ROMAN ELENA LOREDANA

CLASA AMG I B

ACTIVITATEA UMANA DIN PUNCT DE VEDERE

PSIHOLOGIC

Activitatea constituie o condiție și o modalitate fundamentală a

existenței umane. Omul nu poate supraviețuii fără a interacționa cu
mediul ce-i servește ca sursă de satisfacere a necesităților sale.
Termenul de activitate se aplică doar cu referire la oameni. Activitatea
implica o serie de activității exterioare care în ansamblu au fost
denumite COMPORTAMENT. Dacă includem și acțiuni interioare,
mentale, vorbim despre un scop către un converg toate acțiunile
componente. Comportamentul uman are caracter social. El este
determinat de semnificația socială a obiectelor și nu de cea biologică.
Divizarea muncii duce la aceea că activitatea umană nu satisface
direct trebuințele omului (profesorul predă lecția nu pentru faptul că o
să-i potolească imediat foamea). Chiar și în cazul când omul face ceva
personal, el folosește în activitatea sa practica și utilizează
cunoștințele obținute de la alți oameni. Procedeele de folosire de către
om a obiectelor corespunzătoare sunt procedee acceptate de societate
ca forme umane de satisfacere a trebuințelor (se mănâncă la masă,
stând, pe scaun cu furculița etc.).
H. Murray distinge în ansamblu activității trei trepte de
complexitate crescută: prima treapta cea mai simpla este procedeul
(mici unități de comportament vizând obiectele imediate, fragmente de
sine stătătoare), a doua treapta este seria (perioada în care predomină
un obiectiv central, exemplu: perioada întemeierii unei familii) și a
treia treapta este intervalul cel mai mare care cuprinde majoritatea sau
chiar toate seriile urmărite în cursul existenței pe nume Programul
serial sau Planul temporal(este eșalonarea proiectelor, stabilirea
succesiunii scopurilor intermediare către realizarea unui ideal;
exemplu: perioada alegerii profesiei, stagiul militar etc.)
 Prin activitate, în psihologie, se înțelege totalitatea manifestărilor
de conduită, pe plan concret sau mintal, prin care omul acționează
asupra mediului și asupra lui însuși. Prin activitatea sa, omul poate
produce schimbări în condițiile obiective externe, în stările interioare
ale organismului, precum și în relațiile sale cu mediul. Omul își
satisface trebuințele, își realizează ideile, aspirațiile și planurile sale
prin activitate și tot prin activitate se adaptează la cerințele obiective
ale vieții. Orice proces sau particularitate psihică a omului se
formează, se dezvoltă și își dobândește semnificație numai în strânsă
legătură cu activitatea, numai în cadrul activității. Între psihic și
activitate există o corelație complexă. Pe de o parte, psihicul se
formează în procesul activității. Drept dovadă ar putea servi specificul
trăsăturilor psihologice ale oamenilor ocupați cu munca în diferite
domenii profesionale, pe de altă parte, psihicul, conștiința se manifestă
în activitate, fapt ce ne permite, analizând activitatea de învățământ a
elevului, să facem concluzii despre trăsăturile personalității lui. În
același timp, psihicul reglează activitatea, care este condusă de un
scop conștient. Generalizând cele expuse mai sus, putem defini
activitatea ca un proces de interacțiune a omului cu mediul ambiant în
cadrul căruia el se autocunoaște și transformă realitatea în
conformitate cu un scop bine determinat, satisfăcându-și în așa mod
necesitățile și dezvoltându-și propria persoană. Activitatea omului
reprezintă un fenomen foarte complex și amplu. Activitatea implică o
serie întreagă de procese și funcții psihice și în același timp este și
expresia particularităților psihice ale omului, a aspirațiilor sale,
atitudinilor și aptitudinilor sale, precum și a trăsăturilor sale de
temperament și caracter, adică este o manifestare a întregii
personalități.
Din punct de vedere psihologic, este important de subliniat și de
reținut că, în activitate, are loc interacțiunea și integrarea specifică și
naturală a proceselor psihice cognitive, afective, volitive, a atenției și a
limbajului. Activitatea pune în evidență două planuri de organizare-
integrare: unul global, supraordonat, care determină diferențierea și
