Cuprins

Capitolul 1:Introducere în modelul ocupaţiilor umane……………..…...……………3

PARTEA I: ARGUMENTE TEORETICE

Capitolul 2: Motive, paternuri şi performanţă în ocupaţie: conceptele centrale….....7

Capitolul 3: Dinamica ocupaţiilor umane………………………………….…………15
Capitolul 4: Voinţa……………………………………………………………………...20
Capitolul 5: Obişnuinţa: paternuri ale ocupaţiilor zilnice……………………….…..33
Capitolul 6: Capacitatea de a acţiona şi „corpul trăit”………………………………42
Capitolul 7: Mediul şi ocupaţia………………………………………………………...49
Capitolul 8: Dimensiuni ale acţiunii………………………………………….………..55
Capitolul 9: Îndemânarea vieţii ocupaţionale………………………………………...59
Capitolul 10: A face şi a deveni: schimbarea ocupaţională şi dezvoltarea……….…64

PARTEA A II-A: Demersuri centrate pe client în aplicarea modelului ocupaţiilor

umane în terapie………………………………...………………………………………69

Capitolul 11: A gândi în acord cu teoria: un cadru pentru raţionamentul terapeutic

Capitolul 12: Colectarea informaţiilor de la client…………………………………...83

Capitolul 1

INTRODUCERE ÎN MODELUL OCUPAŢIILOR UMANE

Acest titlu ar trebui să ridice, în mintea oricărui cititor, două întrebări: Ce

reprezintă o ocupaţie umană? Ce este acela un model? Răspunsurile extinse la aceste
întrebări le veţi găsi pe parcursul acestui volum. Totuşi, pentru a realiza o introducere în
modelul ocupaţiilor umane au fost date şi câteva răspunsuri iniţiale.
 OCUPAŢIA UMANĂ

Foarte important, ocupaţia umană implică faptul că ocupaţia este o parte din
condiţia umană. Toate celelalte lucruri care caracterizează fiinţa umană – câştigurile
spirituale, capacitatea de a iubi – se asociază cu natura ocupaţională înnăscută a fiinţei
umane. Ocupaţia umană se referă la realizarea unei munci, la puneri în acţiune sau la
activităţi cotidiene care au un context temporal, fizic şi sociocultural ce caracterizează o
mare parte din viaţa umană. Să luăm pe rând fiecare element al definiţiei.

A realiza
În cel mai larg sens, ocupaţia denotă acţiune sau realizare. Pe când toate fiinţele se
angajează în diverse forme de acţiune, fiinţele umane sunt unice într-o mare măsură
pentru că au evoluat într-un mod pervaziv şi complex în realizarea unor activităţi. Mai
mult chiar, realizările umane sunt adesea urmate binele propriu. Nevoia intensă de a
realiza lucruri este unică pentru oameni.
A înţelege ocupaţia necesită caracterizarea bogatei diversităţi a acţiunilor umane.
În mod tipic, ocupaţia este portretizată ca fiind un compromis între trei arii principale ale
realizării: activităţile cotidiene, jocul şi munca. Activităţile cotidiene sunt sarcinile tipice
de viaţă necesare pentru propria îngrijire şi susţinere, cum ar fi creşterea, igiena,
mâncarea, curăţarea casei, spălarea rufelor. Jocul se referă la activităţile care se
desfăşoară pentru propria plăcere. Exemple de jocuri sunt explorarea, sărbătorirea,
angajarea în diverse sporturi şi a avea anumite hobby-uri. Jocul reprezintă cea mai
timpurie îndeletnicire şi care persistă de-a lungul vieţii. Munca se referă la activităţi
(plătite sau nu) care oferă servicii altora, cum ar fi idei, cunoştinţe, ajutor, împărţirea de
informaţii, amuzament, obiecte utilitare sau artistice şi protecţie. Activităţi precum
studiul, practicarea şi învăţare conduc la îmbunătăţirea unor abilităţi. Cu toate acestea,
munca include şi activităţi implicate în viaţa de student, serviciul, voluntariatul, munca de
a fi părinte. Activităţile cotidiene, jocul şi munca se intersectează şi se suprapun parţial în
timpul vieţii. Demarcaţia în domeniul acţiunii ar trebuie să servească pentru a evidenţia
măsura în care peroanele se angajează într-o ocupaţie şi nu pentru a categoriza rigid ceea
ce fac oamenii.

A ocupa timpul şi spaţiul

Toate fiinţele umane există în rama timpului. Timpul se relevă ca un vid,
invitându-ne să-l umplem cu acţiuni. Fără acţiuni, timpul cântăreşte greu asupra noastră.
În mod consecvent, suntem provocaţi să umplem sau să ocupăm timpul cu lucrurile pe
care le facem. Acţiunile noastre umplu prezentul şi anticipează orizontul temporal care
se află chiar în spatele nostru.
De asemenea, timpul vine spre noi în cicluri care dau formă paternurilor recurente
a ceea ce facem. Ceea ce facem este comparabil cu ceea ce este timpul. Marcăm pasajele
ciclurilor temporal prin ceea ce facem. Ar trebui să ştim ceea ce ar trebui să facem prin
măsurarea timpului. Termeni precum: ora mesei, ora de joacă şi săptămâna de muncă
ilustrează cum patternurile timpului şi acţiunii sunt interpuse.
Cunoştinţele despre trecut şi viitor dau conştiinţei umane un caracter particular.
Ştim că viaţa se desfăşoară în decursul timpului. Multe lucruri pe care le facem în prezent
sunt orientate spre unele stări de spirit pe care ni le dorim la un anumit punct îndepărtat
din viitor. De aceea nu doar umplu şi marchează timpul, dar şi conturează cursul vieţii
de-a lungul timpului.

A ocupa o lume fizică

De la lupta vremelnică împotriva gravităţii, la supremaţia unei lumi complexe de
locuri şi obiecte, oamenii fac tot ceea ce fac într-o lume fizică. Ei ocupă această lume a
spaţiului şi lucrurilor, traversând-o, manipulând-o şi transformând-o. Acţionarea în, pe şi
cu împrejurimile noastre fizice este fundamentală existenţei umane.
Multitudinea şi varietatea căilor prin car oamenii au evoluat pentru a interacţiona
cu mediul fizic, conturează felul acţiunilor în care ne angajăm,

Ocupaţia socială şi cuvintele culturale

Oamenii sunt creaturi socio-culturale care îşi coordonează comportamentul
împreună şi împart lumi comune de acţiuni şi semnificaţii. În lumea socială, ocupaţia
înseamnă că facem lucruri printre şi cu ajutorul celorlalţi. Mai înseamnă şi faptul că
facem lucruri pentru exprimarea şi susţinerea structurilor sociale care ne înconjoară.
Modul în care interacţionăm cu ceilalţi, regulile pe care le respectăm atunci când suntem
la serviciu sau la joacă şi chiar felul în care ne îmbrăcăm şi creştem reprezintă expresii
ale structurii noastre sociale. Aceste comportamente nu doar urmează căile sociale de
realizare a lucrurilor, dar servesc şi pentru a perpetua acele paternuri sociale pe care le
reflectă.
Prin ceea ce realizăm, ne facem loc în lumea socială. Acţiunile noastre conturează
felul în care ne privesc ceilalţi şi modul în care ne consideră. În schimb, poziţiile noastre
sociale influenţează acţiunile viitoare şi modul în care ne descurcăm să le realizăm.
Locurile pe care le ocupăm în variatele grupuri sociale ne cer să facem anumite lucruri.
Cultura este mediul prin care fiinţele umane dau sens lucrurilor pe care le fac.
Cultura generează un întreg lanţ de lucruri de făcut şi le dau formă şi semnificaţie.
Membrii unei culturi se angajează în lucrurile pe care le au de făcut şi care sunt parte din
acea cultură. Mai mult, ei realizează semnificaţia a ceea ce fac prin virtutea modului în
care privesc cultura şi a sensului pe care i-l conferă. Lucrurilor pe care o cultură le oferă
pentru a fi realizate le sunt date un loc şi un sens într-un context cultural mai mare. Într-
adevăr, cultura se relevă ca pe un continuum integrat de lucruri obişnuite şi de ritual pe
care oamenii le fac şi semnificaţiile ataşate lor.

Ocupaţia şi natura umană

 Ocupaţia este complexă şi are mai multe faţete. Ocupaţia conţine un şir sălbatic de
lucruri care se întâmplă în contextul timpului, spaţiului, societăţii şi culturii. Contextele
temporale, fizice, sociale şi culturale enunţă condiţiile care solicită, conturează şi
informează ceea ce facem. Lumile fizice şi temporale furnizează condiţii care dau acţiunii
caracterul ei fundamental. Societatea şi cultura ne oferă şi ne desemnează lucrurile pe
care le avem de făcut. Ele definesc modul în care ar trebui să le facem. Ne dau motive,
instrucţiuni şi semnificaţii pentru ceea ce facem.
Tipurile de lucruri pe care le facem, de ce şi cum le facem , ce gândim şi ce
simţim despre ele derivă din intersectarea condiţiilor şi influenţelor timpului, spaţiului,
societăţii şi culturii. Unica ocupaţie umană care caracterizează specia noastră este o
funcţie a acestor condiţii şi influenţe.
Ocupaţia umană reprezintă punctul central al modelului ocupaţiei umane. O bună
parte din scopul acestui model este acela de a oferi explicaţii asupra ocupaţiilor umane
aşa cum se manifestă în vieţile individuale.

Natura modelelor conceptuale practice

Aceste modele sunt părţi ale cunoştinţelor dezvoltate pentru practica din terapia
ocupaţională. Fiecare model are drept scop:

- generarea şi testarea teoriilor cu privire la unele fenomene legate de profesie

- dezvoltarea şi testarea strategiilor, instrumentelor şi tehnicilor folosite în terapie.

Mai mult decât atât, modelele sunt componente dinamice ale cunoştinţelor care se
schimbă şi se îmbunătăţesc în timp. De aceea, un model conceptual practic poate fi
definit ca un set de argumente teoretice în desfăşurare care sunt interpretate într-o
tehnologie specifică pentru practică şi astfel sunt rafinate şi testate prin cercetare.
În orice moment, terapia ocupaţională va avea un număr de modele care ghidează
aspecte diferite ale practicii. Este important de amintit că modelul ocupaţiei umane este
doar unul din multele modele conceptuale practice din terapia ocupaţională. Fiecare
dintre aceste modele se adresează unor fenomene specifice – biomecanica mişcării,
procesele de control ale motorului, organizarea informaţiilor senzaţionale, procesele
cognitive şi informaţionale şi grupurile inamice care sunt implicate în performanţa
ocupaţională.
Deoarece fiecare model se axează pe un punct specific, un singur model nu se
adresează multiplilor factori implicaţi în funcţionarea ocupaţională a oricărui pacient sau
client. De aceea, terapeuţii vor combina două sau mai multe modele. Acest lucru
înseamnă faptul că terapeuţii trebuie să înţeleagă atât ceea ce oferă modelul ocupaţiilor
umane cât şi care îi sunt limitele. În majoritatea circumstanţelor, acest model nu se va
adresa tuturor problemelor cu care se confruntă un client, cerându-i terapeutului să
utilizeze în mod activ şi alte modele împreună cu acesta.

Teoria în modele
Un model conceptual practic oferă teoria pentru a ghida practica şi cercetarea în
domeniu. Argumentele teoretice ale modelelor obişnuite au în vedere trei griji practice.
Prima grijă este de a explica organizarea şi funcţionarea acelor aspecte ale ocupaţiei pe
care se axează modelul. De exemplu vom încerca să explicăm cum oamenii sunt motivaţi
sa-şi aleagă comportamentul.
A doua grijă este aceea de a conceptualiza ce se întâmplă când se ridică anumite
probleme. Deoarece terapeutul ocupaţional lucrează cu persoane care au dizabilităţi,
există o nevoie de a înţelege tipurile de probleme care pot fi asociate cu acestea..
Cea de-a treia grijă este aceea de a furniza explicaţii teoretice despre modul în care
terapia face oamenii capabili să se angajeze în ocupaţii care furnizează sens şi
semnificaţie şi care le oferă suport fizic şi o stare emoţională de bine. Este important ca
argumentele teoretice ale modelului să dea logică şi coerenţă aplicaţiilor practice care
emană din el. Gradul în care modelul are succes în acest sens depinde de claritatea cu
care teoria este explicată teoria şi modul în care terapeutul o înţelege.
Dar din ce sunt alcătuite teoriile? Fiecare teorie este compusă din concept şi
propoziţii care privesc relaţiile dintre aceste concepte.
Conceptele descriu şi definesc unele entităţi, calităţi sau procese. De exemplu,
inteligenţa şi cogniţia sunt concepte psihologice care se referă la relativa abilitate a unei
persoane de a gândi şi la însuşi procesul gândirii. Conceptele oferă o modalitate specifică
de a gândi şi de a vedea fenomenele cărora li se adresează. Definiţiile teoretice şi
discuţiile ne oferă mai mult insight asupra a ceea ce este explicat de către un concept. În
orice teorie este important ca acele concepte să fie clare şi bine definite şi explicate.
Uneori mai multe sub-concepte, care se referă la caracteristici sau procese mai
specifice, vor fi combinate într-un concept mai mare care să facă referire la o
caracteristică sau un proces mai general.
În afara identificării conceptelor, cel de-al doilea rol al teoriei este de a face
afirmaţii privind relaţiile dintre concepte şi fenomenele la care se referă. Aceste afirmaţii
sunt numite propoziţii teoretice, iar rolul este acela de a explica modul în care sunt legate
numeroasele caracteristici sau procese la care se referă conceptele. Astfel, propoziţiile
sunt afirmaţii despre relaţiile dintre concepte. În acest sens, teoria este o reţea de
explicaţii care oferă concepte ce etichetează şi descriu fenomene şi propoziţii care
specifică relaţiile dintre concepte.
PARTEA I:ARGUMENTE TEORETICE

Capitolul 2

MOTIVE, PATERNURI ŞI PERFORMANŢĂ ÎN OCUPAŢIE:

CONCEPTELE CENTRALE

Acest capitol identifică trei fenomene primare care au legătură cu modelul şi apoi
trece în revistă conceptele şi propoziţiile la care face referire.
Prima grijă a modelului este aceea de a înţelege cum sunt motivaţi oamenii şi cum
îşi aleg lucrurile pe care le fac pentru a-şi umple vieţile. Pentru a explica aceste motive şi
alegeri, trebuie mai întâi să răspundem unor întrebări. De ce oamenii sunt atât de activi?
Cum se justifică diferenţele individuale cu privire la ceea ce iţi doresc oamenii sau la
ceea ce vor să facă? De ce persoane diferite au trăiri diferite când fac acelaşi lucru?
Modelul încearcă să găsească o explicaţie coerentă privind motivaţia ocupaţiei prin
răspunsurile la aceste întrebări.
Al doilea fenomen căruia i se adresează modelul este paternul recurent al acţiunii
care conturează viaţa cotidiană. Oamenii se comportă într-un anumit fel zi după zi. În
timp, ei urmează paternuri similare. Fac aceleaşi lucruri în cantităţi mai mari decât le
făceau înainte. Mai mult, oameni diferiţi acţionează similar atunci când ocupă aceeaşi
poziţie socială, în timp ce aceeaşi persoană acţionează diferit când ocupă poziţii sociale
diferite. În plus, o mare parte din viaţa umană urmează o rutină şi expune paternuri ale
unei ordini sociale mai mari.
 De aceea se pot ridica mai multe întrebări privind modul în care o persoană învaţă
şi susţine aceste paternuri ale vieţii cotidiene. Cum sunt menţinute aceste reguli ale vieţii?
Cum îşi găsesc oamenii, fără a fi conştienţi de acest lucru, calea prin cursul vieţii şi prin
acţiunile familiale? Cum reuşesc oamenii să se comporte similar ca şi studenţi, muncitori,
membri ai familiei, prieteni? Pentru a răspunde la aceste întrebări, modelul oferă
concepte şi propoziţii care au ca scop explicarea regulilor şi paternurilor în ocupaţie.
Cel de-al treilea fenomen la care face referire modelul este acela că atunci când
fiinţele umane realizează lucruri, ei îşi dezvăluie o ordine extraordinară a capacităţii
pentru performanţă. Performanţa ocupaţională cere mişcări fin coordonate ale corpului.
De asemenea, cere ca oamenii să anticipeze, să plănuiască şi să observe ce se întâmplă, să
facă ajustări şi să decidă ce urmează să facă. În final, performanţa ocupaţională cere ca
oamenii să participe şi să comunice, coordonându-şi acţiunile şi împărţind informaţiile cu
ceilalţi.
Întrebarea care se ridică în mod firesc se referă la modul în care oamenii sunt
capabili să se angajeze într-o asemenea ordine considerabilă a acţiunilor fizice, cognitive
şi sociale? În terapia ocupaţională, există un număr de modele care se adresează
aspectelor performanţei şi capacităţii care o susţine. De aceea modelul caută să explice
cum motivaţia este motivată, supusă regulilor şi efectuată.
În acest model, oamenii sunt conceptualizaţi ca fiind alcătuiţi din trei componente
interconectate: voinţa, obişnuinţa şi capacitatea de performanţă. Voinţa se referă la
motivaţia pentru ocupaţie. Obişnuinţa se referă la procesul prin care ocupaţia este
organizată în paternuri sau treburi curente. Capacitatea pentru performanţă se referă la
abilităţile mentale şi fizice care subliniază performanţa ocupaţională calificată. Este
important de reţinut că cele trei concepte sunt aspecte total diferite ale unei persoane.

VOINŢA
Întrebarea motivaţională va fi abordată întrebând oamenii de ce îşi ocupă timpul
cu atât de multe acţiuni. Acest lucru conduce la luarea în considerare a biologiei umane.

Nevoia biologică pentru acţiune

Oamenii sunt produsul unui proces evoluţionar care le-a dat mandatul biologic de
a fi activi. Acţiunea spontană este caracteristica fundamentală a tuturor vieţuitoarelor.
Chiar şi cele mai simple organisme se angajează în unele forme de activitate. În decursul
evoluţiei, pe măsură ce organismele au apărut, gradul şi ordinea în care organismele s-au
implicat în acţiune s-a multiplicat. Oamenii se află la capătul unui drum evolutiv care a
produs un sistem nervos complex conectat cu nevoia intensă şi pervazivă de acţiune.
În afara sistemului nervos, faptul că oamenii sunt corpuri fizice cu conştiinţa
potenţialului lor reprezintă tot o parte a nevoii de acţiune. Puterea de a acţiona creează
nevoia de a folosi puterea, iar eşecul de a folosi puterea rezultă în disfuncţie şi nefericire.
Faptul că putem privi, atinge, păşi, ajunge şi contura lumea reprezintă o invitaţie
irezistibilă spre acţiune.
 Totuşi, discuţia despre conceptul de voinţă începe cu aserţiunea conform fiinţele
umane au o bază neurologică fundamentală şi nevoia încorporată pentru acţiune care
furnizează baza motivaţiei pentru ocupaţie.
Nevoia universală pentru acţiune se manifestă ea însăşi în dorinţa fiecărei
persoane de a se lupta cu greutăţile şi de a fi eficient în interacţiunea cu lumea. Mai mult,
deoarece voinţa îşi are originea în corp, nevoia volitivă de acţiunea este de asemenea
mediată prin intermediul altor fenomene fizice cum ar fi dispoziţia, nivelul energiei,
oboseala. Există şi alte motive implicate într-o ocupaţie. De exemplu, expectaţia unei
recompense financiare ar putea motiva munca. Unele sarcini cotidiene (pregătirea mesei)
se află la baza unor nevoi primare cum ar fi foamea. Similar, activităţile recreaţionale
cum ar fi întâlnirile şi dansul ar putea avea o dimensiunea sexuală. În mod consecvent, o
persoană nu poate întotdeauna să atribuie un singur motiv tuturor ocupaţiilor umane, deşi
dorinţa pentru acţiune sau activitate se manifestă prin ocupaţie şi motivele ei dominante.

Gânduri şi sentimente volitive

Conceptul de nevoie biologică pentru acţiune oferă o explicaţie privind motivele
pentru care oamenii persistă în a fi ocupaţi. Este nevoie de concepte adiţionale pentru
justifica modul în care persoanele sunt motivare în mod unic.. într-adevăr fiecare
persoană are sentimente şi gânduri distincte despre modul în care se fac lucrurile şi care
sunt esenţiale pentru voinţă. Aceste gânduri şi sentimente privesc trei griji fundamentale:
● eficienţa sau abilitatea personală
● importanţa sau valoarea ataşată acţiunii unei persoane
● bucuria sau satisfacţia pe care o persoană o trăieşte când realizează lucruri

Cu alte cuvinte, gândurile şi sentimentele volitive sunt răspunsuri la întrebări

despre acţiune. Sunt bun la acest lucru? Îmi place acest lucru? În final, întreaga noastră
orientare spre posibilitatea de a face diferite lucruri în fiecare moment sau de-a lungul
vieţii este prezisă de răspunsurile pe care experienţa noastră le dă la aceste întrebări.
Totuşi, în timp ce noi suntem stimulaţi de o energie universală spre acţiune, fiecare dintre
noi va dori să facă aceste lucruri pe care le valorizează, să se simtă competent pentru
acţiune şi să se simtă mulţumit de munca lui.

Valori, interese şi motive personale

Bazându-se pe consideraţiile anterioare, voinţa este conceptualizată ca fiind
alcătuită din motive personale, valori şi interese. Motivele personale se referă la
sentimentele competenţei şi eficacităţii al unei persoane. Valorile se referă la ceea ce o
persoană consideră că este important şi are sens. Interesele se referă la ceea ce o persoană
consideră ca este plăcut şi satisfăcător să facă. Motivele, valorile şi interesele sunt
concepte care descriu conţinutul sentimentelor şi gândurilor voliţionale.
În viaţa de zi cu zi, motivele, valorile şi interesele se întrepătrund într-un singur
complex cognitiv şi emotiv. De exemplu, voinţa unui copil poate fi observată în atracţia
lui spre un obiect pe care nu îl poate atinge şi în nesiguranţa pe care o simte atunci când
încearcă să îl atingă. Voinţa se reflectă în ordinea vastă a gândurilor şi sentimentelor pe
care oamenii le au în legătură cu lucrurile pe care le-au făcut, le fac sau ar putea să le
facă.

Voinţa ca sine în relaţia cu lumea

Gândurile şi sentimentele voliţionale sunt în legătură cu sinele în relaţie cu lumea
particulară a unei persoane. Sinele şi lumea în care o persoană acţionează sunt strâns
legate. Fiecare se implică în celălalt.
Lumea exterioară pe care o cunoaştem în timp este întotdeauna răspunsul la ceva
ce am făcut. De exemplu, percepem obiectele din mediu ca având proprietăţi pentru că
răspund într-un anumit fel la acţiunile noastre. Ştim că ceva este greu din cauza efortului
pe care trebuie să-l facem pentru a-l ridica. Similar, când spunem că unele obiecte sau
evenimente sunt interesante, ne referim la propria experienţă cu acel obiect sau
eveniment. Ceea ce se întâmplă cu noi când întâlnim lumea redă proprietăţile pe care noi
le percepem.

Pe de altă parte, sinele pe care îl cunoaştem este construit din modul în care lumea
răspunde la acţiunile noastre. Ştim să ne coordonăm deoarece mingea se duce acolo unde
o aruncăm. Ne simţim inteligenţi deoarece profesorul ne-a dat o notă bună. Ne simţim
convingători pentru că ceilalţi sunt de acord cu noi. Munca noastră este validată prin
modul în care ceilalţi ne aprobă sau ne laudă comportamentul.
Modul în care ne vedem reflectă modul în care lumea ne-a răspuns. Mai mult,
ceea ce este lumea implică ceea ce am făcut şi trăit atunci când am întâlnit-o. Când
spunem că o sarcină care ne-a fost încredinţată va fi grea, spunem ceva nu doar despre
sarcină dar şi despre noi înşine. Acest lucru înseamnă că ne referim la relaţia dintre
capacităţile noastre interioare şi lumea exterioară.
Similar, când indicăm că ceva este important pentru noi sau că ne simţim obligaţi
să facem ceva, implicăm o ordine morală şi socială în lume. Onestitatea este importantă
pentru persoanele care-şi valorizează, recompensează cinstit şi care au aşteptări de la
această lume. Meritul cuiva de a fi onest derivă din acea lume percepută. Când studenţii
îşi justifică propria înşelăciune ca fiind acceptabilă deoarece toată lumea copiază, ei
evocă o privire de ansamblu asupra lumii ca fiind baza propriilor valori.

Procesele voliţionale
Voinţa este un proces continuu. Acest lucru înseamnă că gândurile şi sentimentele
voliţionale au loc în timp ce oamenii trăiesc, interpretează, anticipează şi îşi aleg
ocupaţiile.

EXPERIENŢA
Ori de câte ori facem ceva, este posibilă o întreagă suită de experienţe. De
exemplu, am putea simţi plăcere, anxietate, confort, provocare sau plictiseală. Mai mult,
am putea avea gânduri de îndoială cu privire la noi înşine sau încredere. Am putea
continua deliberat cu convingeri solide despre modul în care facem ceea facem sau am
putea să ne îngrijorăm că acţiunile noastre sunt zadarnice şi fără sens. Experienţa se
referă la asemenea gânduri şi sentimente imediate care apar în mijlocul performanţei.

INTERPRETAREA
Desigur, nu doar trăim ceea ce facem, dar şi reflectăm şi interpretăm acea
experienţă. O persoană ar putea face acest lucru în nenumărate moduri. O persoană se
simte rău privind întâlnirea cu o altă persoană şi îşi reaminteşte incidentul reflectând dacă
ar fi trebuit să se comporte altfel. Simţind dureri serioase când încerca să facă în repetate
ori un hobby, o persoană se întreabă dacă merită. După ce a primit mai puţin feedback
decât cel pe care l-ar fi meritat privind unele aspecte ale performanţei în muncă, o
persoană se decide ca pe viitor să muncească mai mult.
Ori de câte ori reflectăm sau discutăm cu alţii despre modul în care ne-am
descurcat, despre cum a fost să realizezi ceva şi dacă a meritat să fie făcut, ne implicăm
în procesul voliţional de interpretare. Interpretarea este definită ca reamintirea sau
reflectarea asupra performanţei în termeni de semnificaţia acesteia pentru sine şi pentru
lumea ce ne înconjoară. Pe lângă interpretarea performanţei trecute, construim de
asemenea idei despre viitor şi posibilităţile lui. Aceste gânduri şi sentimente conturează
modul în care, în viitor, vom anticipa oportunităţile şi cerinţele pentru performanţa
ocupaţională.

ANTICIPAREA
În mod constant, întâlnim posibilităţi imediate şi viitoare pentru acţiune. Modul în
care anticipăm aceste posibilităţi pentru acţiune se reflectă în maniera în care dăm atenţie
lumii din jurul nostru. De asemenea, se reflectă în modul în care reacţionăm la
oportunităţile şi aşteptările pentru acţiune. Un exemplu de anticipare – un muncitor mai
tânăr se uită pe broşura unui coleg şi contemplează cum ar fi să aibă o educaţie şi o slujbă
mai bună, întrebându-se dacă acest lucru chiar este posibil.
Anticiparea ia întotdeauna în considerare ceea ce am putea face în viitorul
apropiat sau îndepărtat. Lumea ne prezintă posibilităţile şi aşteptările pentru acţiune, dar
cele pe care le observăm şi felul în care gândim şi simţim despre ele este influenţat de
ceea ce ne place şi de ceea ce simţim că putem face. Anticiparea este definită ca
procesul de observare şi reacţionare la posibilităţile şi perspectivele pentru acţiune.

