea economică. Diviziunea socială a muncii îşi găseşte expresia în specializarea
producătorilor, presupune existenţa simultană a diferitelor munci, care au ca şi
consecinţă autonomizarea actorilor economici.
În acelaşi timp, însă, trebuie avut în vedere că diviziunea socială a muncii este
baza schimbului de activităţi, a cooperării în producţie (cooperare văzută şi prin
prisma producţiei propriu zise, dar şi prin prisma serviciilor specializate legate de
aceasta). Prin urmare trebuie observat că diviziunea socială a muncii accentuează
interdependenţa agenţilor economici, din ce în ce mai mult specializaţi în ceea ce
produc.
Dar specializarea înseamnă îngustarea posibilităţilor de afirmare liberă a
personalităţii umane, înseamnă unilateralizarea muncii individuale, omul este redus la
nivelul de piesă dintr-un angrenaj care produce bunuri.
Piaţa muncii are un sistem propriu de autoreglare legate de alocarea factorilor
de producţie în concordanţă cu trebuinţele economice şi pentru aprovizionarea
populaţiei cu mărfuri.
Piaţa care este vârful libertăţilor economice individuale este în acelaşi timp şi
cel mai serios şi mai riguros arbitru al acestor libertăţi. În fond, pe piaţă fiecare poate
face ceea ce vrea, dar dacă piaţa va dezaproba acel „ceva” preţul acestei libertăţi de a
te aventura este falimentul economic. Dacă fenomenul se va repeta de prea multe ori,
riscând să devină pernicios, atunci societatea va reglementa condiţiile până la care
aventura este expresie a libertăţii economice şi de unde aceasta va fi sancţionată de
societate ca fiind un fapt dăunător, pentru că orice faliment este o pierdere pentru
societate.
Societatea nu poate renunţa complet la rolul statului în economie. Economia
însăşi are nevoie de stat, cel puţin ca arbitru al competiţiei economice. Prin urmare se
va încerca în permanenţă ca să se realizeze o combinare optimă a elementelor
8
Pe de o parte muncitorul este liber să-şi vândă forţa de muncă, dar pe de altă parte este nevoit
să facă aceasta pentru a dobândi bunurile necesare subzistenţei sale şi familiei sale. Din acel moment el
trebuie să respecte prevederile contractului de muncă.
constitutive ale economiei prin care să se deschidă un câmp de acţiune libertăţilor
economice. Această lărgire a libertăţilor economice nu va modifica deloc limitele
necesităţii obiective. Va afecta mecanismele de înfăptuire a acestei necesităţi
contribuind la ridicarea gradului de raţionalitate şi a nivelului de eficienţă, prin
reducerea costurilor de timp, prin reducerea costurilor materiale şi de muncă vie şi de
înfăptuire a necesităţii.
 Capitolul III OBIECTUL ECONOMIEI POLITICE

3.1.Originea denumirii. Sistemul ştiinţelor economice

Pentru prima oară termenul de „economie politică” a fost utilizat de Antoine

de Montchretien de Vatteville în anul 1615, atunci când el publică lucrarea sa Traité
d’economie politique.
Termenul de Economie politică are la baza sa trei cuvinte greceşti: oikos,
nomos şi politeia.9
Căzut în desuetudine vreme de mai bine de o sută de ani, termenul de
„economie politică” va fi repus în actualitate de către James Denham Stuart în anul
1770 când şi-a publicat lucrarea „Inquiry into principles of political economy” 10. Apoi
termenul a fost preluat în mai multe limbi de către mai mulţi autori ca şi Pietro Vieri
„Meditazioni sull’economia politica”11, lucrare publicată în 1771 şi lucrarea lui
Dupont de Nemours din 1773 „ Table raisoné des principes d’economie politique”12.
Termenul este din ce în ce mai mult uzitat, sensul său iniţial fiind acceptat în
general de toată lumea , deşi nu oferea suficientă satisfacţie celor care recurgeau la el.
Au fost o serie de opinii în timp conform cărora adjectivul „politică” ar fi
trebuit să fie înlocuit de alte termene ( ca şi : naţională, publică, casnică, privată, etc.)
dar toate variantele aveau un caracter restrictiv faţă de termenul consacrat de mai bine
de un veac în limbajul de specialitate.
Germanii secolului al XIX-lea au tradus în limba germană termenul ca fiind
echivalent cu „ştiinţa menajeră a statelor”, fapt care le permitea să se conceapă faptul
că ştiinţa studia un adevăr care presupune cu necesitate o politică.
În decursul timpului adjectivul „politică” a fost un mijloc extrem de comod de
delimitare a acestei materii de celelalte materii care studiau economia.
Există o extrem de mare varietate a definiţiilor legate de termenul de economie
politică, apărând mereu abordări ale acestui termen, când dinspre „economic”, când
dinspre „politic”. Marea diversitate a definiţiilor poate fi explicată prin următoarele
afirmaţii:
 Această ramură a ştiinţei este extrem de complexă;
 Este o ştiinţă legată de actualitatea permanentă, aceasta datorită
dinamismului ei deosebit;
 Definiţiile date la un moment dat cunosc permanent un fenomen de
îmbunătăţire a formulărilor, datorită creşterii în lărgime şi în adâncime
a cunoştinţelor legate de economia politică;
 Diferiţii cercetători ai acestei materii se află în poziţii metodologice
diferite, fapt care conduce la abordări inedite al temelor ştiinţifice.

Economia politică urmăreşte un dublu rol cognitiv nemijlocit. Pe de o parte

urmăreşte descoperirea, cunoaşterea şi explicarea principiilor şi legilor obiective care
guvernează mişcarea economică, funcţionarea normală şi dezvoltarea sistemelor
economice. Pe de altă parte Economia politică are drept scop nemijlocit descoperirea
şi cunoaşterea principiilor şi legilor care guvernează propria ei mişcare.
Obiectul Economiei politice constituie o realitate cu o structură extrem de
complexă, prin urmare şi sistemul său categorial este extrem de complex.

9
Oikos = casă, gospodărie casnică ; Nomos = lege, reglementare ; Politeia = orânduire socială.
10
Întrebări despre principiile economiei politice (engl.).
11
Meditaţii asupra economiei politice (ital.).
12
Tabloul raţional al principiilor economiei politice (fr.).
 La un moment dat, în orientarea cercetării economice s-au conturat două
orientări:
 Formularea de ipoteze relative la înlănţuirea conceptelor generale –
este denumită Economie pură;
 Urmărirea evoluţiei fenomenelor în realitatea lor istorică – se numeşte
Economie aplicată.

Importanţa Economiei politice pure constă în:

o Permite examinarea fiecărui proces economic, a fiecărui principiu, a
fiecărei legi economice în parte în forma lor ideală, pură, făcând
abstracţie de legăturile lor cu alte fenomene, procese, principii şi legi
economice ca şi de orice legătură cu lumea extraeconomică;
o Oferă o noţiune generală despre echilibrul economic;
o Examinarea în forma lor pură a legilor, principiilor, relaţiilor,
fenomenelor şi proceselor economice oferă elemente importante pentru
determinarea fiecărui termen al enumerării de mai sus în parte, pentru
cercetarea statutului lor real şi concret, având în felul acesta şi o mare
valoare metodologică.

Economia politică aplicată este înţeleasă ca fiind ştiinţa care studiază

fenomenele relaţiile şi procesele economice în realitatea lor istorică. Această ştiinţă s-
a născut, din punct de vedere metodologic, din investigarea istorică şi inductivă a
realităţilor economice.
Economia politică pură şi Economia politică aplicată sunt elemente
structurale logice ale unei singure ramuri a ştiinţei Economiei politice. De fapt
distincţia dintre cele două s-a pierdut, ea fiind la această dată doar o valoare istorică.
Unii autori sunt de părere că unificarea celor două „economii” a dus la
formarea Economiei sociale.
În conformitate cu unele opinii Ştiinţele economice, în prezent, sunt
structurate astfel:
o Ştiinţele economice fundamentale13 din care s-au desprins cu timpul
ştiinţele economice funcţionale14;
o Ştiinţele economice tehnico-aplicative care se împart în patru
categorii : Economii speciale15, Ştiinţele economice de ramură16, Ştiinţa
unităţilor economice şi Economia mondială17;
o Ştiinţele economice de graniţă care includ în structura lor Sociologia
economică, Geografia economică, Economia matematică, Cibernetica
economică, etc.

Sistemul ştiinţelor economice are un caracter dinamic şi deschis, în cadrul său

producându-se permanent modificări care se petrec sub influenţa acţiunii legităţilor
generale care guvernează evoluţia ştiinţei contemporane, dezvoltarea accelerată a
13
Este vorba despre Economia politică, ştiinţele istorico-economice ale realităţii economice,
etc.
14
Organizarea şi conducerea, Prognoza, Planificarea, Statistica economico-socială, etc.
15
Cuprinde Economia şi organizarea ştiinţifică a muncii, Eficienţa introducerii progresului
tehnic şi ştiinţific, Formarea preţurilor, Circulaţie monetară, Finanţe, Credit, Calitatea produselor,
Calitatea producţiei.
16
Economia industriei, Economia agriculturii, etc.
17
Cuprinde ştiinţe ca şi relaţii economice internaţionale, Relaţii internaţionale financiare şi de
schimb valutar, etc.
ştiinţei. Accentuarea diviziunii muncii în cadrul ştiinţei, intensificarea
transdisciplinarizării şi interdisciplinarizării în ramurile cunoaşterii prin îmbogăţirea
continuă a volumului de cunoştinţe pe de o parte , dar şi prin creşterea complexităţii
obiectului de studiu al acestor ştiinţe – realitatea economică .

3.2.Graniţele Economiei politice

Fiecare ramură a ştiinţei are propriile sale determinări calitative şi cantitative.

Obiectul economiei politice îl constituie fenomenele şi procesele economice,
principiile şi legile obiective care le guvernează determină în general şi câmpul şi
frontierele acestei ramuri a ştiinţei despre societate.
Cu toate acestea este destul de greu de stabilit cu exactitate care sunt graniţele
acestei ştiinţe, cazuri asemănătoare se întâmplă şi cu alte ştiinţe sociale, deoarece:
o Fenomenele, procesele şi raporturile economice analizate au un
caracter complex, după cum tot complex este şi comportamentul
agenţilor economici pe piaţă. Acest comportament complex este
datorat atât factorilor de ordin economic, dar şi factorilor de ordin
psihologic – gusturi, dorinţe, caracteristici impuse de religie, etc. –
preferinţele subiecţilor economici fiind rezultatul unui mix mai mult
sau mai puţin complicat;
o Obiectul Economiei politice are un caracter dinamic, se îmbogăţeşte în
mod continuu, odată cu evoluţia vieţii economice, lucru care aduce şi
elemente şi zone noi în cadrul ştiinţei;
o Uneori deosebirile dintre diferitele aspecte ale „economicului” sunt
relative şi nu au caracter absolut. Prin urmare se poate întâmpla ca
graniţele, relative şi ele, dintre ştiinţe să fie încălcate. De altfel mai
corect este să afirmăm că graniţa dintre ştiinţele economice este dificil
de trasat în anumite situaţii.

Economia politică ocupă un loc aparte între celelalte ştiinţe economice, privite
în ansamblul lor deoarece ea este cea care constituie baza metodologică generală a
celorlalte ramuri ale cunoaşterii economice ştiinţifice. Teoria elaborată de Economia
politică, sistemul categorial pe care-l promovează, sistemul legilor economice
descoperite şi dezvoltate de ea au o autentică valoare metodologică pentru toate
disciplinele economice care se caracterizează printr-o concreteţe mai mare. Economia
politică are pentru toate elementele componente ale sistemului menţionat o autentică
valoare euristică şi constituie axul central al acestui sistem. În acelaşi timp, trebuie
observat că toate aceste ştiinţe îi furnizează Economiei politice o serie de informaţii,
cunoştinţe, teme de abordat şi de cercetat, de prelucrat, de a putea descoperi
legăturile, tendinţele şi legităţile generale ale acestora.

3.3.Funcţiile Economiei politice

Menirea Economiei politice este dublă: pe de o parte ea trebuie să cunoască

să înţeleagă şi să explice obiectul său de studiu. Scopul său nemijlocit este
descoperirea, cunoaşterea, explicarea legilor obiective care guvernează mişcarea
economică, funcţionarea şi evoluţia sistemelor economice Pe de altă parte la aceasta
se adaugă autocunoaşterea, cunoaşterea de sine, care constă în descoperirea
înţelegerea şi explicarea principiilor şi legităţilor care prezidează propria sa naştere şi
evoluţie.
 Caracterul ştiinţific al economiei politice depinde de următoarele condiţii:
o Gradul de cunoaştere a obiectului de studiu în cazul de faţă gradul de
cunoaştere a legilor economice obiective;
o Nivelul obiectivităţii cunoştinţelor şi teoriilor elaborate;
o Nivelul metodologiei, a metodelor şi tehnicilor de lucru, de investigare
a fenomenelor, proceselor, relaţiilor şi proceselor economice;
o Gradul de concordanţă al teoriilor elaborate cu realitatea obiectivă.

Economia politică reflectă în planul ideal, în mod sintetic, planul real. Astfel
această ştiinţă devine un mod general de gândire economică şi bază metodologică a
tuturor disciplinelor şi ştiinţelor economice, cărora le oferă cadrul conceptual
principal şi cadrul paradigmic de bază pe care acestea se pot dezvolta cu succes.
 Capitolul 4.PROPRIETATEA ASUPRA BUNURILOR

4.1.Conceptul de proprietate

Definiţiile date proprietăţii de-a lungul timpului sunt extrem de variate putând
fi grupate în mai multe categorii:
o Proprietatea este o relaţie juridică ce se stabileşte între om şi obiectul
care îi aparţine;
o Proprietatea este o realitate juridică şi economică, un sistem de relaţii
juridice care se stabilesc între oameni în legătură cu însuşirea
bunurilor;
o Proprietatea este un sistem de relaţii economice, juridice, politice,
sociale care se statornicesc între membrii societăţii în legătură cu
apropierea bunurilor sau o singură relaţie de acest gen;
o Proprietatea este un furt;
o Proprietatea este un cuvânt fără sens, este o himeră, este o categorie ,
în general, neclară.

Se poate observa o trăsătură comună a tuturor grupelor de definiţii prezentate

mai sus : toate au ca termeni principali oamenii şi bunurile, precum şi legăturile care
se stabilesc între oameni.
Principalele semne distinctive ale acestor relaţii sunt:
 Relaţiile de proprietate sunt relaţii sociale stabilite între oameni.
Potrivit unor opinii aceste relaţii se stabilesc între lucruri; în unele
definiţii relaţiile se stabilesc între oameni şi lucruri. Dar trebuie
observat faptul că relaţiile de proprietate sunt prin excelenţă relaţii
sociale, calitatea de proprietar presupunând obligatoriu termenul
pereche de nonproprietar. Lucrurile, obiectele sunt în acest caz
purtătorii materiali ai relaţiilor de proprietate;
 Relaţiile de proprietate sunt relaţii economice stabilite între oameni în
legătură cu apropierea şi însuşirea bunurilor.

4.2.Obiectul şi subiecţii relaţiilor de proprietate

Subiecţii proprietăţii sunt oamenii.

Calitatea lor de proprietar este o calitate economică.
Proprietarii au întotdeauna capacitatea imediată de a dispune de bunurile
economice care le aparţin (dacă este vorba de mijloace de producţie atunci poate fi
vorba de punerea lor în funcţiune).
A pune mijloacele de producţie în funcţiune în mod nemijlocit este posibil
atunci când proprietarul şi producătorul sunt una şi aceeaşi persoană.
A face ca mijloacele de producţie să fie puse în funcţiune corespunde cu
situaţia în care producătorul nu poate accede la aceste bunuri decât cu îngăduinţa
proprietarului şi supunându-se voinţei acestuia
Purtătorul material al relaţiilor de proprietate îl constituie bunurile. Acestea
se mai numesc şi obiectul proprietăţii sau al relaţiilor de proprietate. Obiectul
proprietăţii poate lua foarte multe forme de existenţă. Include în structura sa resursele
materiale, materiile prime, bunurile materiale, banii, hârtiile de valoare, imobile,
bunuri spirituale (drepturi de autor, etc.). În anumite sisteme economice chiar oamenii
erau obiectul proprietăţii (sclavagism).
Odată cu transformarea bunurilor în marfă şi mai târziu cu apariţia capitalului
obiectele proprietăţii s-au întregit cu marfa şi capitalul.

4.3.Structura proprietăţii şi a relaţiilor de proprietate

Relaţiile de proprietate sunt legături economice care se statornicesc între

membrii societăţii în legătură cu însuşirea bunurilor.
Însuşirea bunurilor (apropierea bunurilor) este un proces complex care
cuprinde mai multe subprocese în cadrul cărora, între subiecţii principali se
statornicesc diferite relaţii.
Procesul apropierii cuprinde următoarele momente sau subprocese sau relaţii
economice:
a) Apartenenţa obiectului proprietăţii şi relaţiile economice de
apartenenţă. Este momentul care fixează proprietarul asupra obiectului;
b) Posesiunea şi relaţiile economice de posesiune. În cadrul acestui
proces se produce o apropiere incompletă a obiectului proprietăţii de către
un subiect economic sau altul care dobândeşte calitatea economică şi
calitatea de posesor.(Situaţii de acest gen se pot exemplifica în cadrul
relaţiilor de credit sau în cazul relaţiilor de arendare, etc.)
c) Utilizarea obiectului proprietăţii şi relaţiile economice care se
statornicesc în cadrul acestui proces. Folosirea obiectului proprietăţii se
efectuează de către operatorul economic care uneşte în sine atât calitatea
de proprietar cât şi cea de posesor, precum şi de către un operator
economic care întruneşte numai calitatea de posesor al bunului respectiv.
Folosirea obiectului proprietăţii constituie un proces tehnic, economic şi
organizatoric. El poate fi reglementat de legi juridice, dar nu este un proces
juridic, aceasta prin conţinutul său.
d) Procesul de dispoziţie şi relaţiile economice de dispoziţie. Prin
acest proces se realizează transformarea şi înstrăinarea bunurilor,
indiferent de forma în care se realizează aceasta, consumul sau chiar
distrugerea obiectului proprietăţii.

Relaţiile de proprietate pot fi definite ca totalitatea relaţiilor economice ce se

statornicesc între subiecţii economici în legătură cu apropierea, apartenenţa,
posesiunea şi dispoziţia lucrurilor. Totalitatea acestor momente relaţionale privite în
unitatea şi interdependenţa lor constituie proprietatea completă sau deplină.
Relaţiile economice de proprietate îşi găsesc reflectarea juridică în dreptul de
proprietate.
În accepţiunea restrânsă a noţiunii, dreptul de proprietate include în structura
sa dreptul de apartenenţă, dreptul de posesiune, dreptul de folosinţă şi dreptul de
dispoziţie.
În accepţiunea largă a noţiunii drepturile de proprietate mai cuprind drepturile
de formare a proprietăţii, dreptul de schimb, dreptul de transfer, dreptul de vânzare,
dreptul de apărare a proprietăţii, etc.
 4.4.Locul şi rolul relaţiilor de proprietate în cadrul sistemului economic

Relaţiile economice de proprietate au un caracter dinamic. Ele nu sunt date

pentru totdeauna. Odată cu evoluţia societăţii aceste relaţii cunosc şi ele transformări
şi o continuă evoluţie: unele forme dispar, sunt înlocuite cu altele, au loc schimbări în
structura subiecţilor de proprietate, se modifică însăşi obiectele concrete ale
proprietăţii, au loc în structura relaţiilor de proprietate.
Orice ciclu economic complet de mişcare a obiectului proprietăţii cuprinde în
condiţiile economiei de piaţă momentele producţiei, repartiţiei, schimbului şi
consumului. Relaţiile de apropiere a obiectului proprietăţii străbat întregul sistem
economic. Nici deplasarea puterii de decizie şi de control de la acţionari la manageri
nu exprimă diminuarea rolului şi importanţei în general. Este vorba de delegarea unor
atribute al proprietăţii, de transferarea lor de la un subiect la altul, puterea de decizie
şi de control nu sărăceşte în felul acesta, ci dimpotrivă exprimă o creştere substanţială
a rolului tehno - structurii, a capitalului-funcţie în cadru ciclului economic.

4.5.Formele de proprietate

Proprietatea, în general, nu a existat niciodată. Au existat numai forme

concrete ale acesteia, care au avut determinare istorică
Clasificarea formelor de proprietate se face utilizând mai multe criterii, dintre
care cele mai utilizate sunt următoarele:
În funcţie de natura obiectului proprietăţii vom avea:
o Proprietatea asupra mijloacelor de producţie (a capitalului);
o Proprietatea asupra rezultatelor producţiei;
o Proprietatea asupra bunurilor de consum;
o Proprietatea asupra banilor (asupra mijloacelor de schimb);
o Proprietatea asupra valorilor mobiliare ( a titlurilor de valoare);
o Proprietatea asupra valorilor intelectuale (brevete de invenţii, drepturi
de autor, etc.);
o Proprietatea asupra capacităţii de a munci.

Din punctul de vedere al mărimii obiectului, vom avea:

o Proprietate mică;
o Proprietate mijlocie;
o Proprietate mare;
o Proprietate foarte mare;

Din punctul de vedere al subiecţilor, vom avea:

o Proprietatea personală, individuală;
o Proprietatea privat-asociativă – societăţi pe acţiuni;
o Proprietate publică (a statului);
o Proprietate mixtă.

Din punctul de vedere al conţinutului social-economic:

o Proprietatea gentilică ( în comuna primitivă);
o Proprietatea sclavagistă;
o Proprietatea feudală;
o Proprietatea capitalistă;
 o Proprietatea socialistă.

Din punctul de vedere al surselor de formare:

o Proprietate întemeiată pe munca proprie;
o Proprietate întemeiată pe munca străină.

Istoria societăţii omeneşti demonstrează faptul că forme diferite de proprietate

au coexistat în istorie simultan în cadrul aceluiaşi sistem economic. Cu toate aceste
una dintre ele are un caracter dominant, conferind astfel mai multe semne specifice
esenţiale ale respectivului sistem economic. Una sau alta dintre formele de proprietate
pot fi poate fi neviabilă pe termen lung, dar nu şi pluralismul formelor de proprietate.
Interacţiunea dintre formele de proprietate, concurenţa care se stabileşte între
ele constituie unul dintre cei mai importanţi factori ai progresului social şi economic.
Pentru ca aceasta să se producă trebuie să fie îndeplinită menţinerea unei stări de
proporţionalitate şi echilibru între formele de proprietate.

4.6.Realizarea economică a proprietăţii

În procesul de realizare economică şi socială proprietatea îşi afirmă şi îşi

îndeplineşte rolul şi funcţiile pe care aceasta le are în cadrul sistemului economico-
social.
În sensul cel mai larg al conceptului realizarea economică a proprietăţii
înseamnă:
o Valorificare şi autovalorificare a proprietăţii; aceasta înseamnă
creşterea, dezvoltarea sau conservarea averii;
o Realizarea în stadiul distribuirii sau a schimbului;
o Proprietatea se valorifică şi se realizează în procesul concret de
satisfacere a trebuinţelor economice de consum;
o Realizarea proprietăţii se realizează şi prin consolidarea echilibrului
micro şi macroeconomic;
o Creşterea averii şi puterii economice, a influenţei proprietarilor;
o Menţinerea independenţei şi autonomiei funcţionale.

Pe lângă toate aceste forme de realizare a proprietăţii, în plus, proprietatea

asupra bunurilor de producţie mai cunoaşte şi o realizare socială care se caracterizează
în primul rând prin amplificarea posibilităţilor de satisfacere a trebuinţelor sociale
extraeconomice, pe măsura creşterii şi dezvoltării proprietăţii. Aceasta se poate
exprima în următoarele aspecte.
 Creşterea posibilităţilor economice de susţinere a progresului
învăţământului şi culturii;
 Creşterea posibilităţilor de ocrotire a mediului;
 Creşterea posibilităţilor economice de realizare a protecţiei sociale a
membrilor societăţii în general şi a categoriilor dezavantajate, în
special;
 Posibilităţi suplimentare de îmbunătăţire a calităţii vieţii.

Realizarea economică a proprietăţii are dimensiuni cantitative şi calitative.

 Dimensiunile cantitative au caracter absolut şi caracter relativ. Nivelul
valorificării şi realizării economice în interesul proprietarilor nu este constant în timp,
existând fluctuaţii, care depind de:
 Starea calitativă a factorilor de producţie;
 Randamentul factorilor de producţie;
 Gradul de folosire raţională a factorilor de producţie;
 Raportul dintre cerere şi ofertă;
 Nivelul concurenţei;
 Caracterul şi proporţiile riscurilor.

Limitele realizării economice a proprietăţii sunt legate de valorificarea

acesteia la nivelul cel mai înalt posibil prin respectarea legilor şi principiilor
economice obiective, precum şi prin utilizarea mecanismelor economice care asigură
cel mai înalt randament economic.

4.7.Proprietatea şi puterea economică

Proprietatea asupra bunurilor, în special asupra mijloacelor de producţie, are

numeroase legături reciproce cu puterea economică a actorilor individuali sau
asociaţi. Acolo unde este proprietate este şi putere economică.
În domeniul economic termenul de putere este folosit în mai multe ocazii în
legătură cu aspecte cum sunt:
 Puterea de a decide;
 Puterea de a controla;
 Puterea de a finanţa;
 Puterea de a schimba;
 Puterea de cumpărare;
 Puterea capitalului;
 Puterea economică a unei naţiuni;
 Puterea sau capacitatea concurenţială, etc.

