De ce avem nevoie de bunici?

Un articol de: Pr. Dr. Florin Ionică - 23 Noiembrie 2023

Cu neputințele lor adesea iritante pentru mereu-mult-prea-ocupatul om

modern, dornic să nu irosească nici o secundă din preaplinul plăcerilor vieții,
bătrânii noștri sunt lângă noi, aici și acum. Imagine vie a istoriei pe care au
trăit-o, întipărită adânc în palmele și ridurile lor, se văd nevoiți să trăiască
într-o societate care a pierdut cu totul noțiunea de a cere sfat bătrânilor, de a
se împărtăși din înțelepciunea și experiența lor. (Părintele Andrei
Tkacev, Bătrânețea - vârsta luminării)

Orice lac este un ecosistem viu, unde seara broaștele își încep concertul, acolo există peștii
care sunt vânați de păsări, care cad în apă ca o piatră și iau în cioc peștișorii care înoată în apă.
Acolo viața este plină de forfotă și lucrul acesta îl poate vedea nu doar un biolog, ci și un
simplu observator.

Omul simplu nu este pretențios, el nu are nevoie de prea multe, ci are nevoie doar să stea
lângă țărm cu o undiță sau cu prietenii în jurul focului. Are nevoie doar să simtă în sub-
conștientul său că se află într-un loc îndepărtat, asemenea Raiului, și că nu are nevoie de
nimic de la el, decât să nu spargă sticlele de pietre, să lase curat după el, să stingă focul și să
nu se înece beat în acest ecosistem numit lac. Biologii și ecologii ne spun că un ecosistem
trăiește astfel: cu cât este mai complex, cu atât este mai puternic. Și invers: cel mai durabil
ecosistem este cel mai complex. Adică, cu cât are mai mulți participanți vii, cu cât este mai
mare de specii din care constă, cu atât are mai multe șanse de supraviețuire și cu atât mai mare
este gradul de sănătate și stabilitate. Dacă aplicăm teza exprimată despre un lac la relațiile de
familie, atunci va suna în felul următor: cu cât mai mulți oameni din generații diferite
alcătuiesc o familie, cu atât mai multe șanse există ca sănătatea mintală a unui nou membru al
acestei familii să fie în ordine. Acum o să vă explic prin exemple și dacă este cazul voi picta
un tablou ideal, sau poate un tablou din trecutul recent: un om a venit pe lume, iar mama
acestuia a suferit, dar, în cele din urmă, s-a bucurat, așa cum spune Sfânta Evanghelie. Acest
omuleț a fost alăptat, a plâns, a stat întins pe spate, apoi a coborât în patru labe, s-a târât, după
aceea a învățat să meargă, căzând și plângând din când în când. În cele din urmă, merge deja
și se spune că este comparabil ca scară cu nașterea unui nou Univers. Acum el nu este doar
înconjurat de lume, ci vede, percepe și cunoaște această lume. Este foarte bine, incomparabil
de bine, dacă lumea văzută și percepută de o persoană nouă este binecuvântat de complexă. În
această lume trebuie să existe un bunic și însoțitoarea acestuia - bunica. Aceștia sunt oameni
dintr-un trecut sfânt și neatins. Bunica miroase a lapte prins și a pesmet. Bunicul miroase a
tutun. Bunicul este țepos de la barba nerasă. Amândoi adoră să-și ia nepotul în brațe și să
vorbească despre ceea ce au văzut și au trăit ei, iar nepotul lor poate să vadă doar cu ochii săi
lăuntrici. Aceștia sunt reprezentanții vii ai întregii antichități umane. Văzându-i pe ei, copilul
percepe pe pielea lui ideea că lumea este foarte veche, foarte complexă și că bunicii sunt
verigile extreme ale unui lanț pe care copilul a avut norocul să-l atingă. În acest tablou ideal,
viața ar trebui să se distingă cu o complexitate binecuvântată. În schimb, ea caută o
simplificare radicală, care în limbajul sociologiei și psihologiei este numită individualism.
Fiecare este pe cont propriu: fără bunici, fără miros de pâine caldă și de tutun ieftin, fără
verișori și verișoare, fără mătuși și fără unchi. Nu ai cu cine să te bați și nu ai la cine să strigi
el, pentru că atât vasele nespălate, cât și lucrurile împrăștiate sunt responsabilitatea ta, întrucât
nu este altcineva în afară de tine. Ești singurul din familie. Singur... pentru un copil, acesta
este un cuvânt groaznic. Tata a dispărut, bunicul a murit, unchiul, cel care, de fapt, nu este
tată, a plecat și el. Și tu ești singur. În afară de tine, ai doar o mamă distrusă psihic, căzută în
depresie, istovită de singurătate. Iar tu ești copilul ei necăjit, care privești lumea cu niște
ochișori, de parcă ai auzit deja vuietul unui bombardament ce se apropie. Aceasta este viața
mai multor frați dintre noi. Și cu toate acestea, avem destulă lipsă de înțelepciune ca să râdem
în fața televizorului. Cel mai încovoiat copac din pădure va supraviețui și va cădea abia la
bătrânețe. Dar cel mai puternic copac aflat într-o poiană pustiită va cădea mai devreme. Un
fulger sau o furtună îl va lovi și se va prăbuși. El este singur... Sănătatea psihologică și
capacitatea de a supraviețui oriunde sunt emanate de către o persoană care, în copilărie și ado-
lescență, era înconjurată de zeci de rude, care îi băgau în buzunar o prăjitură sau îi șopteau la
ureche sfaturi importante despre viață. Omul care a fost însă toată viața singur ar putea să se
simtă speriat și stresat în anumite situații. El a fost mângâiat cu îngrijorare, pentru că
părinților le-a fost frică să-l lase să facă un pas în plus. I-au băgat în cap ideea că lumea este
ostilă, iar el însuși este unic. Aceasta este o paradigmă falsă.

Sfinții Părinți insistau asupra faptului că, în vremurile de pe urmă, oamenii vor rămâne doar
cu pocăința, fără nici o altă nevoință.

Este bine să ne gândim la toate acestea departe de zgomot, praf și forfotă, stând undeva în
natură. Unde? Corect - pe malul unui ecosistem, așa-numit lac. Acolo unde orăcăie broaștele,
măcăie rațele, acolo unde sălciile își pleacă ramurile triste până la apă, iar peștii se fac văzuți
în timp ce se joacă și lasă cercuri pe apă, acolo unde pe o suprafață netezită cu greu, seara se
oglindește o steluță, creată special pentru a călăuzi drumul nopții.