ACTIVITATEA ŞI ALEGERILE OCUPAŢIONALE

Anticiparea conduce în mod natural la decizii despre ce să facem. Orele, zilele,
săptămânile sunt adaptate de nenumăratele decizii despre ceea ce urmează să facem, mai
târziu sau chiar mâine. Aceste alegeri privind activităţile sunt definite pe scurt ca fiind
decizii deliberate de a intra sau de a ieşi din activităţile ocupaţionale. Exemple de astfel
de activităţi includ decizia de a lua masa mai târziu cu un prieten, de a spăla maşina
sâmbătă dimineaţa, de a merge la plimbare înainte de a începe temele. Alegerile privind
activităţile au loc atunci când avem necesitatea sau ocazia de a lua o decizie despre ceea
ce vom face. Aceste alegeri s-ar putea ridica atunci când anticipăm timp liber sau când
avem de ales între mai multe lucruri. Având în vedere că alegerile privind activităţile cer
doar o scurtă deliberare, acestea sunt importante deoarece ele determină semnificaţie
mare a ceea ce putem face.
Indivizii fac şi alegeri mai mari ce privesc ocupaţia, devenind o parte permanentă
din viaţa lor. De exemplu, majoritatea persoanelor care citesc această carte au făcut un
angajament la un moment dat că vor deveni terapeuţi ocupaţionali. Acest tip de rezoluţie
aparţine unei clase de decizii care au fost numite alegeri ocupaţionale. Asemenea decizii
reprezintă angajamente de a intra într-o succesiune de acţiuni sau de a susţine o
performanţă constantă de-a lungul timpului. Recunoaştem aceste decizii când cineva îşi ia
angajamentul de a intra într-un rol ocupaţional, cum ar fi acela de a deveni student sau
părinte sau de a avea o slujbă. Mai mult, alegerile ocupaţionale implică luarea unui
angajament pentru a stabili şi susţine o activitate nouă ca parte din rutina noastră
permanentă. Exemple în acest sens sunt decizia de a merge la un centru de sănătate,
exerciţiile cotidiene. În final, alegerile ocupaţionale ar putea lua forma angajamentelor de
a întreprinde proiecte personale care pentru finalizare cer o serie de acţiuni extinse.
Exemple de proiecte personale sunt: învăţarea unei limbi străine, croirea unei rochii,
construirea unui grad nou.
În mod obişnuit, alegerile ocupaţionale sunt rezultatul unui proces de deliberare
ce are loc în timp. Ar putea implica strângerea de informaţii, reflectări, imaginarea de
posibilităţi şi luarea în considerare a alternativelor. Alegerile ocupaţionale implică
angajament de vreme ce acţiunea are loc în timp. Într-adevăr, am putea să realizăm sau
nu că obiectivele ocupaţionale depind de faptul că putem sau nu rezista la efor în timp sau
dacă putem stabili paternuri noi de acţiune. Alegerile ocupaţionale sunt astfel definite ca
angajamente de intrare într-un rol ocupaţional şi care cer deprinderi noi sau realizarea
unui proiect personal.
Împreună, alegerile privind activităţile şi cele ocupaţionale influenţează ce fel de
performanţă ocupaţională dorim să avem în viaţa cotidiană. Aceste alegeri sunt funcţii ale
voinţei şi de aceea ele reflectă motivaţia personală, interesele şi valorile noastre.

OBIŞNUINŢA
Majoritatea lucrurilor pe care le facem aparţin unui stereotip zilnic. Majoritatea
dintre noi repetă în week-end acelaşi scenariu matinal. Pe drum conducem pe aceeaşi
rută, luăm acelaşi autobuz, fără a fi conştienţi de ceea ce facem. Odată ajunşi, ne aşezăm
şi facem sarcini pe care anterior le-am făcut de nenumărate ori, realizându-le la fel ca de
fiecare dată. Îi întâlnim pe ceilalţi, spunând şi făcând aceleaşi lucruri pe care le-am făcut
şi în trecut. Facem aceste lucruri fără a reflecta, iar faptul că le facem ne face să fim
familiari cu ele, localizându-ne în viaţa noastră obişnuită. Mai mult, angajându-ne în
anumite stereotipuri comportamentale, ne reafirmăm pe noi înşine ca având o anumită
identitate. Aceste aspecte ale rutinei zilnice se desfăşoară automat.
Termenul de obişnuinţă este folosit aici pentru a ne referi la aceste paternuri
semi-autonome de comportament. Obişnuinţa este un termen adecvat deoarece rutina, un
comportament automat este organizat în acord cu obiceiurile noastre familiale temporale,
fizice şi sociale.
Obişnuinţa ne permite să recunoaştem şi să răspundem la indicaţiile temporale
repetitive şi la cadrele temporale. Din acest motiv, rutinele automate corespund unui timp
ciclic în care lucrurile sunt repetate şi cunoscute în ordine. Timpul ciclic este dat de
ritmurile naturii şi completat de convenţia socială.
De asemenea, corpul contribuie mult la patternurile comportamentale. Ritmul
circadian biologic conturează somnul şi ciclurile zi-noapte. Procesele psihologice care
rezultă din oboseală în urma efortului şi concentrării ce ritmurile temporale ale activităţii.
Un comportament obişnuit implică şi folosirea şi traversarea lumii noastre fizice
familiare. Constanţa mediilor noastre fizice ne permite să le întâlnim la fel ca înainte.
Dimineaţa, când o persoana se dă jos din pat, lumea va fi aranjată cam la fel cum a fost
întotdeauna. Într-adevăr, recunoaştem şi schimbările deoarece rutina familiară este
întreruptă şi nu se poate desfăşura automat. În aceste momente, trebuie să ne gândim la
ceea ce avem de făcut.
Patternurile de acţiune pe care le stabilim în lumea fizică reprezintă o trăsătură a
întruchipării noastre. Caracteristicile şi capacităţile noastre fizice fac posibile dar şi
constrâng modurile în care stabilim patternurile de acţiune într-o lume fizică. În mod
similar, obiceiurile sociale şi stabilitatea paternurilor sociale facilitează constanţa cu care
interacţionăm cu ceilalţi. Vecinii ne salută cam în acelaşi fel în care au făcut-o
întotdeauna. Viaţa socială este caracterizată de repetarea paternurilor ce aparţin
comportamentului interpersonal şi evenimentelor care seamănă celor anterioare.
Fiind date aceste condiţii de mediu familiare, temporale, fizice şi sociale, ne
comportăm în maniere asemănătoare celor anterioare. Lumea din jurul nostru, mediul au
o anumită stabilitate. În schimb, noi avem tendinţa de a acţiona în mod constant, după un
pattern. Acest lucru se realizează în funcţie de obiceiuri şi roluri.

Deprinderile
Deprinderile păstrează modurile de a face lucrurile pe care le-am internalizat prin
performanţe repetate. Generăm obiceiuri făcând aceleaşi lucruri în acelaşi context. Ceea
ce cerea cândva atenţie şi concentrare devine în cele din urmă automat.
Deprinderile sunt definite ca tendinţe dobândite de a răspunde şi executa în
anumite moduri constante la medii sau situaţii familiare. Pentru ca deprinderile să existe:
● trebuie să repetăm acţiunile suficient pentru a stabili un pattern
● circumstanţele consecvente de mediu trebuie să fie prezente.
 Majoritatea lucrurilor pe care le facem sunt ghidate de deprinderi. Rutina noastră
zilnică, maniera în care facem lucrurile şi căile particulare pe care le abordăm întotdeauna
sunt exemple de deprinderi.

Rolurile internalizate
Patternurile noastre de acţiune reflectă şi rolurile pe care le-am internalizat. Din
acest motiv ne identificăm cu şi ne comportăm în felurile pe care am învăţat să le asociem
cu un statut public sau cu o identitate privată. De exemplu, când oamenii se comportă ca
soţi, părinţi, muncitori, elevi, ei prezintă paternuri de comportament care reflectă acele
statute sociale identificate. Comportamentul lor va tinde să fie în acord cu ceea ce alţii se
aşteaptă ca ei să facă ca parte din acel rol.
Printr-un proces de socializare, oamenii dobândesc acele roluri care derivă dintr-
un statut social. Socializarea implică interacţiune în timp cu definiţii implicite şi explicite
şi aşteptări de la acel rol. Ca rezultat, o persoană interiorizează simţul sinelui, atitudini şi
comportamente care corespund definiţiei sociale şi aşteptărilor de la acel rol.
Rolurile ne furnizează o atitudine şi evocă anumite comportamente. Mă gândesc
şi interacţionez cu copilul meu diferit de ceilalţi copii deoarece eu sunt tatăl lui.
Multe dintre aceste roluri provin din poziţii definite social. Fiecare dintre noi ar
putea avea şi alte roluri, care sunt definite mi puţin de un statut social şi mai mult de
natura exterioară şi interrelaţionată a unui set de sarcini pentru care ne simţim
responsabili. Asemenea roluri provin din circumstanţe personale sau din necesitate. Ele
sunt stabilite în timp ce o persoană se angajează într-un pattern de acţiuni relaţionate şi îşi
asumă o identitate legată de acestea. Oamenii caută o referinţă de grup ai cărui membri
vor recunoaşte acea persoană ca vând un rol.
Rolurile internalizate pot fi definite ca încorporarea unui statut definit social şi /
sau personal şi a unei reţele de atitudini şi comportamente. În mod obişnuit, oamenii au
mai multe roluri care ocupă rutina temporală şi spaţială.

CAPACITATEA DE ACŢIUNE
Capacitatea de a acţiona depinde de starea musculo-scheletală, neurologică şi
cardio-pulmonară a unei persoane dar şi a celorlalte sisteme corporale care sunt folosite
pentru a acţiona. Această capacitate mai depinde şi de abilităţile mentale şi cognitive cum
ar fi memoria. Performanţa îi cere persoanei să facă apel la un set obiectiv de capacităţi
primare. În terapia ocupaţională, teoria şi practica au recunoscut întotdeauna importanţa
acestor componente bazale. În acest model, capacitatea pentru performanţă este abordată
dintr-un punct de vedere complementar, dar diferi de al altor modele. El accentuează
experienţa subiectivă şi rolul ei în conturarea modului în care oamenii acţionează.
Toate persoanele care şi-au descris abilităţile şi limitele acestora au avut şi
experienţe corespunzătoare acestor limite. Acest model descrie conceptul de acţiune ca
abilitatea de a face lucruri furnizate de rolul componentelor bazale obiective fizice şi
mentale cărora le corespund experienţe subiective.
 În discutarea aspectelor practice privind capacitatea pentru acţiune, este necesară
referirea la conceptul ce corp „trăit”. Corpul ca şi obiect fizic poate fi observat, măsurat,
disecat şi trăit. Modul în care ne folosim corpul este diferit de manipularea obiectelor din
mediu. În timp ce ne putem gândi la o mână ca la un obiect, utilizarea ei în viaţa de zi cu
zi nu este obiectivă. Este subiectivă.
Conceptul de corp „trăit” cere atenţie modurilor unice în care trăim ca şi corpuri şi
modului în care corpul este o parte din sine. Acest concept oferă metode noi de a înţelege
atât modul în care acţionăm dar şi modul în care boala sau deteriorarea este trăită şi felul
în care afectează performanţa.
Capitolul 3

DINAMICA OCUPAŢIILOR UMANE

Importanţa influenţelor mediului

Mediul este întotdeauna central pentru ceea ce simţim, gândim şi facem. Când
facem o mişcare fizică, părţile din care suntem alcătuiţi cooperează nu doar între ele ci şi
cu gravitatea, spaţiul şi obiectele. Influenţa mediului este importantă în mod egal pentru
cogniţie şi emoţie. De exemplu memoria ar putea să ne dea informaţii brute despre
drumul spre o destinaţie familiară. Totuşi, ne bazăm pe mediul fizic pentru a ne da
informaţii despre locurile în care ar trebui să mărim viteza, să încetinim sau să ne oprim,
să ne oprim în intersecţii. În mod similar, dispoziţiile celorlalţi, declaraţiile şi acţiunile lor
ne influenţează emoţiile, gândurile şi acţiunile. Cooperarea elocventă dintre părţile eului
şi mediu stă la baza tuturor ocupaţiilor umane.

● oamenii sunt compuşi din elemente flexibile a căror interacţiune cu ceilalţi şi cu mediul
depinde de situaţie
● a gândi, a simţi şi a acţiona derivă din dinamica interacţiunilor dintre elementele unei
persoane şi cele ale mediului
● disfuncţia este rezultatul interacţiunii condiţiilor externe şi celor interne ale persoanei
● funcţionarea poate fi înlesnită prin remedierea unui element defect, prin compensarea
cu un alt element intern sau / şi prin modificarea mediului

Perspectiva dinamică a contribuţiilor voinţei, obişnuinţei şi capacităţii pentru

performanţă în ocupaţia umană

În această dimineaţă mi-am parcat maşina în gară şi am început să introduc patru

monede în aparatul de taxat pentru parcare. Mă grăbesc să intru într-o nouă cafenea
pentru a-mi lua o ceaşcă de cafea pe care s-o beau în timpul călătoriei cu trenul. Cum mi-
e obiceiul, ţin toate monedele în palm stângă. Îmi manevrez mâna astfel încât monedele
să alunece din palmă sub presiunea gravităţii de la degetul mare până la arătător. Aşa
procedez cu toate monedele, dar îmi dau seama că toate acestea se întâmplă mult prea
încet pentru a avea timp să intru în cafenea şi pentru a ajunge la tip să prind trenul.
Sunt conştient că este o întâlnire importantă cu decanul facultăţii noastre. Şi deşi
mai există un tren peste 5 minute, nu vreau să risc să întârzii câtuşi de puţin. În alte zile
când mă grăbesc dar nu am nici o întâlnire matinală, iau trenul următor.
Simultan, pot simţi că mă voi mişca mai repede dacă voi plasa monedele în mâna
stângă şi le voi introduce cu mâna dreaptă. Nu mă gândesc la acest lucru, ci mi-a trecut
doar prin minte. Simt în corpul meu ineficienţa metodei mele obişnuite şi că ar fi bine să
mă ajut de ambele mâini. Ceea ce simt reflectează faptul obiectiv că mâna stângă este
imobilizată cu atelă din cauza unei răni, făcând toate mişcările de a introduce monedele
să fie mai lente.
În mod notabil am mai făcut aceste lucruri în trecut deoarece acesta este modul
meu obişnuit de a le face.. nu am observat până acum faptul că mă încetineşte. Dar astăzi,
având o urgenţă, performanţa mea lentă devine dintr-o dată problematică.
Mă văd prins în mijlocul tuturor acestor lucruri, observând ceea ce fac şi ajuns în
tren îmi propun să scriu toate acestea pentru a le rezolva. Am observat ce se întâmplă din
cauza faptului că am încercat să găsesc o explicaţie. Apoi îmi trece prin minte următorul
lucru. Conducând dimineaţa spre gară face parte din rutina mea zilnică şi, de obicei, fără
să mă gândesc, o iau pe ruta cea mai scurtă pe care o cunosc. Face parte dintr-o rezoluţie
recentă de a savura micile lucruri din viaţă, ceva ce a 50-a aniversare te face să te
gândeşti. Am observat că în timp ce conduc pe drumul cel mai scurt pentru a avea timp să
iau cafeaua nu a fost suficient, şi am decis să rezolv acest lucru plecând puţin mai
devreme de acasă. Acum că monedele sunt în taxator, mă grăbesc spre cafenea. Iau din
timp un dolar din portofel pentru a face tranzacţia mai rapidă. Sper să nu fie nimeni
înaintea mea.

Descrierea de mai sus prezintă un episod cu durata de un minut. Totuşi, acest mic
fragment din viaţa cotidiană relevă un joc combinat între voinţă, obişnuinţă, performanţă
şi condiţiile de mediu. Ele rezonează unele cu latele pentru a contribui la ceea ce gândesc,
simt şi fac. Modul în care episodul se derulează reflectă convergenţa:
● valorilor de a ajunge la timp
● activitatea de alege să cumpere cafeaua
● simţirea obligaţiilor pe care le are în acest rol
● un mod obişnuit de a face aceste lucruri ca parte din rutina matinală
● mâna luxată şi capacitate limitată
● orarul trenurilor şi întâlnirea de dimineaţă.

Alterând orice parte a voinţei, obişnuinţei, performanţei sau mediului ceea ce se

va întâmpla va fi total diferit. Dacă luarea unei cafele nu ar fi reprezentat o parte
importantă din savurarea vieţii, dacă mâna nu ar fi fost lezată, dacă cultura americană şi
valorile mele nu ar fi pus atât de mult accent pe punctualitate sau dacă cafeneaua ar fi fost
în incinta gării şi nu alături de ea, poate aş fi putut să introduc monedele într-un mod
diferit, aş fi putut să prind următorul tren sau poate m-aş fi oprit să stau de vorbă cu cel
care îmi vinde cafeaua.
Fiecare moment este are potenţialul de a fi infuzat cu influenţe şi interacţiuni ale
voinţei, obişnuinţei, performanţei şi mediului. Ceea ce rezultă nu este în mod specific
cauzat de un singur element, reflectând condiţiile dinamice create de interacţiunea lor.
Voinţa, obişnuinţa, capacitatea pentru performanţă şi mediul răsună împreună,
creând condiţii din care se nasc gândurile, sentimentele şi acţiunile noastre. Exemple în
acest sens sunt:

- anxietatea din lipsa credinţei în capacitatea care interferează cu performanţa

- forţa vechilor obiceiuri care rezistă alegerilor voliţionale
- continuitatea valorilor în ciuda durerii şi oboselii.

În toate circumstanţele, valorile, interesele, cauzele personale, rolurile,

obiceiurile, capacitatea pentru performanţă şi mediul sunt toate priponite împreună într-
un tot dinamic. Ceea ce facem, gândim şi simţim provine din acest tot dinamic.

ORGANIZAREA UMANĂ ŞI SCHIMBAREA

Să luăm în considerare ceea ce se întâmplă cu voinţa, obişnuinţa şi capacitatea
pentru performanţă a unei persoane care se apucă de o nouă formă ocupaţională cum ar fi
alergatul. Alergatul repetat reconturează structurile fizice, psihologice şi sociale
implicate. Muşchii obişnuiţi să alerge sunt întăriţi, creşte capacitatea de respiraţie,
imaginea de sine privind capacitatea de alergare este consolidată şi s-ar putea afirma
identitatea publică de alergător a unei persoane atunci când împărtăşeşte poveşti şi
ponturi cu alţi alergători şi când face parte dintr-o organizaţie.
În toate acest cazuri, când sunt luate în considerare alergatul şi comportamentele
înrudite, ele servesc pentru rearanjarea motivaţiei personale, a rolului şi a capacităţii
pentru performanţă în cele ale unui alergător. În acest proces este creată o nouă
organizarea a trupului şi minţii. Mai mult, atâta timp cât comportamentul este susţinut, se
menţinea şi organizarea corespunzătoare. Totuşi, dacă alergătorul abandonează
comportamentele un timp suficient, capacitatea de respiraţie se diminuează, muşchii
devin mai slabi, încrederea şi rolul identităţii intră în declin. Acest lucru ilustrează faptul
că putem să nu mai devenim ceea ce am încetat să facem
 Ocupaţia este un proces dinamic prin care menţinem organizarea trupului şi minţii
noastre. Când muncim, ne jucăm sau realizăm sarcinile cotidiene nu ne angajăm pur şi
simplu într-o ocupaţie. Ne organizăm. Într-o ocupaţie, ne folosim corpul şi mintea
armonizându-le. Prin ceea ce facem ne creăm abilităţile, gândurile şi sentimentele cu
privire la sine, identitatea socială şi deprinderile.
Din momentul în care venim pe lume, suntem setaţi pe acţiune. Încă din primele
săptămâni de viaţă am început un curs despre ocupaţie care a stabilit deja unele
performanţe, ne-a dat un sens rudimentar al sinelui şi a lumii din jurul nostru şi ne-a creat
o rutină zilnică primară. De acum înainte, perseverăm într-un proces al acţiunii care ne
conturează şi reconturează continuu.
Pentru a analiza modul în care acest proces continuă să se desfăşoare de-a lungul
vieţii, trebuie să răspundem la două întrebări. Cum ne menţinem patternurile organizate?
Cum ne schimbăm?

Menţinerea paternurilor organizate

De-a lungul timpului, oamenii prezintă o anumită constanţă în cine sunt şi ce fac.
Menţinerea acestor paternuri organizate de emoţii, gânduri, alegeri şi comportamente
implică întotdeauna următoarele elemente:
● voinţa, obişnuinţa şi capacitatea pentru performanţă deja existente furnizează anumite
resurse, limite şi tendinţe pentru maniera în care simţi, gândim şi ne comportăm
● întâlnim, cătăm sau creăm condiţii de mediu consistente
● având în vedere interacţiunea resurselor interne, limitelor şi tendinţelor cu condiţiile
consistente de mediu, repetăm ceea ce am făcut înainte, susţinând un patern organizat de
comportamente şi gânduri şi sentimente ce însoţesc acele comportamente.

Acest patern organizat reprezintă o cale de a opera cu propria coerenţă internă

care rezistă perturbărilor. Odată ce avem un mod de a simţi, gândi, comporta avem
tendinţa de a ne comporta în aşa fel încât să-l păstrăm.
Voinţa unei persoane ar putea fi organizată ca fiind auto-protectivă. Această
predispoziţie s-ar putea datora experienţelor anterioare, care au făcut ca motivaţia
persoanei să devină fragilă.
Feedbackul negativ asupra performanţei provine din munca în echipă. Dacă
voinţa unui individ este organizată astfel încât să se protejeze de critici, experienţa
primirii unui feedback negativ va fi interpretată în termeni de atribuirea răului,
prejudecăţi, gelozie sau alte motive care să explice critica. În acest fel, gândurile şi
sentimentele despre competenţa unei persoane sunt protejate de feedbackul negativ, iar
acea persoană nu-şi va examina sau revizui părerea sa privind eficacitatea muncii.
Această persoană ar putea căuta colegi de muncă care să-i susţină părerea. Asemenea
modificări ale mediului creează condiţii care au tendinţa de a întări şi susţine anumite
gânduri şi sentimente legate de valorile şi motivaţia personală.
Persoana ar putea să atribuie valoare acelor aspecte ale muncii care permit
demonstrarea publică a competenţelor, realizând alegeri în activitate pentru a face acel
sarcini mai vizibile. Asemenea acţiuni ar putea construi o imagine publică mai pozitivă.
Astfel de paternuri voliţionale pot susţine persoana necondiţionat. Fiecare individ îşi
construieşte activ imaginea despre sine.
Este important de remarcat faptul că deprinderile şi capacitatea pentru muncă care
au susţinut sau nu competenţa în muncă şi identitatea rolului de angajat vor interacţiona
toate cu acest patern voliţional pentru a influenţa ceea se întâmplă în timp. Natura
mediului de muncă va influenţa de asemenea ceea ce se va întâmpla.
Odată ce voinţa, obişnuinţa sau capacitatea pentru performanţă a unei persoane se
organizată într-un mod particular, acesta tinde să rămână constant. Totuşi, schimbarea are
loc.

Schimbarea
O schimbare în voinţă, performanţă sau mediu poate altera pretutindeni dinamica,
conducând la apariţia a ceva nou. Totuşi, elementul-cheie în schimbare îl reprezintă
modificarea în circumstanţele externe sau interne care rezultă din apariţia noilor gânduri,
sentimente şi comportamente.
Următoarea cerinţă pentru schimbare este aceea ca noile gânduri, sentimente şi
comportamente trebuie să continue în timp. Doar prin repetiţie începem să ne remodelăm.
Totuşi, dacă noul patern este repetat îndeajuns, atunci voinţa, obişnuinţa şi capacitatea
pentru performanţă vor fuziona spre o nouă organizare.
De aceea, trebuie specificat faptul că în ocupaţie, procesul schimbării implică:
● o modificare în voinţă, obişnuinţă şi capacitatea pentru performanţă sau mediu creează
condiţii dinamice în care apar noile gânduri, sentimente şi acţiuni
● un număr suficient de repetiţii ale acestor condiţii şi gândurile, sentimentele şi acţiunile
care le însoţesc permit voinţei, obişnuinţei şi / sau performanţei să fuzioneze într-o nouă
organizare
● interacţiunea continuă a noii organizări interne împreună cu condiţiile consistente de
mediu menţin stabil noul patern de gândire, simţire şi acţiune.
Aceste procese stau la baza schimbării.
În mod obişnuit, există o istorie naturală a noilor comportamente, gânduri şi
emoţii, în care voinţa, obişnuinţa şi capacitatea pentru performanţă sunt modificate
împreună pe o traiectorie care este în creştere. De-a lungul acestei istorii a schimbării,
aceste elemente vor vibra împreună, fiecare având rolul său în construirea a ceva nou,
care va duce la apariţia unui comportament nou.
Aceste trăsături ale schimbării pot fi ilustrate prin tranziţia pe care o face un copil
de la mersul pe tricicletă la mersul pe bicicletă. Dorinţa de a merge pe bicicletă a venit
prin observarea altor copii din vecinătate. Această schimbare în circumstanţele externe a
fost cuplată cu creşterea capacităţilor motorii. Astfel atât motivaţia personală cât şi
influenţele sociale au contribuit la dorinţa de a merge pe bicicletă. Părinţii au modificat
un obiect în mediu, cumpărând fiecărui copil câte o bicicletă cu roţi ajutătoare. La
început, copilul este puţin nesigur şi lipsit de încredere. Totuşi, o dorinţă voliţională
puternică l-au făcut capabil să treacă peste incertitudinea iniţială şi să continue practica.
În curând, copilului îi vor creşte capacitatea pentru performanţă şi motivaţia care au dus
la cererea lor iniţială de a merge pe bicicletă. Acum , fără roţile ajutătoare copilul a mai
cerut o altă schimbare în mediu. De aceea ei cer părinţilor să le fie alături pentru a
preveni căderea. În decursul următoarelor zile, se dezvoltă abilităţile copilului şi,
corespunzător, simţul eficacităţii în controlarea bicicletei a crescut. Odată ce copilul a
trecut pragul critic în creşterea sentimentului de eficacitate, el face o cerere importantă de
a schimba mediul mai departe – acum vrea să încerce singur.
În tranziţia de la tricicletă la bicicletă, se poate observa că schimbarea are loc ca
un proces dinamic. Noile condiţii care conduc la apariţia a ceva nou ar putea suferi o
serie de transformări înainte ca noul patern stabil să fie achiziţionat.

Capitolul 4

VOINŢA

Raţiunea culturală
 Voinţa fiecărei persoane este conturată de perspectiva raţiunii asupra eului şi
mediului. Această raţiune provine din cultura persoanei ce îşi are sursa din schimburile
externe cu ceilalţi. Deoarece este ţinută în comun cu ceilalţi, aceasta este luată de bună.
Modul în care cultura conturează gândurile şi sentimentele voliţionale poate fi
apreciat prin luarea în considerare a următorului exemplu. În grupurile în care vânatul şi
recoltatul sunt nu mod de viaţă, cunoaşterea florei şi faunei înconjurătoare este esenţială
pentru supravieţuire. În contrast, cititul şi scrisul sunt abilităţi esenţiale pentru muncitorii
din societatea industrializată. Membrii fiecărei culturi au gânduri şi sentimente
voliţionale derivate din cultura lor. Dacă o persoană este preocupată de faptul că va găsi
şi ucide cina, cealaltă este anxioasă cu privire la modul în care se va descurca la
prezentarea de afaceri. Primul dintre aceştia îşi vede munca ca o contribuţie importantă la
binele grupului, iar ultimul este preocupat mai mult de semnificaţia pe care o are acea
realizare pentru el. deşi valorile şi motivaţiile personale sunt griji umane universale,
modul în care oamenii gândesc şi simt despre eficienţa personală şi acordă semnificaţie
acţiunilor lor depinde de cultură.
Influenţa culturală include şi semnificaţiile locale împărţite de subgrupurile unei
societăţi. Într-un grup există adesea diferenţe culturale importante în voinţa unei
persoane. De exemplu, membrii conducerii universităţii au perspective diferite de la
facultate la facultate privind ceea ce fac în viaţa lor personală.
Cultura inspiră toate aspectele voinţei. Ea conturează ce fel de semnificaţii sunt
legate de acţiuni, ce momente trecute ne fac plăcere şi ce scopuri urmărim în viaţă. Ne
privim acţiunile şi lumea în care acţionăm prin lentilele culturii.