Direct sau indirect, toate formele de putere economică sunt influenţate de

natura relaţiilor de proprietate, de volumul, structura, calitatea obiectului proprietăţii
de formele de proprietate, de gradul, de formele de realizare economică a proprietăţii.
Mărimea capitalului reprezintă elementul definitoriu în ceea ce priveşte
calitatea utilajelor şi a mijloacelor de producţie, în general, cu atât este mai mare
puterea concurenţială a proprietarului acestora, ca actor economic, ca putere a
acestuia în procesul de expansiune economică.
Marea proprietate reprezintă unul din cei mai importanţi factori care dau
conţinut forţă şi eficienţă acţiunii de influenţare, de constrângere şi acţiunii de
subordonare iniţiate şi declanşate de marile firme, de către marii producători.
Proprietate constituie una dintre premisele şi unul dintre factorii acţiunii de
supunere şi de dominare. Capitalul domină şi îşi subordonează munca salariată,
proprietarul capitalului îşi subordonează şi domină pe posesorul capacităţii de a
munci, îi comandă şi îl controlează.
Puterea economică este o funcţie, astfel:

Pa = f (Ap, L, In) , unde:

Pa= puterea economică a unui actor economic oarecare;
Ap= Activele patrimoniale ale operatorului;
 In = Informaţia de care dispune operatorul.

Informaţia, deşi în această relaţie reprezintă o dimensiune complementară,

joacă un rol deosebit în creşterea puterii economice. Informaţia devenită proprietate a
agentului economic se constituie într-un câmp al puterii agentului care devine sinonim
cu puterea de influenţă.
Una dintre tendinţele actuale este aceea de creştere constantă a firmelor în
paralel cu trecerea puterii de decizie de la proprietarul acestora la tehnostructura
angajată, grupată în conducerea operativă, lucru care ar putea fi înţeles şi ca
înmulţirea relaţiilor de proprietate; Managementul devine cheia valorificării eficiente
a proprietăţii, deoarece prin deplasarea puterii de decizie şi de control, puterea în sine
nu se diminuează.

4.8.Proprietatea şi libertatea economică

Libertatea economică este legată în mod organic de proprietatea asupra

bunurilor de producţie, în general, de proprietatea asupra bunurilor de producţie, în
special.
Temelia autonomiei şi independenţei economice a operatorilor economici –
proprietatea individuală, particulară – este cea care stimulează spiritul întreprinzător,
libera iniţiativă, libertatea de mişcare a capitalului (tehnic şi uman) precum şi a
actorilor economici şi a mărfurilor create în cadrul procesului de producţie.
Raporturile dintre libertate şi proprietate sunt multiple. Pe de o parte
proprietatea privată se află la baza proprietăţii, dar libertăţile economice, la rândul lor,
sunt în măsură să influenţeze realizarea economică şi evoluţia proprietăţii.
Concurenţa a amplificat necesitatea acumulării, a concentrării şi centralizării
producţiei, a capitalului şi a proprietăţii asupra lui. Ca urmare structura atomizată a
societăţii economice s-a modificat treptat şi consecvent. Inegalităţile în proprietate şi
putere economică s-au accentuat. Concurenţa a dus la monopol care a creat obstacole
noi în calea libertăţii economice, a modificat mecanismul pieţei şi a dus concurenţa
până la nivelul de adversitate.
Dincolo de toate acestea, realitatea dovedeşte că proprietatea asupra bunurilor
şi libertatea economică nu sunt în măsură să elibereze oamenii de grijile economice de
fiecare zi. Trebuinţele există independent de acestea şi opţiunile de satisfacere a lor,
de asemenea.
Libertatea economică include în structura sa şi în conţinutul său libertatea de
anticipare, libertatea de opţiune, libertatea de asumare a responsabilităţii sau riscului
în activităţile economice.
 Capitolul 5. SISTEME ECONOMICE

5.1. Sistemul economic

Termenul provine din limba greacă ( sustema) şi are semnificaţia generală de

ansamblu.
Conceptul de sistem adună următoarele semnificaţii principale:
 Ideea unui ansamblu care se află în raporturi reciproce cu un mediu,
raporturi care oferă ansamblului o anumită autonomie;
 Ansamblul este format din mai multe subsisteme care se află în
interacţiune, în interdependenţă şi care oferă ansamblului o anumită
coerenţă;
 Ansamblul care suferă anumite modificări mai mult sau mai puţin
profunde conservă sistemului o anumită permanenţă.

Sistemul economic este o particularizare a modelului general al sistemului,

reprezentând un anumit mod de organizare a vieţii economice şi a economiei
caracterizată prin combinarea următoarelor trei categorii de elemente:
o Mobiluri – sau motivaţii – Mobilul principal al feudalismului a fost
realizarea unei cât mai mari securităţi într-un sistem de economie
închisă; mobilul principal al capitalismului este realizarea unui profit
cât mai mare;
o Tehnici – capitalismul s-a dezvoltat îndeosebi datorită marilor
descoperiri din domeniul tehnologiei care au dus la creşterea
necontenită a producţiei;
o Mijloacele juridice – sistemul capitalist este aşezat pe proprietatea
privată asupra mijloacelor de producţie.

Sistemul economic este real şi concret, el este un întreg în care elementele

componente au locul lor foarte bine determinat. Elementele sunt legate între ele şi se
condiţionează unele pe altele, se influenţează reciproc şi se află în interacţiune
permanentă, fiecare dintre ele având un rol bine determinat.
Sistemele economice nu există niciodată în forme pure ci numai ca trăsătură
dominantă, existând forme diferite de manifestare chiar în diferitele sale forme de
manifestare istorice – capitalismul de la 1850 este total diferit de capitalismul
practicat în anul 1950 când dimensiunea financiară are un rol precumpănitor.

În decursul istoriei omenirii au fost identificate cinci sisteme economice mari:

o Sistemul de economie închisă – Se caracterizează prin autoconsum
(se urmăreşte în principal reducerea riscurilor); există o singură putere
de decizie, cea a stăpânului domeniului; tehnica de producţie era
rudimentară, manuală şi evolua lent.
o Sistemul economiei meşteşugăreşti – Impulsurile erau constituite din
satisfacerea trebuinţelor exprimate cel mai des în mediul urban,
mobilurile cele mai puternice ale activităţii erau respectul faţă de
ierarhie şi faţă de tradiţii; organizarea juridică şi socială se
caracterizează prin proprietatea privată asupra bunurilor de producţie
aflate în mâinile meşteşugarilor independenţi; tehnica a progresat lent.
o Sistemul economiei capitaliste – impulsul fundamental este obţinerea
unui profit cât mai mare prin spiritul de achiziţionare, spiritul de
 concurenţă şi spiritul raţionalităţii (adică aprecierea tuturor lucrurilor
se face începând de la randament şi cost, actorii economici nu sunt
limitaţi decât de propria lor capacitate şi de respectul unuia faţă de
alţii); organizarea juridică şi socială se caracterizează prin 4 aspecte
principale – proprietatea privată asupra bunurilor de capital,
muncitorul dispune liber de capacitatea sa de muncă, munca este
marfă, întreprinzătorul ocupă un rol central în economie şi, în fine,
statul nu participă direct la activitatea economică; tehnica este foarte
dinamică şi progresistă.
o Sistemul economiei colectiviste – Spiritul şi impulsul constau în
înlocuirea inegalităţilor economice şi sociale inerente sistemului
capitalist cu o egalitate care presupune ca mijloacele de producţie să nu
se afle în mâinile proprietarilor privaţi şi cu o stabilitate economică,
însoţită de o satisfacere integrală a trebuinţelor; Organizarea juridică
şi socială este caracterizată prin apropierea colectivă a tuturor
bunurilor de producţie în timp ce bunurile de consum pot fi, în
întregime sau în parte, obiecte ale apropierii private; tehnica este
dezvoltată, ca şi în sistemul economiei capitaliste.
o Sistemul economiei corporatiste – Spiritul constă în urmărirea şi
realizarea binelui comun, sistemul reprezintă un ansamblu de corpuri
organizate între care statul exercită un arbitraj sistematic; organizarea
juridică şi socială se caracterizează prin constituirea de grupuri
profesionale pe ramuri industriale sau pe genuri de activitate care
elaborează legea fiecărei profesiuni; tehnica folosită poate fi dinamică
şi modernă, uneori realizându-se înţelegeri între corporatism şi
tehnocraţie.

Deşi sistemele economice de mai sus au fost prezentate în starea lor pură, în
realitate economiile sunt formate din zone şi structuri eterogene.
Una dintre clasificările economiilor sau sistemelor economice întâlnite cu cea
mai mare frecvenţă în bibliografia de specialitate este aceea care grupează aceste
sisteme în:
o Sistemul economiei naturale;
o Sistemul economiei de mărfuri.

5.2. Sistemul economiei naturale

Trăsăturile caracteristice ale acestui sistem economic sunt următoarele:

Spiritul activităţii economice, impulsul principale şi scopul nemijlocit îl
constituie supravieţuirea prin convieţuire şi autoconsumul.
Unirea producţiei şi consumului în micile colectivităţi de oameni ( uneori
chiar familii), colectivităţi care aveau un regim de subzistenţă. În general entităţile şi
unităţile economice erau închise şi autarhice, erau izolate sau parţial izolate faţă de
alte entităţi, schimbul fiind extrem de redus.
Economiile naturale au fost întemeiate pe dominaţia proprietăţii comune
asupra mijloacelor de producţie şi asupra bunurilor de consum, dar şi pe proprietatea
privată asupra acestora. Produsele obţinute erau repartizate şi consumate în cadrul
micilor colectivităţi.
Caracterul social al muncii era limitat la cadrul şi la perimetrul entităţii
economice.
 Economia naturală avea un pronunţat caracter de rutină, în sensul că, în
general, operaţiunile productive se reproduceau la nesfârşit, din punct de vedere
tehnic, fără ca să apară inovaţii, asta şi pentru că forţa manuală reprezenta în primul
rând baza tehnică a acestei economii.
Legea economiei naturale o reprezenta economia simplă, iar entităţile care o
compuneau erau, de cele mai multe ori mici.
Aceste gen de economie a fost predominantă în stadiile primare de dezvoltare
a societăţii omeneşti, în Comuna Primitivă, a cunoscut apogeul în Sclavagism şi s-a
menţinut până în Feudalism, când s-a sprijinit pe proprietatea privată asupra bunurilor
de producţie şi de consum şi pe constrângerea administrativă a producătorilor direcţi.

5.3. Economia de mărfuri sau de schimb

Este una dintre formele de existenţă ale economiei sau a sistemelor economice
globale.
Istoriceşte, producţia şi schimbul de mărfuri au fost inventate de oameni în
perioada în care se destrăma societatea primitivă şi apărea societatea sclavagistă.
Aparent paradoxal, prima latură inventată nu a fost producţia de mărfuri, ci schimbul
acestora.
Cu toate că regăsim forme ale economiei de mărfuri atât în Sclavagism, cât şi
în Feudalism forma caracteristică a acestui tip de economie îl vom regăsi în
Capitalism, atunci când s-a renunţat la tipul de economie naturală.
Economia de mărfuri sau de schimb se caracterizează prin următoarele
aspecte:
o Cauza nemijlocită a acesteia este autonomia şi independenţa
producătorilor. Prin aceasta producţia bunurilor s-a separat de
consumul acestora. Legătura dintre ele se realizează acum prin relaţiile
de schimb, pe piaţă.
o Progresul acestei economii a început să se manifeste din ce în ce mai
pregnant de la cea de-a doua mare diviziune a muncii;
o Economia de mărfuri se dezvoltă din ce în ce mai mult odată cu
dezvoltarea pieţelor, apariţia şi intensificarea circuitului banilor, care
mijlocesc schimbul, apariţia şi consolidarea pieţelor naţionale şi a
pieţelor internaţionale. Industrialismul este cel care a rupt în mod total
şi definitiv unitatea dintre producţie şi consum.
o Piaţa a ajuns dintr-un element periferic, chiar inima economiei

Trăsăturile economiei naţionale de mărfuri sunt următoarele:

 Impulsul nemijlocit, forţa motrice imediată îl reprezintă interesul
individual de a obţine un câştig în bani cât mai mare;
 Ruptura dintre producţie şi consum s-a adâncit foarte mult, chiar forţa
de muncă a devenit marfă;
 Economia de piaţă are un caracter deschis;
 Baza economiei de piaţă este proprietatea privată asupra bunurilor de
producţie. Dreptul de proprietate este acum garantat şi apărat de lege;
 Actorii vieţii economice sunt egali în faţa legii;
 Baza tehnică este tehnica maşinistă, maşinismul;
 Economia de piaţă se află într-o expansiune continuă şi sistematică;
 Economia de piaţă în formă pură evoluează de la sine şi pentru sine
( adică prin ea însăşi);
 Economiile naţionale de piaţă se caracterizează, unele faţă de altele ,
prin anumite trăsături specifice, dar şi ea faţă de ea însăşi în perioade
istorice diferite;
 Până în momentul de faţă este economia care s-a dovedit superioară
tuturor celorlalte tipuri de economii.
 CAPITOLUL 6. MARFA. UTILITATE ŞI VALOARE

6.1. Definirea mărfii

Ştiinţa economică afirmă că marfa este:

 Un bun, un anumit obiect sau serviciu care satisface anumite nevoi ale
omului;
 Este un bun economic, este creat de munca omului şi are o anume
raritate care-l face dorit;
 Bunul sau serviciul trebuie să aibă utilitate socială;
 Acest bun sau serviciu trebuie să treacă de la producător (prestator) la
beneficiar prin intermediul relaţiilor de vânzare-cumpărare;

Prin urmare definiţia mărfii este: Marfa este un obiect exterior, un lucru, un
bun, care prin proprietăţile sale satisface o trebuinţă sau alta a omului; este un bun
rar, de cele mai multe ori produs al muncii omeneşti, nu are valoare de
întrebuinţare pentru producătorul său, dar are valoare socială şi trece de la
producător la consumator prin intermediul schimbului de piaţă.

6.2. Utilitatea mărfii

Orice lucru util are două determinări : una calitativă şi una cantitativă.
Utilitatea unui lucru face din acesta să devină valoare de întrebuinţare.
Pentru ca un lucru să fie util el trebuie să îndeplinească anumite condiţii
1. Să existe o legătură între calităţile acelui bun şi trebuinţele
omeneşti. De remarcat că trebuinţele ( dorinţele) fac ca utilitatea unul
bun să fie subiectivă;
2. Proprietăţile bunului să fie cunoscute;
3. Să existe anumite condiţii ca proprietăţile bunului să poată fi
puse în valoare.

Analizând anumite aspecte ale utilităţii economice, von desprinde următoarele

idei:
 Utilitatea totală. Este reprezentată de suma satisfacţiilor pe care le
procură toate dozele unui bun economic;
 Gradul de utilitate este satisfacţia produsă de o singură unitate de
utilitate, ea se identifică cu utilitatea individuală;
 Utilitatea finală (limită sau marginală) apare în cazul bunurilor care
se compun din mai multe unităţi de utilitate şi exprimă satisfacţia
procurată de ultima unitate de utilitate disponibilă dintr-un bun
oarecare.

Fiecare dintre aceste „utilităţi” au un caracter eminamente subiectiv, deoarece

ele exprimă importanţa pe care fiecare om în parte o acordă ultimei doze din bunul
dat.
 6.3. Valoarea mărfii

Cunoştinţele despre valoare în general şi despre formele sale cel mai

importante, deci şi despre valorile economice ale acesteia s-au îmbogăţit şi s-au
dezvoltat odată cu evoluţia societăţii omeneşti.
Valoarea mărfii este fundamentală pentru sistemele economice bazate pe
vânzarea-cumpărarea mărfurilor
Există 4 teorii legate de valoarea mărfii, după cum urmează:
1. Teoria negării valorii mărfii
2. Teoria valorii – muncă;
3. Teoria valorii – utilitate;
4. Teoria conform căreia valoarea este creată de factorii de producţie.

6.3.1. Teoria negării valorii economice

Teoria poate fi enunţată astfel:

„Valoarea nu are o existenţă reală. Valoarea este o falsă problemă. Ştiinţa (în
general) nu cunoaşte conceptul de valoare, prin urmare nici ştiinţa economică nu are
cum să cunoască valoarea economică. Există doar judecata de valoare şi valoarea în
sine.”
Cei care susţin această teorie sunt în minoritate în bibliografia economică.
De multe ori acest punct de vedere a fost criticat şi respins cu argumente.

6.3.2. Teoria valorii – muncă sau teoria obiectivă a valorii

Principalii creatori ai acestei teorii sunt Adam Smith, David Ricardo şi Karl
Marx.
Conţinutul teoriei poate fi rezumat astfel:
 Valoarea este un atribut intern al mărfii. Valoarea este inseparabilă de
orice marfă;
 Izvorul valorii este munca omenească. Valoarea este ceva obiectiv. Ea
se comune din muncă omenească consumată pentru producerea mărfii;
 Valoarea este elementul comun al tuturor mărfurilor;
 Unitatea de măsură a valorii este timpul, unitate de măsură care are
caracter obiectiv;
 Valoarea mărfii nu se poate vedea cu ochiul liber; se poate vedea doar
cu ochii minţii şi se poate măsura cu ajutorul calculelor;
 Forma în care se manifestă este cea a valorii de schimb; este raportul în
care se schimbă o marfă concretă şi reală se schimbă pe o altă marfă
concretă şi reală;
 Valoarea şi valoarea de schimb se exprimă în bani – forma generală a
valorii mărfii.

În orice economie de schimb operatorii economici producători nu se află în

condiţii identice. Între ei se află, de multe ori chiar deosebiri mari în funcţie de:
 nivelul de înzestrare tehnică a muncii;
 Nivelul de pregătire a forţei de muncă;
 Nivelul de organizare a managementului general al firmelor;
 Nivelul productivităţii muncii;
  Nivelul randamentului capitalului tehnic.

Prin urmare timpul necesar producerii unui anumit tip de marfă în firme
diferite, este diferit. Fiecare marfă are valoarea sa individuală.
Cu toate aceasta ideea că pe măsură ce creşte timpul de producere a unui tip de
marfă, creşte şi valoarea acesteia este falsă, deoarece raportarea se face întotdeauna la
timpul de muncă socialmente necesar, adică un timp pe care îl recunoaşte piaţa ca
fiind necesar pentru producerea unei anumite mărfi.
Prin urmare, abaterile individuale de la acest timp „normal” vor determina ca
unele firme să înregistreze pierderi, altele să-şi recupereze investiţia iniţială şi să
poată relua ciclul de producţie în aceea şi parametri ( să se afle în situaţia reproducţiei
simple) sau să realizeze profituri suplimentare ( cu atât cu cât ekartul dintre timpul
normal şi cel realizat de firma în cauză – mai mic, oricum – este mai mare).

6.3.3. Teoria valorii – utilitate sau a valorii subiective

Teoria a apărut pe la sfârşitul secolului al XIX-lea atunci când teoria valorii

muncă a fost înlocuită cu teoria valorii-utilitate.
Teoria se bazează pe observaţia că factorul care face ca mărfurile să se vândă
este utilitatea şi calitatea acestora.
Conţinutul principal al teoriei se poate rezuma la următoarele paradigme:
 Marfa se cumpără nu datorită valorii ei, ci datorită valorii-utilitate pe
care o are;
 Valoarea utilitate nu este un atribut intrinsec al mărfii, este exterior
corpului acesteia;
 Atât valoarea –utilitate cât şi valoarea sunt dimensiuni pur subiective;
Consumatorul este cel care le atribuie mărfurilor;
 Valoarea unui bun nu este determinată de muncă ci de unitatea
marginală (utilitatea ultimei unităţi din bunul de care proprietarul
consumator dispune);
 O marfă nu are valoare pentru că ea costă, ci costă pentru că are
valoare;
 Despre utilitate se apreciază dacă lucrul respectiv se potriveşte mai
mult sau mai puţin pentru întrebuinţările dorite de către oameni.
Această estimare se numeşte valoare-utilitate;
 Valoarea se bazează pe utilitate şi pe raritatea relativă;
 Teoria valorii-utilitate este valabilă doar pentru bunurile de consum, nu
pentru toate bunurile;
 Valoarea bunurilor de capital nu este dată de utilitatea lor marginală ci
de utilitatea marginală a bunurilor care se produc cu ajutorul acestora;
 Preţul bunului pe piaţă este rezultatul ciocnirilor dintre aprecierile
subiective ale vânzătorilor şi cumpărătorilor, Vânzătorii sunt cei care
propun valoarea minimă de tranzacţie, în vreme ce cumpărătorii
propun valoarea maximă pe care o pot suporta. Prin urmare preţul
final, corect se stabileşte prin formarea „ perechii marginale” de
cumpărători şi vânzători. În materie de stabilire a preţurilor
cumpărătorii au rolul primordial. În preţul maxim se exprimă
intensitatea cererii iar în preţul minim este reflectată mărimea ofertei.
 6.3.4. Teoria obiectivo-subiectivă

Valoarea unei mărfi este determinată de costurile de producţie şi de utilitatea

mărfii.
Valoarea este determinată de către costurile de producţie şi de utilitatea mărfii.
Preţul ca expresie a valorii mărfii este determinat de dorinţa de a procura marfa şi de
capacitatea de plată existentă în acel moment, dar şi de posibilitatea de a găsi o marfă
similară la un preţ mai mic. Acest preţ, în final, depinde de cauzele care determină
oferta. În final oferta acestui bun depinde de costul de producţie.
„ Este de neevitat ca valoarea să aibă două feţe, cu două frunţi. Ca Janus una
întoarsă spre Cumpărător, alta spre Vânzător; una care râde, alta care plânge...” 18

6.3.5. Abordări noi în realitatea economică şi relativ la valoare

În ultimele trei decenii ale secolului al XX-lea s-au înregistrat o serie de

transformări profunde, care privesc, direct şi indirect valoarea mărfurilor. Aceste
modificări pun în termeni noi valoarea mărfurilor şi problemele ei. Printre aceste
modificări de abordare se numără:
 Ştiinţa, dintr-un factor exogen a devenit un factor endogen al
producţiei; economie înaintează către o economie informaţională;
producţia devine din ce în ce mai mult un câmp de desfăşurare a
ştiinţei( tehnologic, informaţional şi managerial);
 Economia devine tot mai mult o „economie a serviciilor”;
 Relaţiile dintre economic şi ecologic se amplifică tot mai mult şi devin
din ce în ce mai complexe.

În ţările dezvoltate , astăzi nu se mai lucrează în întreprinderi producătoare ci

în întreprinderi gânditoare.
În economia informaţională valoarea nu mai creşte în mod neapărat prin
muncă ci prin cunoaştere; cunoaştere care înseamnă tot o „muncă”, dar una cu un
caracter total deosebit.
Afirmaţia referitoare la transformarea economiei contemporane într-o
economie a serviciilor este justificată prin faptul că atunci când un produs apare pe
piaţă ( de o bucată bună de vreme încoace) costurile referitoare la transport, cercetare,
control, calitate, manipulare, depozitare, asigurare, etc. Care toate la un loc , de cele
mai multe ori depăşesc costurile de prelucrare propriu-zisă a bunului respectiv. Mai
mult există situaţii în care costurile de utilizare a unui bun depăşesc chiar de câteva
ori costurile de realizare a acestuia (calculatoare / costurile programelor utilizate) în
timpul în care aceste produse sunt utilizate.
Consecinţele economice şi sociale ale acestei noi realităţi sunt multe şi
importante. Dintre acestea amintim câteva:
o Noţiunea de Valoare a cunoscut o modificare fundamentală : aceasta
nu mai este legată de produsul prelucrat ci este legată de costurile pe
care le presupune performanţa ei în timp;
o Priorităţile care au stat la elaborarea modelelor economiei clasice şi
neoclasice s-au inversat total ( în acele modele serviciile erau
considerate „sectorul terţiar”);
o Modul de creare şi utilizare a avuţiei economice s-a schimbat total.
Valoarea de utilizare este măsura avuţiei şi bunăstării reale.
18
Charles Gide „Economie Politică”
 Profesorul Paul Bran cuprinde următoarele „linii de forţă” ale modelului
teoriei valorii:
a. Liniile de forţă ale legilor naturii. Comportamentul economic
al sistemelor vii (sau mixte) este ordonat de legea conservării
energiei şi de legea entropiei;
b. Liniile de forţă ale socialului. Acestea cuprind informaţiile cu
efect de ordonare a sistemului aflat în stare de producţie sau de
consum, informaţii care reflectă interesele de sistem ale
societăţii ale societăţii sub formă de interese politice, sociale,
de proprietate, etc.
c. Liniile de forţă ale stării de producţie a sistemului viu sau mixt.
Ele vor organiza atragerea de potenţial şi prelucrarea lui în
conformitate cu „profilul” sistemului productiv, dar şi cu
mesajele cuprinse în celelalte tipuri de forţe.

Prin această abordare asistăm la extinderea noţiunii de activitate economică, în

mod considerabil, prin faptul că sunt incluse în aceasta procesul de producţie,
procesul de consum şi toate celelalte momente ale mişcării economice.
Prin urmare mecanismul obţinerii valorii este format dintr-un ansamblu
continuu, dinamic, format din procese de producţie, consum, producţie şi alte procese
economice secundare, precum şi procese naturale care au loc în mediul înconjurător
 CAPITOLUL 7. BANII. ESENŢA, GENEZA ŞI FUNCŢIILE LOR

Una din trăsăturile importante ale economiei contemporane este aceea că este
o economie monetarizată.
Pentru a înţelege corect economia contemporană este imperios necesar să se
studieze tot mai cuprinzător şi mai profund banii. Ne referim la esenţa acestora, la
geneza lor, formele pe care le adoptă evoluţia lor, rolul pe care îl joacă, etc.
Această necesitate este cauzată şi de două aspecte importante legate de bani:
o Existenţa unor puncte de vedere diferite (chiar opuse, uneori) în
legătură cu conţinutul şi rolul banilor;
o Existenţa unei multitudini de aspecte care sunt insuficient studiate
(unele nici nu au intrat în atenţia economiştilor);

Punctul de plecare îl constituie esenţa banilor.