individualizarea formelor și modalităților ei generice de înființare și
manifestare, altul, operativ-situațional, care asigură actualizarea și
desfășurarea curentă, în situații și sarcini concrete, a unei forme
modale sau a alteia. Activitatea trebuie privită, în primul rând, ca mod
fundamental de relaționare și echilibrare a omului cu mediul său
specific de viață sau de existența. Activitatea poate fi definită ca
modalitate specifică de alternare și combinare la nivelul omului-
subiect a celor două verigi ale adaptării: asimilarea și acomodarea.
Activitatea ca formă superioară de relaționare cu mediul, specifică și
definitorie pentru om –implică stabilirea și formularea anticipată a
obiectivelor care, în acest caz, devin scopuri, și prin o complexă
mediere/pregătire psihică internă (mentală), în care ponderea
principală revine proceselor cognitive de informare, prelucrare,
interpretare și decizie. Activitatea se leagă cu precădere de nivelul
conștient al integrării sistemului psihic, fiind bazată pe dominanți
funcțională a mecanismelor reglajului voluntar.
Activitatea umană nu este o categorie omogenă, monomodală, ci
una eterogenă, plurimodală, punând în evidență o diversitate de forme
și variante. Criteriile de delimitare și clasificare a acestora sunt
diferite: natura produsului(în funcție de care se disting două forme
principale de activitate: materială și spirituală ), conținutul și scopul(
se delimitează activitatea de cunoaștere, activitatea de producție,
activitatea de comunicare, activitatea de distracție, activitatea de
instruire, activitatea de conducere, etc.) și succesiunea în evoluția
ontogenetică a personalității(pe baza căreia se disting formele
categoriale modale – jocul, învățarea și munca). . Aceste feluri de
activitate sunt proprii omului indiferent de vârstă, dar, totuși, în
diferite perioade de viață ele au semnificație diferită.
Jocul este prima formă sub care începe să se manifeste și să se
afirme într-o manieră structurată activismul intrinsec al ființei umane.
Acesta se impune ca activitate dominantă la vârsta copilăriei și mai
ales în perioada preșcolară.
Prin învățare înțelegem activitatea pe care individul uman o
desfășoară sistematic, într-un cadru socialmente organizat, în vederea
asimilării de informații în forma cunoștințelor, a elaborării unor
ansambluri de operații și deprinderi, precum și a unor capacități de
înțelegere, interpretare și explicare a fenomenelor din natură și
societate.
Munca reprezintă, în plan evolutiv, ontogenetic, forma finală și
superioară de structurare și desfășurare a relației dintre om și natură.
Ea se impune ca dominantă la vârsta adultă, devenind cadrul obiectiv
principal în care se probează și se validează potențele și capacitățile
reale ale indivizilor, prin raportarea la anumite exigențe, criterii și
etaloane de performanta stabilite social. Spre deosebire de joc și
învățare, care doar în mod indirect sunt legate și răspund la o
motivație de tip existențial, munca izvorăște tocmai dintr-o asemenea
motivație și vine nemijlocit în întâmpinarea ei. Activitatea de muncă
este un raport între om și natură (mediul ambiant), determinat și
subordonat satisfacerii nevoilor biologice și materiale vitale, de care
depinde supraviețuirea și perpetuarea speciei. Din punct de vedere
structural, activitatea de muncă ne dezvăluie două laturi strâns
corelate: una obiectivă și alta subiectivă. Latura obiectivă rezidă în
existența unor categorii de sarcini ce trebuie îndeplinite într-un anume
fel, la un anumit standard cantitativ și calitativ, anumite obiective ce
trebuie atinse. Latura subiectivă constă și dintr-un ansamblu unitar și
integrat de disponibilități, abilități și capacități, pe care un individ
trebuie să le posede la momentul dat pentru a se putea angaja într-un
domeniu specific de sarcini și solicitări.
 Bibliografie

1. ION NEGURĂ, ELENA LOSÎI „PSIHOLOGIA

GENERALĂ „ CHIȘINĂU-2010
2. http://www.qreferat.com/referate/psihologie/ACTIVITA
TEA-UMANA-SI-STRUCTURA553.php
3. https://ro.scribd.com/doc/148412325/Activitatea-Umana-
Si-Structura-Ei-Psihologica