Circumstanţe personale şi anamneza

În timp ce împărţim o perspectivă culturală cu cei de lângă noi, fiecare avem

gânduri şi sentimente voliţionale unice. Acestea reflectă caracteristici care emană din
întruchiparea noastră fizică. De asemenea, ele reflectă istoria personală acumulată.
Voinţa începe cu tendinţele biologice cum ar fi modalităţile senzoriale preferate şi
temperamentul. Aceste influenţe pentru care ne vom dezvolta aptitudinile sunt
considerate importante. Primele lucruri pe care le facem şi impactul nostru iniţial asupra
mediului implică exerciţiul capacităţilor noastre fizice. Ca şi copii ne uităm în jur, ne
mişcăm, atingem.
Învăţăm că diferitele tipuri de acţiuni produc rezultate particulare asupra mediului
şi gânduri şi sentimente distincte în noi. În timp, fiecare dintre noi descoperă ce poate şi
ce nu poate face bine, ce fel de acţiuni îi face plăcere şi ce considerăm că merită mai mult
sau mai puţin să fie realizat. Voinţa noastră reflectă istoria personală unică a acestor
descoperiri.

CONFLUENŢA MOTIVAŢIEI PERSONALE, A VALORILOR ŞI

INTERESELOR
 Trăim motivaţia, valorile şi interesele ca şi o confluenţă a gândurilor şi
sentimentelor despre ceea ce facem bine, ce ne place şi ce importanţă acordăm acestor
lucruri. Vrem să fim competenţi în realizarea lucrurilor pe care le valorizăm. Tindem să
considerăm plăcute acele lucruri pe care le facem bine şi neplăcute acele lucruri care ne
copleşesc. Suferim când nu putem executa bine lucrurile la care ţinem.
Subiecte ca plăcere, valoare şi competenţă se intersectează. Voinţa unei persoane
nu poate fi înţeleasă pe deplin prin examinarea dinamicii relaţiei dintre motivaţie, interese
şi valori. Fiecare dintre acestea sunt aspecte ale unui tot voliţional mai mare.

Motivaţia
Una dintre primele descoperiri ale vieţii o reprezintă legătura dintre intenţia
personală, acţiuni şi consecinţe. De-a lungul dezvoltării timpurii, indivizii devin mai
conştienţi de faptul că pot crea efecte în mediu. De exemplu, copii realizează că mişcările
şi vocalizarea influenţează ceea ce se întâmplă în jurul lor. În curând, ei aleg să facă
lucruri pentru rezultatele pe care le anticipează.
Conştiinţa faptului că o persoană poate face lucrurile să se întâmple reprezintă
începutul motivaţiei. De-a lungul timpului ne angajăm într-o serie de acţiuni şi
descoperim de ceea ce suntem în stare şi ce fel de efecte produc acţiunile noastre.
Motivaţia reprezintă simţul competenţei şi eficacităţii.

Două dimensiuni ale motivaţiei

Gândurile şi sentimentele despre sine ca şi actor se pot distinge în două
dimensiuni. Prima dintre aceste dimensiuni este simţul abilităţilor personale – auto-
evaluarea capacităţilor fizice, intelectuale şi sociale. Cea de-a doua dimensiune, auto-
capacitatea, reprezintă gândurile şi sentimentele pe care o persoană le ar cu privire la
eficacitatea percepută în utilizarea abilităţilor personale pentru a dobândi rezultatele
dorite în viaţă. Auto-capacitatea este specifică diferitelor sfere ale vieţii; din acest motiv,
ne simţim mai capabili decât alţii de a controla rezultatele în anumite circumstanţe.
Persoanele care se simt apte şi eficiente vot căuta oportunităţi, vor folosi
feedbackul pentru a corecta rezultatele şi vor persevera în atingerea scopurilor. În
contrast, indivizii care se simt incapabili şi nu au simţul eficacităţii vor evita
oportunităţile, feedbackul şi vor avea probleme în perseverare. Motivaţia influenţează
modul în care o persoană realizează lucrurile.
Motivaţia poate fi conceptualizată drept creşterea conştiinţei iniţiale de a fi o
cauză şi de a se dezvolta în timp - printr-un ciclu continuu de anticipare, alegere,
experimentare şi interpretare – spre simţul abilităţilor personale şi auto-eficacităţii.

SIMŢUL CAPACITĂŢII
Ne observăm prin intermediul raţiunii culturale, construind un magazin de
cunoaştere despre tipul de abilităţi pe care le avem pentru a realiza lucrurile care
contează. În timp ce înaintăm în viaţă, noile experienţe pot modifica opinia noastră
despre propriile abilităţi. În mod fericit, experienţa ne arată că avem un talent ascuns. Dar
ar putea să ne amintească şi că abilităţile noastre sunt limitate. Am putea să ne
confruntăm şi cu o pierdere a abilităţilor.
Grijile privind abilităţile se schimbă de asemenea în decursul vieţii. Pentru un
băiat de 10 ani puterea fizică ar putea fi mai importantă decât capacitatea de a se descurca
la şcoală. Totuşi, dacă urmează liceul, capacitatea intelectuală va căpăta un loc central în
simţul abilităţii. Acest simţ nu este doar un simplu catalog de abilităţi personale. Acesta
reprezintă conştiinţa activă privind capacităţile unei persoane de a duce viaţa pe care vrea
s-o trăiască.

Schimbări în simţul capacităţii

Deteriorările produc schimbări în modul unei persoane de a se considera capabilă.
Durerea, oboseala şi limitele senzoriale, cogniţia sau mişcarea pot constrânge persoanele
să realizeze mai puţin decât îşi doresc sau mai puţin decât ceilalţi. Când o persoană are o
dizabilitate, problemele capacităţii devin probleme practice despre modul în care poate
sau face lucrurile în viaţa cotidiană. De exemplu, Diane, o femeie cu amputare
congenitală cvadrilaterală, descrie provocarea de a deschide uşile:
„Pot deschide orice uşă atâta timp cât pot ajunge la butonul clanţei pe care îl întorc cu
mâna şi bărbia. Nu pot închide o uşă.”
Cunoaşterea faptului că o persoană este mai puţin capabilă decât alţii sau decât a
fost cândva poate fi o sursă considerabilă de durere emoţională. Din acest motiv unele
persoane vor evita situaţiile care furnizează eşec. De exemplu, adolescenţii suferinzi
emoţional indică sentimente de incompetenţă şi adesea preferă sarcinile solitare a căror
rezultate nu sunt judecate de alţii. Adulţii cu dizabilităţi de creştere sunt adesea cuprinşi
de îndoieli privind abilităţile lor şi fac eforturi mai pentru a-şi acoperi limitele. În
exemplul de mai jos, Dorris ilustrează modul în care grijile privind abilităţile ei nu-i dau
pace: „M-au dat afară de la spital, iar acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă aş fi fost bine.
Nu-i aşa?”
Când frica sau ruşinea de a greşi guvernează simţul capacităţii unei persoane,
există impedimentul de a-şi asuma riscuri, de a învăţa lucruri noi sau de a da tot ce are
mai bun. Părerea despre abilitatea unei persoane placată cu comparaţii negative privind
stările anterioare sau celelalte persoane poate fi la fel de limitativă ca deteriorările actuale
ale persoanei.
Dacă toate lucrurile sunt egale, sunt dispuşi să le alegem pe acelea pentru care ne
simţim capabili şi le evităm pe cele care ne ameninţă cu eşecul. Observaţi lui Murphy
este edificatoare în acest sens: cu toţi stimulii amortizaţi şi aproape uitaţi, o persoană îşi
pierde voinţa pentru activităţile fizice în mod gradual”. Simţul capacităţii ne pregăteşte
pentru anticiparea, alegerea, experimentarea şi interpretarea comportamentului. Când
ştim că suntem capabili şi eficienţi, sunt dispuşi să acţionăm şi să generăm probe ale
talentului nostru. Când ne vedem ca incapabili sau ineficienţi acţionăm în direcţia opusă.

AUTO-EFICACITATEA
 Auto-eficacitatea se preocupă de modul în care o persoană îşi foloseşte
capacitatea de a influenţa ceea ce se întâmplă în viaţă. Aceasta include percepţia auto-
controlului şi capacitatea de a obţine ceea ce o persoană îşi doreşte. Prin intermediul
experienţei, generăm imagini despre cât de eficienţi suntem în utilizarea abilităţilor
noastre şi despre cât de rezistentă sau docilă este viaţa la eforturile noastre. Astfel, ne
dezvoltăm un simţ despre cât de mult suntem capabili să facem din ceea ce vrem.
Credinţele persoanei despre faptul că îi pot folosi abilităţile pentru a influenţa
cursul evenimentelor sau circumstanţelor în lumea externă sunt motivatori foarte
puternici. Pentru a fi un agent eficient, nu este suficient să fii capabil. Este important c o
persoană să fie capabilă să controleze şi să folosească această capacitate în direcţia
rezultatelor dorite.

Auto-controlul
Simţul eficacităţii depinde în primul rând de auto-control. Pentru a-şi folosi
eficient abilităţile, o persoană trebuie să fie în stare să ajusteze sau să stăpânească emoţii,
gânduri şi să exercite control asupra acţiunilor sale. Un simţ puternic al eficacităţii este
imposibil dacă persoana crede că se află la mila emoţiilor copleşitoare sau a gândurilor
necontrolabile. Invers, un simţ puternic al auto-controlului poate intensifica modul în care
o persoană se adaptează, aşa cum este ilustrat mai jos:
„Mintea este în control aici. Nu acest mediu. Nu ceea ce mi se întâmplă deţine controlul –
nu are controlul. Ceea ce determină ce voi face şi cum voi manipula lucrurile este chiar
aici - arată spre cap. Acesta este lucrul important. Aici mintea mea deţine controlul.”

Impactul eforturilor
Auto-eficacitatea se referă la modul în care eforturile sunt suficiente pentru a
îndeplini scopurile dorite. Capacitatea de a obţine rezultatele dorite în viaţă este adesea
supusă provocărilor dizabilităţii. Faptul că boala şi trauma sosesc neinvitate şi au
consecinţe nedorite produce sentimentul de a fi controlat din exterior.
Copiii care au crescut cu o dizabilitate au învăţat că nu pot face ceea ce fac ceilalţi
şi sunt predispuşi la dezvoltarea unor sentimente de ineficienţă. Asemenea copii ar putea
deveni în mod nenecesar dependenţi de ceilalţi deoarece nu-şi privesc acţiunile ca fiind
drumul cel mai eficient spre îndeplinirea dorinţelor.
A te simţi neajutorat este concomitent cu multe forme ale bolilor mentale. Acestor
persoane le lipseşte controlul rezultatelor vieţii. În mod particular, depresia este asociată
cu credinţa că o persoană este lipsită de control.
Lipsa funcţiunii are un impact semnificativ asupra auto-eficacităţii. Hull (1990)
realizează o descriere în acest sens:
„Pur şi simplu stau aici. Creaturile care emit sunete trebuie să se angajeze în unele
activităţi. Trebuie să lovească, să trântească, să zgârie, să ţipe, să-şi facă corzile vocale să
vibreze. Trebuie să ia iniţiativa când mă anunţă de prezenţa lor. Din partea mea nu am
nici o putere de a le examina. Nu pot să intru înlăuntrul lor sau să le descopăr fără
cooperarea lor activă.
 Asemenea aluzii privind incapacitatea de control a lumii externe poate avea
rezultate în simţirea lipsei de putere.
Dependenţa de personalul medical, familie sau prieteni poate exacerba aceste
sentimente de ineficienţă. Însuşi rolul de pacient poate contribui la descreşterea simţului
de eficacitate. În timp ce persoanele sunt spitalizate şi îşi pierd responsabilitatea pentru
ocupaţiile zilnice, ar putea avea dubii despre modul în care îşi pot conduce viaţa. Aşa
cum notează Delaney-Naumoff – pacientul simte că şi-a pierdut puterea, direcţia,
scopurile şi comportamentele care caracterizează adultul în interacţiunile sale cu ceilalţi.
În loc să simtă că este în centrul activităţii, el se simte împins în afară. Devine un străin în
slujba celorlalţi.
Persoanele cu dizabilităţi observă adesea că provocarea menţinerii sentimentelor
adecvate ale eficacităţii este dificilă şi complexă. De exemplu, Sienkiewicz-Mercer care
are paralizie cerebrală îşi descrie lupta cu auto-eficacitatea. După dezamăgirile de a nu fi
capabilă să stea şi să se hrănească singură, abilitatea de a putea vorbi a fost singura arie în
legătură cu care îşi putea menţine speranţa de vreme ce era „ceva atât de important pentru
mine mai presus de orice”. Deşi nu era capabilă să vorbească, autoarea şi-a găsit vocea în
cartea autobiografică Mi-am ridicat ochii pentru a spune da.
Auto-eficacitatea poate fi complicată de factorii importanţi şi consecvenţi care ar
putea prelua controlul în viitor. De exemplu, Thelma, diagnosticată cu tulburare bipolară
discută despre bunăstarea ei socială şi despre circumstanţele nesigure ale bolii ei:
„Şi chiar dacă aş fi avut o slujbă, trebuia să plătesc taxele pentru apartament…Nu vreau
să fac mişcarea greşită şi apoi să rămân cu nimic, ştii tu…Vezi tu, ai putea avea o slujbă
şi apoi te-ai putea îmbolnăvi din nou, sau ai putea recidiva. Eşti din nou în frig încercând
să te descurci din nou cu dizabilitatea.”
Aşa cum ilustrează Thelma, este dificil să ai simţul auto-eficacităţii când boala
sau capriciile sistemului de bunăstare ar putea învinge eforturile de a avea o viaţă mai
bună.
Persoanele cu dizabilităţi trebuie să ajungă la un echilibru fin între speranţa
necesară pentru viitor şi aşteptările nerealistice. Căutarea eficacităţii implică cunoaşterea
dezamăgirilor, realizarea faptului că nu poate deţine controlul şi găsirea şi accentuarea
faptului că o persoană este capabilă să influenţeze. Nu este uşor să găseşti un asemenea
echilibru.

EVALUAREA EULUI
Modul în care ne evaluăm abilităţile şi eficacitatea este o problemă importantă
pentru fiecare dintre noi. Gândurile şi sentimentele privind capacitatea personală şi
controlul atrag emoţii puternice. Cât de acurat ne putem evalua?
Un număr de factori ne influenţează auto-evaluarea. Limitele cognitive ar putea
diminua înţelegerea abilităţilor. Durerea psihologică ce rezultă din cunoaşterea limitelor
şi eşecurile atrag negare, evitare şi protecţie. Pe de altă parte, beneficiile secundare legate
de a fi în incapacitate ar putea interfera cu o supraestimare a limitelor personale.
 Persoanele care îşi exagerează limitele ar putea să-şi limiteze acţiunile deşi acest
lucru nu este necesar. Aceia care îşi supraestimează abilităţile ar putea face alegeri care
să conducă la leziuni, exacerbarea simptomelor şi eşec în acţiuni. Părerea despre
abilităţile personale şi eficacitate poate avea efecte şi asupra terapiei. De exemplu,
Krefting a discutat cu un tânăr cu leziuni la cap care i-au produs deficienţe cognitive şi de
comunicare. El insista că singura lui problemă era aceea a mersului şi drept consecinţă nu
vedea nici o nevoie în a-şi compensa deficienţele.
Obţinerea unei opinii clare cu privire la capacităţile şi eficacitatea unei persoane
este dificilă. Persoanele cu deteriorări recente nu au descoperit încă ce abilităţi au.
Similar, persoanele cu condiţii progresive sau cele care trăiesc sentimentul exacerbării şi
remisiuni nu pot anticipa ce abilităţi vor avea în viitor.
În faţa dizabilităţii, motivaţia personală este un proces individualizat de
descoperire a modului în care deteriorările ar putea reduce sau complica lucrurile pe care
o persoană trebuie sau vrea să le facă. Această descoperire ar putea continua pe măsură ce
viaţa unei persoane se schimbă. De vreme ce motivaţia personală implică auto-control şi
efort, auto-eficacitatea nu este doar o problemă de aprecieri acurate. Ea reprezintă şi
reflecţia unei persoane asupra propriilor dorinţe. De exemplu, persoanele cu leziuni ale
măduvei spinării ar putea pretinde că vor merge din nou, dar aceste păreri sunt
„revendicările dorinţei şi forţei”. Asemenea pretenţii ar putea reflecta resursele
substanţiale pe care o persoană le va aduce pentru a face faţă dizabilităţii.

Valorile
Încă din copilăria timpurie ni se întâmplă anumite lucruri. Cu mult înainte de a
articula primele cuvinte, acţionăm în concordanţă cu aceste chestiuni importante. Primele
noastre valori îşi au originea în nevoile biologice. Vrem să supravieţuim, să fim securizaţi
şi să ne simţim confortabil. Vrem să facem lucruri. Insecuritatea, durerea şi plictiseala
sunt valori negative pentru copii. În decursul creşterii, cultura ne învaţă credinţe şi
angajamente care semnifică ceea ce este bun, drept şi important de făcut. Culturile sunt
„ conversaţii dramatice despre lucrurile care contează”. Ele ne comunică cum ar trebui să
acţionează o persoană pentru a avea valoare şi ce scopuri sau aspiraţii merită dedicarea
unei persoane. Aceste mesaje sunt internalizate şi conturează ceea ce o persoană
consideră important şi semnificativ pentru a fi făcut. Valorile ne obligă la un anumit stil
de viaţă şi atribuie un sens comun vieţilor pe care le conducem.
Valorile fiecărei persoane aparţin unui punct de vedere coerent asupra lumii ce
este furnizat de cultură. Astfel, aşa cum Bruner notează:
„Valorile există prin angajamentul la anumite modalităţi de viaţă, iar aceste modalităţi
prin interacţiunea lor complexă constituie o cultură”.
Valorile influenţează simţul propriei valori care derivă din realizarea anumitor
acţiuni. De exemplu, într-un context în care rezultatele şcolare sunt foarte apreciate, un
elev care se descurcă bine la şcoală este predispus la a se evalua pozitiv. De vreme ce
valorile implică angajamente pentru a acţiona în modalităţi sancţionate şi semnificative
cultural, o persoană trăieşte un sentiment al apartenenţei atunci când urmează valorile.
Mai mult, o persoană nu acţionează împotriva valorilor alteia fără a simţi ruşine, vină,
eşec sau insuficienţă.
Dobândim valorile ca fiind un set coerent de convingeri. În timp ce internalizăm
aceste convingeri, dobândim o dispoziţie puternică pentru a acţiona în acord. Procesul
spaanticipării, alegerii, experimentării şi interpretării în contextul nostru cultural
generează convingeri personale şi simţul obligaţiei ce le însoţeşte.

Convingerile personale
Convingerile pe care le achiziţionăm provin din şi implică o lume particulară
definită cultural. Valorile sunt adunate împreună în moduri care definesc un stil de viaţă
coerent. Mai mult, oamenii nu au pur şi simplu aceste maniere coerente de a privi viaţa.
Ele sunt legate profund de lucrurile pe care le consideră cele mai importante.

Sentimentul obligaţiei
A avea valori reprezintă un angajament pe care viaţa îl face pentru a le urma.
Totuşi, valorile ne constrâng la acţiune. Deoarece valorile evocă emoţii puternice cum ar
fi sentimentele de importanţă, securitate, apartenenţă, ele creează un sentiment al
obligaţiei pentru a acţiona în maniere consistente cu aceste valori.
Acest sentiment al obligaţiei ar putea include convingeri despre lucruri precum
modul în care ar trebui petrecut timpul, ce aspecte ale performanţei sunt importante, ce
constituie un efort adecvat sau rezultate. Pe scurt, sentimentul obligaţiei se referă la
dispoziţii emoţionale puternice care sunt percepute ca modalităţi corecte de a acţiona.

Valori şi dizabilitate
Interfaţa dintre dizabilitate şi valoare este complexă. Valorile conturează modul în
care persoanele trăiesc o dizabilitate. Valorile care intră în conflict cu ceea ce poate face
o persoană pot conduce la auto-subevaluare. Trăirea unei dizabilităţi ar putea provoca
valorile.
Persoanele cu dizabilităţi consideră adesea că condiţia lor este în conflict cu
valorile actuale. „ Dizabilitatea, individuală sau de grup, contravine tuturor valorilor
tinereţii, virilităţii, activităţii şi frumuseţii fizice.” Persoanele cu dizabilităţi dobândite se
simt adesea devalorizate de standardele pe care le-au avut în viaţă.
O discontinuitate între capacitatea unei persoane şi ceea ce aceasta valorizează
poate duce la o scădere a stimei de sine. De exemplu, o femeie cu limite funcţionale
datorate unor luxaţii repetate, notează:
„Am ajuns la stadiul la care simţi că nu meriţi nimic; eşti bun de nimic. Nu poţi face
nimic. Care e rostul meu? Nu pot face nimic.”
Pierderea abilităţilor poate însemna fie respingerea vechilor valori sau
devalorizarea eului ca fiind incapabil de a mai trăi cu vechile valori.
 Valorile pot împinge o persoană până la idealuri imposibile. Persoanele cu
dizabilităţi se luptă uneori în zadar pentru a dobândi valori inconsistente cu capacităţile
lor. De exemplu, Mike, de-a lungul adolescenţei şi maturităţii timpurii, a acceptat
viziunea părinţilor lui cum că va călca pe urmele tatălui său, un chirurg de succes. La
facultate cursurile îl copleşeau, a picat examenele, a devenit retras şi inactiv şi în final a
cerut spitalizare pentru depresie. Mai târziu a trecut de partea gulerelor albastre, poziţie
care i-a plăcut. Având ideea că nu se ridică la idealurile părinţilor, s-a întors la facultate
doar pentru a experimenta acelaşi patern de eşec, depresie şi spitalizare. De două ori a
repetat acelaşi ciclu, având nevoie de spitalizare de fiecare dată. Doar după aceste eşecuri
repetate a fost în stare să recunoască faptul că valorile pe care le-a urmat nu erau
consistente cu abilităţile sau interesele lui.
Ca şi Mike, indivizii urmăresc anumite valori având credinţa că vieţile lor nu se
vor împlini sau nu vor avea suficiente merite decât dacă realizează cumva acele valori. În
asemenea cazuri, valorile pot conduce indivizii către alegeri care îl dezamăgesc sau fac ca
viaţa să fie grea de îndurat.
Dizabilitatea poate schimba radical întreaga privire asupra vieţii în care se fixează
valorile unei persoane. Viitorul aşa cum şi-l imaginează o persoană ar putea fi parţial sau
total invalidată de dizabilitate. Fără o imagine a modului în care va fi viaţa, este mai
dificil să te descurci cu problemele impuse de o dizabilitate. Fără sentimentul unor
scopuri valorizate spre care să se îndrepte o persoană, aceasta s-ar putea îndoi de valoarea
vieţii şi s-ar putea aliena fără a avea un scop.

VALORILE DIZABILITĂŢII
Existenţa unei dizabilităţi poate fi ocazia critică pentru dezvoltarea unor valori
noi. Acest lucru nu este uşor de vreme ce majoritatea culturilor devalorizează
dizabilitatea şi persoanele cu dizabilităţi. Unul dintre mesajele pe care persoanele cu
dizabilităţi îl primesc este acela că partea sinelui afectată este „rea” şi trebuie să fie
contrabalansată sau învinsă de părţile care sunt încă „bune” sau neafectate.
Deoarece valorile dominante ale societăţii tind să denigreze persoanele cu
dizabilităţi, comunitatea persoanelor cu dizabilităţi pune accentul pe o valorizare diferită
a dizabilităţii. Aceştia îşi identifică dizabilitatea ca o valoare pozitivă şi nu ca o deviere
de la ceea ce este bun sau drept. O cultură a dizabilităţii începe să iasă la suprafaţă
ridicând în slăvi idealuri precum mândria dizabilităţii şi încurajează expunerea mai mult
decât ascunderea dizabilităţii.
A avea o dizabilitate ar putea servi ca un impuls pentru o persoană de a dezvolta o
noi cunoştinţe. Expunerea în faţa altora care împart experienţe comune şi valori pozitive
ale dizabilităţii este importantă pentru o persoană cu dizabilităţi. Asemenea expunere
poate fi stânjenită de faptul că oamenii cu dizabilităţi sunt un grup divers şi nu există încă
cultura unei singure dizabilităţi. Până când cultura dizabilităţilor şi valorile lor vor fi mai
răspândite, persoanele cu dizabilităţi va continua să ducă cu ea povara valorilor culturale
care o înjoseşte.
VALORI, DIZABILITATE ŞI ALEGERE
Interpretând multe lucruri pe care o persoană obişnuia să le facă ca fiind
imposibile, deteriorarea ar putea forţa persoanele să examineze ceea ce este mai
important pentru ele. Robert îşi aminteşte una dintre experienţele lui:
„Unul dintre terapeuţii mei a insistat ca eu să învăţ să mă hrănesc singur. Mesele durau
ore întregi, iar eu eram întotdeauna obosit. După aceasta am realizat că îmi puteam folosi
timpul fie hrănindu-mă singur, fie lăsând un asistent să mă hrănească, permiţându-mi să
petrec timpul rămas pentru a merge la şcoală. Am mers la şcoală.”
Un alt exemplu este Melanie, care avea artrită. Î mod obişnuit îi întreţinea pe
asociaţii soţului ei, valorizând foarte mult abilitatea ei de a găti şi de a fi o gazdă bună.
Totuşi, după atacul agresiv al artritei, ea a constatat ă rutina ei zilnică de făcut
cumpărături, pregătirea unei mese complexe, îmbrăcarea adecvată şi apoi decorarea casei
pentru vizitatori nu mai erau posibile. Durerea era atât de mare până ajungeau musafirii
încât nu se mai putea bucura de nimic. Deşi valoriza toate componentele rutinei, a trebuit
să aleagă la care aspecte să renunţe. A ales să comanda mâncarea pentru a avea energia şi
relativa libertate de a fi o gazdă bună.
Dizabilitatea poate fi o sursă bună de regândi valorile personale şi privirea
fundamentală pe care o persoană o are asupra vieţii. Wright argumentează faptul că
pentru a se adapta unei dizabilităţi, persoanele ar putea fi nevoite să lărgească scopul
valorilor pentru a încorpora comportamente pe care sunt încă capabili să le realizeze. În
plus, persoanele ar putea fi nevoite să înveţe valori noi, respingându-le pe cele vechi care
compară performanţa unei persoane cu cele ale persoanele fără dizabilităţi. De vreme ce
deteriorările invalidează unele aspecte ale valorilor unei persoane, adaptarea la o
dizabilitate înseamnă aproape invariabil căutarea unor noi căi de a vedea şi valoriza viaţa.