7.1. Opinii despre bani

Există multe păreri relativ la natura, esenţa, geneza, evoluţia şi rolul banilor.
Prezentăm mai jos câteva păreri:
o Adam Smith era de părere că banii sunt „instrumentul general al
comerţului prin intervenţia cărora mărfurile de tot felul se cumpără şi
se vând”;
o Karl Marx definea banii ca fiind:” marfa care funcţionează ca măsură a
valorii şi ca mijloc de circulaţie”;
o Paul Samuelson identifica banii cu moneda despre care considera că
este „ o convenţie socială artificială”. Moneda nu este dorită pentru ea
ci pentru lucrurile care pot fi procurate cu ajutorul ei.
o Vasile Slăvescu este de părere că la începuturile sale „ banul este un
bun economic ca orişicare altul”... dar „ banul mijloceşte circulaţia
mărfurilor, măsoară valoarea şi nu este consumat ca atare”;
o Raymond Barre consideră că „moneda este definită ca un bun de
schimb general acceptat în cadrul unei comunităţi de plată”. Banii sunt
un bun economic pentru că sunt utili;
În general definiţiile legate de bani pot fi grupate în mai multe categorii:
 Definiţii în care banii sunt prezentaţi ca fiind monedă, avuţie şi venit;
 Definiţii funcţionale - în care definirea lor se face prin intermediul
funcţiilor pe care aceştia le îndeplinesc în cadrul sistemului economic;
 Definiţii care pun accentul pe substanţa socială ( bun economic, marfă,
bun de schimb, instrument de schimb, etc.)

Rezumând vom observa că banii au următoarele trăsături:

 Sunt un bun economic, un bun de schimb, o marfă ca orice
marfă, care are valoare de întrebuinţare, utilitate şi valoare;
 Banii sunt forma de reprezentare generală a avuţiei, a averii;
 Banii sunt etalon al valorii şi un etalon al preţurilor;
 Banii sunt un instrument social al procesului de schimb;
 Sunt o întruchipare a puterii de cumpărare, care conferă
deţinătorului dreptul asupra unei părţi din produsul social al
ţării emitente;
  Banii sunt o convenţie artificială, un simbol social, unanim
recunoscut;
 Banii constituie una dintre cele mai importante pârghii ale
mecanismului pieţei şi în general a mecanismului global de
funcţionare şi evoluţie a sistemului economic.

Prin urmare în sens strict, banii pot fi definiţi ca fiind o marfă care are rol de
echivalent general al valorii, lucru recunoscut de întreaga societate.
În sens larg banii pot fi definiţi ca fiind ca denumirea generică a tuturor
formelor de echivalent şi a semnelor valorii, simbol al avuţiei, care conferă
proprietarului dreptul asupra unei părţi a avuţiei ţării emitente.

O problemă deosebită este legată de raportul dintre bani şi monedă.

Uneori între cele două noţiuni se pune semnul egalităţii, considerându-le
sinonime din punct de vedere economic.
Alteori între cele două noţiuni se pune doar parţial semnul identităţii, deoarece
se consideră că moneda exprimă banii în sensul restrâns al noţiunii.
Moneda este o anumită categorie de bani. Moneda este o formă a banilor.

7.2. Geneza şi evoluţia banilor

Banii au o vârstă mai mică decât societatea omenească.

Banii nu sunt inovaţia vreunui om, gânditor de demult! Nu sunt nici rezultatul
înţelegerii, al vreunui contract negociat sau convenit la o masă a tratativelor.
Autorul acestei invenţii este societatea în ansamblul ei.
Cauzele cele mai adânci ale apariţiei banilor sunt legate de contradicţiile
interne ale producţiei şi schimbului de mărfuri, în separarea producţiei de consum,
între producător şi consumator ( a unuia şi aceluiaşi bun economic).
Prima formă de existenţă a schimbului a fost schimbul în natură. Dar acesta
era îngreunat de o serie de caracteristici ale acestuia:
a) De caracterul cu totul întâmplător al dublei concordanţe între
trebuinţele subiecţilor participanţi la actul schimbului;
b) De dificultăţi legate de evaluarea mărfurilor;
c) De imposibilitatea divizării în elemente a unei serii tot mai mari
de bunuri ( posesorul unei vaci dată la schimb trebuia să accepte o
cantitate mai mare de produse decât cele care i-ar fi trebuit, dar vaca
avea o valoare mare şi el nu avea altceva de dat la schimb);
Pentru eliminarea acestor neajunsuri au fost adoptate diverse mărfuri de
schimb (scoici, pene colorate de păsări, pietre de moară, etc.).
În cele din urmă funcţia de măsură a valorii şi de mediu de schimb ( rolul de
echivalent general) a revenit metalelor. La început a fost preferată arama ca mai apoi
să fier preferate metalele preţioase - aurul şi argintul.
Metalele preţioase s-au impus ca şi măsură a valorii datorită proprietăţilor lor
naturale şi a consecinţelor proprietăţilor lor economice.
Între calităţile lor naturale amintim:
 Caracterul inoxidabil al lor;
 Starea lor nativă ( au fost cunoscute şi prelucrate înaintea altor metale
– ca şi fierul);
 Au o strălucire deosebită, au un aspect plăcut şi au fost atrăgătoare;
 Sunt maleabile şi au putut fi prelucrate uşor;
 Dintre consecinţele şi însuşirile lor de natură economică amintim:
 Proprietatea de a înmagazina o valoarea mare într-un volum mic;
 Uşurinţa şi relativa comoditate a transportului;
 Rezistenţa în timp foarte bună la factorii de degradare;
 Identitatea lor calitativă – sunt întotdeauna identice cu ele însele;
 Dificultatea falsificării şi capacitatea de a fi recunoscute uşor;
 Divizibilitatea perfectă şi comodă din punct de vedere tehnic;
La început banii din metal monetar au existat sub formă de lingouri, inele,
monedă care conţinea o anumită cantitate de aur sau argint, emisă (bătută) de
autoritatea statului pe bază de monopol exclusiv şi cu o anumită denumire.
Practic moneda propriu-zisă a apărut atunci când au fost bătute mici discuri de
metal de metal preţios cu semne în relief, pe cele două feţe şi pe margini, ca să se
evite cât mai mult falsificarea.
Pentru prima oară asemenea monede au apărut în Asia Mică, în regatul Lydiei
unde s-a folosit un aliaj de aur şi argint care se numea „electrum”.
Monedele au fost bătute întotdeauna de către o autoritate. Chiar dacă uneori
aceasta nu era statul, ea era emisă de aceste autorităţi. Baterea de monedă, emisiunea
de monedă a fost interpretată întotdeauna ca fiind una dintre formele în care se
manifestă suveranitatea statului emitent.
După punerea în circulaţie a monedelor metalice s-a observat că circulaţia
banilor monetari are propriile sale probleme, cum sunt:
 Banii din metal preţios suferă un proces de uzură, şi pierd o
parte din valoarea iniţială;
 Cu timpul nici valoarea reală a acestora nu mai corespunde cu
cea înscrisă pe monede;
 A apărut tendinţa de falsificare a monedelor de aur.

Cu timpul moneda bătută din metal preţios a fost înlocuită cu monedă

simbolică de hârtie.19
După natura lor economică banii de hârtie sunt de două feluri:
1. Bancnote, bilete de bancă sau banii de credit;
2. Banii de hârtie propriuzişi.

Bancnotele sunt semne ale valorile emise de băncile centrale ( de emisiune )

şi înlocuiesc în procesul circulaţiei banii cu valoare deplină; sunt reprezentanţi deplini
ai acestora. Bancnotele au dublă acoperire : cambiile sau poliţele comerciale şi stocul
de metal preţios al băncii de emisiune.
Cambia este denumirea generică pe care o au efectele de comerţ ( titlurile
negociabile) care fac dovada existenţei unei creanţe într-o sumă determinată plătibilă
imediat sau la un anumit termen scurt. Cambia poate lua mai multe forme : Trata,
Biletul la ordin, Cecul şi Varantul.
Trata este un înscris prin care creditorul (trăgătorul) dă ordin debitorului
(trasul) să plătească la scadenţă (data de pe trată) sau la prezentare (la vedere) o sumă
de bani unei terţe persoane (beneficiarul) sau la ordinul acestuia, unei alte persoane.
Trata se emite de trăgător şi se remite trasului, care înscrie pe faţa tratei
acceptul său şi semnează şi apoi se remite de trăgător beneficiarului. Acesta o

19
Primii care au emis monedă de hârtie au fost coloniştii englezi din statele americane, care nu
aveau voie din partea metropolei engleze să bată monedă ,metalică, de aur sau de argint.
păstrează până la scadenţă când o prezintă trasului pentru ca trata să fie achitată
(onorată).

Biletul la ordin cuprinde numai doi subiecţi : creditorul şi debitorul.

Emitentul acestui înscris este debitorul. Biletul la ordin poate circula prin
andosări.

Cecul este un ban de credit, un instrument de plată la îndemâna titularilor de

conturi bancare cu disponibil corespunzător în aceste conturi deschise prin depuneri
de numerar sau prin acordarea unui credit bancar.

Varantul este un titlu de creanţă folosit în comerţ care este eliberat de un

antrepozit depunătorului unei mărfi în antrepozitul respectiv. Constă, de fapt, într-o
recipisă care reprezintă titlul de proprietate asupra mărfii şi din varantul care circulă
prin andosare, oferă proprietarului titlului dreptul asupra mărfii respective. Varantul
înlocuieşte circulaţia mărfurilor cu circulaţia documentelor de credit. 20

Circulaţia unor asemenea titluri de credit a generat biletele de bancă sau

bancnotele.
Iniţial bancnotele au fost garantate cu stocul de metal preţios aflat în
depozitele băncii de emisiune. În prima fază aceste bancnote au fost liber şi pe deplin
convertibile în metalul preţios în care au fost definite. Prin urmare aceste bancnote au
fost reprezentantele banilor de aur, aflate în circulaţie.
Ulterior condiţiile iniţiale de emisiune a bancnotelor au fost modificate în
mod substanţial aceste bancnote transformându-se în bani de hârtie propriu-zişi.
Banii de hârtie sunt şi ei semne ale valorii emise de stat. Ei , însă , nu mai au
drept de convertibilitate, Cursul lor are un caracter forţat impus pe cale
extraeconomică. În general nu reprezintă valoarea aurului care serveşte acestora de
acoperire, ci valoarea bunurilor care pot fi procurate cu aceştia.

Alături de bancnote şi banii de hârtie a mai circulat şi moneda divizionară

care este de obicei confecţionată din metale nepreţioase, dar care şi ea îndeplineşte rol
de simbol al valorii.

Expresia „monedă” s-a extins în limbajul curent, astfel încât termenul include
în sensul său larg toate semnele băneşti şi a devenit sinonim cu noţiunea de „bani”.

Banii de cont au ajuns să fie numiţi monedă de cont sau monedă scripturală.
Banii de cont constă în depunerile la vedere şi soldurile creditoare ale
conturilor curente în bănci ( cu excepţia băncilor de emisiune), depunerile la vedere şi
soldurile creditoare de la banca de emisiune ( cu excepţia activelor altor bănci la
banca de emisiune) şi depozitele deschise în conturile curente deschise la oficiile
poştale.
Banii electronici (moneda electronică) sunt denumiri date cartelelor
magnetice care sunt eliberate de anumite bănci clienţilor titulari de conturi în loc de
numerar sau de cecuri. Cu ajutorul acestor cartele titularii lor pot efectua cheltuieli la
orice magazin care are un terminal legat cu serverul băncii (sistem on-line).
20
Un comportament foarte asemănător îl poate lua şi conosamentul (bill of lading) documentul
care dovedeşte că o anumită marfă se află în cala vasului maritim aflat în marş pe o anumită rută , către
o anumită destinaţie ( un port anume), pe care o va atinge la o anumită dată.
 Trebuie observat că din ce în ce mai mult banii contemporani se îndepărtează
de banii marfă cu valoare de întrebuinţare şi valoare proprie şi cu atât mai mult de
banii din aur.
Banul-marfă a evoluat de la marfa-bani la marfa-bani-aur, apoi la marfa-
moneda-aur, apoi la bancnotă, reprezentant convertibil al monedei de aur.
Concomitent Banul-semn a fost schimbat necontenit. Acesta a evoluat de la
Banul-marfă la banul-de-hârtie, apoi la banii-cont (spirituali), ca în prezent să
evolueze către Banii electronici, banii magnetici, banii de plastic.

7.3. Rolul şi funcţiile banilor

După apariţia banilor a apărut şi problema studierii rolului lor.

Banii îndeplinesc următoarele funcţii:
 Funcţia de măsură a valorii. Banii apar ca un fel de oglindă în care se
reflectă valoarea întregii lumi a mărfurilor. Ei sunt etalonul general al
valorii şi semnul general al ei. În acelaşi timp banii sunt instrument
general de măsură a activităţii economice şi o unitate de calcul. Forma
lor concretă de manifestare este preţul mărfurilor.
 Funcţia de mijloc de circulaţie (instrument de schimb). Banii s-au
născut din nevoile obiective ale schimbului. Datorită banilor schimbul
s-a scindat în două operaţiuni: una de vânzare şi una de cumpărare,
operaţiuni opuse şi complementare. Această separare poate avea loc şi
în timp şi în spaţiu;
 Funcţia de mijloc de plată. Circulaţia bănească a fost îngreunată de
dezvoltarea mai accelerată a producţiei de mărfuri decât masa
mijloacelor monetare, fapt care a dus în final la îngreunarea circulaţiei
mărfurilor. Soluţia a fost creditul în forma sa specifică de credit
comercial, adică vânzarea mărfurilor în condiţiile în care plata acestora
era amânată până la o anumită dat care se numeşte scadenţă;
 Funcţia de conservare a valorii. De la începutul apariţiei lor banii au
fost o reprezentare a valorii, acumularea lor fiind o întruchipare a
avuţiei. Economisirea banilor înseamnă, de fapt, realizarea
acumulărilor băneşti şi se bazează pe garanţia că valoarea acestora va fi
regăsită şi pe viitor, când va veni momentul utilizării lor;
 Funcţia de mijloc de comunicare-informare economică. Banii sunt un
important purtător de informaţii economico-sociale despre starea
economică a firmelor, a societăţilor comerciale, a corporaţiilor, imensa
lume a mărfurilor îşi măsoară dimensiunea prin preţ, adică prin bani,
etc.
 Banii universali. Iniţial banii de aur au îndeplinit cu succes funcţia de
măsură a valorii, de instrument de schimb, chiar şi atunci când au
trecut graniţele statelor în care au fost emişi. Banii îndeplinesc pe lângă
toate funcţiile de car an amintit şi funcţia de transfer de avuţie dintr-o
ţară în alta.
 CAPITOLUL 8 PIAŢA

8.1. Abordare conceptuală

Una dintre momentele principale ale activităţii economice o constituie

schimbul de activităţi. Aceste schimb a îmbrăcat forma schimbului de produse, a
schimbului de mărfuri şi după apariţia banilor a circulaţiei mărfurilor.
Schimbul de mărfuri s-a desfăşurat pe piaţă şi prin intermediul pieţei.
Piaţa este un sistem economic care poate avea anumite caracteristici
geografice ( piaţă naţională, internaţională, etc.)
Piaţa concurenţială se caracterizează printr-un şir de trăsături:
o Este un câmp geoeconomic în care se întâlnesc operatorii economici;
o Tranzacţia care se realizează este de vânzare-cumpărare, indiferent de
forma sa, obiectul tranzacţiei este un bun care este o marfă.
o Este locul unde se întâlnesc cerea şi oferta de mărfuri, are loc
confruntarea şi compararea dintre ele;
o Reprezintă o totalitate de acte şi fapte efectuate de operatorii
economici, un adevărat ansamblu de raporturi economice care se
stabilesc între aceştia;
o Rolul său în viaţa economică este acela de factor regularizator, prin
sine însăşi, preponderent principalele procese şi corelaţii ale vieţii
economice;
o Piaţa are caracter impersonal. Nici un participant nu poate stabili şi
determina termenii în care să se comporte ceilalţi actori pe piaţă;
Sintetizând, se poate afirma că piaţa este un câmp geoeconomic specific, real
sau ideal, concret sau abstract unde se întâlnesc şi se confruntă cererea şi oferta în
cadrul unui sistem de relaţii economice de schimb, este un regulator economic şi
social care, cu ajutorul pârghiilor de care dispune coordonează acţiunea
operatorilor economici, reglează diviziunea muncii şi asigură echilibrul dintre cerere
şi ofertă.

8.2. Tipologia pieţelor

După natura lor vom avea:

 Pieţe libere
 Pieţe planificate
După conţinutul pieţelor vom avea
 Pieţe efective
 Pieţe potenţiale
În funcţie de abordarea de marketing( dinamică, conexiuni şi influenţă a factorilor de
mediu clasificarea va cuprinde:)
 Piaţa organizaţiei
 Piaţa produsului sau serviciului
 Piaţa totală
În funcţie de coordonatele concrete ale relaţiilor de piaţă ne vom întâlni cu:
 Pieţe interne şi externe
 Pieţe locale şi naţionale
 Pieţe rurale
 Pieţe urbane, etc.
 Pieţele libere sunt pieţele în care relaţiile comerciale se desfăşoară fără bariere tarifare
sau netarifare. Singurele limite pe care le presupune acest tip de pieţe sunt cele legate de politica
vânzărilor, a impozitelor şi taxelor, şi cele legate de credite.
Acest tip de piaţă este caracterizat prin faptul că aici se manifestă pregnant libera
iniţiativă, avem de a face cu o mare mobilitate a capitalurilor şi a forţei de muncă, o influenţă
foarte mare a raportului efectiv dintre cerere şi ofertă în stabilirea preţurilor pentru mărfuri şi a
tarifelor pentru servicii şi concurenţă liberă (sau cu un mare grad de libertate) între organizaţiile
care sunt active pe piaţa respectivă.
Toate acestea se manifestă doar în plan economic şi numai în mediul economic care este
capabil să asigure o autonomie totală şi reală a organizaţiilor, statul garantează şi respectă
proprietatea sub toate formele sub care aceasta există şi în condiţiile în care nu există dirijism
economic centralizat efectuat de către stat, statul acţionează doar ca şi arbitru al economiei,
care legiferează regulile-cadru în care funcţionează piaţa şi în care acţionează organizaţiile.

Piaţa planificată ( controlată, sau” de comandă”)

Este exact opusul celei dintâi. Această piaţă este caracterizată printr-un grad ridicat de
centralizare. Statul, prin măsuri administrative, reglementează până în cele mai mici detalii
funcţionarea pieţei, controlând preţurile şi tarifele în mod centralizat şi prin aceasta şi
consumurile, dirijează procesele de vânzare cumpărare, şi ajunge să dirijeze chiar şi procesele
economice potenţiale care ar putea avea loc. Este exact situaţia în care s-a aflat piaţa românească
până în anul 1989, atunci când toate preţurile produselor care urmau a fi desfăcute în reţeaua
comercială, en-gros sau en-detail aveau preţurile stabilite şi comunicate prin intermediul
Buletinului oficial al R.S.R partea a IV-a.

Piaţa efectivă
Piaţa efectivă este piaţa aşa cum se regăseşte ea la un moment dat, cu caracteristicile sale
bine determinate (atât din punct de vedere a dimensiunilor sale cât şi din punct de vederea al
tuturor specificităţilor pe care le manifestă) la un moment dat. Toate elementele care
caracterizează piaţa efectivă sunt reale.

Piaţa potenţială
Este caracterizată de limitele cele mai largi pe care le pot atinge caracteristicile sale
funcţionale şi dimensionale. În cadrul acestor limite care trebuie identificate urmează să aibă
loc procesul de întâlnire a cererii cu oferta. Datorită faptului că această piaţă este determinată
pe baza unor estimări, ea este o piaţă probabilă, limitele acesteia fiind cunoscute în directă
legătură cu corectitudinea şi calitatea informaţiilor folosite la estimarea acesteia.

Piaţa organizaţiei

Se caracterizează prin:
 Gradul de ocupare a pieţei cu produsele oferite de organizaţie,
 Raporturile care se stabilesc între oferta făcută de organizaţie şi cererea existentă
pe piaţă.
Trebuie avut în vedere faptul că limitele pieţei organizaţiei sunt serios influenţate de
calitatea şi cantitatea ofertei făcute de către organizaţie.
 Piaţa produsului sau serviciului

Este o componentă a pieţei totale. Piaţa produsului este dată de gradul în care produsul
reuşeşte să penetreze piaţa totală, de gradul în care acest produs este solicitat de către
cumpărători. Din această cauză, pentru că avem de a face cu date foarte concrete, această piaţă
este la rândul său o piaţă concretă, informaţiile necesare evaluării ei fiind tot timpul la îndemâna
organizaţiei

Piaţa totală

Este un ansamblu constituit din totalitatea pieţelor organizaţiilor şi totalitatea pieţelor

produselor sau serviciilor destinate procesului de vânzare cumpărare la un moment dat sau pe o
perioadă de timp bine determinată.

Structura pieţei

Dacă abordăm structural piaţa vom observa că aceasta este segmentată în trei mari
secţiuni:
 Piaţa mărfurilor
 Piaţa capitalurilor
 Piaţa forţei de muncă

Principalul obiect de interes al organizaţiei îl constituie piaţa mărfurilor. Aceasta este cea
care determină, în final, toate acţiunile şi toate eforturile organizaţiei
Criteriul cel mai important după care se realizează structurarea acestei pieţe este cel al
obiectului tranzacţiilor.
În funcţie de acest criteriu vom avea următoarea clasificare:

 Piaţa bunurilor materiale, care la rândul său se împarte în:

 Piaţa bunurilor de consum
 Piaţa mijloacelor de producţie
 Piaţa serviciilor, care se împarte în:
 Piaţa serviciilor de consum
 Piaţa serviciilor de producţie.

Piaţa bunurilor materiale

Piaţa bunurilor materiale este legată de posibilitatea realizării unei oferte menită în final
să sporească sau să diversifice oferta existentă la un moment dat de bunuri materiale, direct
prin creşterea volumului sau a sortimentului de mărfuri, sau a ofertei de mijloace de producţie
care în final să ducă la creşterea producţiei de mărfuri. Aceasta este legătura dintre cele două
pieţe.
În realitate între cele două pieţe există deosebiri de substanţă. Acestea sunt:
- obiectul procesului de schimb
- modul în care se realizează operaţiunea de vânzare-cumpărare
- natura vânzătorului şi a cumpărătorului
- tipul şi nivelul preţului, precum şi a modalităţilor de plată
 - volumul mărfurilor tranzacţionate
- numărul operaţiunilor de schimb
Vom observa, prin urmare că în cazul pieţei mijloacelor de producţie marfa supusă
tranzacţiei este constituită din utilaje, instalaţii şi alte asemenea.
Operaţiunile de vânzare-cumpărare implică de foarte multe ori complexe formalităţi
juridice, numărul operaţiunilor comerciale sunt mai puţine, dar sunt de valoare mare şi
decontarea se face aproape întotdeauna prin sistemul de decontare bancară.
În cazul pieţei bunurilor de consum obiectul tranzacţiilor îl constituie produsul
propriuzis, operaţiunea de vânzare cumpărare se realizează direct prin acceptarea preţului sau
prin negociere, vânzătorul este comerciantul iar cumpărătorul este unul dintre reprezentanţii
marii mase de consumatori, preţurile practicate sunt de natura preţurilor practicate în comerţul
de gros sau comerţul detailist, numărul tranzacţiilor este mare, de asemenea este mare numărul
mărfurilor tranzacţionate precum şi al proceselor de schimb, iar schimbul se realizează cu bani
lichizi.

Piaţa serviciilor se referă la piaţa serviciilor de producţie care se livrează odată cu

mijloacele de producţie devenite produse, dar şi de către serviciile independente prestate de
către organizaţii altor organizaţii, precum şi din piaţa serviciilor de consum care se adresează
populaţiei, consumatorilor (de exemplu, confecţii, reparaţii de diferite obiecte, turism, servicii
culturale.).

Fiecare dintre aceste componente ale pieţei are la rândul ei o structură complexă, fiecare
constituindu-se în alte segmente şi subsegmente de piaţă.
Marketerii trebuie să identifice aceste subdiviziuni ale pieţei, să le dimensioneze şi să le
definească într-un mod cât mai apropiat de realitate şi mai apoi să creeze condiţiile ca cererea
existentă să fie cât mai bine satisfăcută. Cu cât organizaţia este capabilă să identifice aceste
segmente, cu atât va fi mai sigură atunci când se va plasa pe piaţă şi va ocupa unul dintre aceste
segmente, şi va reuşi să se adapteze la cerinţele pieţei.
Indiferent de complexitatea structurii pieţei organizaţiei, aceasta se constituie într-un tot
unitar, pentru că deşi segmentele pieţei par a fi separate ele sunt într-o continuă interacţiune,
piaţa în general având un caracter dinamic şi schimbările care se produc în cadrul ei vizează atât
aspecte de ordin cantitativ cât şi aspecte de ordin calitativ. Piaţa trebuie, şi chiar oferă,
alternative, fapt care permite diversificarea acesteia.
De toate aceste trebuie ţinut cont atunci când se elaborează o strategie de marketing.

