Cavitatea abdominala.

Este o cavitate viscerala, de forma ovoidala, cu axul mare orientat vertical. Depaseste la
ambele extremitati limitele superficiale ale abdomenului. Cavitatea abdominala este captusita
de peritoneul parietal, care reprezinta planul profund al regiunilor parietale. Intre acesta si
planurile musculare ale peretilor se gaseste spatiul extraperitoneal, ocupat de fascia
extraperitoneala, ce face parte integranta din regiunile parietale. La nivelul peretelui posterior
al cavitatii abdominale unde apatiul extraperitoneal (retroperitoneal) are o adancime mai mare
decat la nivelul celorlalti pereti sunt dispuse cateva organe, care, nefiind invelite de peritoneu,
se numesc organe retroperitoneale.
In spatiul retroperitoneal al cavitatii abdominale sunt situate: duodenul si pancreasul,
segmentele asendent si descendent ale colonului, rinichii si ureterele, glandele suprarenale,
vasele sangvine mari, nodui limfatice si nervi.
In cavitatea abdominala se gasesc insa si viscere asezate la distanta de peretii excavatiei. In
dreptul lor peritoneul parietal se desprinde de pe pereti pentru a forma peritoneul visceral,
care le inveleste. Intre pereti si organele respective se formeaza astfel mezouri sau ligamente
peritoneale.
Intre cele 2 lame – parietala si viscerala a peritoneului se delimiteaza cavitatea peritoneala,
care comunica cu exteriorul numai la femeie, prin intermediul tractului genital. Organele
invelite de peritoneul visceral se numesc organe intraperitoneale.
Ligamentul –reprezinta structura peritoneala care leagă peritoneul parietal de peritoneul
visceral al unui organ parenchimatos.
Mezoul –reprezinta structura peritoneala care leagă peritoneul parietal de peritoneul visceral
al unui organ cavitar.
Omentul este o structura oeritoneala care conecteaya 2 organe intre ele, reprezinta
răsfrângerea peritoneului de pe un organ pe alt organ
Prezenţa acestora, - subîmpart cavitatea peritoneală abdominală într-o serie de
subdiviziuni.
Principalele formaţiuni peritoneale care participă la delimitarea acestor subdiviziuni ale
cavităţii peritoneale abdominale, sunt următoarele:
Omentul mare (şorţul epiploic, epiploonul mare) se mai numeste si ligament gastro-colic,
reprezintă o dedublare peritoneală, rest al fostei cavităţi epipoolice, coboară de pe marea
curbură a stomacului înaintea colonul transvers trece anterior anselor intestinale, se
recurbează aproximativ în regiuea ombilicală pentru a ajunge pe fata anterioară a colonului
transvers El separă incomplet spaţiul previsceral de restul cavităţii peritoneale mari. între cele
două lame ale sale, pe alocuri fenestrate, cuprinse într-o cantitate redusă de ţesut celulo-
adipos, trec ramuri ale vaselor gastro-omentale, anastomozate între ele.
Omental mic (epiploonul mic, ligamentul gastrohepatic) se întinde între: faţa viscerală a
ficatului, unde se inseră pe şanţul transversal şi pe porţiunea retro- hiIară a şanţului sagital
stâng; esofagul abdominal, iar inferior pe curbura mică a stomacului şi porţiunea superioară a
duodenului. Are formă triunghiulară cu vârful la esofagul abdominal şi baza etse reprezentată
de o margine liberă, are 2 segmente pars densa – este posterioară conţine o cantitate mai mare
de fibre de colagen şi de asemenea trec fibrele hepato+gastrice ale nervului vag Marginea sa
dreaptă, liberă, este reprezentată de ligamentul hepato+duodenal care coboară de la nivelul
hilului hepatic până la prima porţiune a duodenului şi conţine pediculul hepatic - delimitează
anterior orificiul omental.
Ligamentul falciform leagă faţa diafragmatică a ficatului de peretele abdominal anterior
supraombilical şi de faţa inferioară a diafragmei. în partea sa cea mai antero-infsrioară
(marginea liberă) conţine ligamentul rotund al ficatului. între cele două foiţe ale sale se mai
găsesc grupurile venelor porte accesorii para- ombilicale şi cele ale ligamentului falciform.