Interesele
Interesele sunt generate de experienţa plăcerii şi satisfacţiei în realizarea
lucrurilor. În timp ce acumulăm experienţă în realizarea acţiunilor, dezvoltăm o atracţie
spre ocupaţii particulare. Prin urmare, interesele reflectă înclinaţii individuale generate de
ciclul anticipării, alegerii, experimentării şi interpretării acţiunilor. considerăm interesele
ca fiind bucurie când realizăm acţiuni şi ca preferinţa pentru anumite lucruri.

Bucuria
Acesta se referă la sentimentul de plăcere sau satisfacţie care provine din
realizarea lucrurilor. Bucuria realizării lucrurilor provine din simpla satisfacţie derivată
din micile ritualuri zilnice până la plăcerea intensă pe care oamenii o simt în urmarea
pasiunilor. Sentimentul de bucurie ar putea proveni dintr-o serie de factori. Aceştia
includ:
● plăcerea fizică asociată cu efortul fizic
● împlinirea sau intriga intelectuală
● satisfacţia estetică provenită din producţia artistică
● împlinirea provenită din utilizarea abilităţilor unei persoane de a face faţă provocărilor.
 Acele ocupaţii care evocă cele mai puternice sentimente de atracţie sunt în general
acelea care evocă o serie de surse de plăcere.
Csiksyentmihalzi descrie o formă fundamentală de plăcere provenită din
ocupaţiile fizice, intelectuale sau sociale, pe care o numeşte flux. Experienţa fluxului este
saturarea completă cu experienţa pozitivă a realizării unei acţiuni. Potrivit cercetărilor
sale, fluxul are loc atunci când capacităţile unei persoane sunt provocate.
Bucuria acţiunilor ar putea emana din plăcerile senzoriale. De exemplu, ar putea
să ne facă plăcere cum simţim uneltele în mână, cum miroase mâncarea sau priveliştea pe
care ne-o oferă mersul pe bicicletă. Ar putea să simţim bine când facem efort fizic şi când
simţim echilibrul asociat sportului.
Devreme ce multe ocupaţii dau rezultate sau produse, satisfacţia ar putea emana
din ceea ce am realizat sau produs. Plăcerea ar putea veni şi din sentimentul asocierii trăit
în munca în echipă. Atracţia spre o ocupaţie particulară reprezintă mai curând confluenţa
mai multor astfel de factori.

Paternul
De vreme ce nu trăim toate ocupaţiile cu o satisfacţie sau plăcere egală, fiecare
dezvoltă un patern unic de interese. Paternul de interese al unei persoane reprezintă
configuraţia unică a lucrurilor pe care o persoană preferă să le facă şi care au fost
acumulate prin experienţă. În unele cazuri, un patern de interese va reflecta o temă de
bază cum ar fi interesele atletice sau pe cele culturale cum ar fi teatrul şi arta. Pe de altă
parte, persoanele ar putea avea preferinţe foarte diverse şi care par fără nici o legătură
între ele.
Preferând anumite ocupaţii, ne permitem să alegem. Simţind o preferinţă pentru
anumite activităţi este mai uşor în a alege ce să facem. Paternul de interese al unei
persoane este asemănător unei rutine în care interesele unei persoane îi sunt cel puţin
parţial pe plac.

Dizabilitate şi Interese
Unul dintre cele mai pervasive efecte ale dizabilităţii asupra ocupaţiei îl reprezintă
influenţa asupra satisfacţiei şi bucuriei în viaţă. Plăcerile zilnice, confortul şi bucuriile ne
însufleţesc existenţa şi ne ajută să ne menţinem energia şi dispoziţia care pot fi
ameninţate şi alterate de dizabilitate.
Copiilor cu dizabilităţi le-au fost date puţine oportunităţi pentru a se dezvolta
normal şi puţină satisfacţie în performanţa ocupaţională. Dificultăţile în acţiune şi frica de
a fi cunoscut ca incompetent ar putea să-l conducă pe copil la evitarea oportunităţilor în
sensul dezvoltării sentimentului de atracţie pentru ocupaţie.
Deteriorările fizice, oboseala, durerea şi preocuparea pentru eşec ar putea reduce
sau elimina sentimentul plăcerii în ocupaţie. Adaptările fizice sau procedurale necesare să
permită performanţa ar putea afecta negativ ambianţa şi spiritul activităţilor, făcând
dificilă trăirea aceluiaşi sentiment de satisfacţie ca înainte. Multe persoane cu dizabilităţi
dobândite spun că nu merită să se mai angajeze în activităţile pe care le făceau înainte.
Nu mai prezintă plăcere şi nu mai justifică efortul adiţional cerut.
Limitele capacităţii ar putea fi prevenite prin participarea la activităţi care înainte
le făceau plăcere. Spre exemplu, persoanele ar putea renunţa la activităţi care implică
activităţi fizice stresante sau care cer pierderea abilităţilor senzoriale, perceptuale sau
cognitive. Viitorul ar putea părea blând fără plăcerea sau satisfacţia care exista în trecut.
Unele tulburări psihiatrice implică pierderea atracţiei pentru activităţi. De
exemplu, persoanele depresive indică frecvent puţine interese curente chiar şi atunci când
interesele trecute erau substanţiale. Multe persoane depresive vorbesc despre pierderea
entuziasmului pentru interesele trecute şi descriu că acele lucruri nu le mai fac plăcere.
Cercetările sugerează că persoanele cu probleme psihiatrice au puţine interese. Jack, care
are tulburări psihiatrice, reprezintă tipul de abandon pe care unele persoane le au când nu
sunt capabili să stabilească sau să fie ghidaţi de interese:
„ Nu am nici un impuls. Nu există nimic care să merite. Nu m-aş supăra dacă aş scrie
cântece. Dar nu am scris nimic care să merite ceva. Nu, mi-ar plăcea să fiu arhitect. Aş
vrea să proiectez case bizare. Nu o voi face niciodată pentru că mi-am pierdut interesul.
Aş vrea să fac ceva cu viaţa mea, dar nu ştiu.”
Una dintre provocările pe care le are o persoană cu dizabilitate este aceea de a
găsi interese noi sau căi pentru a schimba interesele unei persoane. Alte persoane nu îşi
redirecţionează aşa uşor interesele. Un alt pacient care a fost un faimos dansator a devenit
dependentă de pierderea abilităţilor ei. A devenit dependentă de substanţe.

Când interesele dau greş

Persoanele ar putea dezvolta preferinţe care să conducă la alegeri problematice
privind alegerile. Spre exemplu, este evident că unii adolescenţi cu dificultăţi
psihosociale ar putea fi atraşi de interese inacceptabile social. Un alt exemplu îl constituie
adulţii cu tulburări de dezvoltare care tind să aibă mai mult activităţi solitar şi sedentare.
Ca şi consecinţă a intereselor lor, aceste persoane au ales să facă lucruri care să-i izoleze
şi care au condus la o inactivitate fizică cronică sau care le-au creat probleme.
Alte cercetări au constatat că persoanele alcoolice vor expune mai puţin
interesele. Asemenea persoane par să-şi inducă plăcerea determinată de abuzul de
substanţe pentru bucuria realizării unor lucruri. Alţii simt că nu se pot bucura de ei înşişi
fără „asistenţa” drogurilor sau alcoolului.
Un studiu prospectiv asupra a 3000 de angajaţi dintr-un aeroport a evidenţiat
faptul că cei cărora munca la cauza puţină plăcere erau de 2,5 ori mai predispuşi la a
raporta dureri de spate decât subiecţii cărora munca le făcea o mai mare plăcere. În ziua
de azi, tot mai mulţi sunt suspectaţi de faptul că munca le produce insatisfacţie, iar acest
lucru ar putea fi în mod particular adevărat pentru persoanele cu dizabilităţi. De exemplu,
alice care suferă de o tulburare psihiatrică spune:
„Îmi urăsc slujba. Pur şi simplu o urăsc. Trebuie să ai mintea unui copil de 7 ani pentru a
lucra aici. Este plictisitor. Supervizorul meu este ca un conducător de sclavi. Am încercat
atât de multe joburi că nici nu îţi vine să crezi. Uneori am avut şi două – trei interviuri pe
săptămână, dar nimeni nu m-a angajat. Nimeni. Niciodată nu mi-au spus de ce. Pot să pun
pariu că voi rămâne la mila Domnului pentru totdeauna…”

Devreme ce munca este un fapt de viaţă pentru atâţia adulţi, gradul de interes pe
care o persoană îl găseşte în munca sa reprezintă o problemă majoră.

Interesele ca şi inspiraţie
Interesele pot însufleţi viaţa cu sens şi energie. Aşa cum explică şi Chris Brown,
diagnosticat o paralizie cerebrală severă, că atunci când avea 10 ani a devenit depresiv şi
descurajat. Cu un set de culori împrumutate de la fratele său, a învăţat să picteze cu
piciorul. El spune:
„Atunci nu ştiam, dar am găsit o modalitate e a fi fericit. Încet, am început să-mi pierd
depresia. Aveam un sentiment de bucurie pură atunci când pictam, un sentiment pe care
nu-l mai trăisem până atunci părea să mă ridice deasupra mea.”
Caracterizarea lui Brown despre pictura ca o cale de a fi fericit evidenţiază un
punct important privind interesele. Procesul găsirii plăcerii şi satisfacţiei în realizarea
acţiunilor reprezintă o componentă centrală a adaptării la viaţa ocupaţională. Plăcerea pe
care o găsim în acţiune ne oferă experienţe emoţionale pozitive. Trebuie să găsim
entuziasm pentru a realiza lucruri particulare care ne îndeamnă la acţiune şi ne dau ceva
la care să putem privi mai departe. Interesele dau farmec vieţii.

PROCESELE VOLIŢIONALE

Anticiparea
Interesele, valorile şi motivaţia personală influenţează ceea ce observăm şi căutăm
în lume. Ele influenţează de asemenea şi ceea ce ar trebui să simţim şi să gândim cu
privire la aspectele implicate în oportunităţile ocupaţionale. Trebuie doar să observăm
cum interesele sportive ale unei persoane îl influenţează dacă să se uite la ştirile sportive
şi să ştie tot ce se întâmplă în acest domeniu. Valorile ne orientează să observăm şi să
căutăm să urmăm ceea ce merită făcu.
Lumea reprezintă o invitaţie la acţiune. Ne orientăm spre acele părţi ale lumii care
ne permit să facem lucrurile care ne plac i pe care le valorizăm. Avem tendinţa de a nu fi
conştienţi de aspectele în care nu am investit volitiv. În mod contrar, observăm ceea ce
corespunde cu competenţele, interesele şi angajamentele noastre. Ceea ce se află acolo în
lume pentru noi reprezintă o mare parte din voinţa noastră.

Realizarea alegerilor
Facem alegeri pentru acţiuni, conturând textura muncii cotidiene şi influenţând
cursul vieţii. Se disting două tipuri de alegeri. Alegerile privind activitatea se referă la
multitudinea de decizii pe care le facem cu privire la lucrurile realizate în fiecare zi.
Alegerile ocupaţionale se referă la deciziile mai importante care implică angajamente
pentru a susţine acţiunea în timp.
Alegerile privind activităţile sunt făcute în legătură cu prezentul sau viitorul
apropiat. Ele implică decizii pentru a începe sau termina activităţile, dar şi modalităţi de a
le realiza. Astfel de alegeri încep, se desfăşoară şi se termină cu ceea ce facem pe
parcursul zilei. Alegând dacă sau cum să facem ceva implică contribuţia complexă a
tuturor componentelor voinţei. De asemenea motivaţia, valorile personale şi interesele
vor influenţa decizia.
Alegerile ocupaţionale au loc mai puţin frecvent, dar au un impact mult mai mare
asupra vieţii. În realitate, ceea ce caracterizează cel mai mult o astfel de alegere este
faptul că realizează schimbări fundamentale în viaţă. Majoritatea alegerilor ocupaţionale
sunt luate după o perioadă de deliberare în care ne gândim ce semnificaţii au asupra
vieţii.
În alte cazuri, alegerile ocupaţionale evoluează în diferite grade ca atunci când ne
apucăm de un sport şi, în timp interesul nostru pentru acesta creşte. Uneori, momentele
de răscruce din viaţă pot influenţa aceste alegeri. O dizabilitate dobândită este adesea
ocazia pentru noi alegeri ocupaţionale. Când o dizabilitate interferează cu performanţa,
acest lucru cere mai mult timp pentru realizarea acţiunilor sau fac ca vechile obiceiuri şi
proiecte să nu mai fie viabile, iar oamenii trebuie să facă o serie de alegeri diferite pentru
a găsi un nou patern comportamental. Succesul unor astfel de alegeri va depinde de
gradul în care o persoană se adaptează circumstanţelor unei dizabilităţi.

Experimentarea
Voinţa influenţează şi modul în care trăim ceea ce facem. Când ne angajăm într-o
acţiune voinţa determină ce considerăm să fie mai mult sau mai puţin plăcut sau valoros.
Ea determină şi gradul de încredere sau anxietate pe care îl simţim. Voinţa ne conduce pe
fiecare la trăirea unică a acţiunii.
Experienţa în acţiune este legată îndeaproape de calitatea vieţii. Modul în care
trăim lucrurile pe care le facem determină o mare parte din rezultatele vieţii. Găsirea
armoniei între voinţă şi ceea ce facem în realitate contribuie la satisfacţia vieţii.
Experienţa este şi o dimensiune critică a terapiei. Transformările terapeutice care
provin din realizarea lucrurilor depind de ceea ce trăim în mijlocul acţiunii. Cercetările au
arătat că voinţa este un factor determinat a modului în care este trăită terapia.

Interpretarea
Voinţa influenţează modul în care ne interpretăm acţiunile. Valorile noastre au o
influenţă importantă asupra semnificaţiei pe care o desemnăm asupra aceea ce am făcut.
Voinţa ne furnizează un cadru pentru a da sens acţiunilor noastre.

Voinţa are o influenţă pervasivă asupra vieţii ocupaţionale. Ea dă formă modului

în care vedem lumea şi oportunităţile şi provocările pe care le prezintă. Ea ghidează
alegerile ocupaţionale şi cele care privesc activităţile ce determină o mare parte din ceea
ce facem. Ea conturează modul în care dăm sens lucrurilor pe care le facem, incluzând
eficacitatea noastră în obţinerea lucrurilor dorite şi succesele dobândite în realizarea
valorilor importante. În sens larg, modul în care trăim viaţa şi modul în care ne privim pe
noi şi lumea noastră are legătură cu voinţa.
Capitolul 5

OBIŞNUINŢA: PATERNURI ALE OCUPAŢIILOR ZILNICE

Obişnuinţa reprezintă uşurinţa internalizată de a manifesta paternuri consistente

de comportamente ghidate de obiceiurile şi rolurile noastre şi potrivite caracteristicilor
mediului temporale, fizic şi social. Obişnuinţa le permite persoanelor să-şi aprecieze
mediul pentru a coopera cu ei în vederea realizării acţiunilor zilnice.
Aprecierea se referă la modul obişnuit în care recunoaştem semnificaţia
acţiunilor anumitor aspecte ale mediului. De exemplu, când întâlnim o persoană familiară
ştim că este momentul să o salutăm. Când ajungem într-o intersecţie familiară în drumul
obişnuit spre muncă, ştim că trebuie să o luăm la stânga. Modul nostru obişnuit de a
descifra asemenea indicii în mediu ne permite să colaborăm cu acesta pentru a realiza
anumite lucruri. Uneltele, materialele, evenimentele şi oamenii din mediul nostru au
trăsături stabile pe care le-am încorporat în modul în care realizăm lucrurile cotidiene.
Obişnuinţa este orchestrată astfel încât să se potrivească, să profite de avantajele şi să se
acomodeze cu aceste caracteristici variate.
Chiar dacă acţiunile obişnuite sunt recurente şi stabile ele nu sunt predeterminate
şi rigide. Mai curând, obişnuinţa implică strategii de acţiune. Aceste strategii pentru
realizarea lucrurilor sunt păstrate ca obiceiuri şi roluri. Ele dau formă lucrurilor pe care le
facem în contextele temporale, fizice şi sociale.

Interdependenţa dintre obişnuinţă şi mediu

Regulile din comportamentul nostru obişnuit depind de siguranţa mediului nostru.
Un anumit grad de asemănare în mediul fizic furnizează un cadru stabil pentru acţiune.
Patternurile temporale recurente – cum ar fi ziua şi noapte, săptămâna de lucru şi sfârşitul
de săptămână – furnizează o structură stabilă prin care se desfăşoară rutina. Similar,
ordinea socială are suficientă stabilitate pentru a ne aproviziona cu situaţii pentru care
avem răspuns. Datorită regularităţii mediului, suntem aproape îngropaţi în familiar,
nefiind nevoie să ne calculăm mişcările în mod conştient.
Obişnuinţa implică internalizarea acţiunilor – reprezentări orientate care descriu
simultan aspecte ale lumii şi prescriu acţiuni posibile. Când repetăm comportamentul
într-un context constant, învăţăm să filtrăm o serie de lucruri despre mediu care sunt
irelevante pentru ceea ce facem şi asistăm selectiv la cele care sunt relevante. Învăţăm să
fim atenţi la acele aspecte ale mediului care ne vor ajuta să sculptăm acţiunea care este
parte din orice rol sau obicei.
Obiceiurile
Obiceiurile sunt în mod curios evazive. Young notează că o caracteristică
definitorie o obiceiurilor este aceea că sunt automate. Camic descrie un obicei ca fiind „o
dispoziţie mai mult sau mai puţin orientată spre auto-acţiune de a se angaja într-o formă
anterioară adoptată sau dobândită de acţiune”. Dewey recunoaşte că obiceiurile ca
implicând „o anumită ordine…în acţiune”. Acesta propune faptul că obiceiurile
organizează cele mai mici elemente ale acţiunii într-un patern sau într-un mod de a
realiza lucrurile. Clarke accentuează faptul că pentru a fi executate, obiceiurile sunt
dependente de contextele familiare. Bazându-se pe aceste idei, obiceiurile pot fi definite
ca fiind tendinţe dobândite şi ca modalităţi consistente de a răspunde automat şi de a
acţiona într-un anumit mod în mediile sau situaţiile familiare.

Obiceiurile ca şi gramatica acţiunii

Ideea de obiceiuri automate sugerează că ele constau într-o succesiune de acţiuni
care pur şi simplu se desfăşoară. Totuşi, obiceiurile orânduiesc comportamentul nu prin
reguli fixe, ci prin furnizarea unei maniere potrivite de a face faţă contingenţelor
mediului. În această privinţă, Dewey notează că „esenţa obiceiului este o dispoziţie
dobândită spre căile sau modalităţile de răspuns, şi nu spre cele de acţiune”. Camic repetă
această idee, notând că în vreme ce comportamentele obişnuite ar putea fi automate,
acestea nu pot fi mai mecanice decât acţiunea care este ghidată de conştiinţa reflexivă.
Young evidenţiază faptul că obiceiurile au reguli care ghidează comportamentul automat,
dar continuă explicând că „aceste reguli sunt flexibile, asemănător cu gramatica unei
propoziţii”.
Bourdieu se referă la obiceiuri ca la” un sistem durabil, dispoziţii comutabile care,
integrând experienţele trecute, funcţionează în fiecare moment ca o matrice de percepţii,
aprecieri şi acţiuni”. Acest subliniază faptul că atunci când un individ învaţă un obicei,
acesta învaţă şi un set de reguli pentru a aprecia şi acţiona simultan asupra lumii. A
aprecia mediul înseamnă că ne localizăm automat în mijlocul unui mediu familiar,
învăţându-i acţiunile implicate în realizarea unui comportament obişnuit. De exemplu, în
rutina îmbrăcatului, oamenii recunosc automat ce piesă de îmbrăcăminte se potriveşte şi
unde şi ce piese ar trebui donate altora. Chiar şi atunci când ne găsim într-un mediu nou
dar identificabil aşa cum este o cameră de hotel, putem aprecia locul unde să ne agăţăm
hainele, unde ar trebui să stea cosmeticele, unde vom face baie. Noi încorporăm trăsături
ale mediului prin modul în car facem lucrurile obişnuite. De aceea, o componentă mare a
oricărei acţiuni obişnuite o reprezintă strategiile de incorporare a lucrurilor, oamenilor şi
evenimentelor din jurul nostru în ceea ce facem.
Atâta timp cât experimentăm lumea ca familiară, obiceiurile operează calm şi fără
nevoia de atenţie. Nefamilialul este cel care ne scoate din modul obişnuit de a face
lucrurile. În mod consecvent, obiceiurile operează ca şi capacităţi internalizate şi
apreciative de recunoaştere a evenimentelor familiare şi a contextelor care ghidează
acţiunea. Obiceiurile ne oferă calea de a aprecia şi construi acţiuni adecvate cu ceea ce se
întâmplă în jurul nostru.
Eficacitatea şi eficienţa obiceiurilor
Obiceiurile păstrează o modalitate prin care am învăţat să facem ceva într-un
mediu dat. doar după ce acţiunea se dovedeşte a fi eficace şi de aceea este repetată,
aceasta devine obişnuită. De exemplu, într-o călătorie am putea greşi drumul şi am putea-
o lua pe alte căi până ajungem la destinaţie. Nu trebuie spus că toate obiceiurile sunt cele
mai eficace căi de a îndeplini unele sarcini sau de a derula un proces, dar obiceiurile vor
încorpora căile de succes pentru realizarea acestora. Aşa cum notează Camic, organizarea
obişnuită a activităţile cotidiene ne permite să acţionăm asupra lor într-o manieră
consistentă şi eficace. Ca o consecinţă a obiceiurilor noastre, sunt capabili să realizăm
majoritatea lucrurilor necesare din viaţa de zi cu zi bazându-ne pe modalităţile de a face
lucrurile care se potrivesc cu intenţiile noastre.
Obiceiurile ţin laolaltă patternurile acţiunilor obişnuite care conferă vieţii
caracterul ei familiar şi relativ fără efort. Odată lansate, obiceiurile se aprovizionează cu
o forţă motrice care permit acţiunii să se desfăşoare pe cont propriu. Acest fapt îndreaptă
atenţia voluntară spre alte copuri. Obiceiurile permit ca două sau mai comportamente să
se desfăşoare simultan. În timp ce o persoană desfăşoară comportamente obişnuite, este
posibil să se angajeze şi în alte comportamente sau gânduri. De aceea, obiceiurile
descresc efortul cerut pentru activitatea ocupaţională nu doar prin reducerea cantităţii de
atenţie voluntară cerută, ci şi prin eliberarea persoanelor pentru alte activităţi simultane.
Obiceiurile produc paternuri de comportament care sunt atât eficace cât şi eficiente.

Relevanţa socială a obiceiurilor

Obiceiurile sunt şi un scop pentru societate. Young notează că obiceiurile
împărtăşite de un grup constituie datini sociale. Într-un grup social, comportamentul
obişnuit al unei persoane ar putea fi o parte din contextul de mediu necesar pentru
obiceiurile altei persoane. De exemplu, Rowels oferă următoarea descriere a unui grup de
bărbaţi mai în vârstă angajaţi la un oficiu poştal:
„În fiecare dimineaţă, cu puţin înainte de ora 10, Walter parcurge o distanţă de 400 de
metri de la casa lui şi până la vehiculul care serveşte pentru strângerea corespondenţei. În
fiecare zi urmăreşte acelaşi traseu. Alţi câţiva colegi din diferite locaţii se îmbarcă în
aceeaşi călătorie cam în acelaşi timp…strângerea corespondenţei relevă o raţiune
fundamentală pentru o întâlnire informală a bărbaţilor mai în vârstă din comunitate. În
general aceştia zăbovesc până spre dimineaţă. Ei privesc traficul, conversează cu patronii
magazinelor şi discută evenimentele zilei. Apoi, în jurul prânzului, grupul se dispersează
şi Walter se îndreaptă spre casă.”
Obiceiul lui Walter de a aduna corespondenţa şi de a se întâlni mai apoi cu
locuitorii mai în vârstă ilustrează modul în care obiceiurile ne ghidează să profităm de şi
să fim în armonie cu comportamentele celorlalţi.
Comportamentele noastre tipice sunt, în sens larg, acelea care sunt recunoscute,
aşteptate şi care depind de ceilalţi din mediu. De exemplu, obiceiul punctualităţii şi
industrializării reflectă aşteptările tipice ale societăţii vestice. O persoană care nu este
punctuală sau atentă la sarcinile muncii nu va fi în acord cu un asemenea mediu.
Obiceiurile permit persoanei să fie integrate uşor în funcţionarea societăţii.

Trei influenţe ale obiceiurilor în ocupaţiile zilnice

Influenţa obiceiurilor asupra comportamentului zilnic este pervasivă. Ce facem,
când facem şi cum facem ne reflectă obiceiurile. Pot fi recunoscute trei influenţe ale
obiceiurilor:
● obiceiurile influenţează modul în care are loc activitatea zilnică
● obiceiurile reglementează modul în care este folosit timpul în mod tipic
● obiceiurile generează stiluri de comportament care caracterizează o serie de activităţi
ocupaţionale.

OBICEIURI ALE ACTIVITĂŢII OCUPAŢIONALE

Fiecare persoană are propriul fel de a realiza activităţile zilnice precum îngrijitul
şi ţesălatul, făcutul patului, pregătirea cafelei de dimineaţă, achitarea facturilor şi mersul
la şcoală sau la serviciu. Obiceiurile ar putea să se potrivească cu ideile sau etichetele
noastre. Ele ar putea reflecta maniera în care un părinte sau un mentor ne-au învăţat
diverse lucruri. Ar putea emana şi din lucrurile cele mai simple şi mai eficiente.
Indiferent de motiv, oamenii tind să se adăpostească în maniera lor obişnuită de a face
activităţi familiare.
Seamon notează că în mod obişnuit, obiceiurile implică o secvenţă de mişcări
fizice. Acesta se referă la ele ca „balete fizice”, notând că reprezintă „un set de
comportamente integrate care susţin o sarcină sau un scop particular”. Modurile obişnuite
de a realiza sarcinile rutiniere organizează acţiunile împreună pentru a îndeplini un scop
în condiţii obişnuite. De exemplu, în condusul spre gară într-o zi de muncă, rutina mea
zilnică include transportul servietei şi cafelei până la maşină în timp ce deschid şi apoi
închid uşa de la garaj. Există o multitudine de variaţii minore în mediul meu care ar putea
schimba uşor rutina (de exemplu, soţia mea a deschis deja uşa de la garaj, pe lângă
servietă mai am şi o umbrelă). Totuşi, aproape în fiecare dimineaţă, fără să mă gândesc,
servieta ajunge pe bancheta din spate şi cafeaua lângă mine la locul ei. Pentru ca acestea
să se întâmple, trebuie nu doar să manipulez servieta şi cana, dar şi mânerul uşii, butonul
de la uşa garajului, cheile, mânerul de la portieră. Cheile sunt întotdeauna în buzunar ca
parte a rutinei mele de îmbrăcat şi de obicei îmi duc servieta în bucătărie pentru fi la
îndemână când o iau cu cafeaua. La o examinare atentă, această rutină ar putea fi
îndeplinită în nenumărate feluri. Există însă o cale generală în care am făcut aceste
lucruri care a evoluat din incursiunile mele repetate până la maşină dimineaţa în mediul
mau familiar. Depind de această rutină ca fiind o parte esenţială a zilei mele de muncă.
Mai mult, majoritatea timpului constă într-o rutină similară de a face lucrurile. Fiecare
dintre acestea reflectă atât propria mea idiosincrasie cât şi condiţiile din mediu.
Dewey se referă la asemenea obiceiuri ca la „unelte pasive care aşteaptă să fie
puse în acţiune”. Într-adevăr, obiceiurile noastre sunt unelte care ne ajută în ceea ce
facem în viaţa de zi cu zi. Chiar dacă aceste modalităţi sunt aproape neobservabile, a
trece prin viaţă fără ele ar putea fi stânjenitor.