Teritorialitatea pieţei

Piaţa funcţionează în cadrul unui teritoriu. Acolo este locul unde se întâlnesc şi se
confruntă cererea cu oferta făcută de organizaţii. Pentru agenţii economici este necesară
cunoaşterea detaliată a relaţiei piaţă-teritoriu şi a tuturor particularităţilor pe care această relaţie
o prezintă. Trebuie cunoscută şi evaluată cât mai corect concurenţa existentă, canalele de
distribuţie ale mărfurilor, comercianţii şi nu în ultimul rând populaţia, structura ei, preocupările
ei, cultura, obiceiurile, tradiţiile, pentru că aici se găsesc viitorii clienţi.
Dacă analizăm astfel teritorialitatea pieţei vom vedea că vom avea de a face cu o piaţă
internă şi cu o piaţă externă. Acestea două sunt asemănătoare, dar se şi deosebesc în suficientă
măsură.
Şi una şi cealaltă se pot grupa la rândul lor în pieţe zonale, locale, urbane, rurale,
permanente şi sezoniere etc.
 Pieţele locale au anumite trăsături specifice pe care le vom putea regăsi ca şi pe nişte
constante. Există o anumită specificitate structurală a mărfurilor care sunt desfăcute în aceste
locuri, un anumit volum al tranzacţiilor şi o anumită sezonalitate ciclică. Putem exemplifica:
- Piaţa litoralului, unde se desfac anumite tipuri de mărfuri, în primul rând produse
alimentare,
- Pieţele zonelor agricole, unde oferta este preponderent alcătuită din produse cu
specific agro-zootehnic, şi la preţuri scăzute, iar cererea este constituită în principal din produse
industriale, în primul rând cu destinaţie agricolă. Serviciile productive au, de asemenea un
pronunţat caracter agricol ( servicii de mecanizare, de irigaţii, etc.)
- Piaţa urbană sau piaţa oraşelor care este caracterizată , datorită densităţii mai mari
de populaţie printr-o dezvoltare mai mare, cu un ritm de dezvoltare ridicat, cu o activitate
comercială mai bine dezvoltată şi cu o mai mare capacitate de adaptare la conjuncturile pozitive
sau negative care pot apărea.
Piaţa urbană, în majoritatea cazurilor este cea mai vizată de agenţii economici şi are un
caracter dominant.
- Piaţa rurală se caracterizează printr-un grad mai ridicat al dispersiei teritoriale, este
mai rigidă şi evoluează mai lent, datorită faptului că de cele mai multe ori pe mari suprafeţe de
teren sunt cultivate doar câteva culturi agricole, prezintă o relativ mare omogenitate teritorială,
dar cu deosebiri mari de la o zonă la alta, şi aici , cel puţin în ţara noastră, se manifestă o lipsă
serioasă a lichidităţilor monetare.
Zonele comerciale se polarizează în teritoriu în jurul zonelor cu activitate industrială şi
comercială, în jurul unor centre comerciale, unele dintre ele de interes naţional, altele de interes
local. Practic nici o piaţă nu este capabilă să satisfacă toate necesităţile care apar în cadrul ei, şi
din această cauză apare şi diversitatea acestora.
Pieţele, ca teritorialitate, manifestă o anumită mobilitate dictată de modul în care se
dezvoltă sau dispare activitatea economică într-o zonă sau alta. Între aceste zone asistăm la
crearea unor adevărate trasee economice pe care se mişcă mărfurile. La intersecţiile dintre
acestea de obicei se dezvoltă pieţele de desfacere. Mişcarea care se observă este dinspre pieţele
mici către cele mari, dinspre pieţele rurale către cele urbane, marea atracţie, cel puţin din punct
de vedere al bunurilor de consum, fiind marile aglomerări urbane.
O mare importanţă pentru înţelegerea acestei caracteristici a pieţei o constituie şi
mobilitatea populaţiei, care determină înfiinţarea sau desfiinţarea de pieţe, precum şi creşterea
sau scăderea importanţei unora dintre pieţe în favoarea, respectiv defavoarea altora.
Teoreticienii marketingului fac o analogie cu fizica, vorbind despre o “gravitaţie
comercială”, termen care ajută înţelegerea forţei de atracţie comercială a oraşului,

Capacitatea pieţei

Capacitatea pieţei este exprimată în indicatori de ordin cantitativ. Trebuie cunoscuţi

aceşti parametrii cantitativi atunci când organizaţia îşi propune să dimensioneze propria
activitate. Indicatorii de evaluare cantitativi sunt indicatori valorici şi fizici, din care trebuie
neapărat enumeraţi următorii:
- Volumul ofertei. Indicatorul se utilizează mai ales atunci când avem de a face cu
o piaţă a vânzătorului. Se folosesc pentru evaluare informaţii statistice
- Volumul cererii. Este indicatorul care exprimă concret capacitatea efectivă a
pieţei de absorbţie a mărfurilor şi serviciilor
- Volumul vânzărilor. Este un indicator foarte utilizat în exprimarea capacităţii
pieţei. Prin acesta se cuantifică mult mai exact dimensiunile reale ale pieţei. Practic volumul
vânzărilor este reprezentat de totalul valoric sau fizic al bunurilor şi serviciilor vândute pe o
anumită piaţă şi corespunde cu livrările tuturor comercianţilor, în condiţii de preţuri clar definite.
 - Ponderea organizaţiei pe piaţă sau produsului pe piaţă. Practic acest indicator
exprimă ponderea subdiviziunii pieţei ocupate de produsul sau organizaţia în cauză, în cadrul
unei anumite pieţe. Avem şi un indicator derivat din acesta, şi anume, gradul de penetrare a
organizaţiei sau produsului, care este exprimarea procentuală a ponderi deţinute de acestea şi
volumul total al pieţei.
Evaluarea pieţei se mai poate face şi cu ajutorul altor indicatori din care mai amintim:
numărul de consumatori sau utilizatori al produsului sau serviciului, numărul de clienţi al
organizaţiei, numărul de turişti, etc.

8.3. Cererea

Una dintre cele mai importante pârghii ale pieţei este cererea.
Cererea este forma solvabilă de manifestare pe piaţă a trebuinţelor, dorinţelor
şi preferinţelor cumpărătorilor nemijlociţi, în ultimă instanţă a consumatorilor.
A doua relaţie se stabileşte între cantitatea cerută dintr-o anumită marfă pe o
anumită piaţă, într-o anumită perioadă de timp şi preţurile mărfurilor respective în
acea perioadă pe acea piaţă.
În al treilea rând cererea este unul din elementele constitutive de bază ale
pieţei, fără de care piaţa este de neconceput. Unde nu este cerere nu este nici piaţă.
Dintre factorii care influenţează cererea pentru o anumită marfă amintim:
 Preţul mărfurilor;
 Capacitatea de cumpărare a populaţiei;
 Dorinţa de cumpărare a populaţiei;
 Mărimea veniturilor populaţiei (atât a veniturilor prezente cât şi a celor
viitoare);
 Repartizarea veniturilor între consumatorii sociali;

Cererea prezintă o anumită elasticitate sub influenţa factorilor exteriori,

înţeleasă ca o proprietate a fenomenelor , proceselor şi relaţiilor economice de a se
modifica în funcţie de schimbările care se produc în factorii care le determină.

8.4. Oferta

Conceptul de ofertă se referă, ca obiect, la întregul nomenclator de mărfuri şi

servicii existent la un anumit moment , într-un anumit loc şi la anumite preţuri.
Subiecţii ofertei sunt operatorii economici producători care aduc marfa
produsă de ei pe piaţă. Aceşti operatori se mai numesc şi furnizori sau ofertanţi.21
Comercianţii sunt operatori alternativi ai cererii şi ai ofertei.
La fel ca şi cererea şi oferta cunoaşte o anumită elasticitate determinată de mai
mulţi factori dintre care amintim:
 Modificarea preţului unitar al mărfurilor furnizate;
 Modificarea nivelului costurilor de producţie;
 Schimbarea preţurilor la care se vând celelalte mărfuri, în general;
 Schimbările produse în mediul social, economic şi politic;
 Modificarea condiţiilor mediului natural;
 Raritatea mărfurilor( raritate absolută şi raritate relativă), etc.

21
Termenul de ofertant se poate atribui fiecărei firme luate separat, unui sector , unei ramuri
economice
 În general, elasticitatea ofertei măsoară şi exprimă capacitatea acesteia de a
răspunde impulsurilor sau apelurilor externe.
Nivelul elasticităţii ofertei se măsoară cu ajutorul indicatorului „coeficientul
elasticităţii în funcţie de preţ”.
dQ dP
Eop = -------- : --------- ,
Q P

Unde
Eop = coeficientul elasticităţii ofertei în funcţie de preţ
Q = cantitatea de marfă „i” oferită pe piaţă;
dQ = variaţia procentuală a cantităţii oferite
P = preţul mărfii;
dP = variaţia procentuală a preţului unitar al mărfii.

Într-un cuvânt coeficientul exprimă cu cât se modifică oferta dacă preţul

variază cu un procent ( sau mai multe procente).

8.5. Interacţiunea dintre cerere şi ofertă

Interacţiunea dintre cerere şi ofertă are loc permanent.

De asemenea, constituie un proces esenţial al economiei de piaţă, o legătură
funcţională obiectivă generală, permanentă, durabilă şi stabilă în cadrul pieţei libere
Interacţiunea dintre cerere şi ofertă este una dintre legile economice obiective
care are ca rezultat direct şi nemijlocit formarea preţurilor pe piaţă.
În condiţii normale starea optimă dintre cerere şi ofertă se manifestă printr-o
egalitate între ele. Aceasta înseamnă că egalizarea cantităţii oferite cu cantităţile
solicitate constituie conţinutul principal al legii economice a interacţiunii dintre cerere
şi ofertă.
Momentele principale ale acestei legi sunt următoarele:
 Mişcarea de egalizare, de apropiere a cantităţii oferite şi a cantităţii
solicitate;
 Menţinerea stării de egalitate sau de echilibru;
 Reegalizarea lor sau reechilibrarea lor în cazurile apariţiei
dezechilibrelor.

Cel mai important rezultat al acestor momente este că în final efectul

economic este stabilirea preţului de echilibru.
În mecanismul de acţiune al legii interacţiunii cererii şi ofertei un loc special
revine egalităţii forţelor care păstrează în stare normală echilibrul dintre ele; presiunii
de jos în sus manifestat prin excesul ofertei asupra cererii sau dimpotrivă excesul
cererii asupra ofertei.
În cazul deplasării ofertei sau cererii ( la stânga sau la dreapta) rezultatul va fi
stabilirea unui nou preţ de echilibru.
 CAPITOLUL 9 CONCURENŢA

9.1. Conceptul de concurenţă

Unul dintre cele mai importante elemente a pieţei este concurenţa.

Concurenţa, din punctul de vedere al profesorului Fr. Perroux, este o forţă
motrice şi o forţă de limitare care acţionează în sânul economiei, reprezintă un
amestec de luptă şi concurs, de conflict şi de cooperare. Prin urmare în concurenţă
reprezintă o combinare de schimb pur şi de putere, de luptă şi concurs sau de conflict
şi cooperare.

9.2. Libera concurenţă

De mai multă vreme în literatura de specialitate nu se mai foloseşte termenul

de concurenţă de unul singur, ci tot mai mult este însoţit de termeni ajutători care îi
conferă acestuia determinări superioare ( ... practicabilă, ... monopolistică, ...
reală, ....prin produse, etc.)
Această diversificare a nuanţelor în cadrul conceptual al concurenţei se explică
prin:
 Creşterea continuă în complexitate a vieţii economice, a concurenţei în
paralel cu dezvoltarea economiei de mărfuri şi pe măsura acestei
dezvoltări;
 Creşterea paletei de expresie a ştiinţei economice care reuşeşte să
surprindă tot mai veridic realităţile economiei de piaţă.

Unul dintre conceptele cele mai des întâlnite în literatura de specialitate este
concurenţa pură.
Concurenţa pură este una dintre formele în care se manifestă concurenţa. Ea
se manifestă atunci când în viaţa economică se întrunesc următoarele caracteristici şi
condiţii, în mod simultan:
 Existenţa unui mare număr de actori economici ( producători, furnizori
şi cumpărători), fiecare dintre ei având o putere nesemnificativă în
raport cu ansamblul pieţei;
 Omogenitatea produsului-marfă, adică, indiferent de firma care
produce marfa, aceasta este menită să satisfacă aceleaşi trebuinţe şi
dorinţe;
 Există fluiditate, adică intrarea şi ieşirea de pe piaţă se poate face fără
bariere juridice sau instituţionale, pentru orice concurent, fiecare firmă
poate livra marfa sa cui vrea, pe ce piaţă vrea, etc.
 Există transparenţă perfectă a pieţei;
 Există o mobilitate perfectă a factorilor de producţie

Al doilea concept legat de concurenţă este cel de concurenţă multi-firme (sau

monopolistică).
Acest concept este legat de o constatare care face ca realitatea economică să se
îndepărteze semnificativ de teoria economică, şi anume că omogenitatea produselor,
una dintre condiţiile manifestării concurenţei pure este, de fapt înlocuită cu
diversificarea acestora. Practic fiecare cumpărător are posibilitatea de a-şi alege tipul
de marfă preferat. În esenţa sa tipul de concurenţă monopolistică se caracterizează
prin următoarele trăsături principale:
 Diferenţierea produselor trebuie să fie făcută de producător în
concordanţă cu dorinţele şi trebuinţele consumatorului, astfel încât să-
şi atragă o clientelă fidelă;
 Înlocuirea în mare măsură a concurenţei prin preţuri cu concurenţa prin
produse;
 Preţul de echilibru al concurenţei pe care o analizăm este mai mare
decât preţul de echilibru al concurenţei complete şi mai mare decât
preţul marginal.

Unul dintre cele mai vechi concepte şi dintre cele mai frecvent folosite în
literatura de specialitate este cel de liberă concurenţă.
Într-o primă accepţiune a termenului, acesta defineşte o negare a monopolului,
indiferent de forma sa de manifestare, negarea tuturor formelor de constrângere
juridică sau administrativă şi, în fine, negarea amestecului factorilor exogeni de natură
economică sau extraeconomică în desfăşurarea procesului economic.

Libera concurenţă, privită în sinea sa, reprezintă:

 Natura lăuntrică a mărfii, care se manifestă în interacţiunea dintre

utilitatea şi valoarea mărfii, ca şi pe interacţiunea dintre mărfuri,
interacţiune bazată pe comensurabilitatea lor;
 Natura lăuntrică a capitalurilor şi a interacţiunii dintre ele;
 Sistemul de relaţii care se stabilesc între subiecţii economici ( între
mărfuri şi bani, între proprietari de mărfuri şi proprietari de bani,
furnizori şi beneficiari, etc.)
 O stare de spirit conform căreia activitatea economică trebuie să fie
reluată mereu pe baze noi (nimic nu este stabil, totul se înnoieşte
continuu);
 Un comportament individualist, concurenţial, de rivalitate, care implică
o strategie conflictuală a unei părţi din participanţii aflaţi pe piaţă;
 O competiţie care ajunge să devină un război al tuturor împotriva
tuturor, război în care se folosesc arme economice şi extraeconomice,
această concurenţă fiind întotdeauna activă şi agresivă.
 Categoria care ridică la cel mai înalt grad de apreciere ca fenomen de
masă hărnicia şi competenţa profesională, libera iniţiativă, gândirea şi
acţiunea creatoare;
 O procedură de explorare şi descoperire prin care ea contribuie a
găsirea, adoptarea şi transmiterea celor mai potrivite şi valoroase
informaţii legate de interese şi preferinţe, resurse existente şi viitoare,
tehnologii;
 O lege economică obiectivă a pieţei şi a economiei de piaţă;
 Cea care pune în aplicare legile economiei de piaţă, deoarece prin ea
sunt comparate şi comensurate mărfurile, capitalurile, consumul,
interacţiunea dintre cerere şi ofertă
 Libera concurenţă nu creează legi economice, ea reprezintă un mecanism prin
care legile existente sunt puse în funcţiune şi se pot manifesta, oferind posibilitatea de
a le simţi acţiunea.

Concurenţa liberă sau completă ocupă un anumit loc şi îndeplineşte un anumit

rol în cadrul sistemului de mărfuri. Rolul pe care ea le îndeplineşte în funcţionarea
economiei de piaţă se concretizează în funcţiile pe care aceasta le îndeplineşte.
Aceste funcţii sunt:
 Alocarea resurselor necesare desfăşurării normale a activităţii
economice. Criteriile care stau la baza acestor opţiuni sunt
raţionalitatea şi profitul;
 Compararea şi comensurarea ofertei şi a cererii, stabilirea preţurilor de
vânzare şi de cumpărare;
 Stabilirea echilibrului dintre diferitele segmente ale diviziunii muncii;
 Explorarea, descoperirea şi difuzarea informaţiilor economice, reglarea
mişcării acestora;
 Stimularea iniţiativei şi spiritului inovator, stimularea progresului
tehnic;
 Sancţionarea greşelilor economice, a delăsării şi comodităţii;
 Distribuirea veniturilor între diverşii subiecţi economici;
 Mijloc de expansiune şi de dominaţie economică a firmelor care au
potenţial concurenţial superior;
 Funcţia de „executant” al celorlalte legi care acţionează în condiţiile
economiei de piaţă liberă, ale ordinii economice preponderent
spontane.

Mecanismul de acţiune al legii economice a concurenţei în condiţiile

menţionate mai înainte este un mecanism spontan şi se compune prin comportamentul
subiecţilor economici – producători, comercianţi, consumatori; capitalişti şi
muncitori; bancheri şi creditori, agricultori şi arendaşi, etc.

Cu toate cele spuse până acum trebuie să facem afirmaţia că, totuşi,
concurenţa liberă, pură şi perfectă, nu există. Argumentele în favoarea acestei
afirmaţii sunt următoarele:
◙ Modelul concurenţei libere (pure şi perfecte) se sprijină pe ipoteze
nerealiste. Concurenţa pură este întâlnită doar cu titlu de excepţie;
◙ Concurenţa completa va implica o politică autoritară. Spiritul de
iniţiativă se manifestă inegal şi neuniform. Concurenţa impune
subiecţilor economici un comportament de maximizare a profitului şi
de transformare a unei părţi tot mai mari a acestuia în capital;
◙ Concurenţa economică se poate opune eficienţei economice;
◙ Concurenţa liberă poate determina specializări cu consecinţe negative
pe termen lung – specializarea tot mai înaltă se suprapune peste nevoia
de realizare a unor produse tot mai diversificate;
◙ Concurenţa liberă poate genera prin mecanismele sale destabilizări şi
dezechilibre;
◙ Concurenţa pură nu rezolvă problema optimului social. Firmele nu
includ în costurile lor costurile ecologice care sunt suportate de
societate;
 ◙ Concurenţa pură şi perfectă nu poate menţine mişcarea liberă a
capitalului tehnic, a capitalului uman şi a mărfurilor;
◙ Nici transparenţa totală nu este realizată în mod complet şi absolut.
Interesele economice individuale şi concurenţa impun păstrarea şi
menţinerea secretului comercial şi economic

Concurenţa imperfectă sau monopolistă se dezvoltă în condiţiile în care statul

este dezvoltat şi regimul său economic, prezent în ţările dezvoltate este constituit
dintr-un sistem, dintr-un amestec în diferite proporţii, dar de cele mai multe ori egale
între iniţiativele private şi iniţiativele publice.
Concurenţa imperfectă apare ca fiind o formă de manifestare a concurenţei,
care este contrară liberei concurenţe, deoarece unii dintre actorii scenei economice au
posibilitatea să o influenţeze şi să o domine.
Condiţiile concurenţei imperfecte sunt următoarele:
 Absenţa unei structuri atomizate a ansamblului economic şi prezenţa
unei structuri moleculare a acestui ansamblu caracterizată printr-un
număr mic de actori economici care domină ramura economică în care
funcţionează;
 Diversificarea extrem de mare a produselor în care eterogenitatea
acestora să ia locul omogenităţii;
 Existenţa unor bariere de ordin economic sau extraeconomic în calea
mişcării libere a capitalului economic sau tehnic sau a mâinii de lucru;
aceste bariei fiind constituite din economii de scală ( care provin din
creşterea foarte mare a volumului producţiei, respectiv scăderea
costurilor pe unitate), promovarea unor reglementări juridice foarte
riguroase referitoare la mişcarea producătorilor; existenţa
monopolurilor, a oligopolurilor; intervenţionismul statal – toate aceste
fenomene generând rigiditate a pieţei;
 Lipsa de transparenţă ( mai corect spus apariţia nontransparenţei)
manifestată prin apariţia secretului comercial, menit să protejeze
interesele comerciale ale firmei.
 CAPITOLUL 10 UNITĂŢILE ECONOMICE

10.1. Întreprinderea economică

Întreprinderea, conform profesorului Fr. Perroux este „ o formă de producţie

care, dispunând de un anumit patrimoniu combină preţurile diferiţilor factori de
producţie şi aduce, prin agenţii distincţi de proprietarii de firmă spre vânzare un bun
sau serviciu de piaţă pentru obţinerea prin diferenţa între 2 preţuri cel mai mare venit
monetar posibil”

10.2. Tipologia unităţilor de producţie

În raport cu locul ocupat în structura organizatorică şi complexitatea

funcţiilor îndeplinite, unităţile economice se împart:
o Verigi primare de producţie, caracterizate prin unitate tehnologică,
teritorială, care îmbracă forme variate (sectoare, secţii, ateliere, etc.);
o Verigi primare ale conducerii şi organizării economiei sub forma de
firme care îndeplinesc pe lângă funcţii tehnologice şi funcţii
comerciale, de personal, financiare;
o Verigi intermediare sub formă de carteluri, trusturi, concerne, companii
holding, ca înţelegeri între mai multe firme independente, care produc
aceleaşi mărfuri în legătură cu: zona geografică de acţiune,
aprovizionare, desfacere, nivelul producţiei, preţul de desfacere, etc.

În funcţie de sectorul în care îşi desfăşoară activitatea acestea pot aparţine:

 Sectorului primar – agricultura, silvicultura, industria minieră;
 Sectorului secundar – industriile prelucrătoare şi construcţiile
 Sectorului terţiar – transport, comerţ, servicii bancare, financiar-
contabile, management, marketing, etc.

După mărimea cifrei de afaceri:

 Firme mici;
 Firme mijlocii;
 Firme mari.

După dimensiunile spaţiului geografic în care-şi desfăşoară activitatea

economică, de aprovizionare şi desfacere:
 Firme de interes local;
 Firme de interes zonal;
 Firme de interes naţional;
 Firme de interes internaţional.

După forma de proprietate şi nivelul de socializare

 Firme privat – individuale;
 Firme privat – asociative cooperatiste;
 Societăţi comerciale privat – asociative pe acţiuni;
 Regii autonome ale statului.
 Între toate aceste forme de firme, societăţile pe acţiuni se departajează prin
caracteristicile lor, caracteristici care sunt avantaje majore în favoarea acestora în
relaţie cu celelalte societăţi comerciale, după cum urmează:
 De cele mai multe ori răspunderea este limitată la numărul acţiunilor
pe care le deţine fiecare asociat;
 Există posibilitatea de a atrage capitaluri mici prin vânzare de acţiuni;
 Realizează separarea funcţiei manageriale de cea de proprietate, astfel
se asigură o conducere eficientă a firmei;
 Au o mare stabilitate şi capacitate de a lupta cu concurenţa;

În conformitate cu legislaţia românească, Legea 31 din 1990, republicată în

anul 2003, în economia românească formele pe care le poate lua o societate
comercială sunt:
o Societăţi în nume colectiv – în acest caz obligaţiile sunt garantate cu
patrimoniul social constituit, cu răspunderea nelimitată a acţionarilor;
o Societăţi în comandită simplă – obligaţiile acestora sunt garantate cu
patrimoniul social, cu răspundere nelimitată şi solidară a asociaţilor
comanditaţi (conducătorii firmei) în timp ce comanditarii (posesorii
obişnuiţi ai capitalului sub formă de acţiuni şi obligaţiuni) răspund
până la concurenţa aportului lor;
o Societăţi în comandită pe acţiuni - În cazul acestora capitalul este
împărţit pe acţiuni, obligaţiile sunt garantate cu patrimoniul social şi
răspundere nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi, iar
comanditarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor;
o Societăţi pe acţiuni – Obligaţiile sunt garantate cu capitalul social,
acţionarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor;
o Societăţi cu răspundere limitată – obligaţiile sunt garantate cu
patrimoniul social, asociaţii sunt obligaţi la plata părţilor sociale.

10.3. Factorii de producţie. Concept şi tipologie

Veriga primară a sistemului organizaţional economic este firma.

Aici sunt create bunurile materiale şi serviciile destinate consumului societăţii
şi principalele categorii de venituri derivate din utilizarea factorilor de producţie.
În literatura clasică au fost menţionaţi trei factori fundamentali de producţie :
o Capitalul;
o Munca;
o Pământul.