Ligamentul coronar al ficatului este format din două foiţe. Foiţa superioară leagă faţa
diafragmatică a ficatului cu faţa inferioară a diafragmei, iar foiţa inferioară o leagă cu peretele
abdominal posterior. Cele două foiţe ale sale sunt îndepărtate între ele la nivelul ariei nuda a
ficatului, pe care o încadrează. La extremităţile lor. cele două foiţe se alipesc alcătuind
ligamentele triunghiulare, drept şi stâng, ale ficatului.
Ligamentul gastrocolic, întins între porţiunea orizontală a curburii mari a stomacului şi
colonul transvers, conţine vasele gastro-omentale.
Ligamentul gastrosplenic (gastrolienal) continuă spre stânga ligamentul gastrocolic. El leagă
porţiunea verticală a curburii mari a stomacului de faţa gastrică a splinei. între cele două foiţe
conţine vasele gastro-omentale stângi şi vasele gastrice scurte.
Ligamentul splenicorenal (frenicolienal, pancreaticosplenic) uneşte faţa inferioară a
diafragmei de hilul splinei. Conţine vasele splenice.
Mezocolonul transvers leagă colonul transvers de peretele posterior al abdomenului.
Marginea sa parietală (posterioară) are o direcţie oblică de jos în sus şi de la dreapta spre
stânga, intersectând succesiv: polul inferior al rinichiului drept porţiunea descendentă a
duodenului, capul şi corpul pancreasului şi ajunge la polul superior al rinichiului stâng. Faţa
antero-superioară a mezocolonului răspunde bursei omentale în partea stângă, şi recesului
subhepatic în partea dreaptă. Faţa sa postero- inferioară acoperă flexura duodenojejunală şi
ansele jejunale. înălţimea mezocolonului transvers - factor determinant al mobilităţii
colonului transvers - este maximă (10-15 cm) în porţiunea sa mijlocie şi scade spre cele două
extremităţi.între cele două foiţe ale sale, într-o atmosferă variabilă de ţesut conjunctiv adipos,
se găsesc vasele colice medii şi colice stângi, precum şi anastomoza dintre ele (arcada
arterială Haller-Riolan).
Mezenterul fixează jejunileonul de peretele abdominal posterior. Marginea sa posterioară
(rădăcina mezenterului), oblică de sus în jos şi spre dreapta, porneşte de la flexura
duodenojejunală, intersectează porţiunea orizontală a duodenului, aorta abdominală, vena
cavă inferioară, ureterul drept, muşchiul iliopsoas drept, pentru a se termina la unghiul
ileocecal. Marginea anterioară, intestinală, urmează traiectul şi inflexiunile anselor
jejunileale. Feţele dreaptă şi stângă delimitează împreună cu segmentele ascendent şi
descendent ale colonului, spaţiile sau firidele mezentericocolice respective. înălţimea maximă
a mezenterului (distanţa dintre rădăcină şi marginea intestinală), situată aproximativ la
intersectarea cu coloana vertebrală, este de 20-25 cm, scăzând treptat spre extremităţile liniei
de inserţie. Intre cele două foiţe mezenteriale se găsesc: vasele mezenterice superioare cu
ramurile lor jejunileale, numeroase vase şi noduri limfatice mezenterice, ramuri nervoase şi
ţesut adipos.
Mezocolonul sigmoidian leagă porţiunea pelviană a colonului sigmoidian de peretele
posterior abdomino-pelvian. Marginea sa posterioară, parietală, are o radacină oblică de la
marginea medială a muşchiului iliopsoas stâng, urcă de-a lungul vaselor iliace externe şi
iliace comune din stânga până la bilurcaţia aortei; şi o rădăcină verticală descendentă,
coborând până la vertebra Sr între porţiunea ascendentă şi cea descendentă ale inserţiei
mezocolonului se formează recesul intersigmoidian. între foiţele acestui mezocolon se găsesc
vasele sigmoidiene şi rectale superioare.