OBICEIURI ALE RUTINEI

Influenţa acestor obiceiuri se regăseşte în rutina folosirii timpului. Seamon se
referă la asemenea obiceiuri ca la rutine temporo-spaţiale devreme ce ele sunt conectate
nu doar cu ceea ce este timpul ci şi cu locul în care ne aflăm sau cu modul în care ne
mişcăm prin spaţiu.
Fiecare dintre noi va recunoaşte asemenea rutine de folosire a timpului care
caracterizează patternurile zilnice. Astfel, rutina nu include doar obiceiurile zilnice dar şi
obiceiuri cu o varietate de cicluri temporale. Unele cicluri sunt legate de tipul de muncă
pe care cineva îl desfăşoară. Profesorii şi-au schimbat rutina în funcţie de orarul şcolar,
iar fermierii în funcţie de anotimp.
Rutina utilizării timpului deserveşte o varietate de nevoi personale. De exemplu,
permite îndeplinirea nevoilor biologice de hrănire, exerciţii şi odihnă şi nevoile
psihologice pentru muncă şi timp liber. Rutina, chiar şi atunci când ne cere foarte multe
resurse, furnizează un anumit grad de structurare şi predictibilitate a vieţii. În timp ce
două zile nu sunt la fel, majoritatea persoanelor au şi pot identifica o rutină care este
tipică pentru o anumită zi a săptămânii. În societăţile industrializate, oamenii au paternuri
care caracterizează zilele de muncă alternând cu patternurile pentru zilele libere. Gradul
de consistenţă dintr-o rutină depind de mediul persoanei. Unele medii cer o rutină fixă
aşa cum este orarul şcolar care cer elevilor să fie prezenţi, să-şi facă temele, să aibă pauze
şi să termine la o oră fixă. Alte medii cer un patern mai flexibil de acţiuni.
Obiceiurile rutiniere ne ajută să ne localizăm în timp. Ne împuternicesc să fim
unde ar trebui să fim şi să facem ceea ce ar trebui în decursul unei zile, săptămâni sau a
altor cicluri ale vieţii. În sens larg, viaţa cotidiană este definită şi conturată de aceste
rutine ciclice. Ele creează un patern după care ne desfăşurăm ocupaţiile foarte variate.

Formarea obiceiurilor şi schimbarea

Copiii vin pe lume fără a avea anumite paternuri interne ci poate doar cu
bioritmuri. Totuşi, cât de curând ei sunt integraţi în ritmuri, rutine şi obiceiuri care
formează lumea fizică, socială şi temporală. La început, copiii achiziţionează rutinele prin
intermediul îndrumării şi suportului parental. Acestea sunt ruine ale zilei şi nopţii cu
asistarea paternurilor pentru somn, mers, mâncat, îmbăiat etc. În decursul dezvoltării,
copilul încorporează paternuri complexe, rutine şi obiceiuri.
O parte din aceste paternuri, cum ar fi dormitul şi mâncatul, rămân cumva stabile
în decursul vieţii. Altele se schimbă o dată cu trecerea l alate stagii de dezvoltare cum ar
fi intrarea în rolul de student sau de muncitor. Fiecare context nou are propriile ritmuri
care încurajează indivizii să internalizeze un patern de acţiune ca acela al sistemului
social. Eventual, un număr de ritmuri s-ar putea întrepătrunde – cum ar fi ritmurile şi
patternurile vieţii de acasă cu cele de la şcoală sau serviciu.
 Toate obiceiurile servesc la păstrarea paternurilor de acţiune, fiind astfel
rezistente în mod natural la schimbare. De câte ori facem modificări în orarele sau
mediile noastre, suntem întâmpinaţi de tenacitatea vechilor obiceiuri. Apărem la datele
programate anterior, vizităm cabinetul de care aparţineam înainte.
Obiceiurile rezistă schimbării de vreme ce se bazează pe certitudinile noastre
fundamentale despre modul în care este construită lumea. Obiceiurile presupun o ordine
particulară în lumea fizică, temporală şi socială. Când obiceiurile şi presupunerile pe care
se întemeiază sunt întrerupte sau modificate, urmează un sentiment de dezorientare sau
irealitate. De exemplu, când paternul nostru de somn este întrerupt sau modificat ne
trezim fără a fi ancoraţi în lumea reală (credem că este apusul şi de fapt e răsăritul). În
asemenea cazuri, suntem revoltaţi de o conştiinţă neaşteptată fără a fi ancoraţi în realitate.

Obiceiuri şi dizabilitate
Obiceiurile ne organizează capacitatea care stă la baza acţiunii astfel încât să
putem acţiona în interiorul mediului nostru. Potrivirea obiceiurilor cu capacitatea pentru
acţiune în mediu va determina cât de eficienţi suntem în rutina noastră. Obiceiurile joacă
un rol important când persoanele trebuie să facă faţă provocărilor unei dizabilităţi.
Obiceiurile ar putea fie să contribuie la o dizabiliate fie ar putea să compenseze efectiv
deteriorările care stau la baza ei.

OBICEIURI DISFUNCŢIONALE
Intuitiv, ştim că obiceiurile greşite ne pot afecta negativ. Fiecare dintre noi am
avut obiceiuri pe care am fi preferat să nu le avem. Totuşi, uneori, obiceiurile
disfuncţionale devin mai mult decât o neplăcere. Ele devin o primejdie ameninţătoare
pentru starea de bine a unei persoane.
Deteriorările dobândite pot conduce la o eroziune a obiceiurilor care exacerbează
mai departe consecinţele acestor limite funcţionale. Spre exemplu, persoanele care se
confruntă cu depresia ar putea fi incapabile să-şi urmeze rutina din cauza motivaţiei şi
energiei limitate. De-a lungul timpului, acest lucru poate duce la eroziunea obiceiurilor
care contribuie la inactivitate. Când acest lucru se întâmplă şi persoana şi-a pierdut
rutinele anterior plăcute şi eficace, energia şi dispoziţia pot fi degradate mai departe. În
acest caz, dezagregarea obiceiurilor devine parte a unei spirale descendente. Deteriorările
afectează negativ obiceiurile, iar dezagregarea lor exacerbează mai departe simptomele şi
/ sau consecinţele condiţiilor care stau la baza lor.
O altă problemă legată de obiceiuri şi asociată cu dizabilitatea este aceea că
persoanele ar putea învăţa obiceiuri disfuncţionale datorită mediului lor. De exemplu,
inactivitatea impusă de spitalizare poate contribui la pierderea obiceiurilor. Multe
persoane cu deteriorări emoţionale şi cognitive severe sunt plasate în medii
instituţionalizate.
Impactul deteriorărilor asupra obiceiurilor
Când capacităţile sunt diminuate, obiceiurile anterior stabilite pot fi sever
întrerupte. O persoană ar putea fi forţată să dezvolte noi obiceiuri pentru unul sau mai
multe aspecte ale vieţii cotidiene. Modificările în funcţionarea statutului unei persoane
pot întrerupe total eficacitatea unui obicei existent. Zola ilustrează acest lucru în
descrierea sa privind încercarea de a duce la bun sfârşit rutina dintr-un punct de vedere
nou al unui scaun cu rotile:
„Spălatul a fost un talmeş-balmeş. Deşi chiuveta era suficient de joasă, nu am reuşit să
mă spăl. În mod obişnuit când îmi spălam faţa, pieptul şi mâinile, mă înclinam uşor spre
chiuvetă şi excesul de apă se duce pe scurgere. Într-un scaun cu rotile, unghiul corpului
meu este diferit. Nu puteam să întind peste chiuvetă, fără să stau pe vârfuri. Astfel, toată
apa se scurgea pe mine.”
Când deteriorările sunt mai pronunţate, aşa sunt şi complicaţiile rutinei. Când
persoanele trebuie să folosească în exces echipamentul ajutător sau să ceară asistenţă de
la celelalte persoane, o întreagă gamă de rutine trebuie achiziţionată. Uneori, se cer noi
obiceiuri legate de managementul dizabilităţii. De exemplu, oamenii ar putea fi nevoiţi să
înveţe noi obiceiuri pentru protecţia comună sau pentru conservarea energiei sau pentru a
urma tratamente complicate. Remisiunile şi exacerbările sau descreşterea progresivă a
funcţionării fizice, pot face ca dobândirea acestor noi obiceiuri să fie dificilă.
Persoanele cu dizabilităţi a căror dizabilităţi sunt variabile ar putea avea nevoia să
dezvolte obiceiuri extrem de flexibile. De exemplu, persoanele ale căror deteriorări nu
pot fi prevăzute trebuie să fie pregătite să-şi amintească de acele timpuri când lucrurile
sunt mai bune.
Pe de altă parte, deteriorările progresive ar putea însemna că obiceiurile sunt într-
o oarecare măsură înlocuite cu strategii conştiente. De exemplu, Murphy explică cum
paralizia lui progresivă a însemnat faptul că rutina lui trebuia calculată. Aşa cum
notează, rutina de a se transfera cu scaunul cu rotile până la toaletă îi cerea să aplice o
strategie privind modul în care să se ridice ”alegând suporturile cu grijă, calculând
numărul de paşi necesari pentru a ajunge la toaletă”. Când obiceiurile nu pot reglementa
automat ceea ce face o persoană, sunt necesare un efort şi concentrare suplimentare, dând
la o parte uşurinţa li eficienţa care însoţesc de obicei rutinele zilnice.

Reconstruirea obiceiurilor
Aşa cum s-a ilustrat şi anterior, sarcina de a organiza viaţa cotidiană în faţa
dizabilităţii înseamnă reconstruirea obiceiurilor unei persoane. Acomodările şi
compromisurile trebuie să fie în prim plan. Unele activităţi ar putea fi eliminate. Noi
modalităţi de a face lucrurile trebuie învăţate şi descoperite. O persoană ar putea fi
nevoită să delege sarcini membrilor familiei sau îngrijitorilor pentru a avea timp pentru
activităţile pe care la valorizează mai mult. Calea spre aceste noi obiceiuri implică să laşi
la o parte o lume care cândva îţi era familiară şi care acum a fost anulată de dizabilitate.
Doar prin întâlnirea lumii cu condiţia modificată a unei persoane se poate ca o relaţie să
ia naştere şi să devină din nou familiară şu luată drept garanţie.

Transformarea obiceiurilor este un drum necesar prin care persoanele îşi găsesc
calea de a participa din nou la activităţile zilnice, la muncă şi la distracţie.

Roluri internalizate
Acţiunea obişnuită este influenţată de faptul că fiecare din noi aparţine şi
acţionează în sistemul social. O mare parte din ceea ce facem este făcut ca soţ sau soţie,
ca părinte, muncitor, elev. Având asemenea roluri internalizate, acţionăm în maniere care
să reflecte status-rolul nostru. Internalizarea rolurilor înseamnă a lua o identitate, o
perspectivă şi acţiunile care aparţin acestui rol. Un rol internalizat reprezintă
incorporarea unui statut definit social şi / sau personal şi a unui set de atitudini şi acţiuni.
Internalizarea unui rol implică câştigarea unei semnificaţii pentru relaţia unei
persoane cu ceilalţi şi a comportamentelor aşteptate. Aşa cum notează Sarbin şi Scheibe
acţiunile efective depind de „plasarea corectă a sinelui în lumea întâmplărilor”. Rolurile
internalizate ne dau direcţia socială necesară pentru a acţiona eficace. Interacţiunea este
realizată mai puţin problematic când oamenii împart aceleaşi aşteptări fundamentale
despre ceea ce înseamnă a te afla într-un rol dat. când ne cunoaştem rolul în cadrul unei
relaţii, recunoaştem atât modul în care ei ne privesc şi ar trebui să se poarte cu noi cât şi
care ar trebui să fie atitudinile noastre şi acţiunile cu privire la ei.

Influenţa rolurilor asupra ocupaţiei

Rolurile organizează acţiunea în trei mari direcţii. În primul rând, ele influenţează
maniera şi conţinutul acţiunilor. Mutarea de la un rol la altul este adesea delimitată de
schimbări de tipul modului în care ne îmbrăcăm, a modalităţii în care vorbim şi a modului
în care relaţionăm. Rolurile dau formă tipurilor de lucruri pe care le facem. De exemplu,
se aşteaptă ca un elev să participe la ore, să ia notiţe, să adreseze întrebări, să înveţe şi sa
ia examenele. Acţiunile aşteptate de la un rol sunt clar definite de unele grupuri sociale.
În alte situaţii, persoanele trebuie să negocieze sau să definească pentru ele însele ce
acţiuni se potrivesc rolului.
În al treilea rând, rolurile divizează ciclurile zilnice şi săptămânale în momente în
care ocupăm anumite roluri. Cursul fiecărei zile implică o succesiune de roluri. Orice
părinte care a vorbit la telefon cu un coleg în timp ce avea grijă de copil şi supraveghea
mâncarea de pe foc, apreciază modul în care aceste roluri se intersectează. De-a lungul
zilelor, săptămânilor şi vieţii rolurile sunt spaţii sociale în care intrăm, acţionăm şi
existăm.

Roluri şi dizabilitate
Persoanele cu dizabilităţi pot fi excluse, pot avea dificultăţi în acţiona sau le pot
lipsi oportunităţile de a învăţa şi de a intra într-un un rol ocupaţional. A avea o
dizabilitate poate însemna desemnarea unor roluri nedorite sau marginale. A trăi cu o
dizabilitate înseamnă a avea provocări pentru ocuparea rolurilor.

ROLURI CARE IMPLICĂ DIFICULTĂŢI DE A ACŢIONA ASOCIATE CU

DIZABILITATEA
Dizabilitatea se prezintă adesea ca o problemă a rolurilor care cer acţiune. De
exemplu, un factor comun care conduce persoanele cu tulburări mentale sau abuz de
substanţe să intre într-un centru de sănătate mentală îl reprezintă eşecul şcolar sau rolul în
muncă. Adolescenţii cu tulburări mentale au mai multe probleme în domeniul şcolar, în
petrecerea timpului liber decât colegii lor.
Problemele legate de rolul comportamental ar putea avea loc atunci când o
persoană nu şi-a internalizat scenariul adecvat pentru cel rol şi de aceea nu îndeplineşte
aşteptările grupului social. În virtutea unei dizabilităţi, oamenii ar putea avea mai puţine
experienţe prin care să îndeplinească sarcinile rolului. De exemplu, persoanelor cu
deteriorări cognitive le este adesea interzis accesul la învăţarea unui rol de adult. În
asemenea cazuri, limitele abilităţilor sunt mărite de lipsa experienţei.
Limitele capacităţilor fizice ar putea întrerupe sau termina acţiunea. În alte cazuri,
o persoană poate să-şi continue rolul doar prin realizarea unor modificări majore în
modul în care joacă rolul. De exemplu, o persoană care dobândeşte o dizabilitate ar putea
continua să fie muncitor dar trebuie să se angajeze într-un tip nou de muncă. În multe
cazuri, acest lucru ar putea însemna o slujbă mai prost plătită.
O dizabilitate ar putea crea probleme de acţiune cum ar fi aceea de a nu fi capabil
să emiţi modalităţi consistente cu aşteptările unui rol. De exemplu, persoanele la căror
deteriorări nu sunt vizibile pentru alţii ar putea fi văzute de prieteni, familie sau colegi ca
simularea unei boli. În alte cazuri, conflictul ar putea fi între modul în care o persoană
priveşte rolul şi modul în care este capabilă să acţioneze. Hull descrie modul în care
orbirea l-a privat de capacitatea de a superviza şi participa la jocul copiilor lui, necăjindu-
l şi constrângându-l să fie un anumit tip de tată. Asemenea schimbări în identitate i în
funcţionarea rolurilor pot fi surse de conflict şi de auto-devalorizare.
Solicitările unui rol au loc atunci când o persoană nu poate îndeplini multiplele
obligaţii sau aspiraţii reprezentate în mai multe roluri. Deteriorările ar putea cere
persoanei să se străduiască mai mult şi să utilizeze mai multă energie pentru a menţine
un asemenea rol major cum ar fi serviciul sau datoriile casnice. Persoanele cu dizabilităţi
tind să ocupe mai puţine roluri decât partenerii lor fără dizabilităţi.

BARIERE SOCIALE ÎN ROLURI

Deşi deteriorările ar putea contribui la dificultăţile de acţiune, unul dintre cele mai
semnificative obstacole pentru persoanele cu dizabilităţi îl constituie barierele sociale.
Pentru mulţi oameni, prezenţa unei dizabilităţi vizibile creează dificultăţi imediate de
accesa rolurile obişnuite. Începând din copilărie, persoanele cu dizabilităţi ar putea fi
descurajate sau împiedicate de la explorarea, învăţarea şi ocuparea unui rol. Asemenea
persoane ar putea fi frustrate pentru că nu sunt capabile să obţină o serie de roluri.
Barierele sociale se întind de la bariere atitudinale subtile şi până la barierele care fac
dificil accesul la social ale căror consecinţe este de a face rolurile inaccesibile pentru
persoanele cu dizabilităţi.
Uneori barierele sunt evidente când oamenii recunosc persoanele cu dizabilităţi
dintr-un grup. Unul dintre cele mai dramatice exemple este din domeniul muncii. În ciuda
legislaţiei în majoritatea ţărilor industrializate care asigură acces egal, persoanelor cu
dizabilităţi le este dificil să-şi găsească de lucru. Barierele în muncă includ discriminarea
la locul de muncă şi politica publică care adesea penalizează financiar persoanele care îşi
caută un serviciu.

CONSECINŢELE PIERDERII UNUI ROL ŞI LIPSA ACESTUIA

Cercetările sugerează că implicarea în mai puţine roluri va fi în detrimentul stării
de bine psiho-sociale pe care o cere prezenţa mai multor astfel de roluri. Fără suficiente
roluri o persoană îşi pierde identitatea, scopul şi structura vieţii. De exemplu, lipsa unui
loc de muncă a fost legată de suicid, depresie, probleme de sănătate, abuzul copiilor şi
creşterea consumului de substanţe.
Pierderea identităţii şi a stimei de sine s-ar putea instala în timp ce persoana
consideră că rolul ei este mai puţin important sau îşi pierde rolul. Acest lucru este repetat
prin intermediul aprecierilor pe care persoanele cu dizabilităţi le fac despre ei înşişi.
Există o pierdere substanţială pentru identitatea personală când persoanele nu mai sunt
recunoscute drept tată, mamă, soţ, soţie, elev, muncitor sau prieten aşa cum obişnuiau să
fie.

BOLNAVUL ŞI ROLUL DE INAPT

Dizabilitatea ar putea nu doar să înlăture sau să excludă o persoană de la rolurile
ocupaţionale, dar să şi oblige persoană să caute roluri deviante. Când o persoană este
bolnavă, aşteptările sociale normale pentru rolul de muncitor sunt suspendat în mod tipic.
În loc, o persoană intră într-un rol şi se aşteaptă ca ea să se conformeze administrărilor şi
sfaturilor medicale pentru a se face bine. Rolul de bolnav poate fi o problemă pentru o
persoană cu o boală sau o tulburare pe termen lung. D exemplu, rolul de bolnav implică
pasivitate şi complianţă care pot fi contraproductive pentru indivizii care îşi asumă
responsabilitatea pentru vieţile lor şi care reintră în rolurile ocupaţionale.
Reacţiile celorlalţi privind persoanele cu dizabilităţi pot arunca persoana
respectivă într-un rol de incapabil. De exemplu, ceilalţi ar putea să-şi diminueze în mod
nenecesar aşteptările de la o persoană cu dizabilităţi. Ar putea deveni foarte protectivi şi
serviabili sau ar putea considera persoana inaptă în ciuda limitărilor ei actuale.
Identitatea de a fi o persoană incapabilă poate atrage ea însăşi noi aşteptări şi
comportamente. Această transformare dramatică validează sensibilitatea încercărilor de a
evita intrarea în rolul unei persoane cu dizabilităţi.
 Distanţarea sinelui de rolul de inapt este de înţeles în lumina reacţiilor sociale ale
dizabilităţii. Totuşi, făcând acest lucru persoanele cu dizabilităţi vor dezvolta într-o
măsură mai mică o identitate pozitivă ca persoană cu dizabilităţi şi se vor angaja în
acţiuni sociale sau politice care să amelioreze prejudecăţile sociale faţă de dizabilitate.

ROLUL DE AUTO-ADMINISTRATOR
Recent, Hammel a atras atenţia faptului că persoanele cu dizabilităţi trebuie să
aibă un rol nou de auto-administrator. Acest rol implică un set inter-relaţionat de
comportamente ţintite pentru administrarea implicaţiilor medicale, funcţionale,
economice şi sociale ale dizabilităţii. Acest rol include asemenea comportamente cum ar
fi angajarea în comportamente necesare menţinerii sănătăţii, confruntarea cu problemele
financiare, utilizarea echipamentului adaptativ, găsirea unei case accesibile, angajarea şi
supervizarea unui îngrijitor. Nu în mod surprinzător, acest rol implică energie şi timp
substanţial.
Acest rol de auto-manager devine o parte semnificativă din identitatea personală,
iar gradul în care persoanele internalizează şi domină acest rol influenţează succesul
traiului în comunitate şi asumarea altor roluri. Acest rol nu cere statut sau recunoaştere
socială. Astfel, persoanele cu dizabilităţi trebuie să-şi definească singure rolul şi să-şi dea
seama singure cum să se elibereze mai apoi de el.

Toată lume are nevoie de suportul obiceiurilor şi rolurilor pentru a trăi eficient şi
confortabil în acord cu dorinţele şi nevoile personale.
Capitolul 6

CAPACITATEA DE A ACŢIONA ŞI „CORPUL TRĂIT”

Capacitatea de a acţiona
Multitudinea de lucruri care ni se cer pentru a simţi şi interpreta lumea, ne face să
ne mişcăm trupul în spaţiu, să manipulăm obiectele, să plănuim şi să executăm şi să
comunicăm şi să interacţionăm cu ceilalţi. Chiar şi cele mai simple activităţi reflectă
organizarea complexă şi intensă a capacităţii noastre de a acţiona. Aşa cum era notat în
capitolul 2, capacitatea de a acţiona reprezintă abilitatea de a face lucruri aprovizionată de
statutul componentelor fizice şi mentale obiective şi de experienţele subiective
corespunzătoare. Această definiţie evidenţiază faptul că această capacitate implică atât
aspecte obiective cât şi aspecte subiective.

Componentele obiective ale capacităţii de acţiona

Capacitatea noastră depinde de compoziţia noastră musculo-scheletală,
neurologică, cardio-pulmonară şi a acelorlalte sisteme corporale. Capacitatea de a acţiona
depinde şi de abilităţile cognitive – precum memoria. Când facem lucruri, ne exersăm
aceste capacităţi.
Acţiunea este explicată ca o funcţie a statutului capacităţilor obiective de acţiune.
Descrierea obiectivă invocă un limbaj care numeşte, clasifică şi măsoară sistemele care
evaluează capacitatea prin observarea sistematică a acţiunii.
Această abordare obiectivă este cuplată cu efortul de a explica problemele
funcţionării în termeni de tulburare pentru structurile şi funcţiile de bază. De exemplu,
limitele mişcării ar putea fi atribuite pierderii forţei musculare şi leziunilor încheieturilor.
Similar, limitele din rezolvarea problemelor ar putea fi atribuite tulburărilor de atenţie
urmate de leziuni ale creierului. Asemenea descrieri ale tulburărilor sunt importante şi
utile deoarece înţelegerea obiectivă a naturii lor poate furniza indicii pentru modul în care
ar putea fi remediate sau despre minimizarea consecinţelor negative.

Abordarea subiectivă a capacităţii pentru acţiune

Abilităţile descrise obiectiv şi limitele acestora sunt trăite de cei care le au. Totuşi,
demersul obiectiv vede, în general, aceste experienţe doar ca şi consecinţe ale
problemelor reale care trebuie evaluate dintr-un punct de vedere exterior. Chiar şi atunci
când terapeuţii folosesc acest demers, ei întreabă oamenii despre experienţa lor
subiectivă.
Experienţa subiectivă conturează şi felul în care oamenii acţionează. Acordând o
atenţie deosebită experienţei subiective se poate descoperi o serie de aspecte ale
capacităţilor şi limitelor acţiunii. Demersul obiectiv oferă un punct de vedere exterior
despre abilitatea de a acţiona, în timp ce demersul subiectiv priveşte această capacitate
din interior. Ambele perspective au ceva să ne spună despre abilităţi. Însă, nici una dintre
acestea nu o justifică pe cealaltă. Ambele sunt legate una de cealaltă şi împreună
contribuie la acţiune. De exemplu, în mişcarea unui braţ pentru a lua ceva, sunt luate în
calcul atât modul în care este executată mişcarea cât şi modul în care braţul se mişcă în
spaţiu. Demersul obiectiv ne spune ceva despre modul în care contracţiile musculare
generează forţa de articulare producând gradul de extensie şi rotaţie care conduce braţul
pe traiectoria mişcării de apucare. Experienţa subiectivă va spune o lată poveste.
Este adevărat faptul că povestea spusă de perspectiva obiectivă foloseşte un
limbaj particular. Acest limbaj ne va atrage atenţia supra naturii subiective a fenomenului
şi a importanţei lui pentru acţiune.

„Corpul trăit”
Conceptul de bază folosit pentru a discuta subiectivitatea capacităţii de acţiona
este cel de „corp trăit”. Conceptul a fost generat de munca filosofului Merleau-Ponty,
care a criticat demersul tradiţional obiectiv, văzând corpul nu doar ca o maşină complexă
care produce acţiune şi percepţie. Merleau-Ponty a argumentat faptul că trupul se află în
legătură imediată cu mediul. El a dezvoltat un punct de vedere asupra acţiunilor umane
care dădea atenţie naturii experienţelor. A utilizat experienţa ca un concept central în
explicarea modului în care acţiunea era posibilă. Spre deosebire de perspectiva obiectivă
care descria acţiunea într-o manieră detaşată, obiectivă, filosoful a accentuat demersul
fenomenologic pe a considerat experienţa subiectivă ca fiind fundamentală pentru
înţelegerea percepţiei, cogniţiei şi acţiunii umane.
Folosind demersul fenomenologic, Leder a folosit termenul de „corp trăit” pentru
a accentua modul în care trăim viaţa prin intermediul trupului. El descrie „corpul trăit”
astfel:
„Experienţa umană este încarnată. Primesc lumea înconjurătoare prin intermediul ochilor,
urechilor, mâinilor…Picioarele mă duc spre un scop dorit văzut de la distanţă. Mâinile
ating uneltele. Acţiunile sunt motivate de emoţii, nevoi, dorinţe care izvorăsc dintr-un eu
corporal. Relaţiile cu ceilalţi sunt bazate pe mutualitatea dintre privire şi atingere, discurs,
rezonanţa sentimentelor şi perspectivă.”

Urmând concepţia lui Leader, vom folosi termenul de „corp trăit” pentru ane
referi la experienţa trăiri şi cunoaşterii lumii prin intermediul unui corp particular.
Conceptul se aplică, în general, întruchipării umane şi formelor specifice de întruchipare
asociate cu dizabiliate.
 Conceptul subliniază două idei fundamentale. Prima este aceea că mintea şi trupul
sunt văzute nu ca fenomene separate, ci ca parte dintr-un întreg, o entitate unitară –
numită „corp trăit”. A doua se referă la experienţa subiectivă a acţiunii care nu este un
simplu artefacte al acţiunii. Mai curând. Ea este fundamentală pentru modul în care
acţionăm. În realizarea lucrurilor şi învăţarea modului în care să le realizăm, noi facem
apel nu doar la componentele obiective care formează capacitatea de a acţiona dar şi la
experienţa exersării capacităţilor noastre.