În cadrul producţiei moderne care este puternic influenţată de progresul

ştiinţifico-tehnic a determinat includerea informaţiei între factorii principali de
producţie (fiind aşezată pe primul loc în economia contemporană), având un rol
determinant în iniţierea, fundamentarea deciziei economice, dar şi în procesul de
asimilare, execuţie şi finalizare a ei.
Informaţia îmbracă o mare varietate de forme : tehnică, aplicativă, economică,
tehnico-economică, socială, psihosocială, cu cele trei tipuri de bază: fundamentală,
aplicativă şi de dezvoltare.
O clasificare a informaţiilor ajunge la o nominalizare a acestora pe domenii şi
forme de manifestare.
  Informaţii despre piaţă, despre aprovizionare şi desfacere, a
raporturilor dintre cerere şi ofertă, a capacităţii de absorbţie a pieţei;
 Informaţii de natură productivă aferentă mai multor domenii de
producţie cum sunt cele legate de perfecţionarea capitalului fix, de
utilizarea de noi materii prime, de organizarea şi conducerea proceselor
tehnico-economice, de utilizarea tehnicii de calcul şi a informaticii în
prelucrarea automată a datelor;
 Utilizarea informaţiei în formarea şi perfecţionarea forţei de muncă;
 Informaţii despre integrarea firmei în sistemul de relaţii economice la
nivel micro sau macroeconomic.

Capitalul este cel de-al doilea factor de producţie fără de care activitatea
economică nu se poate desfăşura.
În esenţa sa profundă capitalul este un bun material care poate fi evaluat în
unităţi monetare (situaţie în care se numeşte capital real), dar şi prin apartenenţa sa
nematerială având denumirea de capital nominal.
Capitalul real mai poartă denumirea de capital tehnic şi îmbracă următoarele
forme principale:
 Capital fix – care participă la mai multe procese de producţie şi în
cadrul cărora se consumă şi se transformă materiile prime, materialele
în produse finite care devin mărfuri. În structura sa materială acest
capital ia forma construcţiilor, utilajelor, instalaţiilor , etc.
 Capital circulant – care se transformă în timpul procesului de
producţie, parcurgând un singur proces de producţie. În acest caz avem
de a face cu materii prime, materiale, stocuri, energie, etc.
 Capital nominal – capitalul tehnic poate intra în consum în forma sa
imaterială ca fiind un ansamblu de valori care asigură
întreprinzătorului, în timp, obţinerea de surse de venituri.

Capitalul nominal îl regăsim în două ipostaze:

1. Capital juridic – ca drept de proprietate asupra bunurilor, prin care
titularul lor poate dispune de toate serviciile (venituri băneşti sau în
natură) furnizate de bunurile care formează obiectul de drept
2. Capital contabil – ca un ansamblu de valori monetare. Acesta este
capitalul tehnic care se depreciază în timp prin amortizare.

Activitatea economică în desfăşurarea ei dă naştere la două serii de fluxuri :

fluxuri reale şi fluxuri monetare.
Fluxurile reale provin din cele două mari sectoare ale producţiei ( bunuri de
consum şi cel producător al bunurilor productive).
Fluxurile monetare apar ca o dedublare a activităţii de producţie, determină
existenţa şi apariţia veniturilor, venituri care asigură o nouă reluare a activităţii de
producţie.

Munca este un factor activ de producţie, ea este cea care pune în mişcare
capitalul şi determină eficienţa utilizării lui. În acelaşi timp munca este un fenomen
social economic ale cărui trăsături sunt puse în următoarele aspecte:
 Ca fenomen social presupune contactul permanent între oameni
care cooperează în cadrul diviziunii muncii şi participă la
repartiţia veniturilor;
  Ca fenomen economic, munca este un mijloc indispensabil de
satisfacere a nevoilor personale şi sociale ale oamenilor.

Factorii naturali au un rol important în activitatea economică într-o mare

varietate de forme. Dintre aceştia amintim Solul cu rolul său de factor de producţie
fundamental, subsolul ca furnizor al celor mai importante materii prime, clima cu
influenţele pe care aceasta le produce, formele de relief şi reţeaua de ape care
condiţionează natura şi localizarea activităţilor economice.

10.4. Patrimoniul firmei de afaceri

Firma este un centru de decizie. Ea include pentru întreprinzător şi motivaţia

obţinerii unui câştig bănesc mai mare.
Firma presupune existenţa unui patrimoniu unitar în formă de activ –
construcţii echipamente stocuri, creanţe pe termen lung şi termen scurt – dar şi sub
formă de pasiv sub formă de capital social, rezerve, datorii, etc.
O firmă se comportă în cele mai multe dintre situaţii ca şi o instituţie.
În cadrul firmei proprietarul capitalului este întreprinzătorul activităţii
economice. El este cel care dirijează activitatea şi decide asupra mijloacelor sale de
producţie. Cu toate acestea, în marile întreprinderi puterea de decizie a
întreprinzătorului este eterogenă, aceasta manifestând o restrângere înaintea
managementului tehnocraţilor.
În marile întreprinderi există tendinţa ca o parte din putere să scape
capitalului, datorită influenţelor tehnologice tot mai complicate şi mai exigente.
Libertatea de acţiune a întreprinzătorului este limitată când ea contravine
înviorării firmei (internă pe baza resurselor interne sau externă pe baza grupurilor de
firme cu care se poate uni).

10.5. Mărimea firmei

Mărimea, funcţiile şi locul diferitelor firme de bază şi intermediare sunt

determinate de o serie de factori generali (gradul de dezvoltare a forţelor de producţie,
nivelul de dezvoltare a diviziunii muncii, raportul între factorii intensivi şi cei
extensivi, dimensiunile şi forţa economiei naţionale, structurile mecanismului
economic, etc.).
Tendinţa generală este cea de creştere a concentrării şi centralizării producţiei
care are ca drept rezultat o sporire a dimensiunilor verigilor de bază şi intermediare,
după cum urmează:
 Tendinţa concentrării funcţiilor tehnologice şi de organizare a
producţiei şi a muncii la nivelul verigilor de bază;
 Tendinţa de deplasare a unor funcţii şi atribuţii ale unităţilor de bază
către domeniul cercetării şi dezvoltării, aprovizionării şi desfacerii,
finanţelor, informaţiei şi prelucrării datelor spre verigile intermediare;
În aprecierea dimensiunilor necesare firmelor de afaceri trebuie avut în
vedere , alături de criteriile principale (eficienţa economică, venituri cât mai mari,
etc.) şi dimensiunile economiei naţionale şi specificul unor ramuri industriale care
impun o anumită dimensiune funcţională.
Mărimea unităţilor economice este strâns legată şi de factorii tehnologici, care
au un rol direct asupra ofertei prin reducerea costurilor de fabricaţie. Dintre factorii
tehnologici amintim:
  Natura proceselor implicate în producţie. În multe cazuri tehnologia
este cea care determină scara unităţii de producţie (combinatele
siderurgice sau rafinăriile de petrol impun unităţi de dimensiuni foarte
mari);
 Tendinţele în evoluţie diviziunii muncii. Cu cât sistemele de producţie
sunt mai specializate cu atât întreprinderea este mai mare.

Factorii pieţei sunt iarăşi importanţi în stabilirea mărimii întreprinderii – o

firmă prestatoare de servicii va fi, de obicei, mică.
În funcţie de mărimea unităţilor economice se obţin şi economiile de scară
care pot fi clasificate în două categorii: economii interne şi economii externe.
Economiile interne sunt cele care apar în interiorul firmei şi care se pot
clasifica astfel:
o Economii tehnice – rezultate din extinderea specializării, a
automatizării şi computerizării;
o Economii administrative – decurg prin producţia la scară mare şi din
specializarea managerilor;
o Economii financiare – rezultate din creşterea în bonitate a firmelor
mari care procură cu uşurinţă capital bănesc;
o Economii de marketing – în primul rând datorită mărcilor confirmate şi
afirmate pe piaţă, dar şi prin activitatea complexă de optimizare a
distribuţiei (cheltuielile de distribuţie nu cresc proporţional cu volumul
mărfurilor distribuite);
o Economii de cercetare – firmele de scară mare îşi permit să aibă
departamente de cercetare, reuşind pe baza acestora diversificarea
produselor şi creşterea calităţii acestora înaintea concurenţei.

Economiile de scară externe se referă la aranjamente favorabile încheiate cu

autorităţile locale în ceea ce priveşte facilităţile privitoare la clădiri, alimentare cu
utilităţi, oferte de bunuri şi servicii din partea întreprinzătorilor locali, ofertă de forţă
de muncă. Din exteriorul firmei se obţin economii de scară:
 Economii tehnice externe;
 Economii administrative, financiare şi de marketing;
 Economii de instruire şi de cercetare.

Pierderile de scară sunt posibile şi se datorează dimensiunilor firmei,

producţiei :
 Cresc problemele terţiare ale distribuţiei şi plasamentului;
 Cresc cheltuielile de marketing ( reclama, etc.);
 Relaţiile dintre management şi angajaţi devin tot mai impersonale
 Actul de decizie devine tot mai procedural şi mai dificil de luat;
 Adaptarea la piaţă este tot mai grea.
 CAPITOLUL 11 FOLOSIREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

11.1. Funcţiile de producţie

Combinarea factorilor de producţie este determinată în primul rând de

caracterul limitat al acestora, în raport cu creşterea şi diversificarea trebuinţelor
omeneşti.
În al doilea rând este determinată de posibilităţile pe care le oferă progresul
tehnico-ştiinţific şi de schimbările produse de dinamica şi structura informaţiei
tehnologice.
În al treilea rând această combinare este posibilă datorită divizibilităţii şi
adaptării lor în procesul de utilizare (divizibilitate, adaptabilitate, complementaritate
şi substituibilitatea acestora).
Combinarea factorilor de producţie este expresia a două laturi proprii oricărei
activităţi : cea tehnică şi cea economică. Latura tehnică este legată de necesitatea
asigurării procesului de producţie cu anumite utilaje, cu o anumită categorie de forţă
de muncă, de o anume calificare, etc. Latura economică este legată de nevoia
atingerii costurilor de producţie minime şi a profiturilor maxime.
Combinarea factorilor de producţie apare în primul rând în stadiul execuţiei
programului de producţie, opţiunile între diversele forme de combinări pun în
evidenţă stabilirea mai multor planuri de producţie, determinate totuşi prin aspectele
esenţiale ale pieţei produsului.
Combinarea factorilor de producţie, totuşi, se referă în principal la aspectele
tehnice ale ei, înţelegând prin aceasta operaţiunea permanentă a întreprinzătorului de
a dispune asupra proporţiilor tehnice eficiente a diverşilor factori necesari în
activitatea sa. Aceasta este făcută de către întreprinzător care dispune asupra
proporţiilor tehnice eficiente a diverşilor factori de care are nevoie în activitatea pe
care o desfăşoară.

Funcţiile de producţie exprimă relaţia dintre cantitatea de factori care sunt

utilizaţi de firmă şi cantitatea de produse obţinute
Combinarea factorilor de producţie este marcată de acţiunea legii generale a
proporţiilor care exprimă legăturile dintre modificările ce au loc în proporţiile de
combinare a factorilor de producţie şi rezultatele obţinute; evidenţiază raporturile
dintre nivelul costurilor şi cel al veniturilor.
Legea generală a proporţiilor are trei forme de manifestare:
 Legea creşterii veniturilor – atunci când factorii de producţie sunt
combinaţi în mod optim;
 Legea veniturilor constante – dacă se menţine un echilibru în
combinarea factorilor;
 Legea diminuării veniturilor – dacă de creează disproporţii în
combinarea factorilor.

Întreprinzătorul îşi pune amprenta asupra combinării şi utilizării factorilor şi

prin rolul său asupra pieţei factorilor şi produselor.
 11.2. Substituirea factorilor de producţie

Factorii de producţie prezintă o anumită mobilitate prin care aceştia se pot

transferă de la un tip de utilizare la altul, consecinţă directă a mobilităţii structurii
economiei.
Mobilitatea factorilor de producţie este accelerată şi favorizată de progresul
tehnico-ştiinţific şi se manifestă prin:
o Mobilitatea capitalurilor;
o Mobilitatea forţei de muncă;
o Mobilitatea informaţiei, etc.

Intensitatea mobilităţii este dată de capacitatea de asimilare şi adaptare a

firmelor, în particulare şi a economiei, în general, a progresului tehnic şi
informaţional.
Substituibilitatea este posibilitatea de înlocuire a o cantitate dintr-un factor de
producţie cu o cantitate dată dintr-un alt factor de producţie, sau între componentele
aceluiaşi factor, în anumite proporţii şi între anumite limite ( de exemplu înlocuirea
capitalului propriu cu capital împrumutat, înlocuirea unei surse energetice cu alta,
etc.).
Limitele substituirii sunt reale, tehnice şi economice, pentru că ea nu trebuie să
atenteze la calitatea şi utilitatea produsului.
Oportunitatea substituirii factorilor de producţie este dată de rezultatele
analizei comparative a indicatorilor de referinţă în mai multe ipostaze ( compararea
productivităţii medii, compararea productivităţii marginale în două situaţii posibile de
producţie, etc.).

11.3. Limitele combinării

Teoretic, există un număr mare de combinaţii de factori. Cu toate acestea

numărul de posibilităţi aflat la îndemâna producătorilor este destul de restrâns.
În practică sunt întâlnite mai multe feluri de randamente:
 Randamente constante – când unei creşteri de producţie îi corespunde
o creştere corespunzătoare (proporţională) a factorilor;
 Randamente pe scară crescătoare – la creşterea volumului producţiei
cu o creştere neproporţionale a cantităţii prodfactorilor ( dublarea
producţiei nu înseamnă neapărat dublarea resurselor alocate, dar
creşterea lor);
 Randamente pe scară descrescătoare – presupun o mărire a volumului
producţiei cu o creştere neproporţională a prodfactorilor ( la o dublare
a producţiei îi corespunde mai mult decât dublul creşterii acestor
factori).

Concluzia care se desprinde este aceea că în acest domeniu acţionează o lege

economică, care se numeşte legea economică a randamentelor neproporţionale al
cărui conţinut se defineşte prin relaţia care există între volumul producţiei şi
schimbările factorilor de producţie care sunt utilizaţi şi combinaţi pentru a putea
obţine un anumit rezultat economic.
De asemenea, nu se poate face abstracţie nici de legea randamentelor
marginale descrescânde care constă în aceea că luând în calcul factor variabil şi un
factor fix, se constată că mărirea factorului variabil duce la o creştere marginală a
producţiei totale care atinge un punct de maxim, ca mai apoi să înregistreze o scădere
a sporului marginal, pentru ca mai apoi să devină negativ.
 CAPITOLUL 12 FORŢA DE MUNCĂ. SALARIUL

12.1.Piaţa forţei de muncă

Piaţa forţei de muncă se caracterizează prin confruntarea cererii şi ofertei de

muncă.
Cererea de muncă este volumul total de muncă necesar activităţii dintr-o ţară
într-o anumită perioadă de timp şi se exprimă de obicei prin numărul locurilor de
muncă.
La nivelul firmelor cererea de muncă este cantitatea de servicii de un anumit
fel pe care un întreprinzător este dispus să le cumpere la un anumit nivel al salariului.
Oferta de muncă este volumul total de muncă care poate fi depus de populaţia
activă a unei ţări într-o perioadă dată. La nivelul unei firme reprezintă cantitatea de
servicii de un anumit gen pe care lucrătorii sunt capabili şi disponibili să le furnizeze
la o anumită cotă a salariului.
În societatea contemporană asistăm la unirea salariaţilor şi la apariţia
posibilităţii desfăşurării acţiunilor comune prin acţiunile sindicatelor.
Sindicatele sunt în măsură, la această oră să influenţeze decisiv piaţa forţei de
muncă prin îmbunătăţirea globală a situaţiei membrilor de sindicat prin stabilirea
mărimii şi evoluţiei salariilor şi asigurarea ocupării mâinii de lucru, dar şi alte
obiective cum sunt supravegherea raporturilor dintre muncitori şi patroni, interzicerea
orelor suplimentare, controlul introducerii inovaţiilor tehnice, etc.
Sindicatele au la dispoziţie o serie de mijloace de acţiune, dintre care acţiunea
clasică o reprezintă greva, dar şi acţiuni care determină apărarea întreprinderii.
Formarea sindicatelor muncitoreşti a determinat şi înfiinţarea uniunilor
patronale.
Uniunile patronale urmăresc asigurarea necesarului de mână de lucru în
condiţiile unor rate cât mai avantajoase ale salariului. Pentru aceasta sunt utilizate o
serie de acţiuni : sporirea ofertei de mână de lucru nesindicalizată, practicarea de
discriminări salariale, etc.
Cu toate acestea în ultima perioadă de timp se constată o cooperare între cele
două forme de asocieri legate de forţa de muncă, care periodic sub asistenţa statului
încheie contracte colective de muncă la nivel de ramuri economice sau la nivelul
asociaţiilor patronale.

Oferta de muncă existentă la un moment dat pe piaţă depinde, în mod

obiectiv, de anumiţi factori economici şi extraeconomici cum sunt:
 Mărimea populaţiei;
 Ponderea populaţiei active în cadrul populaţiei totale;
 Numărul de ore de muncă săptămânale prevăzute în legislaţia muncii;
 Nivelul de calificare şi instruire a muncitorilor, intensitatea cu care
aceştia muncesc.

Caracteristicile ofertei de muncă sunt următoarele:

 Este imposibil de separat de persoana care este autorul ei, este parte din
felul său de a fi şi face parte din viaţa sa;
 Se formează în timp (uneori timp îndelungat) şi este supusă principiilor
economiei de piaţă şi legilor demografiei;
  Reprezintă rezultatul unor numeroase considerente care formează
ansamblul personalităţii lucrătorului;
 Are un caracter mult mai diversificat decât oferta de mărfuri, prin
urmare este foarte greu, dacă nu imposibil pentru stabilirea unui preţ
unic;
 Este mult mai puţin mobilă şi mult mai puţin sensibilă la modificările
de preţ;
 Nu poate fi conservată şi are un anumit grad de perisabilitate, trebuie
consumată imediat pentru a nu fi pierdută.
 Este principala sursă de venit a lucrătorilor (dacă nu singura) – prin
urmare este o ofertă „forţată” de nivelul trebuinţelor şi necesităţilor
muncitorilor;
 Într-o anumită măsură ţine cont de ceea ce îndeobşte se numeşte
„costul muncii” – remunerarea necesară pentru crearea forţei de
muncă;

Oferta de muncă prezintă anumite elemente de specificitate.

Oferta de muncă începe de la un salariu egal cu nivelul de subzistenţă a
salariatului ( dată de utilitatea muncii sale, de penibilitatea ei, etc.) la care se adaugă
anumite elemente cum sunt natura muncii, securitatea muncii, gradul de independenţă
oferit, etc.
Dacă salariul depăşeşte limita minimă creşte oferta de muncă, dar de la un
anumit nivel creşterea salariului va determina reducerea forţei de muncă deoarece
apare dorinţa lucrătorilor de a se odihni. În cazul reducerii salariului va apărea o
creştere a ofertei de muncă deoarece muncitorii vor dori să-şi păstreze nivelul de trai
cu care s-au obişnuit.
Prin urmare se poate face aprecierea că, în cazul curbei forţei de muncă,
evoluţia acesteia este atipică.

Cererea de muncă se formează sub impactul mai multor factori dintre care
se consideră că cei mai importanţi sunt următorii:
 Mărimea salariilor;
 Nivelul preţurilor de desfacere a mărfurilor firmei angajatoare;
 Nivelul productivităţii marginale fizice a muncii;
 Nivelul productivităţii marginale valorice a muncii;
 Condiţiile generale ale activităţii economice.

Cererea de muncă este mai mult sau mai puţin elastică în raport cu rata
salariului; ea depinde de condiţiile tehnice a producţiei, dar şi de elasticitatea cererii
produselor create prin intermediul acestei munci.
În aceste condiţii există situaţii în care modificarea salariilor nu atrage după
sine influenţarea cererii de forţă de muncă. Dintre aceste situaţii putem aminti:
 Cazul în care obiectivele prioritare nu sunt legate de maximizarea
profitului pe termen scurt – motive de securitate, asigurarea unor
profituri mici , da sigure, etc.
 Echipamentul de producţie poate determina o rigidizare a curbei forţei
de muncă – în situaţiile în care investiţiile noi ar fi prea scumpe sau
mărirea producţiei ar determina combinaţii noi ale muncii şi
capitalului, etc.;
  Cererea de muncă este discontinuă, caz în care productivitatea
marginală a muncii se situează în anumite limite în care salariul se
poate modifica, fără a afecta ocuparea forţei de muncă.

Productivitatea marginală fizică a muncii exprimă sporul de producţie

obţinut ca urmare a folosirii unei unităţi adiţionale de muncă faţă de situaţia iniţială.
Productivitatea marginală valorică a muncii este sporul de venit însuşit din
vânzarea pe piaţă a producţiei suplimentare creată cu ajutorul unei unităţi adiţionale
de muncă; este venitul marginal ca urmare a angajării de către firmă a unei unităţi
suplimentare de forţă de muncă.

12.2. Salariul

Salariul definit ca remunerare a salariatului reprezintă preţul serviciilor

furnizate de către acesta, respectiv preţul muncii. Condiţia care se pune este ca
persoanele care beneficiază de salariu ca preţ al muncii să nu aibă calitatea de
întreprinzător, indiferent dacă acestea muncesc într-o întreprindere privată sau
publică.
Salariul îmbracă două forme: salariul nominal şi salariul real.
Salariul nominal este suma de bani pe care angajatul o primeşte ca preţ al
muncii depuse.
Salariul real exprimă cantitatea de bunuri şi servicii pe care salariatul şi le
poate procura cu ajutorul salariului nominal. În acest caz un rol foarte important îl
joacă nivelul preţurilor bunurilor li tarifelor serviciilor pe care acesta şi le poate
procura cu ajutorul salariului nominal.
Salariul real reprezintă forţa de cumpărare a salariului nominal. Fluctuaţiile
preţurilor influenţează nivelul salariului real.
Rata salariului este preţul unităţii de muncă ( zi, oră, etc.). rata salariului
prezintă diferenţe în funcţie de calităţile profesionale ale lucrătorilor şi mărimea,
importanţa (categoria) întreprinderii sau instituţiei unde lucrătorul este angajat.

În funcţie de originea veniturilor lucrătorilor de distinge salariul direct şi

salariul social.
Salariul direct (sau de randament) este legat în mod direct de participarea
lucrătorilor la procesul de producţie şi măsoară contribuţia productivă a salariaţilor.
Acest salariu este de cele mai multe ori un salariu individual.
Salariul social ( sau indirect) este independent de activitatea lucrătorilor şi ia
în considerare persoana umană, situaţia familială şi situaţia socială a acestuia.
În salariul social sunt incluse alocaţiile familiale, alocaţiile prenatale,
maternale, prestaţiile de securitate socială – asigurările de boală, diverse vărsăminte
pentru concediile plătite şi pentru pensii, etc.
În funcţie de direcţia din care este abordat salariul, al celui care-l primeşte sau
a celui care-l plăteşte pot apărea următoarele situaţii:
Salariul – cost al mâinii de muncă este cel plătit de patron şi cuprinde:
 Salariul direct ( sau de randament) la care se pot adăuga premii sau
diverse avantaje (în bani sau natură) care se pot acorda individual sau
în colectiv şi care se acordă în mod regulat;
 Indemnizaţiile de concediu şi gratificaţiile de sfârşit de an sau cu
ocazia diverselor sărbători;
 Taxele legate de salarii şi toate sumele asimilate acestora;
  Cotizaţiile sociale vărsate sub forma impozitelor şi taxelor pentru
finanţarea fondurilor bugetare de asistenţă socială sau de sănătate;
 Alte sarcini asumate benevol de întreprindere;
 Cheltuieli cu formarea profesională a personalului;
 Avantaje în natură acordate individual sau colectiv ( cantină, servicii
sociale pentru familia angajatului, servicii medicale, instalaţii şi
echipament sportiv, etc.)

Salariul – venit este salariul net al acestuia şi cuprinde salariul social şi

salariul direct din care s-au prelevat reţinerile legale legate de această formă de venit.
Salariul – venit reprezintă venitul disponibil al muncitorului.

În funcţie de modul de salarizare vom putea observa că salariul poate lua

formele salariului pe unitatea de timp sau a salariului cu bucata.
Aparent diferite, cele două forme sunt foarte legate între ele. Salariul pe
unitatea de timp presupune obţinerea unei anumite cantităţi de bunuri şi servicii pe
când salariul cu bucata presupune obţinerea unei anumite cantităţi de produs.

Salariul individual este cel care se acordă lucrătorului, în mod direct, după
efortul şi randamentul lui.
Salariul colectiv este cel care se plăteşte unui colectiv de lucrători pentru
creşterea responsabilităţii acestora, dar şi a solidarităţii şi a spiritului de echipă.

Determinarea mărimii salariului este o problemă care se rezolvă în

modalităţi şi forme diferite . prin confruntarea dintre cererea şi oferta de muncă, prin
negocieri colective sau prin decizii administrative ale statului.
Modul de determinare a salariului depinde de mai mulţi factori, dar cel mai
important rol revine pieţei forţei de muncă şi caracteristicilor sale. Acolo unde există
pieţe cu concurenţă perfectă, acolo unde există un număr mare de ofertanţi şi
cumpărători mărimea salariului se va realiza prin întâlnirea cererii ofertei de muncă cu
a cererii.
Limita inferioară a salariului va fi determinată de costul de subzistenţă a forţei
de muncă. Aceasta poate fi stabilită instituţional de către stat (ca un salariu minim
obligatoriu), fie social prin raportarea la firme reprezentative.
Limita superioară a salariului est determinată de productivitatea marginală a
muncii.
Între aceste două limite există posibilitatea de stabilire a unor rate diferite ale
salariului caracterizate printr-o anumită nedeterminare şi unde se confruntă
rezistenţele şi concesiile subiecţilor acestei confruntări.
Dacă analizăm situaţia şi din punctul de vedere al forţei de muncă vom putea
observa că şi aici există anumite nedeterminări cauzate de :
o Refuzul salariaţilor de a lucra sub un anume nivel al salariului;
o Posibilitatea apariţiei dorinţei de venit sau de recreere, în funcţie de
mărimea salariului;
o Mobilitatea scăzută a factorului muncă;
o Politica sindicală.

Din punctul de vedere al cererii de muncă nedeterminarea poate fi cauzată de:

o Posibilităţile tehnice de substituire între muncă şi capital;
 o Diferitele combinaţii posibile între factorii de producţie, cauzate de
mărimea economiilor şi a investiţiilor;
o Previziunile legate de conjunctura pieţei şi a condiţiilor economice
generale;

În cazul condiţiilor de monopol oferta de muncă este făcută de sindicate, fapt

care va urmări creştere a nivelului salariilor, dar, foarte probabil, va conduce la
scăderea numărului angajaţilor.
Determinarea practică a mărimii salariilor presupune negocieri colective între
sindicate şi patronate care se finalizează cu încheierea contractelor colective de muncă
( acorduri încheiate în legătură cu nivelul salariilor şi al condiţiilor de muncă).
Contractele colective de muncă sunt, de cele mai multe ori însoţite de o procedură de
reglementare a conflictelor de muncă, proceduri de conciliere şi de arbitraj, care
asigură părţii interesate o variantă paşnică de reglementare a dezacordurilor dintre ele.
În paralel cu influenţa sindicatelor muncitoreşti şi patronale se extinde şi
presiunea statului care sub presiunea maselor de muncitori poate adopta pachete
legislative care să le apere interesele. Principalele forme prin care se poate manifesta
intervenţia statului sunt:
o Statul poate fixa condiţiile de exercitare a muncii – durata săptămânii
de muncă, durata concediilor, reguli pentru angajatori legate de
condiţii de igienă şi securitate, etc.;
o Statul poate interveni asupra condiţiilor de remunerare a muncii;
o Statul realizează arbitrajul în cazul unor diferende apărute între
sindicate şi patronate.

Politicile naţionale salariale apar ca şi o componentă a politicii veniturilor, ele

cunosc o specificitate de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. Indiferent de
amploarea şi intensitatea lor, politicile salariale trebuie să ţină seama de următoarele
aspecte:
o Capacitatea firmelor de a suporta sarcinile salariale care grevează
costurile de producţie;
o Raportul de schimb cu firmele din străinătate şi de capacitatea firmelor
naţionale de a înfrunta concurenţa internaţională;
o Raportul dintre nivelele salariilor şi nivelul preţurilor, în condiţiile în
care salariul este o parte însemnată a venitului naţional disponibil;
o Salvgardarea intereselor publice faţă de conflictele care pot apărea
între sindicate şi patronate.

Forţa de muncă nu este omogenă, contribuţia sa la crearea plusvalorii este

diferită, prin urmare este normal ca nivelul salariilor să fie diferit de la un individ la
altul, în funcţie de o serie de factori, cum sunt: grade diferite de calificare, grade
diferite de dificultate a activităţilor, preferinţele indivizilor pentru o anumită profesie
sau un anumit loc de muncă, tipul şi caracteristicile pieţei forţei de muncă, prevederile
legale aflate în vigoare, etc.
Mărimea salariului a cunoscut o tendinţă generală de creştere ca urmare a
creşterii cheltuielilor de formare a forţei de muncă, datorită creşterii productivităţii
muncii.
Cu toate aceste a se manifestă şi o tendinţă de egalizare a salariilor datorită a
ridicării complexităţii medii a muncii, egalizarea condiţiilor de piaţă, etc.
 CAPITOLUL 13 COSTURILE DE PRODUCŢIE

13.1. Abordare conceptuală

Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate de către

firmele producătoare corespunzătoare consumului de factori de producţie, pentru
producerea şi desfacerea mărfurilor.
Costul de producţie este o parte a valorii mărfurilor care se autonomizează şi
care trebuie recuperată permanent pentru asigurarea condiţiilor reluării ciclului
producţiei la acelaşi nivel.
Costurile de producţie reprezintă un important indicator economic care
permite cunoaşterea cheltuielilor efectuate de către o anumită firmă, fapt care îi va
permite să ia cele mai corecte şi mai oportune măsuri pentru reducerea acestor costuri,
fără a afecta nivelul calitativ al producţiei.
Prin compararea permanentă a costurilor şi veniturilor unei firme se poate
face o apreciere completă şi corectă a eficienţei activităţii desfăşurate de firmă.
Costurile de producţie reprezintă un indicator care serveşte, de asemenea, la
stabilirea dimensiunilor unei firme, a volumului şi structurii producţiei.
Această categorie economică a ajuns să cunoască o extindere a sferei sale de
aplicabilitate : costul timpului, costul informaţiei, costul ştiinţei, costul ecologic,
costul instruirii şi a ideilor, costul sănătăţii publice, costul tranziţiei, etc.
O altă orientare actuală este studierea costului producţiei în contextul
legăturilor şi interdependenţelor dintre ramuri, subramuri economice, pornind de la
premisa că ceea ce în unele cazuri preţuri de vânzare, constituie costuri de achiziţie în
alte situaţii.
Studierea costurilor de producţie ia în calcul şi relaţiile economice dintre state
care creează premisele promovării progresului tehnic şi a reducerii consumului de
factori de producţie pe unitate de efect util, asigurând apropierea sub aspectul
înzestrării tehnice a firmelor din diferite ţări.

13.2. Tipologia costurilor de producţie

În ţările cu economie de piaţă se utilizează mai multe categorii de costuri care

privite în interdependenţa lor, formează tipologia costurilor de producţie.
Fiecare dintre aceste exprimă o anumită mărime a acestui indicator şi are un
conţinut foarte bine determinat.

Din punctul de vedere al volumului producţiei la care se referă distingem:

 Costul global – reprezentat de ansamblul costurilor unui anumit volum

dat al producţiei. Se mai numeşte costul întregii producţii;
  Costul unitar – se exprimă ca şi o valoare medie, deşi în realitate
variază de la un produs la altul şi de la o perioadă la alta.

În funcţie de variaţia costului în raport cu modificarea volumului de producţie

vom avea următoarele aspecte:
 Costuri fixe – care pe termen scurt rămân neschimbate sau se modifică
foarte puţin (amortizarea capitalului fix, chirii, dobânzi la împrumuturi
bancare, salarii şi cheltuieli administrative, etc.)
 Costuri variabile – se modifică odată cu schimbarea volumului
producţiei, în acelaşi sens , dar nu şi în aceeaşi proporţie ( costuri
proporţionale – materii prime şi materiale sau neproporţionale care pot
fi la rândul lor progresive, degresive sau regresive)

În funcţie de randamentul factorilor de producţie, vom avea:

o Costuri liniare – dacă randamentul factorilor este constant
costurile variabile şi totale au o evoluţie liniară;
o Costuri crescătoare – când randamentul factorilor descrescător
costurile cresc mai rapid ca producţia;
o Costuri crescătoare lent – când randamentul factorilor este
descrescător costurile cresc mai încet ca producţia.

După gradul lor de omogenitate vom observa următoarele tipuri de costuri:

o Costuri simple – care se referă la un singur element primar;
o Costuri complexe – care grupează mai multe elemente de costuri
simple;
După purtătorul de cost avem:
o Costuri directe – care se pot identifica şi se pot măsura pe fiecare
produs în parte;
o Costuri indirecte – ocazionate de fabricarea întregii producţii ( acestea
se repartizează cu ajutorul unei chei de repartizare fiecărui produs în
parte);
În funcţie de structura consumului de factori de producţie avem:
o Costuri materiale – includ cheltuieli cu materiile prime şi materialele,
combustibili, energie, apă, amortizarea capitalului fix, etc.
o Costuri cu munca vie – cheltuieli cu salariile şi taxele şi obligaţiile
asimilate lor;

După natura activităţii desfăşurate, vom avea:

o Costuri productive – determinate de procesele de producţie;
o Costuri neproductive – generate de gestionarea necorespunzătoare a
factorilor de producţie;

Din punctul de vedere al momentului calculării costurilor, vom avea:

o Costuri previzionate ( sau manageriale) – sunt determinate anterior
desfăşurării procesului de producţie şi cuprinde cheltuielile de
producţie care sunt necesare ca fiind strict necesare realizării în bune
condiţii a acesteia;
 o Costul efectiv ( contabil sau postcalculat) – exprimă ansamblul
cheltuielilor efectuate cu producerea şi desfacerea unei mărfi care se
determină după ce producţia a fost efectuată.

Din punctul de vedere al dificultăţilor întâmpinate la identificarea costurilor

o Costuri explicite – care sunt generate de o serie de plăţi către furnizorii

de bunuri sau servicii, salariaţilor, etc. pe baza documentelor
justificative.
o Costuri implicite – care sunt expresia consumului de resurse sustrase
altor întrebuinţări şi care sunt utilizate pentru obţinerea producţiei;

Din punctul de vedere al celui care suportă costurile, vom avea:

o Costuri private - suportate de o anumită firmă pentru producerea unui
anumit bun sau serviciu;
o Cost social – care este suportat de societate ( poluarea mediului, etc.)

În teoria şi practica economică se utilizează şi alte categorii de costuri, dintre

care costul de oportunitate şi costul marginal prezintă o importanţă mai mare:
o Costul de oportunitate – este costul opţiunii pentru o anumită
alternativă în defavoarea alteia. Se exprimă în unităţi fizice de bunuri
materiale sau de servicii la care este necesar să se renunţe pentru a
produce sau pentru a achiziţiona un anumit bun;
o Costul marginal – este creşterea costului total în cazul în care volumul
producţiei sporeşte cu o unitate. Are semnificaţia celui mai ridicat nivel
de cost înregistrat de firmele care îşi desfăşoară activitatea în condiţiile
cele mai puţin favorabile datorită mediului natural, dar a căror produse
sunt absolut necesare pentru a putea satisface cererea de piaţă.

Una dintre noţiunile deosebit de importante legate de costuri este cea de

coeficient de elasticitate a costurilor în raport cu volumul producţiei, care exprimă cu
cât creşte sau scade costul global sau mediu atunci când volumul producţiei creşte sau
scade cu un procent.

13.3. Evoluţia costurilor

Costurile de producţie au un comportament diferit atât în raport cu volumul

producţiei, dar şi în legătură cu intervalul de timp la care se referă ( pe termen lung
sau pe termen scurt.
Prin termen scurt înţelegem intervalul de timp între limitele căruia nu sunt
posibile creşteri semnificative ale producţiei prin darea în folosinţă a unor noi
capacităţi de producţie şi nici influenţe cauzate de efecte pozitive ale dezvoltării
tehnico ştiinţifice de ansamblu. În această perioadă de timp o parte dintre costuri sunt
fixe iar altele au caracter variabil.
Funcţia de cost pe termen scurt scoate în evidenţă relaţiile dintre factorii care
influenţează nivelul costurilor şi mărime a costurilor, mai precis va trebui să arate
care sunt nivelurile minime ale costurilor pentru realizarea numitor nivele ale
producţiei.
Prin termen lung înţelegem intervalul de timp în care întreprinzătorul are
posibilitatea de a efectua investiţii, deci de a modifica în sensul măririi capacităţii de
producţie, prin urmare vor creşte costurile cu amortizarea capitalului fix, aceste
elemente de cost care au fost constante, devin variabile.
De asemenea, prin schimbarea metodelor de conducere şi administrare , de
management de tip nou şi performant o serie de alte costuri fixe au posibilitatea să
devină variabile, prin urmare vor avea repercursiuni asupra tuturor categoriilor de
costuri. Pe termen lung costul total poate fi definit ca şi o funcţie de dotarea tehnică
existentă şi apoi ca o funcţie de volumul producţiei.
Orice firmă este nevoită să-şi stabilească asemenea dimensiuni a producţiei
care să-i asigure costul mediu cel mai scăzut şi să obţină pe această cale economii de
scară. Economiile de scară pot fi de natură tehnică sau financiară.

13.4. Minimizarea costului de producţie

Costul de producţie nu este o mărime dată, el se modifică sub influenţa unor

factori cum sunt : volumul producţiei, modificările în preţurile factorilor de producţie,
schimbarea în dotarea tehnică, modul de organizare a producţiei, etc.
Minimizarea costurilor de producţie este deosebit de importantă, fiind impusă
de caracterul limitat al resurselor de materii prime şi de energie.
Reducerea costurilor de producţie reprezintă o cale importantă de sporire a
profitabilităţii, a rentabilităţii firmelor, element foarte important, chiar vital în sporirea
capacităţii concurenţiale a firmei.
Minimizarea costurilor pe unitate de produs este un proces complex care
vizează atât asigurarea unor factori de producţie la preţuri cât mai mici fără a neglija
calitatea acestora, dimensionarea optimă a firmei, reducerea costurilor în toate fazele
de producere a bunurilor economice.
Utilizarea cu eficienţă sporită a factorilor materiali conduce la reducerea
cheltuielilor materiale pe unitate de produs. Pentru aceasta este necesară reducerea
consumurilor specifice de materii prime, materiale , energie, etc., perfecţionarea
tehnologiilor de fabricaţie, reducerea pierderilor prin operaţii de manipulare şi
depozitare, ridicarea nivelului de calificare a forţei de muncă, etc.
O importanţă deosebită o reprezintă recuperarea materialelor care rezultă în
procesul de producţie şi valorificarea acestora, în cadrul aceluiaşi proces, sau prin
vânzarea acestora la firme specializate în reciclarea acestora.
Creşterea eficienţei factorului uman se exprimă prin creşterea productivităţii
muncii, care va contribui la reducerea ponderii cheltuielilor salariale în costul pe
unitate de produs datorită raportării acestora la un număr mai mare de produse.
 CAPITOLUL 14 PREŢURILE

14.1. Abordare conceptuală

Funcţionarea economiei de piaţă este strâns legată de existenţa şi funcţionarea

preţurilor.
Obiectivul activităţii agenţilor economici îl constituie producerea de bunuri şi
servicii destinate vânzării pe piaţă şi obţinerea unui profit din diferenţa dintre preţurile
practicate şi costurile înregistrate.
Preţurile trebuie să permită producătorilor recuperarea cheltuielilor de
producţie, a costurilor, şi să obţină un profit corespunzător, dar pe de altă parte
aceleaşi preţuri trebuie să fie acceptate de către cumpărători.
Ele, atunci când se referă la factori de producţie, îndeplinesc o funcţie
esenţială în repartizarea producţiei, iar funcţia preţurilor produselor constă, în esenţa
ei, în fixarea normelor şi organizarea producţiei.
Costul mărfurilor stă la baza formării preţurilor.
Adepţii concepţiei marginaliste consideră că cererea este cea care dictează
preţul, recunoscând totuşi rolul costurilor în formarea preţurilor, deci şi al ofertei, rol
indirect, prin caracterul limitat al factorilor de producţie.
Prezenţa obligatorie a existenţei concomitente a cererii şi a ofertei pe piaţă este
condiţia esenţială şi obligatorie de formare a preţurilor. Absenţa unuia dintre ele face
imposibilă apariţia preţurilor.
Preţul de piaţă nu poate fi decât rezultatul interacţiunii cererii cu oferta.

14.2. Categorii de preţuri

Atât teoria cât şi practica economică a ajuns să consacre o diversitate de

categorii, tipuri şi forme de preţuri.

După modul de formare

o Preţuri libere – cele care se formează în mod liber pe piaţă prin

interacţiunea dintre cerere şi ofertă;
o Preţuri administrate – preţuri stabilite de cel care are o poziţie de forţă
pe piaţă ( pot fi preţuri de monopol, private sau de stat, etc.).

După aria geografică

o Preţuri interne – care funcţionează pe o piaţă naţională istoriceşte

constituite, piaţă care are anumite condiţii concrete de funcţionare;
o Preţuri externe sau internaţionale – care se formează şi funcţionează pe
piaţa internaţională a bunurilor şi serviciilor;

Din punctul de vedere al modului de stabilire şi sferei de acţiune

 o Preţuri de piaţă – se formează şi funcţionează în cadrul schimburilor de
pe piaţă;
o Preţuri de transfer – preţurile la care circulă mărfurile în interiorul unei
corporaţii.

Din punctul de vedere al momentului fixării şi achitării lui

o Preţ la vedere – reprezintă preţul afişat;
o Preţuri la termen – Preţul stabilit pentru livrarea mărfurilor la o dată
ulterioară.

Din punctul de vedere al flexibilităţii avem:

o Preţuri flexibile – preţuri care se pot mişca uşor. Se referă într-o
proporţie mai mică la preţuri manufacturate;
o Preţuri inflexibile – preţuri care manifestă o anumită rigiditate, Se
referă la produse manufacturate.

Din punctul de vedere al momentului surprins în evoluţia lor

o Preţuri curente – preţurile reale practicate efectiv pe piaţă în

schimburile cotidiene de bunuri;
o Preţuri constante – sunt preţuri teoretice calculate luând în considerare
deprecierea puterii de cumpărare a monedei şi folosesc la calcularea
unor indicatori economici pentru punerea în evidenţă a variaţiilor
volumelor fizice ale bunurilor produse şi vândute într-un anumit
interval de timp;

Alte categorii de preţuri

o Preţul director – preţul acceptat de mai mulţi producători, fixat de unul

dintre ei;
o Preţuri limită – preţuri care fixează niveluri minime sau maxime,
practicate efectiv pe piaţă;
o Preţuri afişate – preţul format pe piaţa bursieră al bunurilor şi care
figurează deasupra cotaţiilor publicate în mod regulat în cadrul
acestora.

14.3. Formarea preţului de piaţă

Formarea preţurilor pe piaţă este rezultatul unui proces complex.

În condiţiile concurenţei perfecte preţurile prezintă anumite caracteristici în

legătură cu perioada la care se referă, dacă este o perioadă lungă sau este vorba de o
perioadă scurtă.
În cazul perioadelor scurte preţurile se caracterizează prin următoarele:
 Este un preţ unic pentru toţi agenţii economici;
 Este un preţ dat ce se impune agenţilor economici ca ceva exterior şi
independent de ei;
 Este un preţ de echilibru, rezultat al confruntării dintre cerere şi ofertă.
 În condiţiile unei concurenţe perfecte, orice firmă care doreşte maximizarea
profiturilor sale va mări producţia şi oferta până la punctul în care costul său marginal
va fi egal cu costul pieţei, adică va fi egal cu încasarea medie.

În condiţiile unei concurenţe imperfecte avem de a face cu monopol pur sau

cu monopol izolat.
Monopolul pur este situaţia în care piaţa ar permite unei singure firme să
obţină întregul venit al consumatorilor, oricare ar fi nivelul producţiei sale.
Monopolul izolat este singura formă de monopol posibilă în care firma
controlează un segment particular al pieţei.
În aceste situaţii preţurile sunt stabilite în interesul firmei, care va urmări
majorarea acestora până la limita suportabilităţii pieţei, având în vedere replierea
rapidă în cazul apariţiei unui concurent serios pe respectiva piaţă.
 CAPITOLUL 15 PROFITUL

15.1. Abordare teoretică

Noţiunea de profit a constituit terenul unor numeroase interpretări, chiar dacă

toate abordările pleacă de la ideea că el este avantajul realizat sub formă bănească
dintr-o activitate economică, iar el constituie motivaţia fiecărui agent economic.
Profitul reprezintă avantajul realizat sub formă bănească dintr-o acţiune sau
activitate economică. Obţinerea profitului presupune un caracter creator şi eficient al
activităţii economice, creştere economică sau progres social.

15.2. Determinarea mărimii profitului

Profitul se determină, în general, ca o diferenţă între veniturile totale şi

costurile totale.
În general teoria de specialitate este de acord, aproape în totalitate cu ceea ce
înseamnă termenul de „venituri totale”. În schimb părerile sunt foarte deosebite în
ceea ce priveşte costurile totale, deoarece la costurile explicite ar urma să se adauge
costurile implicite ( costurile folosirii resurselor proprii atrase în activitatea unei firme
- costul capitalului propriu, al terenurilor proprii, al activităţii proprii de organizare şi
de conducere, etc.)
Profitul va îmbrăca mai multe forme în funcţie de modul de abordare a
costului de producţie, şi anume:
 Profitul brut (total) – este diferenţa dintre cifra de afaceri şi
remuneraţiile productive, altele decât ale întreprinzătorului. Dacă din
acestea se scad taxele de profit vom rămâne cu profitul net cu cele
două componente ale sale : profitul normal şi profitul economic;
 Profitul normal, minimal – reprezintă remuneraţiile minime pentru
diferite aporturi productive şi sub care întreprinzătorul încetează să-şi
aducă contribuţia la activitatea firmei. Este echivalentul costului de
oportunitate.
 Profitul economic sau profitul pur - diferenţa dintre profitul brut şi
profitul normal, care se obţine datorită iniţiativei, abilităţii sau
competenţei organizatorice.
 Profitul de monopol – venitul obţinut de agenţii economici care deţin
poziţii monopoliste şi care-şi vând produsele la preţuri de monopol.
 Profitul neaşteptat – este obţinut fără efort şi datorită factorilor externi
( de ex. Creşterea preţurilor fără nici o justificare şi legătură cu
majorarea costurilor).

Profitul normal este, de fapt, o componentă a costului total, care cuprinde:

o Salariul managerial al întreprinzătorului pentru munca de organizare şi
conducere a firmei;
o Dobânda la capitalul propriu utilizat în cadrul firmei;
 o Chiria pentru clădirile proprii puse în serviciul activităţii firmei
respective;
o Renta pentru pământul propriu al întreprinzătorului şi pus la dispoziţia
firmei.

Profitul este o sursă de venit pentru mai multe categorii socio-profesionale

care exercită anumite funcţii ale întreprinzătorului în cadrul unei societăţi pe acţiuni.
 Membrii consiliilor de administraţie care obţin salarii sub formă de
salarii, dividende, jetoane de prezenţă, profituri rezultate din acţiuni
speculative;
 Acţionarii care primesc dividende;
 Salariaţii care primesc o parte din profit sub forma stimulărilor
suplimentare;
 Întreprinderea însăşi prin rezervele care şi le constituie.

Prin urmare, profitul poate fi definit ca fiind:

 Un venit specific corespunzător exercitării unei funcţii a
întreprinzătorului;
 Un venit aleator – poate exista sau nu, poate fi mai mare sau mai mic;
 Un element rezidual – depinde de succesul în afaceri al
întreprinzătorului.

15.3. Maximizarea profitului

Maximizarea profitului este funcţia scop a oricărei unităţi economice. Este un

criteriu major al eficienţei firmelor.
Profitul îndeplineşte mai multe funcţiuni, după cum urmează:
 Stimulează iniţiativa şi acceptarea riscului în afaceri;
 Este un factor important de sporire permanentă a efortului propriu al
agenţilor economici;
 Este un factor major de cultivare a spiritului de economisire (reducerea
costurilor este una din condiţiile maximizării profitului);
 Este principala sursă de autofinanţare a firmei;
 Este o sursă importantă de venituri pentru bugetul statului.

În cazul societăţilor pe acţiuni profitul net are următoarele destinaţii:

 Constituirea rezervelor legale;
 Dividende pentru acţiunile privilegiate şi pentru cele ordinare;
 Pentru remuneraţia administratorilor şi constituirea fondului pentru
prime excepţionale acordate salariaţilor;
 Profit nedistribuit – fond de dezvoltare.

15.4. Indicatorii de apreciere a profitului

Masa profitului este profitul privit ca sumă absolută, ca rezultat dintre

venituri şi costuri. Se poate determina pe produs sau pe producţie. Reflectă eficienţa
economică la nivelul unui agent economic, a unei ramuri sau la nivelul economiei
naţionale.
 Rata profitului caracterizează gradul de rentabilitate şi se calculează în
modalităţi diferite prin raportarea masei profitului la capitalul utilizat, la costurile de
fabricaţie sau la cifra de afaceri. Se exprimă procentual.

Mărimea profitului unei firme depinde de o serie de factori dintre care unii
sunt dependenţi de activitatea firmei, iar alţii sunt independenţi de aceasta.
Dintre factorii independenţi amintim:
 Preţul de achiziţie a factorilor de producţie (salarii, materii prime, etc.)
 Preţul de vânzare a bunurilor şi serviciilor create;
 Impozitele şi taxele de plătit.

Dintre factorii dependenţi amintim:

 Costul producţiei – reducerea acestuia este cea mai importantă sursă de
creştere a profitului;
 Volumul şi structura producţiei – orice sporire a volumului va
determina o creştere a ratei profitului;
 Viteza de rotaţie a capitalului – orice sporire a numărului de rotaţii va
conduce la sporirea profitului;
Pentru perioade scurte de timp maximizarea profitului este determinată de
mărimea veniturilor medii şi a costurilor medii.
Pentru perioadele îndelungate, perioade în care pot apărea numeroase
modificări şi schimbări în procesele de producţie în numărul unităţilor care produc
acelaşi bun sau serviciu. Prin urmare este mai dificil de apreciat.
 CAPITOLUL 16 PIAŢA MONETARĂ

16.1. Băncile şi funcţiile lor

Peisajul economic contemporan este caracterizat de existenţa omniprezentă a

băncilor, implicate direct ca agenţi economici, dar şi ca în crearea şi folosirea
principalelor pârghii economice, valutar financiare ale mecanismului economic.
Băncile sunt (definiţia franceză) întreprinderi sau instituţii profesionale
obişnuite de primire – încasare de la public, sub formă de depozit sau alte forme de
fonduri care sunt utilizate pentru contul propriu în operaţiuni de credit sau
financiare.
Băncile se pot clasifica după mai multe criterii

După statutul lor, vom avea:

 Sistemul bancar public – instituţii bancare cu rolul de tutelă
asupra sistemului;
 Sistemul bancar privat – are o largă reprezentare în domeniul
creditului, în participaţiile la constituirea firmelor de afaceri, cu
o tendinţă de specializare pe ramuri de activitate şi sectoare
economice.