Unitatea minte-corp
Înţelegerea unităţii minte-corp ne cere ca mai întâi să dăm de urma originilor şi
semnificaţiei pe care o are dualitatea minte-corp. Tendinţa de a privi corpul şi mintea ca
fiind separate a fost dominată de cultura ţi ştiinţa vestică. Acest lucru a început cu
filosoful Descartes, care a observat că trupul este un obiect ca şi celelalte din lumea fizică
şi de aceea se supune aceloraşi legi cauzale. Pe de altă parte, argumentul lui Descartes era
acela că mintea este imaterială şi de aceea opera potrivit unor legi i principii diferite.
Corpul este conceput, astfel, ca o entitate fizică fără propria conştiinţă şi
inteligenţă. Se crede că mintea imaterială însufleţeşte şi guvernează trupul material inert.
Mintea este considerată locul distinct al raţiunii şi pasiunii, iar corpul este sălaşul şi
unealta acesteia.
Pentru a înceta să privim corpul şi mintea ca două entităţi separate, trebuie să le
considerăm ca fiind aspecte duale ale unei singure entităţi – lucru care nu este deloc uşor.
Dualismul este adânc înrădăcinat în modul nostru de a gândi. Putem începe să înţelegem
unitatea minte-corp acordând atenţie atât modului în care corpul este trăit dar şi modului
în care mintea este întruchipată.

EXPERIENŢA CORPORALĂ
Putem să ne trăim corpul ca obiecte aşa cum le identifica Descartes. De exemplu,
putem să ne privim mâinile doar fixându-ne privirea pe alte lucruri din mediu. Într-o
asemenea privire, experienţa noastră este direcţionată spre mâini. Totuşi aceasta nu este
singura manieră dominantă de a ne experimenta mâinile.
Diferenţa fundamentală între trăirea corpului ca obiect şi ca subiect este
următoarea. Când trăiesc unele părţi ale corpului ca obiecte din mediu, sunt atent la acea
parte a corpului şi fac distincţia între mine şi corp. Când sunt atent la lumea din corpul
meu, nu există nici o distincţie între sine şi corp. Aşa cum nota Sartre, o persoană nu are
pur şi simplul un corp, persoana este însăţi corpul ei.
Leder descrie acest fenomen în felul următor. El notează că atunci când facem
lucruri, corpul dispare pentru noi. Experienţa noastră este direcţionată spre acea parte a
lumii cu care interacţionăm şi pe care corpul nostru o pierde, dispărând din conştiinţă.
Mai mult, corpul este acela din care atenţia şi acţiunea este concentrată spre exterior.
Astfel, în cursul vieţii noastre ocupaţionale, corpul este un punct invizibil din prisma
căruia trăim şi acţionăm asupra lumii. Ne trăim corpul „ ca o atitudine direcţionată spre o
sarcină existentă sau posibilă” (Merleau-Ponty).
 În viaţa zilnică, corpurile noastre includ atât experienţa corpului ca şi obiect cât şi
ca subiect. Totuşi, atunci când acţionăm, corpul este trăit mai mult ca subiect. Acest lucru
se întâmplă deoarece corpul este luat drept garanţie faptului că existăm şi putem acţiona
în lume. Am putea deveni conştienţi de corpurile noastre ca şi obiecte când percepem
oboseala şi durerea. Totuşi, în majoritatea timpului, a realiza lucruri ne cere să fim atenţi
la ceea ce face corpul nostru.
Majoritatea experienţelor legate de corpul nostru reprezintă conştiinţa lucrurilor
pe care le facem ca şi corp. Cei mai conştienţi suntem atunci când corpurile noastre se
fală în acţiune. Când ne considerăm trupul astfel, nu putem să îl separăm cu adevărat de
ceea ce înseamnă minte. Conştiinţa nu este ceva care aparţine unei minţi separate fixate
într-un corp. Mai curând, corpul este o parte profundă a modului în care suntem
conştienţi.

MINTEA ÎNTRUPATĂ
Ce altceva mai putem atribui minţii constă în cunoaşterea lucrurilor şi a modului
în care pot fi realizate. Cunoaşterea este localizată în corp. Este important de spus că noi
nu vrem să spunem doar că această cunoaştere este înmagazinată sau procesată biochimic
în creier. Vrem să spunem că întregul corp este calea prin care învăţăm şi astfel ştim cum
să facem lucrurile. Corpul este mediul existenţial al ştiinţei.

Corpul trăit şi dizabilitatea

Deşi există puţine studii sistematice asupra experienţelor dizabilităţii în acest caz,
câţiva scriitori care au dizabilităţi au oferit insighturi importante ale experienţei lor.
Toombs, care are multiple scleroze, ne aminteşte că există o experienţă particulară care
merge în paralel cu dizabilitatea. Este adesea radical diferită de experienţa într-o stare ce
nu implică dizabilitatea:
„ Atenţia mea este concentrată asupra mâinii ca mână. Trebuie să observ cum se face că
degetele mele prind toarta ceştii şi sunt conştientă de ineficacitatea neobişnuită a mâinii
ca un instrument de acţiune. În boală, corpul intră cu forţa în experienţă.”
Zasetskz descrie provocarea încercarea de a scrie după o leziune traumatică la
nivelul creierului:
„Nu aveam suficient vocabular sau mint pentru a scrie bine…Petreceam ore vânând
cuvintele potrivite. Trebuia să-mi amintesc şi să răstălmăcesc cuvintele care erau similare
sau apropriate de ceea ce vroiam să spun. Dar după ce făceam toate acestea, tot nu eram
capabil să încep să scriu până când nu îmi dădeam seama cum să formez o propoziţie.”
Alţii scriu despre modul în care lumea se transformă. De exemplu, Sechehaye
descrie experienţa ei cu schizofrenia care transforma lumea într-un loc unde
„domnea o lumină implacabilă, orbitoare, nefiind loc pentru umbre; un loc imens fără
graniţe, limite, uniform; o ţară minerală, lunară, rece ca pustietăţile Polului Nord. În
această goliciune străpungătoare, totul este imobil, de neschimbat, cristalizat, congelat.
Obiectele sunt capcane străine plasate ici şi acolo, cuburi geometrice fără înţeles.”
 Similar, Williams descrie modul în care experienţa ei ca şi copil autist a plasat-o
într-o lume extraordinară:
„ Am descoperit că aerul era plin de semne. Dacă priveai în gol, erau semne. Oamenii
mergeau prin ele, obstrucţionând priveliştea mea magică despre nimic. Eu treceam pe
lângă ei.”
Alţii au scris despre modificarea experienţelor care vine o dată cu tratamentele
medicale. De exemplu, Jamison descrie traiul cu consecinţele consumului de litiu necesar
pentru controlul tulburării maniaco-depresive. Pe lângă faptul că se simţea „mai puţin vie,
mai puţin energică, mai puţin spirituală, ea a descoperit faptul că unele dintre abilităţile ei
pentru citit erau deteriorate:
„Trebuia să citesc aceleaşi rânduri în mod repetat şi să iau notiţe copioase înainte să pot
înţelege semnificaţia. Chiar şi aşa, ceea ce citeam îmi dispărea adesea din minte ca şi
zăpada pe un trotuar fierbinte.”
Asemenea mărturii ale persoanelor care trăiesc numeroase deteriorări oferă o
perspectivă importantă asupra limitelor şi modificărilor capacităţilor. Descrierile
sistematice au şi potenţialul de a ne oferi noi căi de înţelegere şi intervenţie.

Experienţa dizabilităţii
Dizabilitatea reprezintă întotdeauna o cale particulară de a fi întruchipat. Aceasta
este o modalitate de a exista care forţează persoana cu dizabilitate. Persoanele cu
dizabilităţi trebuie să trăiască realitatea întruchipării lor. Mai mult, ei sunt provocaţi să se
adapteze la propria experienţă. Orice schimbare în abilităţi trebuie să fie întotdeauna în
termenii acelor experienţe. Aşa cum ne aminteşte Cordas, oamenii cu dizabilităţi trebuie
să ia o poziţie existenţială în lume care să reflecte întruchiparea lor particulară.
Astfel vor apărea unele fenomene care sunt mai generale pentru experienţa
dizabilităţii şi altele care sunt particulare pentru un anumit tip de deteriorare. Totuşi,
ceilalţi sunt unici pentru individ. De exemplu, toţi subiecţii dintr-un studiu au trăit unele
forme de alienare ale corpurilor sau ale părţilor din corp. În timp ce alienarea implică
trăsături comune ale neexperimentării corpului ca aparţinând sinelui, experienţele
particulare ale alienării variază. Femeia care avea probleme de memorie credea că partea
stângă a corpului îi atacă restul trupului. Un băiat, Curtis, care avea mâna clar ataşată de
corp, nu mai simţea că aceasta face parte din eul său. Un altul, Tom, nu simţea pe deplin
că trupul îi aparţine şi nu îl trăia ca pe un întreg.
În ciuda tuturor acestor diferenţe, toţi subiecţii trebuiau să găsească modalităţi de
a fi în consens cu alienările lor. Tom era capabil să câştige dreptul de proprietate şi
integrarea corpului lui; femeia a recâştigat simţul acţiunii părţii stângi. Curtis a continuat
să-şi simtă mâna ca fiind separată de sine, dar a decis să integreze acest lucru în rutina lui
zilnică. Aceste hotărâri sugerează că găsirea unui compromis cu alienarea corporală ar
putea fi o sarcină importantă în recâştigarea abilităţilor pentru persoanele cu dizabilităţi.
Înţelegerea dizabilităţii în termeni de experienţe subiective este importantă
deoarece explică aspecte capacităţii funcţionale a unei persoane care nu sunt luate în
calcul de perspectivele obiective. Curtis exemplifică modul în care o descriere obiectivă a
capacităţii lui de execuţie nu putea să aprecieze pe deplin această abilitate. În timp ce
părţi din capacitatea lui sunt reflectate de abilitatea lui obiectivă de a-şi mişca mâna,
modul în care trăia el acest lucru era important în mod egal cu abilitatea lui funcţională.
Abilitatea lui Curtis de a-şi folosi mâna nu poate fi descrisă pe deplin doar dintr-un punct
de vedere obiectiv.
Modul în care oamenii acţionează nu reflectă doar statutul obiectiv al
componentelor executorii. El derivă din modul în care persoanele se trăiesc pe sine şi
lumea lor. Experienţele modificate modifică acţiunea.

Fiecare din cele trei cazuri ar putea fi prezentate dintr-un punct de vedere obiectiv
al minţii şi trupului. De exemplu, integrarea informaţiilor senzoriale ale lui Tom poate fi
văzută ca datorându-se schimbărilor în structura creierului, achiziţia modalităţilor de a se
confrunta cu lumea poate fi descrisă, în cazul femeii, în termeni de noi strategii
compensatorii, iar funcţionarea mâinii lui Curtis ar putea fi descrisă ca întoarcerea forţei,
libertate şi senzaţie. Aceste descrieri obiective sunt cu siguranţă valide şi importante
pentru a înţelege ceea ce se întâmplă cu asemenea persoane de vreme ce deteriorările lor
se schimbă în timp. Totuşi, aşa cum cazurile ilustrează clar, aceste descrieri explică doar
în parte cum are loc schimbarea.
În toate aceste trei studii, strategiile efective de schimbare au fost descoperite prin
intermediul experienţei. Evenimentele actuale şi acţiunile umane care au rezultat din
schimbare erau o funcţie a experienţei. Fiecare din acele persoane trebuia să-şi folosească
experienţa ca o modalitate de a-şi rezolva problemele şi provocările. De exemplu, doar
atunci când Tom este capabil să-şi localizeze experienţa de a fi în relaţie cu lumea şi doar
atunci când simte noi experienţe, începe să se schimbe. Similar, femeia care îşi neglija o
parte din corp trebuia să intre într-o nouă realitate în care lumea practică consta nu doar
din ceea ce putea percepe dar şi din percepţiile exterioare. Învăţând să existe efectiv într-
o asemenea lume însemna ă trebuiau să ajungă la o modalitate de a înţelege noua
experienţă. Aceste exemple indică modul în care transformarea în capacitatea de a
executa lucrurile depinde de transformarea experienţei.
Capitolul 7

MEDIUL ŞI OCUPAŢIA

Acest capitol ia în considerare rolul mediului n dizabilitate. Se accentuează faptul

că dizabilitatea implică o relaţie între persoană şi mediu. În acord cu acest lucru, mediul
ar putea contribui la devenirea persoanei care are o deteriorare ca fiind aptă sau inaptă.

Natura mediului
 Noi existăm în multiple contexte. Suntem localizaţi în arii geografice particulare
şi suntem o parte a societăţii. Suntem membri şi suntem influenţaţi de o cultură
particulară. Trăim într-un fel de sălaş şi ne mişcăm rutinier într-un cartier, într-un oraş.
Avem bunuri şi unelte care ne înconjoară şi pe care le folosim. Trăim lângă oameni cu
care interacţionăm. Toate acestea reprezintă mediul nostru.
Mediul poate fi definit ca fiind acele trăsături particulare fizice şi sociale ale
contextului specific în care o persoană face ceva cu impact asupra a ceea ce face şi a
modului în care acţionează.
Dată fiind această definiţie, recunoaştem faptul că majoritatea oamenilor operează
în cursul unei zile într-o varietate de medii. Mutându-ne în aceste contexte diferite,
întâlnim diferite spaţii fizice, obiecte, grupuri de oameni şi tipuri de lucruri care sunt
realizate în astfel de contexte. În această direcţie, configuraţia acestor elemente
influenţează ceea ce alegem să facem şi modul în care le realizăm.

Rolul culturii
De vreme ce mediile fizice şi sociale sunt interpretate şi formate de către cultură,
este importantă recunoaşterea culturii ca o trăsătură pervasivă a mediului. Cultura este
definită drept credinţele şi percepţiile, valorile şi normele, obiceiurile şi
comportamentele care sunt împărtăşite de un grup sau societate şi care sunt transmise de
la o generaţie la alta atât prin intermediul educaţiei non-formale, cât şi prin intermediul
educaţiei formale.
În majoritatea culturilor există o varietate de subculturi. Fiecare arată diferenţe
importante de cultura dominantă şi influenţează, în particular, organizarea diferitelor
grupuri.
Impactul culturii nu este omogen. Am putea experimenta o serie de surse diferite
ale influenţelor culturale, depinzând de mediile în care facem lucrurile.
Se poate observa uşor modul în care lumea socială, lumea relaţiilor umane şi
activităţile sunt configurate de către cultură. Există şi o influenţă a culturii egală ca
importanţă asupra mediului fizic. Cultura determină maniera în care este organizat
contextul nostru fizic şi artefacte vom întâlni cel mai probabil în cadrul lui. Cultura ne dă
şi o cale de a vedea şi întâlni mediul fizic, incluzând lumea naturii.
Când luăm în considerare orice aspect al mediului fizic sau social, este important
să ne amintim că o cultură defineşte şi conturează mediul din fundal. Deoarece cultura
este o forţă pervasivă în mediu este important de ştiu că oamenii îşi internalizează
cultura. Valorile unei persoane, simţul competenţei, interesele, rolurile internalizate şi
obiceiurile sunt toate reflecţii ale faptului că o persoană aparţine unei culturi particulare.
Cultura nu influenţează doar ceea ce se întâmplă în mediu dar şi maniera în care o
persoană este predispusă la interacţiunea cu mediul.

Fiecare mediu oferă o serie de oportunităţi şi resurse, cereri şi constrângeri. Dacă

toate acestea sunt observate sau simţite şi dacă influenţează comportamentul depinde de
valorile curente ale fiecărei persoane, de interese, de motivaţia personală, de roluri,
obiceiuri şi de capacitatea de a acţiona.

Impactul mediului fizic asupra persoanelor cu dizabilităţi

Spaţiile fizice pot pune multiple probleme pentru persoanele cu dizabilităţi. Cele
mai evidente sunt barierele naturale şi arhitecturale care interferează cu performanţa în
muncă, cu jocul şi activităţile zilnice. Atacul unei dizabilităţi fizice poate transforma casa
într-o închisoare virtuală. Trăsăturile obişnuite ale unei case ar putea deveni bariere
semnificative, aşa cum a observat Murphy:
„La fel ca şi toate casele vechi, podeaua noastră s-a încovoiat pe alocuri, creând mici
dealuri şi văi atât de mici că nu sunt detectabile pentru o persoană normală. Dar atunci
când îţi foloseşti mâinile slăbite pentru a împinge un scaun cu rotile, ajungi să cunoşti
fiecare dintre acestea.”
Aşa cum legile şi conştiinţa socială se schimbăm multe bariere arhitecturale sunt
eliminate. O mare parte din mediul construit este proiectat fără a lua în considerare
posibilele tulburări ale locuitorilor, limitându-le astfel oportunităţile şi punându-le
interdicţii celor cu dizabilităţi.
Spaţiile familiare pot furniza o varietate de suporturi care pot face posibilă
funcţionarea în ciuda deteriorărilor. De exemplu, Rowels descrie un cuplu mai în vârstă,
Walter şi Beatrice, care a trăit în aceeaşi casă mai mult de jumătate de secol:
„ Familiaritatea intimă cu spaţiul casei l-a servit bine în timp ce vederea i-a slăbit. Modul
în care Beatrice folosea acest mediu a fost de asemenea facilitată de conştiinţa corpului ei
privind amplasarea mobilei. Configuraţia mobilei a evoluta gradat de–a lungul anilor într-
o manieră care-i oferea locuri de care să se ţină.”
Similar, spaţiile naturale pot oferi o varietate de probleme pentru persoana cu
dizabilităţi. De exemplu, Hull, care este nevăzător, notează că zăpada este o problemă
particulară deoarece face ca utilizarea bastonului să fie dificilă. Aşa cum ilustrează acest
exemplu, tipul de probleme pe care le emană mediul fizic diferă în funcţie de tipul de
deteriorare – emoţională, senzorială, motorie sau cognitivă.
Majoritatea obiectelor fabricate în mediu sunt angrenate natural în funcţie de
mărime, formă, greutate, complexitate şi funcţiile pentru sănătate, auz şi văz.
Deteriorările fac adesea ca mânuirea sau interacţiunea cu obiectele să fie dificilă. Zola
oferă următoarea descriere a problemelor puse de obiecte pentru persoanele cu dizabilităţi
motorii:
„Scaune fără mânere de care să mă ajute să mă ridic; locuri fără pernuţe care produc toate
răni; duşuri şi toalete fără rampe pentru a-mi menţine echilibrul; suprafeţe prea
alunecoase pentru a merge; scări fără balustrade care să mă ajute să urc; clădiri fără
rampe, făcând urcarea obositoare dacă nu chiar periculoasă; fiecare bordură e o prăpastie;
maşini, avioane şi locuri la teatru prea înghesuite pentru piciorul meu; pantaloni prea
înguşti pentru ca piciorul meu să încapă. Cu o asemenea trivialitate este torturată viaţa
mea.”
 În timp ce unele obiecte pun limite altele sunt resurse importante. Un număr mare
de obiecte au fost proiectate şi sunt disponibile pentru a compensa dizabilităţile.
Asemenea ajutoare adaptate sunt de la simple unelte până la sisteme computerizate care
controlează mediul şi permit comunicarea.
Deşi aceste obiecte au un potenţial mare pentru a suporta un grad ridicat de
funcţionare, ele au şi pretenţii. Persoanele cu dizabilităţi trebuie să trăiască adesea cu un
exces de obiecte care extind sau substituie funcţiile motorii, înlocuiesc simţurile pierdute,
oferă protecţie sau controlează procesul bolii. Scaunele cu rotile, bastoanele,
echipamentele adaptate, recipientele pentru medicamente, controlul dizabilităţii, rampele
din casa unei persoane, furnizarea alimentelor ar putea deveni resurse binevenite şi
neplăceri necesare.
Acestea au şi un mesaj simbolic. Doar simplul fapt de a fi într-un scaun cu rotile
poate schimba identitatea socială şi interacţiunile unei persoane. De vreme ce obiectele
pot simboliza dependenţa sau dizabilitatea, unele persoane nu vor folosi altfel aceste
obiecte ajutătoare. De exemplu, adulţii mai în vârstă evitau să folosească ajutoarele
pentru mobilitate cum ar fă bastoanele şi scaunele pentru că le creştea vizibilitatea ca
ţinte uşoare pentru delicte.
Tipul de obiecte pe care le folosesc persoanele cu dizabilităţi invocă răspunsuri
emoţionale intense. Aceste sentimente influenţează nu doar ceea ce semnifică obiectele
pentru individ, dar şi felul în care individul va învăţa să folosească obiectul şi dacă îl va
integra într-o viaţă acceptabilă.
Lipsa unor obiecte în spaţiul unei persoane poate contribui la apatie şi la
sentimentul de neajutorare. Obiectele zilnice care oferă oportunităţi pentru alegerea
activităţilor pot fi mai importante decât obiectele specializate sau adaptate în stimularea
comportamentului funcţional.
Aranjarea obiectelor în spaţiu poate sprijini sau constrânge comportamentul. De
exemplu, modul în care mobila este plasată într-o cameră sau felul în care este servită
mâncarea într-o instituţie poate încuraja sau descuraja interacţiunea socială. Prea des,
obiectele din cadrele instituţionale sunt eficiente din punct de vedere organizaţional dar
afectează negativ ceea ce fac locuitorii. O consideraţie finală dar importantă este aceea că
dizabilitatea şi sărăcia merg adesea mână în mână. Ca rezultat, multe persoane nu au
acces la resursele fizice care ar putea să-i ajute.

Mediul social şi dizabilitatea

Majoritatea grupurilor sociale au o ambivalenţă profundă către persoanele cu
dizabilităţi. Chiar şi în societăţile ale căror legi, sisteme de sănătate şi centre de
binefacere sunt organizate în aşa fel încât să sprijine persoanele cu dizabilităţi, atitudinile
indivizilor şi practicile grupului trădează adesea disconfortul faţă de persoanele cu
dizabilităţi. Istoria personală a indivizilor cu dizabilităţi este plină cu poveşti despre
reacţiile şi atitudinile negative ale celorlalţi, de discriminare şi respingere.
 Atacul unei dizabilităţi fizice poate transforma mediul social al unei persoane.
Aşa cum observa Murphy, „am descoperit că atacul unei cvadriplegii m-a plasat într-o
nouă dimensiune socială.”
În aceeaşi măsură, dizabilităţile emoţionale sau intelectuale pot ţine la o parte o
persoană de restul societăţii. Cultura vestică pune mare preţ pe inteligenţă, astfel încât un
deficit în această arie este echivalent cu majoritatea tipurilor de defecte personale – ceva
care loveşte în valoare individului.
Persoanele care dobândesc o dizabilitate s-ar putea găsi înlăturaţi permanent sau
temporar din grupuri în care anterior îşi jucau rolurile. Aceste grupuri sociale în care
indivizii fac lucruri ar putea fi schimbate fundamental. De exemplu, colegii ar putea
atribui accidentului unui coleg lipsa de atenţie şi de aceea le-ar putea fi frică să mai
muncească alături de el. Colegii ar putea invidia adaptările care se vor face pentru
colegul lor. Persoanele cu dizabilităţi ar putea resimţi o zdruncinare a lumii sociale pentru
că vechii prieteni şi cunoştinţele nu sunt dornici să continue relaţia, iar bata asociaţiilor
nu mai este posibilă.
Familia este atât afectată cât şi influenţată de persoana cu dizabilităţi. Părinţii
împart suferinţa şi necazul că ar putea fi o parte din dizabilitatea copilului. Rutina
gospodărească, responsabilităţile membrilor familiei, organizarea fizică a locuinţei şi
constrângerile asupra spontaneităţii familiei, călătoriile şi alţi factori ar putea fi toţi parte
integrantă din faptul că în familie există un membru cu dizabilităţi. Activităţi precum
contactul social şi timpul liber ar putea fi afectate. O mare parte din stres ar putea acapara
membrii familiei care se acomodează cel mai mult cu limitele persoanei cu dizabilităţi.
Persoanele cu dizabilităţi ajung adesea să-şi petreacă mare parte din viaţă în
grupuri sociale specializate. Aceste grupuri pot include substitute pentru locuinţă cum ar
fi centrele de zi, facilităţile rezidenţiale şi spitalele. Asemenea aşezări au ca scop
furnizarea de servicii şi sprijin care să înlesnească activităţile şi calitatea vieţii unei astfel
de persoane. Totuşi, o varietate mare de factori, de la resursele limitate până la
stimulentele organizaţionale şi cereri pot avea ca rezultat condiţii mai puţin optime pentru
a-şi atinge scopul. Multe dintre aceste grupuri sociale pot contribui la problemele pe care
caută să le aline. Combinaţia dintre a fi privat de grupurile sociale obişnuite şi a fi plasat
în grupuri în care oportunităţile normale de roluri şi activităţile sunt restricţionate sever
poate avea un efect profund asupra vieţii ocupaţionale zilnice.
Majoritatea formelor de ocupaţie din orice cultură au fost dezvoltate fără a lua în
considerare persoanele cu dizabilităţi. Disponibilitatea formelor ocupaţionale pot fi
modificate dramatic de o dizabilitate. Limitările performanţei pot face imposibile unele
forme ocupaţionale. Natura socială şi temporală a formelor ocupaţionale poate fi
modificată radical. De exemplu ar putea fi necesar mai mult timp pentru acţiune. Formele
ocupaţionale private ar putea avea nevoie acum de asistenţa altor persoane. Astfel de
forme ar putea fi nevoite să-şi schimbe caracterul pentru a încorpora echipamentul
adaptativ necesar.
Accesul la formele ocupaţionale este adesea restricţionat pentru persoanele cu
dizabilităţi, deşi acest lucru nu este necesar. De exemplu o persoană mai în vârstă căreia i
se cere să-şi facă patul, dar este capabilă de mai mult, se simte incompetentă şi fără
ajutor.
Dintr-o varietate de motiv, persoanelor cu dizabilităţi le este dat accesul la forme
ocupaţionale care nu le oferă provocări. Zola oferă următoarea reflecţie asupra acestei
probleme:
„Slujbele de aici erau prea simple, prea fragmentate, prea fără, prea nu îţi cereau să-ţi
foloseşti mintea. Ar putea muncitorii să simtă ca fac ceva util? Care era finalul acestor
sarcini? De ce a fost munca creată din punctul de vedere al limitării muncitorilor decât
prin prisma potenţialului lor?”

Cadrul ocupaţional
Fizicul şi socialul se interconectează în mediile pe care le întâlnim. Împreună
constituie cadrul ocupaţional. Un astfel de cadru ocupaţional este un compus de spaţii,
obiecte, forme ocupaţionale şi / sau grupuri sociale care sunt legate şi constituie un
context semnificativ pentru acţiune. Cadrele ocupaţionale nu sunt doar colecţii de
oameni, obiecte şi forme în locurile în care acţionăm. Ele reprezintă viaţa lumii care
rezonează cu sens şi acţiune care fac ca totul să fie coerent. Să luăm în considerare
atmosfera fierbinte, vibrantă plină de sunet dintr-o noapte în lumina reflectoarelor, umbra
liniştitoare a lemnului de toamnă, maşinăriile monotone dintr-o fabrică în care muncitorii
lucrează simultan. Fiecare dintre acestea are un ritm şi o organizare proprie. Aceste lumi
vii prezintă oportunităţi, resurse, cereri şi constrângeri pentru acţiune. Cadrele
ocupaţionale sunt locuri pentru a fi şi a acţiona.
Cadrele ocupaţionale care contribuie la cursul unei zile sunt casele, cartierul, locul
de muncă, teatrele, bisericile, plajele, cluburile, bibliotecile, galeriile, pârtiile de schi,
restaurantele, magazinele. Un mediu dat poate servi ca un tip diferit de cadru ocupaţional
pentru indivizi diferiţi, în funcţie de ceea ce fac în el. De exemplu, un restaurant este un
loc de muncă pentru chelneri, bucătari şi ceilalţi care lucrează în el, dar este şi un loc de
recreaţie pentru cei care îl frecventează pentru masa cu familia sau prietenii.
Pentru majoritatea oamenilor, viaţa de zi cu zi implică circuite de realizare a
lucrurilor. În timp ce ne mutăm din cadru în cadru spaţiile diferite, obiectele, grupurile
sociale şi formele ocupaţionale pe care le găsim acolo ne oferă oportunităţi , resurse,
cereri şi constrângeri. Mult din ceea ce alegem să facem şi cum facem se datorează
trăsăturilor acestor cadre.