După conţinutul principal al activităţii lor:

 Bănci centrale – îndeplinesc funcţia de emisiune a monedei naţionale.
Au monopolul emisiunii de monedă.
 Băncile de afaceri – sunt o componentă esenţială a sistemului bancar.
Participă şi gestionează finanţarea pe baza fondurilor proprii şi a
împrumuturilor pe termen lung proiecte industriale sau comerciale;
 Băncile de depozit – fac apel la economiile populaţiei;
 Băncile de credit – activitatea lor constă în a deschide credite şi de a
deschide depozite.
 Băncile mutuale – sunt înfiinţate pe principiul solidarităţii între
participanţii la constituirea lor.

Operaţiunile efectuate de bănci sunt grupate astfel:

 Operaţiuni de pasiv şi de constituire a conturilor de depozit - depozite
care pot fi de titluri sau depozite băneşti.
 Operaţiuni de constituire a contului curent;
 Serviciile elementare ( servicii de casă, emisiunea de bilete de bancă,
operaţiuni de schimb valutar, operaţiuni de subscriere şi plasament)
 Operaţiuni de credit ( avansuri, deschideri de credit, avansuri de titluri,
scontarea, etc.)

16.2. Moneda, formele şi rolul ei în economia contemporană

 Moneda este premisa necesară a tuturor pieţelor şi instrumentul primar de
manifestare a mecanismului concurenţial general în cadrul economiei de piaţă.
Moneda îndeplineşte trei funcţii : etalon al valorii, mijlocitor al schimbului,
mijloc de rezervă.
Masa monetară este reprezentată de totalitatea instrumentelor băneşti
monetare şi semimonetare de care dispune economia naţională (disponibilităţi băneşti,
respectiv conturi în librete, conturi în bănci, bonuri la termen, etc.).
Analiza volumului şi structurii masei monetare privite la un moment dat, dar şi
în dinamică, impune definirea termenului de agregat monetar, definit ca o parte a
masei monetare şi semimonetare, autonomizată cu funcţii specifice care se
evidenţiază prin agenţii specializaţi în emisiunea de instrumente monetare de plată,
prin organizaţiile bancar – financiare care le gestionează şi circuitele reale pe care le
definesc.
În funcţie de criteriul asigurării lichidităţii băneşti şi de forma de autonomizare
a funcţiilor acestora deosebim următoarele agregate monetare:
 Bilete de bancă, monedă divizionară, depozite la vedere;
 Conturile pe librete de bancă şi economii;
 Depozite la termen, certificate de depozit şi bonuri de trezorerie;
 Bonuri de tezaur şi titluri comerciale emise de unităţile comerciale.

16.3. Cererea şi oferta de monedă

Piaţa monetară este o piaţă specifică al cărui obiect de activitate îl formează

tranzacţiile cu monedă, prin confruntarea specifică a cererii cu oferta de monedă şi
formarea preţului monedei în funcţie de risc, scadenţă şi valoarea tranzacţiei sub
denumirea de rată a dobânzii.
Cererea de monedă depinde de utilitatea ei şi depinde de:
 Volumul total al schimburilor;
 Viteza de rotaţie a monedei;
 Mărimea şi structura creditului;
 Comportamentul agenţilor economici;
 Nivelul ratei dobânzii.

Oferta de monedă este definită ca şi cantitatea de monedă pusă la dispoziţia

populaţiei, agenţilor economici de către sistemul bancar. Oferta de monedă este
indisolubil legată de credit şi de funcţiile băncilor. Mecanismele de punere în
circulaţie a ofertei de monedă pot fi identificate prin:
 Sistemul creditului acordat de băncile comerciale clienţilor lor;
 Trezoreria creează monedă prin trecerea dintr-un cont bugetar într-un
cont la vedere şi efectuează plăţile sale prin Banca Naţională;
 Oferta de monedă a băncii de emisiune.

Politica monetară îşi propune să acţioneze în două direcţii fundamentale :

organizarea activităţii bancare şi reglarea masei monetare.
Politica monetară utilizează o serie de instrumente, devenite clasice:
 Manevrarea taxei rescontului – banca centrală creează monedă prin
tehnica indirectă a rescontului titlurilor de credit ( rescontarea este
operaţiunea de achiziţionare a efectelor de comerţ –trate, cambii, bilete
la ordin - de la băncile comerciale, la vedere şi înainte de scadenţă)
 Stabilirea cotelor obligatorii de rezervă – care afectează direct
multiplicatorul creditului;
 Politica de „deschidere a pieţei” – prin care se cedează pe piaţa
monetară o parte din efectele publice şi cele private din portofoliul său;
 Rata de refinanţare bancară – Banca centrală furnizează lichidităţi
societăţilor bancare în conformitate cu obiectivele de politică monetară
şi de credit prin linii de credit, creditul de licitaţie şi creditul la termen
fix,
 Plafoanele de credit – se stabilesc plafoane maxime de credit pentru
fiecare bancă, aceasta ca măsură administrativă de limitare a
expansiunii monetare.
 CAPITOLUL 17 PIAŢA FINANCIARĂ

17.1.Sistemul financiar şi piaţa de capital

Sistemul financiar este ansamblul de instituţii, instrumente şi reglementări care

creează posibilitatea unor persoane fizice sau juridice ca în cadrul unei perioade de
timp să cheltuiască mai mult decât economisesc , iar altora de a găsi o utilizare a
excesului de resurse.
Instituţiile financiare (intermediarii financiari) sunt:
 Băncile
 Casele de economii, de depozite şi consemnaţiuni
 Instituţii financiare specializate – băncile de investiţii;
 Societăţi specializate în vânzări de mărfuri pe credit;
 Societăţi de asigurare.

Pentru plasare excedentului şi procurarea capitalului necesar, agenţii

economici se pot adresa pieţei de capital. Ei pot apela la finanţarea directă şi la
finanţarea indirectă.
Finanţarea directă se referă la faptul că titlurile se adresează direct pentru a fi
achiziţionate de investitorul final-creditor. Emitentul încasează direct contravaloarea
titlului.
Finanţarea indirectă se referă la intermedierea acestei operaţiuni de instituţii
financiare specializate în acest gen de operaţiuni.
Piaţa de capital reprezintă totalitatea operaţiunilor şi tranzacţiilor efectuate
prin confruntarea cererii şi a ofertei de capital şi care au ca drept rezultat formarea şi
plasarea capitalului de împrumut pe termen scurt, mijlociu şi lung.
În funcţie de durata împrumuturilor vom avea
 Piaţa de capital pe termen scurt – cu două compartimente : piaţa
interbancară şi noile pieţe de capital pe termen scurt;
 Piaţa de capital pe termen lung – care se mai numeşte şi piaţa
financiară.

Piaţa financiară este totalitatea operaţiunilor de emisiune şi plasare a titlurilor

de valoare negociabile pe termen scurt, mijlociu sau lung precum şi operaţiunile cu
instrumente financiare derivate sau sintetice efectuate cu scopul mobilizării directe de
capital de pe piaţă.
Funcţionarea pieţei financiare se bazează pe activitatea a două compartimente
de bază şi anume piaţa primară şi piaţa secundară.
Piaţa primară este piaţa emisiunilor şi plasării titlurilor de valoare
negociabile, care îndeplineşte funcţia de finanţare directă, de alocare a capitalului
bănesc.
Piaţa secundară este bursa de valori mobiliare.

17.2. Principalele componente ale pieţei de capital

Principalele componente ale pieţei de capital sunt:

 Piaţa titlurilor negociabile în care negocierea se face „faţă în faţă”, avem de
a face cu o finanţare directă. În ultimii ani finanţarea directă s-a extins şi s-a lărgit
foarte mult.
Titlurile se negociază „ pe termen scurt şi mijlociu „ şi „ pe termen lung”.
Piaţa titlurilor pe termen scurt şi mijlociu era mai demult piaţa monetară.
Apoi la aceasta s-a adăugat piaţa interbancară (în care băncile se împrumută între ele).
Piaţa interbancară îndeplineşte o funcţie de compensare a excedentului şi a deficitului
de lichiditate bancară. Aceasta se realizează pe două căi:
 Prin creditul acordat de o bancă altei bănci;
 Prin cumpărarea de la o altă bancă a unor hârtii de valoare specifice
acestei pieţe (obligaţiuni ale tezaurului lombardabile la banca centrală,
cambii comerciale lombardabile, accepte bancare, cambii rescontabile,
obligaţiuni rescontabile, etc.)

Piaţa interbancară este o componentă de bază a capitalurilor pe termen scurt.

Alături de piaţa titlurilor pe termen scurt s-a dezvoltat şi o piaţă a titlurilor de
creanţă pe termen scurt şi mijlociu cum sunt: piaţa certificatelor de depozit, piaţa
bonurilor de tezaur negociabile, piaţa biletelor de trezorerie, etc.

Piaţa titlurilor pe termen lung cuprinde emisiunea , negocierea creanţelor pe

termen lung ( de natura valorilor mobiliare) : acţiuni, obligaţiuni, titluri financiare noi
pe termen lung, creanţe cu garanţii ipotecare, capabile să refinanţeze împrumuturile.
Pieţele financiare pe termen lung sunt mai larg decât piaţa financiară şi
cuprind trei componente principale:
 Piaţa acţiunilor, a obligaţiunilor şi a noilor titluri pe termen lung;
 Piaţa împrumuturilor pe gaj de titluri pe termen lung (lombardul);
 Piaţa ipotecară.

Piaţa obligaţiunilor

Obligaţiunea este un titlu de credit cu un venit fix. Este un instrument de

mobilizare a capitalurilor pe termen lung.
Este emis de o societate, o colectivitate publică, sau de către stat în vederea
obţinerii unui împrumut bănesc. Banii atraşi sunt folosiţi la realizarea anumitor
obiective economice, social culturale, etc.
Emitentul obligaţiunilor este cel cate lansează împrumutul pentru a atrage bani
de pe piaţă trebui să îndeplinească mai multe condiţii:
 Să se facă o emisiune de obligaţiuni în sume standard;
 O bancă să preia această emisiune şi să o plaseze celor care au
capitaluri disponibile;
 Să existe o piaţă unde aceste titluri să fie tranzacţionate;
 Să existe un serviciu care să se ocupe cu rambursarea eşalonată a
capitalului investit.

Dacă este specificat în titlul obligaţiunii cumpărătorul, atunci obligaţiunea este

nominală.
Dacă acest lucru nu este specificat, atunci obligaţiunea este la purtător.
Fiecare obligaţiune face parte dintr-o emisiune totală şi reprezintă o fracţie a
împrumutului total realizat de emitentul obligaţiunilor.
 Emisiunea obligaţiunilor presupune şi suportarea anumitor cheltuieli legate de:
 Comisioanele de subscriere;
 Costul tipăririi formularelor (inclusiv pe cele ale prospectelor de
emisiune);
 Costul publicităţii legate de emisiunea de obligaţiuni;
 Comisionului plătit directorului sindicatului bancar;
 Comisionul de garanţie plătit membrilor sindicatului bancar;

Costul emisiunii variază în funcţie de:

 Cuantumul împrumutului;
 Durata împrumutului;
 Calitatea şi bonitatea financiară a emitentului.

Comisioanele de direcţie, plasament şi garanţie au ajuns în ultima perioadă de

timp la circa 1,75% pentru sectorul public şi 3% pentru sectorul privat.
Investitorii sunt persoanele care cumpără obligaţiunile pentru ca la scadenţă să
le răscumpere (la valoarea iniţială plus dobânda comunicată şi înscrisă pe obligaţiuni)
La nevoie aceste obligaţiuni pot fi vândute înainte de termen pentru ca
investitorul să poată intra în posesia capitalului. Aceasta este posibil datorită cotaţiei
obligaţiunilor.
Cotaţia obligaţiunilor înseamnă admiterea tranzacţiilor cu titlul respectiv la
bursă, respectiv stabilirea cursului titlului în funcţie de cererea şi oferta acestuia la
bursă.
Cotaţia obligaţiunilor se face fie în procente raportate la valoarea lor nominală,
fie prin indicarea preţurilor lor în sume absolute.
Stabilirea cursului unei obligaţiuni se bazează (din punct de vedere tehnic) se
bazează pe informaţiile aduse de membrii bursei şi publicate de comitetul de bursă în
buletinul ei. Cursul obligaţiunilor serveşte la calcularea unor anumiţi indici bursieri
cum este taxa de randament.
Taxa de randament se calculează prin raportarea venitului fix (dobânda
asigurată investitorului) la cursul de piaţă al obligaţiunilor respective

Există anumite deosebiri între acţiune şi obligaţiune. Nu trebuie confundate

între ele.
Obligaţiunea este un titlu de credit, poartă o dobândă fixă, care se va plăti
indiferent de rezultatele financiare ale firmei,
Acţiunea dă dreptul la un dividend diferit, în funcţie de mărimea profitului
(beneficiului) firmei şi în funcţie de modul cum se hotărăşte împărţirea profitului.

Piaţa acţiunilor

Acţiunea este o hârtie de valoare negociabilă la bursă, care dovedeşte

participarea deţinătorului la capitalul societăţii pe acţiuni care a emis titlul şi pe baza
căruia primeşte o parte din profit (sau suportă o parte din pierderile societăţii).
Posesorii acţiunilor răspund numai în limita aportului lor la capitalul societăţii.
Acţiunile sunt de mai multe feluri:
 Acţiuni nominative – au înscrise numele deţinătorului şi sunt înscrise
într-un registru anume al societăţii emitente;
 Acţiuni la purtător – se pot transmite fără nici o formalitate;
  Acţiuni ordinare – dau dreptul la un dividend obişnuit ca parte
procentuală din beneficiul societăţii repartizat acţionarilor;
 Acţiuni privilegiate – care dau dreptul la un dividend fix , indiferent de
beneficiul realizat de societate în anul respectiv.

Sunt anumite reguli care trebuie respectate:

 În contractul de societate se stipulează că acţiunile au valoare egală,
prin urmare acordă deţinătorilor drepturi egale;
 Nu se por emite acţiuni de valoare mai mică decât valoarea nominală;
 Nu se pot emite noi acţiuni până ce au fost achitate cele din emisiunea
precedentă;
 Acţiunile neplătite sunt întotdeauna nominative şi vor cuprinde datele
necesare despre posesorul lor;
 Orice acţiune dă dreptul la un vot şi este indivizibilă.

Acţionarii pot oferi spre vânzare acţiunile lor pe cale de publicitate întocmind
un prospect care cuprinde datele necesare:
 Numele şi domiciliul acţionarilor;
 Denumirea şi sediul societăţii;
 Capitalul subscris, numărul şi valoarea nominală a acţiunilor;
 Numele şi cetăţenia administratorilor;
 Condiţiile de valabilitate a deliberărilor adunării generale şi modul de
exercitare a dreptului de vot;
 Durata societăţii şi modul de distribuire a beneficiilor;
 Operaţiunile încheiate în conturile societăţii;
 Contul de profit şi pierderi din ultimul bilanţ;
 Dividendele acordate;
 Obligaţiile emise şi garanţiile date.

Prospectul este semnat de acţionari şi de administrator, se depune la Oficiul

Registrului Comerţului, la sediul societăţii şi va fi publicat în cel puţin două ziare
dintre cele mai răspândite în localitate.

Piaţa de capital cu garanţie de bunuri imobiliare

Bunurile imobiliare, datorită valorii lor ridicate pot fi folosite drept garanţii
pentru acordarea de împrumuturi de capital. Cel mai des sunt utilizate ca garanţii sunt
terenurile şi imobilele.
Gajul imobiliar se realizează prin ipotecarea imobilelor.
Ipoteca nu este o hârtie de valoare, este doar un înscris juridic care dovedeşte
că este înscris un drept de gaj şi are funcţie de mijloc de probă.
Instituirea unei ipoteci asupra unui bun imobil se aduce la cunoştinţa celor
interesaţi prin publicitate, respectiv prin înscrierea ipotecii în registrul proprietăţii
imobiliare (Cartea Funciară).
Prin ipotecarea bunurilor imobiliare se asigură o mobilizare a valorilor
imobiliare. Detaşarea valorii de obiect face ca aceasta să fie transmisibilă şi
independentă. Prin urmare ipoteca are posibilitatea de a deveni garanţie bancară
pentru împrumuturi pe termen mijlociu şi lung.
Băncile care oferă astfel de credite se numesc bănci ipotecare.
 Băncile ipotecare îşi procură fondurile prin emisiunea şi vânzarea
obligaţiunilor proprii, în baza portofoliului de ipoteci pe care le deţine de la terţe
persoane.
Băncile nu creditează niciodată integral valoarea bunului ipotecat.
Creditele ipotecare sunt purtătoare de dobândă. Mărimea dobânzii depinde de
natura bunului ipotecat.
Amortizarea creditelor ipotecare se reglementează prin contractul de împrumut
în două feluri:
 Anual debitorul rambursează o parte din dobândă şi o parte distinctă
din împrumut;
 Prin plata unei anuităţi fixe, care reprezintă dobânda şi amortizarea
capitalului împrumutat (creşte ana de an plata amortismentului şi se
diminuează dobânda).

La restituirea integrală a împrumutului ipotecar ipoteca se stinge şi se radiază

din registrul proprietăţii imobiliare.

Piaţa de capital cu garanţie mobilară (creditele pe gaj)

Primii care au acordat acest gen de împrumut au fost zaraţii din Lombardia, de
unde vine şi numele de „împrumut lombard”. Cele mai vechi datează din sec. Al XV-
lea şi au fost denumite „case de amanet” sau „Muntele de pietate”.
Creditele garantate prin bunuri imobiliare sunt împrumuturi pe gaj.
Garanţiile sunt constituite din obiecte de valoare, mărfuri, utilaje, echipamente
industriale, comerciale, agricole, mobilier, licenţe, brevete, etc.
Aceste gen de credit se caracterizează prin faptul că bunul devenit gaj, în
principiu se remite către creditor de către debitor. În caz de nerestituire a sumelor
împrumutate şi datorate bunul va fi vândut şi din valoarea obţinută se vor acoperi
suma împrumutată, comisioanele, dobânda, şi cheltuielile generate de vânzarea
bunului.
Creditele pe gaj s-au dezvoltat ca şi o formă a creditelor comerciale, pentru că
gajul garantează o datorie comercială.
Practica a impus forme simplificate de constituire a gajului de mărfuri. Putem
rezuma trei forme mai importante:
o Instituirea gajului de titluri reprezentând mărfurile;
o Instituirea gajului special fără deposedare;
o Instituirea gajului pe valori mobiliare.

Mărfurile sunt reprezentate prin titluri, care prin remitere înseamnă

deposedarea debitorului de titlurile respective.
Cele mai importante titluri utilizate sunt :
 Conosamentul – documentul de transport maritim care atestă că
mărfurile se află la bordul vasului, în curs de transport, titlu care poate
fi utilizat pentru obţinerea creditelor prin scontare sau gajare;
 Varantul – documentul care dovedeşte că marfa este depusă într-un
anumit depozit (certificat de depozit) – este un bilet la ordin prin care
depozitarul îşi ia obligaţia să restituie destinatarului mărfurile primite
sau contravaloarea lor. Varantul este transmisibil. Semnatarii sunt
obligaţi să respecte cererea deţinătorilor titlului.
 Împrumuturi pe gajuri speciale fără deposedare sunt ipoteci speciale care se
fac pe nave sau aeronave, care oferă creditorilor un drept de preferinţă faţă de
creditorii obişnuiţi.
Deposedarea este înlocuită prin înscrierea gajurilor în registre speciale ţinute
de autorităţile judecătoreşti sau la autoritatea administrativă.
Prin titlurile de gaj fără deposedare se instituie un „varant la domiciliu” –
mărfurile gajate rămân în proprietatea debitorului , dar se creează un drept de
preferinţă faţă de creditorii obişnuiţi în situaţia în care se ajunge la execuţia silită a
gajului prin vânzarea mărfurilor la licitaţie.

Împrumuturile pe gaj de valori mobiliare este un gaj al hârtiilor de valoare,

valorile mobiliare cuprind titlurile care dau dreptul de asociere sau creanţe uşor
transmisibile, datorită cotării lor pe o piaţă specializată – piaţa valorilor mobiliare.
În această categorie intră acţiunile societăţilor, obligaţiunile, împrumuturile de
stat şi ale colectivităţilor locale.
Punerea sub gaj a hârtiilor de valoare permite băncilor să acorde contra
amanetării titlurilor un împrumut în bani. Acest împrumut poartă numele de
„împrumut lombard”.
Practica creditării a făcut ca cele mai agreate titluri să fie cele cu rente,
obligaţiuni de stat, bonuri de tezaur.
Dobânda percepută se numeşte „taxă lombard” şi este mai mare decât rata
medie a scontului.
Remiterea titlurilor se face în mod diferit în funcţie de cum sunt ele:
nominative sau la purtător.
Banca creditoare are obligaţia să „conserve” titlurile şi să le restituie în
momentul în care împrumutul a fost restituit.

Piaţa de credit

Se mai numeşte şi piaţa monetară naţională şi este o cale indirectă de finanţare

a agenţilor economici prin intermediul unor instituţii financiare care acţionează ca
intermediari specializaţi în colectarea economiilor de la creditorii finali în schimbul
unor titluri proprii – titluri indirecte.
Principalele categorii de intermediari sunt:
o Băncile, inclusiv banca centrală – colectează capitalurile disponibile
sub forma depozitelor şi a plasamentelor (în general pe termen scurt)
sau realizează emisiuni de bancnote sau monezi de cont;
o Societăţile de asigurare sau casele de depozit şi consemnaţiuni – emit
titluri indirecte, dar care şi subscriu la emisiunea de titluri primare
realizate pe pieţele de capitaluri;
o Organismele financiare specializate – cum sunt instituţiile de credit
funciar - care emit titluri indirecte pentru atragerea de capital, dar într-
o mică măsură subscriu şi la emisiunile de venituri mobiliare.

Toate aceste instituţii poartă denumirea de sistem bancar în cadrul căruia se

desfăşoară cu regularitate o serie de operaţiuni care formează piaţa de credit.
Piaţa de credit prezintă o anumită particularitate:
1) cel care solicită capital negociază cu instituţia intermediară – acesta
diferenţiază condiţiile în funcţie de calitatea acestora;
 2) ia forma de avans a împrumutului ca o denumire ce o poartă toate
operaţiunile desfăşurate de bănci.

Aceste pieţe se mai numesc pieţe monetare naţionale sau pieţe valutare
internaţionale în funcţie de moneda solicitată şi de locul de unde se încearcă să se
obţină.

17.3. Bursa

Bursa este o instituţie înfiinţată pe bază de lege şi supravegheată de stat,

caracteristică ţărilor cu economie de piaţă, respectiv forma oficială şi secundară de
funcţionare a pieţei de capital.
Principala activitate a bursei este negocierea titlurilor de valoare emise de
agenţii economici, înscrise şi admise la cotarea bursieră. Bursa asigură cadrul de
transmitere a hârtiilor de valoare.
Titlurile pot fi însă transmise şi prin cesiune directă.
În cazul bursei tranzacţiile se efectuează numai prin intermediari specializaţi.
Vânzătorii şi cumpărătorii îşi formulează cererea sau oferta sub forma unor
ordine de vânzare sau de cumpărare, care ajung la agenţii de bursă fie direct , fie prin
intermediul altor agenţi cum sunt instituţiile financiare şi nefinanciare, remizieri, etc.
Agenţii de bursă sunt de două feluri:
o Agenţi de schimb;
o Agenţi specializaţi.

Agenţii de schimb primesc ordine de vânzare sau de cumpărare şi acţionează

în interesul clienţilor lor, dar ca intermediari, pentru că transmit ordinele agenţilor de
bursă specialişti şi percep un comision de la clienţii lor. ( se numesc Brokeri de bursă)
Agenţii de bursă specialişti (profesionişti) sunt cei care centralizează cererile
şi negociază ordinele primite de la agenţii de schimb şi sunt, de fapt, negustori de
titluri (se numesc jobberi, curtieri sau dealeri). Negociatorii profesionişti nu au
contact cu publicul, ei preiau cererea şi oferta şi le negociază la bursă. Veniturile lor
provin din comisioanele de intermediere
Altă categorie de intermediari sunt băncile şi instituţiile financiare care asigură
legătura dintre clienţii lor şi agenţii de bursă. Ca intermediari băncile acţionează în
numele clienţilor, dar pot transmite şi ordine în nume propriu (răspund în acest caz de
plata sau remiterea titlurilor comerciale)
Remizierii sunt intermediari specializaţi cu o clientelă personală şi mandatari
ai acesteia. Ei transmit ordinele de vânzare sau cumpărare agenţilor de schimb fără să
deţină fonduri sau titluri. Câştigul lor provine dintr-un procentaj oferit de către clienţi
din beneficiul lor şi de la agenţii de schimb sub denumirea de taxă de curtaj.