Inseparabilitatea mediului de ocupaţie

Relaţia dintre oameni şi mediul lor este intimă şi reciprocă. Aşa cum s-a discutat
mediul are impact asupra a ceea ce fac oamenii şi a modului în care fac. În mod constant
oamenii caută anumite tipuri de medii şi caută să-şi schimbe mediile spre sfârşitul vieţii.
De exemplu, Rubinstein spune povestea unei femeii mai în vârstă care locuieşte într-un
apartament – atelier şi îşi dirijează de acolo majoritatea vieţii ei ocupaţionale. Cu fiecare
zi ce trece, îşi rearanjează meticulos apartamentul pentru a se acomoda cu somnul, cu
primirea invitaţilor şi cu timpul liber.
 Asemenea modificări ale mediului pentru a-l face mai confortabil pentru diferite
ocupaţii ilustrează cât de mult depindem de contextul experienţei şi acţiunii noastre.
Mediul figurează central şi în experienţa dizabilităţii. De fapt, gradul de acces al
unei persoane la mediul fizic sau social poate fi folosit ca un index al dizabilităţii.
Dizabilitatea poate fi prevenită sau redusă când mediul este lipsit de bariere şi oferă
sprijinul adecvat. Extinderea dizabilităţii unei persoane rezultă într-o mare măsură din
mediul înconjurător.
Se poate spune în final că datorăm mediului caracterul nostru uman şi esenţa
eului. Eisenberg argumentează:
„Ceea ce determină similaritatea dintre comportamentul meu de anul trecut şi cel viitor
nu este o chestiune despre „eu” ca şi câmp social în care „eu” mă mişc. Având un
repertoriu dobândit de comportamente, le maximizez utilitatea adaptativă căutând
familiarul şi evitând necunoscutul în lumea socială din jurul meu. Aparenta consistenţă
din „eu” este rezultatul continuităţii în viitor a aceloraşi forţe sociale din care a luat
naştere.”
De fapt, mediul este atât de intim legat cu persoana încât poate fi considerat
„parte din organism”. Lecţia centrală a acestui capitol este aceea că dacă vrem să
înţelegem ocupaţia umană, trebuie să înţelegem şi mediul în care are loc. Până la urmă,
ocupaţia este acţiunea care ocupă un loc social şi fizic particular.
Capitolul 8

DIMENSIUNI ALE ACŢIUNII

Acest capitol examinează natura realizării acţiunii şi consecinţa acţiunii în timp

de-a lungul vieţii unui individ.

Nivele ale acţiunii

Când luăm în considerare ceea ce fac oamenii în cadrul ocupaţiei lor, se pot
identifica nivele ale acţiunii. Aceste nivele sunt:
● participarea ocupaţională
● execuţia ocupaţională
● abilitatea ocupaţională.

Participarea se referă la acţiune în sensul cel mai larg. Ea presupune angajarea în

ocupaţie la nivel de muncă, joc şi activităţi zilnice care formează viaţa unui individ.
Execuţia denotă părţi mai mari de acţiune care fac ca un demers să fie coerent. Conceptul
de abilitate oferă o privire detaliată şi foarte rafinată asupra a ceea ce face o persoană,
ocupându-se de unităţi de acţiune care au un anumit scop.

Participarea ocupaţională
Participarea implică ca o persoană să ia parte în societate împreună cu experienţa
ei în diferite contexte.
 Termenul de participare ocupaţională este folosit pentru a ne referi la
angajamentul în muncă, joc sau activităţile zilnice care sunt parte din contextul socio-
cultural al unei persoane şi care sunt dorite şi / sau necesare pentru bunăstarea acelei
persoane. Angajamentul nu implică doar execuţie ci şi experienţa subiectivă. Astfel,
participarea ocupaţională implică realizarea lucrurilor cu semnificaţie socială şi
personală. Exemple de participare ocupaţională sunt: voluntariatul pentru o organizaţie,
serviciul full-time sau part-time, ieşirea în oraş cu prietenii, a avea grijă de sine, a merge
la şcoală.
Fiecare arie a participării ocupaţionale implică o serie de lucruri legate de ceea ce
face persoana. De exemplu a avea grijă de casa cuiva poate include plata chiriei, reparaţii,
ştergerea mobilei, participarea la întâlniri lunare cu asociaţia blocului.
Participarea ocupaţională este influenţată în mod colectiv de:
● capacitatea de execuţie
● obişnuinţă
● voinţă
● condiţiile de mediu.
Astfel participarea ocupaţională este atât personală cât şi contextuală. Este
personală deoarece tipul de participare în care se va angaja o persoană este influenţat de
motivele unice, rolurile, obiceiurile, abilităţile şi limitele persoanei. Este contextuală
deoarece mediul poate fie înlesni fie restricţiona participarea ocupaţională.
O dizabilitate poate modifica participarea ocupaţională dacă există sprijin adecvat.
De exemplu, să considerăm cazul unei femei cu leziuni ale măduvei spinării. Participarea
ei ocupaţională poate include igiena personală şi îmbrăcarea cu ajutorul unui asistent
personal. Ajutorul asistentului personal poate reflecta atât limitele capacităţii de execuţie
cât şi alegerea ei voliţională de a beneficia de grija personală cu minimum de efort şi timp
pentru a se axa pe resursele personale în muncă. Din acelaşi motiv, ar putea să se bazez
pe altcineva pentru a cumpăra şi prepara mâncarea. Ar putea investi mult în cariera ei
profesională şi în administrarea unor sarcini necesare unei astfel de leziuni în vederea
menţinerii sănătăţii. În final ar putea urma discrete activităţi sociale şi solitare care sunt
posibile în acord cu limitele execuţiei ei, motivate de voinţă şi facilitată de mediul ei fizic
şi social. Aşa cum indică acest exemplu, limitele execuţiei pot influenţa participarea
ocupaţională dacă o persoană poate face alegeri voliţionale şi dacă are sprijinul adecvat al
mediului.

Execuţia ocupaţională
De fiecare dată când o persoană realizează acte distincte, el sau ea prestează.
Astfel execuţia ocupaţională se referă la realizarea unei forme ocupaţionale.
De vreme ce majoritatea execuţiilor formelor ocupaţionale includ lucruri care sunt
o parte a rutinei noastre, obişnuinţa are o influenţă importantă asupra execuţiei. Rolurile
influenţează tipul şi ordinea formelor ocupaţionale în care ne angajăm. Obiceiurile
influenţează de asemenea modul în care facem formele ocupaţionale care ne formează
viaţa.
 Execuţia este afectată şi de mediu. Formele ocupaţionale pe care le prestăm în
cursul unei zile cer utilizarea de obiecte şi spaţii, iar majoritatea au loc în cadrul
grupurilor sociale. Factorii de mediu sunt critici pentru modul în care tulburările
afectează sau nu execuţia.

Deprinderile
Acţiunile care formează execuţia ocupaţională se adresează deprinderilor.
Deprinderile sunt definite ca acţiuni observabile, direcţionate spre un scop pe care o
persoană le foloseşte în timp ce prestează. În contrast cu capacitatea pentru execuţie care
se referă la abilităţile de bază, deprinderile se referă la acţiuni concrete care sunt realizate
în mijlocul unei forme ocupaţionale în desfăşurare. Caracteristicile personale (incluzând
voinţa, obişnuinţa şi capacitatea de execuţie) interacţionează cu mediul, rezultând în
deprinderi.
Există trei tipuri de deprinderi: motorii, de proces, de comunicare şi interacţiune.

Deprinderile motorii se referă la mişcarea proprie sau a obiectelor pentru sarcini.

Acestea includ acţiuni precum stabilizarea şi aplecarea corpului, manipularea, ridicarea şi
transportarea obiectelor. Deprinderile de proces se referă la acţiuni secvenţiale logice în
timp, selectarea şi utilizarea adecvată a uneltelor şi materialelor şi adaptarea execuţiei
atunci când sunt probleme. Ele includ şi acţiuni precum alegerea şi organizarea obiectelor
în spaţiu precum şi iniţierea şi terminarea etapelor de execuţie. Deprinderile de
comunicare şi interacţiune se referă la transmiterea intenţiilor, nevoilor şi coordonării
acţiunii sociale pentru a acţiona împreună cu oamenii. Acestea includ lucruri precum
gesticulări, contactul fizic cu ceilalţi, vorbitul, angajarea şi colaborarea cu ceilalţi,
afirmarea de sine.

Consecinţe ale acţiunii: identitatea ocupaţională, competenţa şi adaptarea

Termenul de adaptare a fost folosit în literatura de specialitate pentru a se referi la
gradul în care persoanele sunt capabile să se dezvolte, să se schimbe ca răspuns la
provocări sau să dobândească o stare de bine prin intermediul a ceea ce fac. Adaptarea
ocupaţională are două componente: identitatea şi competenţa.

Identitatea ocupaţională
Christiansen notează că identitatea se referă la o definiţie compusă asupra eului,
incluzând roluri şi relaţii, valori, conceptul de eu, dorinţe personale şi scopuri. Acesta
argumentează mai departe ca participarea la ocupaţie ne ajută să ne creăm identitatea.
Identitatea ocupaţională este definită aici ca sensul a ceea ce este o persoană şi a ceea
ce vrea să devină ca fiinţă ocupaţională generată din istoria participării ocupaţionale.
Voinţa, obişnuinţa şi experienţa ca şi corp trăit sunt toate integrate în identitatea
ocupaţională.
Identitatea ocupaţională include un compus de:
● simţul capacităţii şi eficacităţii în acţiune a unei persoane
● ceea ce o persoană găseşte că este interesant şi satisfăcător de făcut
● cine este o persoană , ca fiind definită de rolurile şi relaţiile acesteia
● ceea ce simte obligată o persoană să facă şi consideră că este important
● un sentiment la rutinei familiare
● percepţii ale mediului şi a ceea ce el sprijină şi a ceea ce se aşteaptă de la el.
Aceste elemente sunt acumulate în timp şi devin parte din identitatea unei
persoane. Implicarea lor în viitor este tot o parte a identităţii ocupaţionale.
Astfel, identitatea ocupaţională reflectă experienţe de viaţă acumulate care sunt
organizate pentru înţelegerea a cine a fost cineva şi a sensului dorit şi a posibilelor
direcţii pentru viitorul cuiva. Identitatea ocupaţională serveşte atât pentru semnificaţia
unei definiţii proprii cât şi ca design pentru acţiunile următoare.
Evidenţele preliminare sugerează că identitatea ocupaţională este reprezentată de
un continuum care începe cu auto-evaluarea şi se extinde către elementele mai
provocatoare ale acceptării responsabilităţii şi pentru cunoaşterea a ceea ce o persoană îşi
doreşte de la viaţă. Astfel, construirea unei identităţi ocupaţionale începe cu auto-
cunoaşterea capacităţilor şi intereselor din experienţele trecute şi extinderea către
construirea unei viziuni asupra viitorului pe care ni-l dorim.

Competenţa ocupaţională
Competenţa ocupaţională este gradul până la care o persoană susţine un pattern
de participare ocupaţională care reflectă identitatea ei ocupaţională. Astfel, în vreme ce
identitatea are legătură cu semnificaţia subiectivă a vieţii ocupaţionale, competenţa are
legătură cu punerea în acţiune a acelei identităţi. Competenţa ocupaţională include:
● împlinirea aşteptărilor rolului, valorilor şi standardelor de performanţă ale unei
persoane
● menţinerea rutinei care permite descărcarea de responsabilităţi
● participarea la o serie de ocupaţii care furnizează un sentiment al capacităţii,
controlului, satisfacţiei şi împlinirii
● urmarea valorilor şi acţionarea spre îndeplinirea rezultatelor dorite.
Competenţa pare să înceapă cu organizarea vieţii unei persoane pentru a împlini
responsabilităţile de bază şi standardele personale şi continuă cu îndeplinirea obligaţiilor
rolului şi apoi cu dobândirea unei vieţi interesante şi satisfăcătoare.

Adaptarea ocupaţională
Adaptarea ocupaţională este definită drept construcţia unei identităţi ocupaţionale
pozitive şi dobândirea unei competenţe ocupaţionale în timp în contextul mediului acelei
persoane. Această definiţie atestă faptul că adaptarea ocupaţională are două elemente
distincte intre-relaţionate. De asemenea specifică faptul că adaptarea are loc într-un
context particular având propriile oportunităţi, suporturi, constrângeri şi cereri.
În timp ce identitatea ocupaţională şi competenţa se dezvoltă în acelaşi timp, una
nu se poate operaţionaliza o privire a sinelui şi a vieţii pe care cealaltă să nu o dezvolte.
Evidenţa sugerează şi că în timp ce dizabilitatea poate afecta atât identitatea cât şi
competenţa, efectele ei sunt mai pronunţate asupra competenţei. La un moment dat,
majoritatea oamenilor va trăi o ameninţare sau probleme în adaptarea ocupaţională fiind
nevoie de reconstruirea identităţii ocupaţionale şi a competenţei.

A FACE ŞI A DEVENI: SCHIMBAREA OCUPAŢIONALĂ ŞI

DEZVOLTAREA

Ceea ce realizăm ne propagă pe traiectoria unei schimbări pe termen lung. Fidler

s-a referit la acest proces ca „realizare şi devenire”, însemnând modul în care cursul vieţii
este conturat de ceea ce facem în fiecare zi.
Fiecare ocazie de a face ceva ne sporeşte capacitatea în realizarea acelui lucru.
Când muncim, ne jucăm sau executăm activităţile zilnice, dăm formă capacităţilor,
paternurilor în care trăim, interacţiunii cu ceilalţi şi înţelegerii proprii sau a lumii. Prin
ceea ce facem, suntem autorii propriei dezvoltări.

Procesele schimbării care stau la baza dezvoltării

Dezvoltarea ocupaţională implică procese complexe de schimbare în voinţă,
obişnuinţă şi capacitatea de execuţie. Aceste schimbări rezultă din convergenţa factorilor
interni şi externi implicaţi în acţiune. În fiecare schimbare permanentă sunt implicate trei
elemente. În primul rând, modificarea unor componente interne sau externe contribuie la
realizarea a ceva nou, dinamic, din care apar noi gânduri, sentimente şi acţiuni. În al
doilea rând, dacă aceste condiţii sunt repetate suficient, voinţa, obişnuinţa şi capacitatea
de execuţie fuzionează spre o nouă organizare internă. În al treilea rând, desfăşurarea
interacţiunii dintre noua organizare şi condiţiile de mediu menţine un pattern stabil de
gândire, simţire şi acţiune.
În mod obişnuit, voinţa, obişnuinţa şi capacitatea de execuţie se schimbă în acord.
În timpul acestui proces de schimbare, aceste elemente vor rezona una cu alta şi uneori se
vor amplifica una pe cealaltă. De exemplu, creşterile în abilităţi tind să fie însoţite de o
puternică motivaţie personală. Aceasta din urmă duce la alegeri privind realizarea
anumitor lucruri şi care dezvoltă mai apoi capacitatea. Procesul poate merge şi în cealaltă
direcţie aşa cum este ilustrat mai departe. Persoanele în vârstă ale căror capacităţi sunt
diminuate au un risc mai crescut de a da greş în dezvoltare, ca parte din motivaţia
personală, o temă de eşec care duce la alegerea unor acţiuni reduse. Totuşi, prin
reducerea acţiunilor, cei mai în vârstă îşi reduc abilităţile şi cresc riscul de eşec.
Schimbările din mediu au impact important asupra oricărei părţi a traiectoriei.
Mediul poate fi factorul care iniţiază schimbarea. Chiar şi atunci când nu este cazul,
schimbarea înseamnă, de obicei, că persoanele vor începe să interacţioneze cu diferite
aspecte ale mediului, să îl modifice, să caute noi medii sau să evite anumite medii din
trecut. Influenţa acestor interacţiuni modificate persoană – mediu este esenţială pentru
procesul schimbării şi, în cele din urmă, pentru menţinerea noilor paternuri de gândire,
simţire şi acţiune care sunt rezultatul schimbării.
În orice proces de schimbare se vor intersecta factori multipli, contribuind atât
forţele divergente cât şi cele convergente. De exemplu, adolescenţii descoperă noi
abilităţi şi încep să se considere mai autonomi. Asemenea schimbări voliţionale conduc
adolescenţii la interpretarea a ceea ce fac ei diferit şi la alegerea noilor acţiuni care le
testează limitele şi explorează riscul. Părinţii şi ceilalţi din mediu ar putea să nu fie de
acord cu dorinţele adolescentului. Procesul schimbării poate fi caracterizat uneori prin
dezorganizare, modificări în viteza schimbării şi prin decăderi. Schimbarea este rareori
precisă şi ordonată.

Tipuri de schimbări
Nu toate schimbările sunt la fel.

Schimbarea progresivă se referă la o modificare treptată cum ar fi schimbarea în

cantitate, intensitate sau grad. Exemple de schimbări progresive:
 - creşterea învăţatului şi a sentimentului abilităţii care are loc atunci când copilul
stăpâneşte o anumită formă ocupaţională
- creşterea sentimentului de familiaritate care are loc în timp ce o persoană joacă un
nou rol
- încetinirea declinului abilităţilor fizice şi mentale care însoţesc îmbătrânirea fiind
necesară o acomodare treptată.

Schimbările progresive au loc în contextul existenţei identităţii şi competenţei

ocupaţionale. Ele au loc adesea aproape imperceptibil deoarece este obişnuită, urmează
căile normative şi are loc într-un grad aproape nedetectabil. Schimbările progresive se
infiltrează în cursul dezvoltării.
Schimbarea progresivă poate precipita o schimbare mai dramatică când rezultă în
modificarea unor componente ale sinelui, schimbând dinamica situaţiei şi conducând la
una nouă şi la apariţia urgentă de sentimente, gânduri şi acţiuni.

Schimbarea transformaţională are loc când o modificare fundamentală sau

calitativă are efect asupra unui patern stabil de gândire, simţire şi acţiune. Astfel, spre
deosebire de schimbare progresivă, schimbarea transformaţională implică o modificare
fundamentală asupra identităţii şi competenţei unei persoane. Un exemplu îl constituie
copii care se joacă în diadă şi în acest timp sentimentul eficacităţii îi conduce să insiste
asupra faptului că se pot descurca şi singuri. Schimbarea transformaţională implică o
nouă cale fundamentală de a privi şi realiza lucrurile.
Schimbarea transformaţională este mai puţin frecventă decât schimbarea
progresivă, dar are în general un impact mai mare asupra dezvoltării deoarece rezultă
într-o diferenţă substanţială în modul în care o persoană se descurcă cu unele aspecte
ocupaţionale. Unele tipuri de schimbări transformaţionale sunt tipice pentru cursul
dezvoltării. Altele sunt unice pentru persoana în cauză.
Schimbarea transformaţională tinde să fie haotică. Ar putea implica unele
dedesubturi ale vechilor paternuri înainte ca unele noi să fie stabilite. Poate să rezulte
într-o nepotrivire temporară între mediu şi persoană. Greşelile, luptele, dezamăgirile şi
eşecurile sunt adesea o parte a acestui proces.

Schimbarea catastrofică are loc când circumstanţele interne sau externe

modifică dramatic situaţia ocupaţională a unei persoane, fiind nevoie de o reorganizare
fundamentală. Circumstanţele care accelerează schimbarea catastrofică sunt impuse fără
alegere. Ele sunt dramatice şi nedorite. Exemple de evenimente care conduc la
schimbarea catastrofice sunt: moartea unuia dintre soţi, pierderea slujbei, devenirea unei
victime a violenţei, a nu mai avea adăpost.
 Schimbarea catastrofică poate prezenta o provocare severă pentru adaptarea
ocupaţională. Ea cere adesea persoanei să-şi reconstruiască atât competenţa cât şi
identitatea ocupaţională. Evenimentele care grăbesc schimbarea catastrofică fac imposibil
înaintarea o dată cu existenţa naraţiunilor ocupaţionale şi ar putea lăsa pentru o vreme
persoana fără povestea sa ocupaţională. Prin urmare, persoana trebuie să facă faţă unei
decăderi a identităţii anterioare şi să investească în una nouă.

Jocul combinat ale celor trei tipuri de schimbare

Cursul dezvoltării este marcat de toate cele trei tipuri de schimbare. Schimbarea
progresivă se intersectează adesea cu cea transformaţională în cursul dezvoltării. Deşi
avem tendinţa să ne gândim la dezvoltare ca la un proces progresiv, cursul actual al vieţii
tinde să fie mult mai complex. Schimbarea transformaţională şi cea progresivă pot duce
viaţa într-o nouă direcţie. Acest lucru poate fi dificil şi necesită mult efort la fel ca
perioadele pentru adaptare.
O perioadă de schimbări progresive urmează în mod tipic schimbărilor
transformaţionale şi catastrofice. Astfel, un nou pattern de gândire, simţire şi acţiune
poate fi stabilit şi devine rutină şi familiară. O dată cu acesta vor fi şi unele transformări
interne sau externe pentru grăbi o nouă rundă de schimbare. Viaţa are tendinţa de a
alterna între perioade de relativă stabilitate şi perioade de reorganizare.

Niveluri ale schimbării

În mod obişnuit, schimbarea ocupaţională are loc de-a lungul unui continuum de
la explorare la competenţă şi realizare. Acest continuum este implicat. De obicei, în
schimbările transformaţionale şi catastrofice. Din acest motiv, oamenii progresează prin
aceste nivele de funcţionare atunci când se mută spre alte roluri, întâlnesc noi medii, fac
schimbări în stilul de viaţă sau atunci când îşi reorganizează vieţile ca răspuns la o
circumstanţă sau un eveniment disruptiv major.
Acest continuum ale dezvoltării poate implica toate ariile vieţii ocupaţionale, cat
atunci când o persoană care a dobândit o dizabilitate majoră trebuie să reorganizeze
modul în care se privesc şi îşi privesc dizabilitatea şi activităţile zilnice. Continuum-ul s-
ar putea aplica nu doar aspectului ocupaţional al vieţii. Persoana care se iese la pensie,
mama care decide să se întoarcă la serviciu după ce copiii ei au rămas acasă, persoanele
care un hobby serios sunt exemple de persoane care ar putea dezvolta o nouă participare
ocupaţională prin intermediul nivelelor discutate mai jos.

 Explorarea este primul stadiu în care persoana încearcă lucruri noi, învaţă
despre capacităţile ei, preferinţe şi valori. Persoanele explorează atunci când
 învaţă să facă noi forme ocupaţionale, când fac schimbări în rol sau atunci
când caută noi surse de semnificaţie. Explorarea furnizează oportunitatea de a
învăţa, descoperi, noi căi de exprimare a abilităţilor, de a înţelege viaţa. Ea
leagă cât de bine se descurcă o persoană de cât de plăcută este sarcina şi de
semnificaţia pe care o poate avea pentru viaţa persoanei. Explorarea cere o
relativă siguranţă şi un mediu care nu cere nu prea multe. De vreme ce o
persoană care explorează este încă nesigură de capacitatea sau dorinţa ei,
resursele şi oportunităţile din mediu sunt critice.

 Competenţa este stadiul schimbării când persoanele încep să întărească noile

maniere de realizare care au fost descoperite prin explorare. În cadrul cestui
nivel, persoana se străduieşte să se adapteze cererilor situaţiei prin
îmbunătăţirea propriilor abilităţi sau prin ajustarea lor la cererile şi expectaţiile
mediului. La acest nivel, indivizii se axează pe o execuţie consistentă şi
adecvată. Procesul străduinţei duce la dezvoltarea unor noi abilităţi, la
rafinarea celor deja existente şi la organizarea tuturor acestora în obiceiuri
care sprijină execuţia ocupaţională. Competenţa îi oferă individului o creştere
a controlului personal. În timp ce o persoană se străduieşte să-şi organizeze
execuţia în rutine ale comportamentului competent, ea se afundă într-un
proces al devenirii, creşterii şi ajungerii la un sens la eficacităţii crescut.

 Realizarea este nivelul de schimbare în care persoanele au suficiente abilităţi

şi obiceiuri car le permit să participe pe deplin la noua muncă, la activităţile
de distracţie sau la cele zilnice. În cadrul acestui nivel al schimbării, persoana
integrează în viaţa ei o nouă arie a participării ocupaţionale. Identitatea
ocupaţională este reconturată pentru a încorpora noua arie de participare
ocupaţională celelalte roluri şi rutine trebuie modificate pentru a se acomoda
noului patern în desfăşurare pentru a susţine competenţa ocupaţională.
 În cazul în care toate ariile participării ocupaţionale ale unei persoane se schimbă,
unele domenii ar putea obţine succesul înaintea altora. De exemplu, ca urmare a unei
leziuni traumatice asupra măduvei spinării, o persoană s-ar putea concentra mai întâi pe
redezvoltarea unor căi de a administra activităţile zilnice care includ traiul independent
după o perioadă de reabilitare sau trăire într-un cadru instituţional. Dezvoltarea unor
paternuri de plăcere în noul context şi reîntoarcerea la serviciu ar putea avea loc mai
târziu.

Sarcini în desfăşurare ale adaptării ocupaţionale: identitatea şi competenţa

În cadrul fiecărui stadiu al dezvoltării, în timp ce se petrec schimbări interne şi în
timp ce mediile în care realizăm lucruri se schimbă, oamenii se confruntă cu două sarcini
fundamentale. Acestea sunt:
◦ construirea unei identităţi ocupaţionale prin care ne cunoaştem viaţa şi pe noi înşine
◦ stabilirea unei competenţa ocupaţionale în patternurile noastre de acţiune.
În fiecare cultură, paternul de dezvoltare este structurat narativ. Din acest motiv
cultura are o poveste dominantă care descrie cursul vieţii. De exemplu, povestea tipică
pentru un bărbat caucazian din clasa de mijloc din majoritatea societăţilor vestice este
următoarea: „La început eşti un copil, iar în acest timp te joci şi înveţi să ai grijă de tine şi
sa participi la viaţa de familie. Apoi te duci la şcoală pentru a te pregăti de
responsabilităţile de adult. După şcoală, te angajezi, te căsătoreşti, cumperi o casă şi îţi
dezvolţi cariera. Când copiii au crescut, casa este plătită şi ai muncit suficient pentru a
ieşi la pensie, te retragi şi trăieşti o viaţă plină de timp liber.” Desigur, asemenea poveşti
pot diferi în funcţie de genul biologic, de rasă şi de clasa socială. De exemplu, până în
ultima parte a secolului 20, povestea unei femei implica căsătoria cu cineva care să aducă
venitul în familie şi care să întreţină casa în timp ce ea creştea copiii.
Deşi naraţiunea culturală despre cursul vieţii reflectă ceea ce este normativ sau
considerat dezirabil social, ele sunt, într-un grad variabil, nu sunt întotdeauna potrivite
pentru a descrie cursul vieţii unui individ. De exemplu, renunţarea la şcoală, schimbarea
alegerilor privind cariera, divorţul, concedierea toate prezintă variaţii în povestea despre
cursul vieţii de care oamenii se agaţă în formarea identităţii lor. Mai dramatic, a fi
homosexual, a avea sau a dobândi o dizabilitate sau a vrea să trăieşti în afara poveştilor
definite cultural prezintă o serie de schimbări majore pentru dobândirea unei identităţi
ocupaţionale. Consecvent, poveştile culturale pot fi surse de constrângeri care stingheresc
adaptarea.
Modul în care fiecare persoană îşi construieşte identitatea ocupaţională şi o
realizează în patternurile zilnice de acţiune variază de la persoană la persoană. Unii vor fi
mai mult sau mai puţin gata să accepte poveştile dominante împărtăşite de grupul de care
aparţin. Alţii vor alege unui curs mai individualizat. Totuşi, alţii se vor lovi de
circumstanţele de viaţă prin trasarea unei căi diferite pentru ei înşişi. Provocarea adaptării
rămâne aceeaşi: a identifica şi a acţiona un eu într-o manieră de viaţă care este
experimentată ca fiind meritorie şi corectă, acceptând un sens al împlinirii, furnizând
terenul pentru rutinele familiare şi permiţând-i persoanei să-şi realizeze potenţialul unic,
limitele şi dorinţele. Aceste lucru este uneori peste iar alteori sub puterea noastră de
înţelegere.
Într-adevăr, cele mai remarcabile caracteristici ale călătoriei unui individ prin
viaţă sunt incidentele unice, crizele, transformările personale, evenimentele nefericite şi
alte trăsături care se abat de la precizia sau de la descrierea dezvoltării.