Ordinele de bursă
Persoanele care doresc să facă tranzacţii la bursă sunt obligaţi să apeleze la
intermediari cărora le vor da ordine de bursă (de vânzare sau de cumpărare).
Ordinele de bursă se pot da în scris, telefonic, prin telex, e-mail, care se
transcriu formal pentru a se constitui în dovezi. Trebuie să se precizeze cu claritate:
 Sensul operaţiunii (vânzare sau cumpărare);
 Denumirea valorii mobiliare;
 Cantitatea sau natura titlurilor;
  Piaţa de negociere şi felul tranzacţiilor (la vedere sau la termen);
 Cursul la care să se realizeze tranzacţia.

Se pot deosebi mai multe tipuri de ordine:

 Ordinele la cel mai bun curs, cele care nu fixează o limită de curs;
 Ordinele la curs limitat – sunt date de cel care doreşte să-şi negocieze
titlurile la bursă, fixând preţul de vânzare sau de cumpărare şi o limită
minimă în caz de vânzare;
 Ordinele stop sunt ordine de curs limitat – sunt utilizate pentru a limita
riscurile unei scăderi accentuate a cursului
 Ordinele legate sunt cele compuse dintr-un ordin de cumpărare şi unul
de vânzare care se execută în aceeaşi şedinţă. Ordinul poate fi însoţit
de precizarea înainte şi înapoi, adică poate ordona vânzarea la curs
limitat pentru a procura lichidităţile necesare, pentru ca mai apoi să fie
cumpărate alte titluri;
 Ordinele la preţul pieţei sunt cele care nu au precizate nici o cifră la
care ar trebui să aibă loc tranzacţia. La închiderea şedinţei ordinul
poate fi executat total sau parţial la cursul de deschidere. După
deschiderea şedinţei de tranzacţionare ordinul la preţul pieţei devine un
ordin limitat la preţul cel mai bun pentru un ordin de cumpărare şi la
preţul de cel mai bun cerut, pentru un ordin de vânzare.

17.4.Principalele operaţiuni la Bursa de valori

În funcţie de scopurile urmărite se disting trei tipuri de operaţiuni:

 Plasamentele simple;
 Speculaţiile bursiere
 Arbitrajele.

Plasamentele simple sunt operaţiuni de vânzare – cumpărare de titluri

financiare prin care cumpărătorii transformă capitalul propriu disponibil în titluri cu
scopul valorificării lui.
Plasamentele se realizează în urma pe baza cursului titlurilor de pe piaţa
bursieră ( se bazează pe ceea ce se cunoaşte concret în momentul efectuării
tranzacţiilor).
Situaţia bursieră nu rămâne constantă, cursurile evoluează în funcţie de
conjuncturile economice. În perioada de expansiune economică există tendinţa de a
cumpăra titluri cu venit variabil, pe când în perioade de recesiune există tendinţa de a
cumpăra titluri cu un curs stabil.
Se caracterizează pe securitate şi venit

Speculaţiile bursiere sunt operaţiuni de vânzare-cumpărare succesive de titluri

cu scopul de a câştiga din creşterea sau din scăderea cursurilor acestora în timp.
Speculaţiile sunt variate.
Speculaţiile se bazează pe risc şi profit.
Speculatorii sunt de patru categorii:
 Cei care speculează evoluţia cursurilor de la o zi la alta;
 Cei care speculează fluctuaţia cursurilor faţă de media înregistrată pe o
perioadă mai îndelungată;
  Speculatorii pe termen lung care urmăresc variaţia cursurilor pe termen
de câteva luni sau un an;
 Speculatorii permanenţi.

Speculaţia se bazează pe previziuni şi prognoze. Totuşi uneori cade în false

speculaţii, cum sunt:
 Jocul de bursă – este bazat pe întâmplare, pe hazard şi poate deveni
dăunător prin tulburările nefireşti pe care le provoacă;
 Agiotajul – este o falsă speculaţie pentru că urmăreşte creşterea sau
scăderea cursului prin metode neloiale (zvonuri false, etc.)

Arbitrajul de titluri financiare sunt operaţiuni financiare bursiere în care se

speculează diferenţele de cursuri ale aceloraşi titluri pe diferite pieţe. Se cumpără
unde titlul este scăzut şi se vinde acolo unde cursul este mai ridicat.

Operaţiile bursiere la vedere sunt operaţiuni de vânzare-cumpărare de titluri,

operaţiuni care se efectuează la cursul zilei. Odată operaţiunea perfectată, titlurile
achiziţionate sunt remise deţinătorului actual într-un termen de maximum 48 de ore
de la data la care a fost încheiată tranzacţia.
Acest gen de operaţii au o pondere redusă în totalul tranzacţiilor deoarece
tranzacţiile presupun existenţa banilor necesari tranzacţiei, precum şi derularea
efectivă a acesteia. Este mult mai simplu să vinzi 100 de titluri la termen decât 10
titluri la vedere.

Operaţiile bursiere la termen sunt tranzacţii care au condiţiile fixate în ziua

negocierii, iar reglementarea este fixată la o dată ulterioară care este numită lichidare.
Lichidarea are loc, de obicei, în ziua care precede luna viitoare. Pentru buna
derulare a tranzacţiilor conducerea bursei obligă pe parteneri să-şi constituie depozite
de acoperire în formă bănească sau în titluri într-un cuantum care diferă de la o bursă
la alta, şi care se situează la 20-40% din valoarea tranzacţiilor.
La lichidare vânzătorul câştigă dacă a scăzut cursul acţiunilor . Cumpărătorul
câştigă dacă a crescut cursul acţiunilor.
Pentru a se evita pierderile, în perioadele de instabilitate a acţiunilor, se
uzitează încheierea unor operaţiuni fictive, de sens invers, în felul acesta plăţile şi
încasările se vor compensa între ele.
Dacă nu există posibilitatea de a încheia această operaţiune inversă, operatorul
bursier se vede pus în faţa a două variante de acţiuni:
 Să plătească sau să încaseze banii în funcţie de modul în care au
evoluat acţiunile;
 Să reporteze operaţiunea (de vânzare sau de cumpărare), să o
prelungească până la lichidarea următoare. Pentru acelaşi titlu unii vor
să-şi reporteze poziţia de vânzători, iar alţii poziţia de cumpărători.

În funcţie de raportul dintre cele două categorii de reportări vom avea trei
situaţii:
1. Numărul cumpărătorilor care reportează titlurile neridicate este mai
mare decât numărul vânzătorilor cu titlurile neremise ţi obligă pe
cumpărători să găsească surse de finanţare (capitaluri) pentru
prelungirea poziţiei, deoarece titlurile sunt remise de vânzători şi
trebuie să achite contravaloarea lor. Deţinătorii de capitaluri vor acorda
 cumpărătorilor titlurilor împrumuturi care sunt garantate chiar cu
titlurile respective, pe care la următoarea lichidare le restituie la preţ
stabilit la data reportării, preţ care se numeşte curs de compensaţie,
care cuprinde plata unei taxe de report, care poate fi mai mare sau mai
mică, în funcţie de importanţa poziţiilor reportate, de abundenţa
capitalurilor de pe piaţă, etc.
2. Numărul vânzătorilor care se reportează este mai mare decât cel al
cumpărătorilor, vânzătorii trebuie să găsească deţinători de titluri care
acceptă să le vândă temporar, pentru că cumpărătorii trebuie să le
primească în conformitate cu prevederile contractuale. Aceste
împrumuturi de titluri le permite să reporteze vânzările la o dată
ulterioară contra unei plăţi care se numeşte deport.
3. dacă numărul vânzărilor reportate este egal cu cel al cumpărărilor, nu
are loc nici plata reportului de către cumpărători şi nici cea a deportului
de către vânzători şi se spune că reportarea se face la paritate.

Există anumite avantaje ale operaţiunilor la termen faţă de operaţiunile la

vedere, cum sunt următoarele:
 Regularizează cererea şi oferta de titluri. Evită acumulările de cerere
sau oferte cu efecte negative asupra tranzacţiilor la vedere şi pentru că
concentrează cea mai mare partea cererii şi ofertei de titluri se reduc
manipulările, monopolizarea tranzacţiilor ;
 Operatorii îşi păstrează titlurile şi capitalul, prezenţa lor nu este
necesară la încheierea tranzacţiilor şi nici la lichidare când se plăteşte
câştigul sau pierderea printr-o Cameră de compensaţie; în acest timp
titlurile şi capitalul pot face obiectul altor tranzacţii;
 Operaţiile la termen favorizează speculaţiile dar şi jocul la bursă
(agiotajul);
 Vânzarea-cumpărarea de titluri fără deposedarea de titluri şi capital, cu
o acoperire de circa 20-40 % conferă acestora un efect de levier
considerabil.

În totalul operaţiunilor la termen includem categoriile de tranzacţii, după cum

urmează:
 Tranzacţii ferme;
 Tranzacţii condiţionate : cu primă, cu stelaj şi cu opţiuni.
 Tranzacţii mixte.

17.5. Sistemele tehnice de cotaţie

Ordinele de bursă primite de intermediari se pot negocia imediat sau pot face
obiectul unei negocieri multilaterale.
Datorită aportului tehnicilor informatice, astăzi se pot prelucra imediat.
Tehnicile tradiţionale au un caracter periodic.

17.5.1.Cotaţia periodică
 Ordinele de bursă centralizate de către agenţii bursieri abilitaţi sunt supuse
negocierii zilnic, săptămânal, lunar, în urma căreia rezultă cursul titlului în funcţie de
raportul dintre cerere şi ofertă.
Confruntarea dintre cerere şi ofertă se poate face în două feluri:
o Procedura orală – „prin strigare”- care se mai numeşte şi „fixing”;
o Procedura scrisă care stă la baza cotaţiei „prin casieri”.

Cotaţia prin strigare este o procedură clasică de cotare şi reprezintă unicul

mod de cotare la bursă a valorilor mobiliare, inclusiv valuta.
Pentru fiecare valoare mobiliară un agent de schimb îndeplineşte rolul de
coteur, deschide şedinţa la ultimul curs sau la un curs apropiat de cel al şedinţei
precedente. Cei care au colectat ordinele de vânzare sau de cumpărare de la diverşi
clienţi sunt strigătorii.
După anunţarea cursului de deschidere de către coteur ei încep să strige
ordinele (în caz de cumpărare strigă „eu iau” – în caz de vânzare „eu dau”) şi se
specifică respectivele cantităţi de titluri.
Dacă ordinele de vânzare sunt mai multe decât cele de cumpărare, coteurul
scade cursul şi continuă să-l scadă până când atinge un punct de echilibru ( cererea se
egalizează cu oferta sau sunt foarte apropiate)
Avantajele cotaţiei prin strigare sunt legate de faptul că agenţii de bursă au
posibilitatea de a interveni în timpul şedinţelor de bursă. De asemenea caracterul ei
public contribuie la sinceritatea procedurii.
Dezavantajul principal al acestei proceduri este că e destul de lentă, titlurile se
cotează succesiv, este cel mai costisitor prin imobilizarea pentru fiecare şedinţă de
cotaţie de cel puţin a unui reprezentant al fiecărui agent de schimb.
După derularea şedinţei de tranzacţionare agentul de bursă prelucrează pe
calculator ordinele executate, iar la scadenţele convenite realizează compensările şi
schimbă titlurile pe contravaloarea lor în monedă.

Cotaţia prin casieri implică existenţa unor însărcinaţi specialişti. Aceştia

centralizează ordinele de vânzare şi de cumpărare formulate de alţi specialişti pentru
titlurile cu care ei sunt responsabili.
Apoi specialistul raportează pe o foaie cu două coloane cererea şi oferta pe
care le cumulează ( cererea în ordinea descrescătoare a cursului, iar oferta în ordinea
crescătoare) şi se va pune în evidenţă cursul de echilibru al pieţei.
Numărul total de cumpărări potenţiale creşte pe măsură ce cursul scade.
Numărul total de vânzări potenţiale creşte pe măsură ce cursul creşte.

În cursul unei şedinţe de tranzacţionare pot fi stabilite uneori mai multe

cursuri. Ultimul curs stabilit pentru un titlu se numeşte curs de închidere.

17.5.2.Tranzacţionarea pe piaţa continuă

Pe piaţa continuă tranzacţionarea cuprinde cinci etape:

 Predeschiderea pieţei. Cuprinde perioada în care se introduc ordinele
de bursă în sistem fără a fi procesate pentru a genera tranzacţii.
Predeschiderea permite stabilirea unui preţ potenţial de deschidere al
pieţei pentru valorile mobiliare care urmează a fi tranzacţionate în
şedinţa respectivă;
  Deschiderea automată a pieţei. Are loc în momentul în care ultimul
preţ calculat de sistem prin algoritmul de fixing devine efectiv şi la
care se efectuează tranzacţiile, ordinele de vânzare şi de cumpărare au
fost identificate prin algoritm şi executate, tranzacţiile efectuându-se la
preţul de deschidere;
 Tranzacţionarea pe piaţa continuuă. Presupune ca pe durata şedinţei
de bursă valorile mobiliare să se tranzacţioneze continuu la preţuri care
se modifică în mod continuu în funcţie de raporturile existente între
cerere şi ofertă;
 Închiderea pieţei la ora stabilită. Se realizează prin închiderea pieţei
electronice. După acest moment se listează rapoartele de
tranzacţionare, de compensare şi de decontare.
 Închiderea şedinţei prin închiderea accesului agenţilor la şedinţele de
tranzacţionare.

Tranzacţionarea titlurilor se poate realiza în blocuri a căror mărime se

stabileşte pentru fiecare valoare mobiliară sau sub forma tranzacţiilor speciale şi
cross.
Tranzacţiile speciale sunt tranzacţii care depăşesc cota de 5% din acţiunile
existente pe piaţă sau care depăşesc un plafon valoric, rectificat periodic în timp prin
lege.
Tranzacţiile în cross sunt realizate pe baza ordinelor de vânzare şi cumpărare
emise de clienţii aceleiaşi societăţi de valori mobiliare care se introduc în sistem
împreună şi pentru care preţul trebuie să se încadreze între limitele date de cel mai
bun preţ la cumpărare şi cel mai bun preţ la vânzare.

17.6. Indicii bursieri

Bursa este unul dintre cele mai sensibile barometre ale economiei de piaţă.
Evoluţia cursurilor bursiere, variaţie fenomenelor cu implicaţii bursiere sunt
reflectate cu ajutorul indicilor bursieri, care sunt de două categorii:
1. Coeficienţi de randament;
2. Indici de curs.
Coeficienţii de randament exprimă mai mult rezulatele în timp ale
societăţilor emitente ale titlurilor de valori cotate la bursă şi pot fi calculaţi pentru o
valoare bursieră, un grup sau ansamblul valorilor, care constituie o piaţă.

Rata de randament. Se calculează pentru acţiuni şi obligaţiuni. Formula de

calcul este:
Di + P1 - Po
R = --------------------------- unde:
Po

R = rata de randament;
Di = dividendele asigurate;
P1 = Preţul titlului la sfârşitul perioadei;
Po = Preţul titlului la începutul perioadei.

Capitalizarea bursieră.
 Evaluarea unei firme se poate face şi pe baza valorii bursiere. Formula de
calcul este:

Cb = Ni . Cz

Cb = capitalizarea bursieră;
Ni = numărul de titluri emise;
Cz = cursul zilei

Beneficiul pe acţiune
Formula de calcul este:

Ba = Bn / Na

Ba = Beneficiul pe o acţiune;
Bn = beneficiul net;
Na = numărul de acţiuni.

Coeficientul de capitalizare a rezultatelor PER (Price Earning Ratio):

PER = Ca : Ba

Ca = cursul acţiunii;
Ba = beneficiul pe o acţiune.

Indicii de curs

Indicele individual calculat pentru o valoare de bursă

Ii = ( C1 : Co) . 100

C1 = cursul în momentul t1
Co = cursul în momentul to

Indicele de grup este un indice sintetic care poate caracteriza valorile unei
ramuri, valorile naţionale sau cele străine
Indicele BET este calculat ca şi o medie ponderată cu capitalizarea celor 10
acţiuni mai lichide cotate la Bursa de Valori Bucureşti
 CAPITOLUL 18. PERFORMANŢELE ECONOMICE ALE
UNITĂŢILOR DE PRODUCŢIE

18.1 Eficienţa economică

Resursele atrase în circuitul producţiei materiale trebuie folosite cât mai

eficient .
Activitatea agenţilor economici este o activitate prin care se creează bunuri şi
servicii, se creează valoare nou adăugată. Această activitate presupune atragerea în
circuitul economic a unui volum de resurse, care să fire combinate şi substituite într-
un mod cât mai eficient. Factorii de producţie trebuie utilizaţi cât mai eficient.
Atunci când se iau decizii privind combinarea factorilor de producţie apar o
serie de dificultăţi, greutăţi sau constrângeri care pot fi:
 de ordin tehnologic,
 care ţin de relaţiile care se stabilesc pe piaţă
 care ţin de mediul social-economic.

Prin urmare se impune adoptarea celor mai bune decizii , care să asigure cea
mai ridicată eficienţă economică, în condiţiile restricţiilor date.

Eficienţa economică este o noţiune care poate fi abordată în patru sensuri:

 Sensul foarte larg – sub aspectul însuşirii unei activităţi, acţiuni sau
resurse de a asigura efecte economice pozitive în unitatea de producţie
dată şi care se exprimă ca un raport între venituri şi cheltuieli;
 Sensul larg – în cadrul raportului se includ anumite efecte şi cheltuieli
conexe care depăşesc sfera de activitate a unităţii respective;
 Sensul restrâns – priveşte eficienţa ca pe o raportare la alte activităţi
sau activităţi alternative şi ca pe un raport normativ care exprimă
nevoile economiei în ansamblul ei, pentru efectele obţinute şi pentru
resursele folosite, atât în prezent., cât şi în perspectivă;
 Sensul cel mai restrâns – este atunci când eficienţa apare într-o formă
complexă în care ea apare ca un raport între efectele totale şi resursele
totale, echivalate ca normă şi timp.

Eficienţa economică este un concept dinamic şi reflectă specificul şi

caracteristica fiecărei etape de dezvoltare a economiei

Eficienţa economică ia mai multe forme de manifestare a căror delimitare

presupune luarea în considerare a mai multor criterii.
Cele mai importante criterii sunt următoarele:
 Concordanţa cererii cu oferta – ca moment în care se validează
necesitatea unei activităţi şi permite realizarea scopurilor agenţilor
 economici : maximizarea profiturilor şi maximizarea satisfacţiei
consumatorului;
 Încadrarea resurselor necesare desfăşurării activităţii în restricţiile
obiective – avem de a face cu resurse limitate, cu un ritm de creştere
accelerat al nevoilor, etc.;
 Asigurarea unui profit cât mai ridicat menit să asigure viabilitatea unei
firme;
 Protecţia mediului natural şi menţinerea echilibrului ecologic;
 Luarea în considerare a timpului pentru a putea aprecia corect în cât
timp şi pentru cât timp se obţin se obţin efecte favorabile determinate
de eforturile făcute pentru obţinerea acestora.

Eficienţa economică îmbracă forme extrem de diverse care se structurează

astfel:
 În funcţie de momentele procesului unic al reproducţiei – avem forme
de eficienţă cu caracter general sintetic ( eficienţa producţiei, a
repartiţiei, a schimbului, a consumului, a cercetării tehnico-ştiinţifice);
 În funcţie de modul de împărţire a economiei în sectoare ( vorbim
despre eficienţa sectorului primar, secundar, terţiar, etc.);
 În raport de nivelurile de conducere şi decizie ale economiei naţionale
(eficienţă economică structurată la nivel microeconomic,
macroeconomic, etc.);
 În funcţie de diviziunea muncii (eficienţa industriei, a agriculturii,
etc.);
 În raport cu factorii de producţie utilizaţi (eficienţa muncii, a
capitalului, a atragerii şi utilizării resurselor naturale).

Eficienţa economică se determină ca un raport între eforturi şi efecte.

În mod relativ nivelul eficienţei se exprimă ca şi :

 Un raport între efecte şi eforturi situaţie în care sunt evidenţiate
efectele care sunt obţinute la o unitate de factori de producţie şi mai
este numit şi randamentul factorilor de producţie;
 Un raport între eforturi şi efecte situaţie în care este scos în evidenţă
consumul specific de factori de producţie la o unitate de efect obţinut.

În mod absolut nivelul eficienţei se exprimă ca o diferenţă între efecte şi

eforturi sau o diferenţă între eforturi şi efecte.

Determinarea eficienţei economice se bazează pe un sistem de indicatori care

să asigure o evaluare sistemică în timp şi spaţiu a eforturilor oricărei activităţi.
Pentru realizarea unui asemenea sistem de indicatori trebuie respectate
anumite principii:
 Principiul luării în considerare a efortului integral. Eforturile integrale
se poate exprima prin consumul cumulat de factori
 Delimitarea în timp şi spaţiu a eforturilor.
 Transformarea eforturilor şi a efectelor neeconomice în economice;
 Reflectarea interdependenţelor din economia naţională, ca rezultat al
existenţei şi adâncirii diviziunii sociale a muncii
 La nivelul unităţii productive eficienţa economică îmbracă mai multe forme
de manifestare: randamentul capitalului, productivitatea muncii, costurile de
producţie, etc. Se exprimă cu ajutorul unei palete de indicatori cum sunt: producţia,
venitul net la unitatea de capital, costurile totale, costurile materiale, etc.

18.2. Productivitatea muncii

Productivitatea muncii este indicatorul care exprimă eficienţa desfăşurării

muncii.
De obicei eficienţa muncii se identifică cu productivitatea muncii, deşi sunt şi
unele teorii economice în care aceste două noţiuni sunt abordate diferit.

Mărimea productivităţii muncii se determină prin raportul dintre producţia

obţinută şi munca depusă.
O altă formă de determinare este prin raportul dintre cheltuielile de muncă pe
unitatea de produs.
Volumul producţiei poate fi exprimat în :
 Unităţi naturale – metri, litri, etc.
 Unităţi natural convenţionale – tone combustibil convenţional, etc.;
 Unităţi valorice (permit omogenizarea felurilor diferite de producţie);

Cantitatea de muncă cheltuită poate fi exprimată în:

 Număr de muncitori;
 Număr de lucrători;
 Timp efectiv lucrat exprimat în ore-om sau zile –om

Aceste modalităţi permit determinarea productivităţii medii a muncii.

În practica economică este deosebit de interesantă determinarea productivităţi
marginale a muncii, prin care se înţelege sporul de producţie obţinut prin utilizarea
unei unităţi suplimentare de muncă în producţie, toţi ceilalţi factori de producţie
rămânând constanţi.

Creşterea productivităţii muncii este procesul prin care:

a. acelaşi volum de muncă se concretizează într-o masă mai mare de
bunuri sau servicii;
b. acelaşi volum de bunuri sau servicii se produce cu un volum de
muncă mai mic.

Creşterea productivităţi muncii se exprimă ca şi un raport procentual între

productivitatea muncii în perioada curentă şi productivitate muncii din perioada de
bază. Orice sporire a productivităţii muncii reprezintă o economisire de muncă socială
şi se înscrie în legea generală a economiei de timp, care are o mare importanţă în
condiţiile progresului tehnico-ştiinţific contemporan.
Nivelul şi dinamica productivităţii muncii sunt determinate de o mulţime de
factori care pot fi factori:
 tehnici – exprimă gradul de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii;
 naturali – sunt cei care au influenţă deosebită mai ales în agricultură;
 economici – nivelul de organizare a producţiei şi a muncii, calitatea
factorului uman;
  sociali – condiţiile de viaţă şi de muncă, nivelul de conştiinţă şi
responsabilitate, etc.
 Psihologici – motivaţia muncii, climatul de muncă;
 Structurali – structura de produse;
 Factori care decurg din modul şi gradul de integrare a economiei
naţionale în economia mondială.
Factorii aceştia influenţează în mod direct sau indirect mărimea şi dinamica
productivităţii muncii, cu o intensitate mai mare sau mai mică, în mod diferit de la o
ramură la alta a economiei naţionale.
Sporirea productivităţii muncii se poate înfăptui pe mai multe direcţii
importante:
o Promovarea largă a progresului tehnic – un sistem informaţional de
proiectare-producţie duce la creşterea de 50-60 de ori a productivităţii
muncii faţă de sistemele separate în vreme de automatizarea flexibilă
asigură o creştere a productivităţii muncii de 3-5 ori;
o Ridicarea nivelului de pregătire a forţei de muncă;
o Perfecţionarea organizării producţiei şi a muncii, a managementului;
o Cointeresarea materială a angajaţilor.

Sporirea productivităţii muncii are o foarte mare importanţă pentru fiecare

unitate economică de producţie, dar şi pentru economia naţională în ansamblul ei, din
următoarele considerente:
 Se creează premisele sporirii cantităţii de bunuri şi servicii în condiţiile
tot mai restrictive ale factorilor de producţie;
 Determină o reducere importantă a costurilor de producţie, prin urmare
o creştere a rentabilităţii firmelor respective;
 Se reduce timpul de muncă pe unitatea de produs - se creează
premisele reducerii timpului de muncă săptămânal.

18.3. Rentabilitatea

Rentabilitatea este capacitatea întreprinderilor de a-şi acoperi cheltuielile de

producţie şi de circulaţie din încasările obţinute din vânzarea bunurilor şi serviciilor
create şi de a obţine şi un profit.
Rentabilitatea se poate determina în mod relativ şi în mod absolut.

. Se recomanda varianta cu tabel unde se regasesc tipurile de produse

publicitare / luna.

Spor! Dacă sunt intrebari, va rog sa le trimiteti la aceasta adresa de intrebari.

Asistentii ii rog sa centralizeze intrebarile. Mulțumesc frumos