PARTEA A II-A: DEMERSURI CENTRATE PE CLIENT ÎN

APLICAREA MODELULUI OCUPAŢIILOR UMANE ÎN TERAPIE

Capitolul 11

A GÂNDI ÎN ACORD CU TEORIA: UN CADRU PENTRU

RAŢIONAMENTUL TERAPEUTIC

Cadrul
 Cadrul introdus în acest capitol identifică un proces terapeutic de raţionare, în
care un terapeut foloseşte teoria pentru a înţelege clientul şi a dezvolta un plan de terapie
cu acesta. Acest cadru accentuează procesul gândirii implicat în folosirea teoriei.

Generarea de
întrebări pentru a
ghida colectarea
datelor

Dezvoltarea Cunoştinţele Colectarea

deciziilor terapeutului informaţiilor
Caracteristicile
pentru acţiune despre teoria despre viaţa
şi perspectivele
împreună cu modulului ocupaţională a
clientului
clientul şi ocupaţiilor persoanei
implementarea umane
scopurilor şi
strategiilor
terapeutice

Dezvoltarea
explicaţiilor privind
circumstanţele
clientului bazate pe
informaţiile şi teoria
acestuia

Procesul terapeutic la raţionării

Modelul ocupaţiilor umane este recunoscut ca un model consistent cu practica

centrată pe client, după cum urmează:
§ el priveşte clientul ca un individ unic ale cărui caracteristici determină raţiunea
fundamentală şi natura scopurilor şi strategiilor terapeutice
§ modelul priveşte modul în care clientul acţionează, gândeşte şi simte ca mecanismul
central al schimbării.

Teoria modelului concentrează terapeutul atât pe unicitatea clientului cât şi pe

furnizarea unor concepte care îi permit să aprecieze mai bine perspectiva şi situaţia
clientului. Conceptele modelului propun ca angajamentul ocupaţional al clientului să fie
dinamica centrală a terapiei. Intervenţiile bazate pe model sprijină acţiunile, gândirea şi
sentimentele clientului pentru a dobândi schimbarea dorită de client sau indicată de
situaţia acestuia. Practica bazată pe modele cere o relaţie client – terapeut în care
terapeutul trebuie să înţeleagă, să respecte şi să sprijine alegerile, acţiunile şi experienţele
clientului.
De vreme ce raţionarea implică mişcarea între teorie şi circumstanţele clientului,
cunoaşterea teoriei creşte pe măsură ce terapeutul o vede reprezentată în circumstanţele
clientului.

Ilustrarea raţionării terapeutice

Dan
Dan a fost pacient pentru o lungă perioadă de timp într-un centru pentru
adolescenţi cu dizabilităţi psihiatrice. Dana avut probleme la şcoală şi dificultăţi în
familie legate de depresie. De asemenea are un istoric legat de consumul de substanţe. În
majoritatea timpului, Dan era nervos şi dificil. Conceptul de voinţă l-a condus în mod
natural pe terapeut să-şi pună câteva întrebări în legătură cu Dan:

- Care sunt gândurile şi sentimentele lui în legătură cu abilitatea şi eficacitatea lui şi

contează ele pentru acest comportament anxios?
- Dan are interese şi acţionează în consecinţă, îi fac plăcere lucrurile pe care le
realizează?
- Care sunt valorile lui Dan şi este ele capabil să le realizeze prin ceea ce face?
- Ce tipuri de decizii ia Dan în legătură cu realizarea lucrurilor şi cum sunt
influenţate aceste decizii de motivaţia personală, de valori şi interese?

Acestea şi alte întrebări au luat naştere pe măsură ce terapeutul începe să-l

cunoască pe Dan. Mai mult, ele au ghidat adunarea informaţiilor despre adolescent.
Terapeutul l-a observat pe Dan în mai multe situaţii. De asemenea, l-a intervievat
în legătură cu lucrurile pe care le-a făcut, experienţele de acasă, de la şcoală şi cu
prietenii. În final, Dan a completat unele chestionare care i-au permis să-i spună
terapeutului informaţii despre interesele şi valorile lui. Ghidat de teoria voinţei din
modelul ocupaţiilor umane, terapeutul a fost capabil să folosească informaţia pentru a-l
înţelege pe Dan.
 La acest punct din viaţa lui Dan, motivaţia personală era dominată de un
sentiment la incapacităţii şi al ineficienţei. Simţea că are puţin control asupra majorităţii
aspectelor din viaţa lui. Avea un interes scăzut pentru majoritatea lucrurilor pe care
ceilalţi adolescenţi le făceau cu plăcere şi chiar pentru lucrurile pentru care simţea puţină
plăcere, experienţa lui Dan era dominată de anxietate. Anxietatea lui era alimentată acasă
de către un părinte critic care anticipa şi puncta în mod constant eşecurile băiatului. Mai
mult, deoarece Dan şi-a câştigat reputaţia de elev dificil, a avut parte de o atitudine critică
similară şi din parte unor profesori. Dan s-a simţit presat de aceste atitudini deoarece
sentimentul de a fi perceput ca „rău” îi displăcea foarte mult. Colegii lui au avut tendinţa
de a-l privi ca diferit şi nu l-au inclus în nici una dintre activităţile pe care ei le făceau.
Din cauza anxietăţii lui asupra performanţei, Dan era incapabil să aibă vreun
sentiment de plăcere sau satisfacţie în realizarea lucrurilor. Puţinele lui interese erau
solitare de vreme ce îi era teamă să acţioneze în jurul colegilor. Valoriza şi dorea foarte
mult să poată face aceleaşi lucruri ca ceilalţi adolescenţi şi să fie inclus în grupul lor.
Deoarece se considera incapabil să realizeze toate acestea, se devaloriza şi făcea adesea
comentarii dezaprobatoare la adresa lui. Aceasta, era pe scurt, conceptualizarea
terapeutului asupra voinţei lui Dan şi a factorilor de mediu care aveau impact asupra lui.
Potrivit teoriei modelului ocupaţiilor umane, voinţa – în combinaţie cu condiţiile
de mediu – influenţează alegerea activităţilor. Terapeutul a observat următoarele
caracteristici privind alegerile lui Dan care proveneau din voinţa şi mediul lui. Evita
constant să facă ceva nou sau să se confrunte cu orice fel de sarcini. Când îi era permis să
facă propriile alegeri, dorea să facă lucruri familiare, sigure şi solitare. Se simţea foarte
incomod cu colegii lui şi se chinuia să evite situaţiile în care aceştia îl judecau.
Cu aceste informaţii, terapeutul putea recunoaşte modul în care voinţa
adolescentului, împreună cu condiţiile de mediu corespunzătoare, îi susţinea un pattern
greşit. De aceea, alegerile lui erau desemnate să evite eşecul şi judecata celorlalţi, dar
aceste alegeri îl asigurau că nu va învăţa noi abilităţi şi nici nu va dezvolta un sentiment
mai puternic al capacităţii sau eficacităţii.
Folosind termeni profani pe care îi putea înţelege, terapeutul i-a împărtăşit lui Dan
modul în care îi înţelege situaţia pentru a stabili dacă sun de acord. Acest lucru nu a servit
doar pentru înţelegerea acurată a băiatului, dar şi pentru a-l informa pe acesta, în termeni
pe care îi putea înţelege, de ideile teoretice pe care terapeutul le folosea. Fără tragere de
inimă, Dan a fost de acord cu ceea ce a propus terapeutul la care a mai adăugat propriile
griji şi interpretări. Această discuţie i-a oferit terapeutului mai multe insighturi care l-au
ajutat pe Dan să înveţe mai multe despre el. pe măsură ce au ajuns la o înţelegere mutuală
cu privire la situaţia băiatului, au vorbit şi despre unele scopuri ale terapiei. Această
discuţie l-a informat pe Dan de modul în care terapeutul conceptualiza terapia şi ce
planuri avea pentru el. Scopurile lui Dan pe termen lung legate de voinţă erau:
 - creşterea încrederii în abilităţi şi a sentimentului de eficacitate astfel încât Dan să
poată facă alegeri pe care le valoriza şi care să-i îmbunătăţească performanţa
- creşterea gradului de interese şi a capacităţii de a se bucura de lucruri împreună
cu cei de o vârstă cu el
- creşterea capacităţii de a avea competenţe şi prin acestea a sentimentului de
eficacitate în realizarea lucrurilor pe care le valorizează.

Aceste scopuri pe termen lung au fost transformate în scopuri măsurabile ale

limbajului pe termen scurt. De exemplu, la sfârşitul fiecărei şedinţe, Dan trebuia să fie
capabil să raporteze cel puţin un lucru care i-a făcut plăcere.
Terapeutul şi Dan au decis, mai departe, cum să realizeze scopurile. Teorie
modelului ocupaţiilor umane indică faptul că aceste schimbări voliţionale au nevoie de
următorul proces. Mai întâi, condiţiile de mediu din afara lui Dan au avut nevoie de
schimbare pentru a permite o nouă dinamică din care să reiasă noi gânduri voliţionale,
sentimente şi acţiuni. În al doilea rând, terapeutul trebuia să repete suficient această
situaţie astfel încât voinţa lui Dan să înceapă să se reorganizez în jurul sentimentului de
capacitate, a dorinţei, a plăcerii realizării lucrurilor şi a valorizării pozitive a sinelui.
În mod consecvent, terapeutul a început cu strategia terapeutică a sfătuirii şi a
susţinerii lui Dan în alegerea proiectelor în care ar putea avea succes şi în care putea să se
simtă valorizat. Dan a decis să se preocupe de munca legată de piele şi lemn. Ambele
forme ocupaţionale implicau folosirea uneltelor – ceva important pentru Dan.
Manipularea obiectelor simbolizează competenţa. Mai mult, acestea îi permit lui Dan să
creeze produse care îi afirmă competenţa în mod tangibil. În timpul terapiei, terapeutul i-
a dat un feedback constant privind succesul lui şi l-a invitat pe adolescent să treacă în
revistă fiecare şedinţă, identificând ceea ce i-a făcut plăcere, ce a îndeplinit şi ce a învăţat.
S-au confruntat cu probleme şi provocări provenite din munca împreună pentru a vedea
cum ar putea rezolva cu bine eventualele probleme sau cum ar putea cere ajutor. Acest
lucru a însemnat redefinirea căutării ajutorului de la fi un semn de eşec la a fi o altă
metodă pe care Dan putea să o aleagă sau să o folosească în îndeplinirea a ceea ce dorea.
Terapia lui Dan a început cu şedinţe individuale în care putea fi eliberat de grija a ceea ce
credeau colegii despre performanţa lui. A progresat spre realizarea lucrurilor în grupuri
paralele atunci când şi-a dezvoltat o capacitate suficientă şi încredere în propriile abilităţi
în demonstrarea noii lui competenţe în faţa colegilor.
Înţelegerea terapeutică a voinţei lui Dan l-a ghidat pe terapeut în alegerea
detaliilor intervenţiei sale. Terapeutul a ştiut că atunci când opunea rezistenţă în
angajarea în activităţi, acest lucru se datora faptului că activităţile erau prea
ameninţătoare. Terapeutul l-a observat pe Dan cu atenţie pentru a nota semnele de
anxietate în acţiune şi îl reorienta consistent spre activităţi simple care îi făceau plăcere şi
profita de ocazie pentru a dezvolta noi abilităţi (explorarea stadiilor schimbării).
Mai târziu când a câştigat o parte din sentimentul capacităţii şi eficacităţii, Dan a
fost capabil să aleagă şi să urmeze provocările la un nivel mai înalt, cerând un rol ce
presupunea cooperarea n grup şi rutina în execuţie.
Când au început să plănuiască terminarea terapiei, terapeutul ştia că menţinerea
schimbărilor voliţionale pe care le-a câştigat în terapie cerea condiţii de mediu
consistente şi suportive pentru a-i permite să continue cu noul patern de gândire, simţire
şi acţiune. Terapeutul a făcut recomandări pentru părinţii şi profesorii lui Dan, care au
fost împărtăşite cu psihologul care avea în grijă acest caz şi care conducea terapia de
familie cu Dan şi părinţii acestuia.

Mediul

Atitudinile de acasă şi de la
şcoală care critică şi etichetează
problema lui Dan

Voinţa

Motivaţia personală: lipsa

lui Dan de încredere în el
însuşi
Dan a ales să facă lucruri sigure
Interesele: anxietatea lui Dan
privind execuţia a făcut să-i Dan a evitat noile sarcini sau provocări
fie dificil ca lucrurile să-i facă
plăcere Dan a încercat să-şi acopere incompetenţa
pentru a-i evita pe ceilalţi semnificativi
Valorile: Dan s-a devalorizat
deoarece nu putea face multe
lucruri pe care le considera
importante
Alegerile şi acţiunile lui Dan i-au întărit gândurile voliţionale şi sentimentele

Acest studiu de caz ilustrează cum:

● Modelul ocupaţiilor umane poate fi folosit pentru a construi o conceptualizare
particulară a situaţiei clientului
● caracteristicile unice ale clientului sunt combinate cu teoria modelului pentru a ajunge
la conceptualizare
● conceptualizarea ghidează selecţia scopurilor şi procesului terapiei.
În plus, acest studiu de caz ilustrează că procesul raţionării terapeutice poate fi
împărtăşit activ cu clientul, care devine partener în fiecare etapă.

Întrebări pentru a ghida colectarea de informaţii

Prima fază a utilizării teoriei pentru a genera întrebări despre clienţi este adesea
cel mai provocator pas în aplicarea teoriei în practică, de vreme ce iniţiază procesul
deplasării între teorie şi client.
Nu există un set singular sau cel mai bun de întrebări pentru aplicarea modelului.
Mulţi factori, incluzând tipul de clienţi căruia îi furnizăm serviciile, contextul, cantitatea
de timp pentru terapie şi stilul terapeutului de raţiona vor influenţa întrebările care sunt
 cele mai adecvate pentru colectarea de informaţii. Tot cadrul ce va fi furnizat în
continuare va suferi recadrări în funcţie de factorii care emană din client şi din situaţia
terapeutică. Aceşti factori pot include:

- vârsta clientului
- natura dizabilităţii clientului
- misiunea educaţională, restabilizatoare şi preventivă a terapiei
- durata anticipată a terapiei şi spitalul, casa, şcoala, serviciul sau cadrul în care va
fi implementată terapia.

Nu toate întrebările listate aici vor fi pertinente pentru fiecare client. Mai mul,
constrângerile legate de timp ar putea necesita selectarea întrebărilor care sunt cele mai
importante pentru clientul în cauză. Este important de recunoscut că întrebările oferite
aici nu sunt exhaustive. Terapeuţii ar trebui să folosească aceste întrebări ca punct de
plecare în dezvoltarea unor întrebări mai specifice pentru caracteristicile unice ale
fiecărui client. Cele mai bune întrebări se nasc în timp pe măsură ce terapeutul
interacţionează cu clientul. Cum terapeuţii învaţă tot mai multe despre clienţii lor, ar
trebui să se gândească la întrebări noi, tot mai rafinate care iau naştere din perspectiva
terapeutică.

6. Cum
influenţează 7. Ce impact au
voinţa, obişnuinţa oportunităţile,
ÎNTREBĂRI GENERALE
şi capacitatea de a resursele şi
executa modul în constrângerile
care ea asupra modului în
acţionează, simte care gândeşte, simte
şi gândeşte? şi acţionează
această persoană?
 1. care este
sentimentul
Voinţa acestei persoane
despre cine este
Obişnuinţa şi ce vrea să
Capacitatea MEDIU devină ca fiinţă
de execuţie L ocupaţională?
MEDIUL

Identitatea
5. Persoana îşi ocupaţională
rată
comunicarea şi
Adaptarea
abilităţile Participare
motorii pentru a ocupaţională
executa ceea ce
are nevoie şi îşi
Execuţie Care au fost evenimentele critice sau punctele
doreşte? de turnură din viaţa acestei persoane şi cum s-au
Abilitate
reflectat ele în cursul vieţii?
4. Persoana poate
face formele
Competenţa
Ce direcţie (bună sau rea) a luat cursul vieţii de-a
ocupaţională
lungul timpului? 2. Până la ce punct,
ocupaţionale care
persoana a susţinut un
sunt parte din
patern de participare
muncă, joc şi Ce relevă povestea vieţii despre experienţele,
3. Se angajează
dorinţele,
ocupaţională care să-i
rutină şi care îi speranţele, relaţiile şi identitatea acestei persoane şi
persoana în reflecte identitatea
formează viaţa ?
cum muncă,
s-au desfăşurat
joc şi ele în timp? ocupaţională în timp?
rutină care sunt
Aceastăa persoană
parte contextului îşi caracterizează viaţa cu ajutorul
ei cultural şi care
metaforelor şi ce spune acestea despre felul în care
sunt dorite sau
persoana
necesareîşipt. priveşte
starea viaţa şi modul în care aceasta de
desfăşoară?
ei de bine?

Ce fel de viitor anticipează persoana sau cum se

ÎNTREBĂRI CARE SE REFERĂ LAimplică în povestea
IDENITATEA ŞI vieţii ei şi a modului în care pune
COMPETENŢA
în acţiune
OCUPAŢIONALĂ această poveste?

Cum priveşte această persoană felul în care se va

desfăşura viaţa ei în viitor?
Ce tip de alegeri a făcut şi face şi care este efectul lor?

Cum au afectat de-a lungul timpului rutina şi

patternurile de acţiune satisfacţia şi starea de bine a
persoanei?
Identitatea şi
competenţa
ocupaţională

Care este
sentimentul
persoanei cu
privire la ea
însăşi şi la
ceea ce vrea
să devină ca
fiinţă
ocupaţională?

Până la ce
punct
persoana şi-a
susţinut
paternul de
participare
ocupaţională
în timp care
reflectă
identitatea ei
ocupaţională?
 ÎNTREBĂRI CARE SE REFERĂ LA CARACTERISTICILE PERSONALE
(VOINŢĂ, OBIŞNUINŢĂ, CAPACITATEA DE EXECUŢIE)

VOINŢA
Care este părerea Care sunt interesele
persoanei despre Ce convingeri şi simţ al persoanei şi cum îi
capacitatea şi eficienţa ei obligaţiei are această persoană afectează alegerea,
şi cum afectează acest şi cum îi afectează alegerea, experienţa,
lucru alegerea, experienţa, interpretarea şi interpretarea şi
experienţa, interpretarea anticiparea realizării lucrurilor? anticiparea realizării
şi anticiparea realizării lucrurilor?
lucrurilor?

CAPACITATEA DE
OBIŞNUINŢA Cum influenţează voinţa, EXECUŢIE
obişnuinţa şi capacitatea
de execuţie modul în care
persoana gândeşte,
Care sunt obiceiurile acţionează şi simte? Care sunt
acestei persoane şi factorii obiectivi
cum influenţează ele Care sunt rolurile cu
care se identifică şi subiectivi
patternurile a ceea care
ce face ea în mod această persoană şi
cum influenţează ele influenţează
obişnuit? capacitatea
patternurile a ceea
ce face ea în mod persoanei?
obişnuit?
 ÎNTREBĂRI CARE SE REFERĂ LA VOINŢĂ
Motivaţia personală
Care este părerea persoanei
despre capacitatea personală
şi eficacitate şi cum
afectează ele alegerea,
experienţa, interpretarea şi
anticiparea realizării
lucrurilor?
Valorile
Ce convingeri şi ce simţ al
obligaţiei are persoana şi
cum afectează ele alegerea,
experienţa, interpretarea şi
anticiparea realizării
lucrurilor?
Interesele
Care sunt interesele
acestei persoane şi cum
afectează ele alegerea,
experienţa, interpretarea
şi anticiparea realizării
lucrurilor?
Ce abilităţi şi limite reies din modul în care o
persoană se priveşte pe sine?
Sentimentul capacităţii este acurat?
Persoana este conştientă de abilităţile şi
limitele ei?
Persoana simte că deţine controlul asupra
propriilor gânduri, sentimente, acţiuni şi a
consecinţelor lor?
Persoana se aşteaptă să obţină rezultatele
dorite?
Are persoana încredere, este anxioasă sau are
alte sentimente în faţa acţiunii?
Care este tema principală în această
orânduire a valorilor?
Care sunt cele mai importante lucruri pentru
această persoană?
Ce standarde sau ce criterii foloseşte
persoana în judecarea propriei performanţe?
Valorile la care aderă sunt chiar ale ei?
Poate avea priorităţi printre lucrurile care
sunt importante?
Îi este clar care îi sunt valorile?
Cum se potrivesc sau cum intră în conflict
valorile
Aceastăpersoanei
persoanăcu abilităţile
poate ei? să-şi identifice
interesele personale?
Ce ocupaţii îi fac plăcere?
Care sunt aspectele acţiunii pe care persoana le
preferă (schimbarea fizică, stimularea
intelectuală, contactul social, experienţa
estetică)?
Persoana realizează lucrurile care îi fac plăcere?
Este ceva care interferează cu sentimentul de
plăcere şi satisfacţie în execuţie?
 ÎNTREBĂRI CARE SE REFERĂ LA OBIŞNUINŢĂ
Rolurile
Care sunt rolurile cu care
persoana s-a identificat şi se
identifică şi în prezent şi
cum influenţează ele ceea ce
face ea în mod obişnuit?
Obiceiurile
Care sunt obiceiurile
persoanei şi cum
influenţează ele ceea ce face
ea în mod obişnuit?
Care este paternul de implicare în rol al
acestei persoane?
Rolurile persoanei au un impact pozitiv
asupra identităţii, a petrecerii timpului şi a
implicării în grupuri sociale?
Este persoana sub - sau supra - implicată
în roluri?
Cât de important este fiecare din aceste
roluri pentru persoana în cauză?
Poate să îndeplinească obligaţiile fiecărui
rol?
Cererile rolului colectiv sunt prea puţine,
cer prea mult sau sunt conflictuale pentru
această persoană?
Persoana are obiceiuri bine stabilite?
Ce fel de rutină are persoana? Este
eficientă?
Care este stilul caracteristic de execuţie al
persoanei? Este eficient?
Ce fel de calităţi furnizează rutina
obişnuită persoanei?
Capacitatea de execuţie

ÎNTREBĂRI CARE SE REFERĂ LA CAPACITATEA DE A EXECUTA

Persoana are
cunoştinţele,
experienţa sau
Care sunt factorii obiectivi şi subiectivi care trainingul pentru a
influenţează capacitatea persoanei? face formele
ocupaţionale cerute
sau dorite?

Există vreo
experienţă care
Există vreo interferează cu
deteriorare la dacă da Care este execuţia persoanei
baza experienţa şi cum?
componentelor deteriorării şi Care sunt
execuţiei?? care sunt consecinţele
D implicaţiile ei senzorialităţii,
a pentru capacităţilor motorii
c funcţionare, sau a altor capacităţi
ă remediere şi pentru experienţa
compensare? persoanei în
d executarea
a activităţilor?
Selectaţi un
modele de relevant
de practică sau de
cunoştinţe înrudite
pentru a vă ghida
mai departe în
evaluare şi
intervenţie

ÎNTREBĂRI CARE SE REFERĂ LA MEDIU

Ce impact au oportunităţile, resursele, constrângerile şi cererile (sau lipsa lor)

asupra modului în care persoana simte, gândeşte şi acţionează?

Mediul fizic Mediul social

Cum afectează
oportunităţile, resursele, Cum afectează oportunităţile,
cererile şi constrângerile resursele, cererile şi constrângerile
furnizate de spaţii şi obiecte furnizate de spaţii şi obiecte
abilitatea, execuţia şi abilitatea, execuţia şi participarea
participarea persoanei? persoanei?

Spaţiile în care persoana Mediul furnizează forme ocupaţionale

prestează reprezintă bariere adecvate în care persoana să se poată
fizice sau sprijină impactul angaja?
execuţiei? Formele ocupaţionale provoacă
Obiectele pe care persoana persoana suficient şi îi furnizează un
le foloseşte sprijină sentiment al valorii?
execuţia? Interacţiunile cu ceilalţi sprijină sau
Spaţiile şi obiectele inhibă această capacitate personală?
constituie un mediu fizic cu Grupurile sociale din care face parte
resurse adecvate pentru persoana sunt un sprijin pentru
realizarea lucrurilor de care asumarea rolurilor semnificative?
persoana are nevoie şi pe Care sunt reacţiile celorlalţi în spaţiul
care vrea să le facă? ocupaţional al persoanei cu
dizabilităţi?
Folosirea întrebărilor

Aşa cum s-a precizat anterior, terapeutul va fi nevoit să adapteze aceste întrebări
şi să genereze întrebări adiţionale care să se potrivească circumstanţelor colectării
informaţiilor pentru fiecare pacient în parte. Atunci când conceptele sunt traduse în
întrebări teoretice terapeutul caută relevanţa teoriei pentru viaţa personală a unei
persoane. Întrebările vor trebui adaptate pentru fiecare client dacă procesul de raţionare
terapeutic trebuie să rămână centrat pe client. Procesul adaptării are loc când întrebările
iniţiale conduc la informaţii care influenţează întrebările următoare.
De exemplu, ca răspuns la prima serie de întrebări detaliate despre interese, un
terapeut s-ar putea confrunta şi cu următoarele situaţii:
● clientul nu poate identifica nici un interes
● clientul identifică diverse interese
● clientul nu este capabil să răspundă verbal la nici o întrebare despre interese.
Fiecare dintre aceste trei situaţii diferite sugerează diferite întrebări care ar trebui
să urmeze. În primul caz, terapeutul poate să întrebe de ce clientul nu identifică interese.
De exemplu:

- Clientul nu a avut oportunitatea să dezvolte interese?

- Clientul şi-a pierdut interesele din cauza interferenţei unei deteriorări?
 În al doilea caz când clientul identifică o serie de interese, terapeutul ar putea dori
să întrebe dacă pacientul participă la aceste interese şi ce subiecte comune au, dacă există.
În cea de-a treia situaţie terapeutul ar putea întreba dacă comportamentul clientului indică
faptul că acestuia îi fac plăcere unele ocupaţii. Modul în care o persoană procedează cu o
serie de întrebări este întotdeauna influenţat de răspunsurile la întrebările anterioare.