Diferitele formaţiuni peritoneale amintite, care compartimentează cavitatea peritoneală,
pot participa la limitarea extinderii unor procese inflamatorii peritoneale (peritonite
localizate).
Astfel, deschizând abdomenul prin incizia peretelui anterior, se pătrunde în cavitatea
peritoneală mare. Ea este denumită mare întrucât există şi o cavitate peritoneală mică,
insinuată înapoia stomacului şi denumită bursa omentală. în cavitatea peritoneală mare. se
recunosc uşor în partea superioară - deşi acoperite parţial de grilajul costal - ficatul şi
stomacul. Mai jos, viscerele sunt acoperite mai mult sau mai puţin, de o formaţiune
peritoneală care pare să coboare de la stomac; acesta este omentul mare. Spaţiul virtual dintre
peretele abdominal anterior, căptuşit de peritoneul parietal - şi organele menţionate (ficat,
stomac, oment mare), reprezintă spaţiul previsceral al cavităţii peritoneale mari.
Dacă se ridică omentul mare. o dată cu el se ridică şi colonul transvers; acesta este fixat totuşi
de peretele abdominal posterior printr-o altă formaţiune peritoneală, mezocolonul transvers,
dispus într-un plan aproximativ transversal. în acest fel, colonul şi mezocolonul transvers
separă alte două subdiviziuni ale cavităţii mari peritoneale: etajul supramezocolic şi etajul
submezocolic.
Etajul supramezocolic, ascuns în mare parte de baza cutiei toracice (etaj toraco-abdominal),
conţine trei organe mari, fiecare situat în câte o lojă proprie. De la dreapta spre stânga,
acestea sunt: loja hepatică, ce conţine ficatul şi căile biliare extrahepatice; loja gastrică, ce
conţine stomacul; loja splenică, ce conţine splina, în acest etaj, înapoia stomacului, este
ascunsă bursa omentală. Acest etaj este subâmpărţit de prezenţa ficatului in spatiu
inetrhepato-frenic sau subfrenic care la rândul său este subîmpărţit în dr. şi stg. de către
ligament falciform, şi un spaţiu subhepatic, subâmpărţit de către omentul mic în bursa
omentaşă şi etajul subhepatic propriu zis.
Etajul submezocolic se continuă în jos cu excavaţia pelviană. Planul strâmtorii superioare a
pelvisului, separă cavitatea peritoneală abdominală de cea pelviană. porţiunea abdominală a
etajului submezocolic se observă prezenţa cecului, a apendicelui vermiform şi a colonului
ascendent, în partea dreaptă; o porţiune din colonul sigmoidian în fosa iliacă stângă, şi în rest
masa anselor jejunoileale. Dacă se tracţionează înainte aceste anse se observă că ele sunt
legate de peretele abdominal posterior printr-o formaţiune peritoneală - mezenterul. Totodată,
vedem în partea stângă colonul descendent şi aproape în întregime colonul sigmoid, care
descinde însă în excavaţia pelviană. Astfel etajul submezocolic apare compartimentat în alte
patru spaţii: între colonul ascendent şi respectiv cel descendent - pe de o parte - şi peritoneul
parietal ai pereţilor postero-laterali - pe de alta - se găsesc şanţurile paracolice drept şi stâng;
între cele două segmente ale colonului - pe de o parte - şi rădăcina mezenterului - pe de altă
parte - se delimitează spaţiile mezenterico- colice drept şi stâng

Bursa omentală, este o cavitate virtuală, comunică cu marea cavitate abdominală prin
orificiul omental sau orificiul epiploic (hiatul Winslow). Acesta este delimitat: înainte - de
marginea dreaptă, liberă, a omentului mic, care conţine pediculul hepatic (cu vena portă în
plan posterior); înapoi - de vena cavă inferioară, acoperită de peritoneul parietal; în sus - de
lobul caudat al ficatului; în jos - de porţiunea superioară a duodenului.
 Bursa omentală are o porţiune principală şi câteva prelungiri. Porţiunea sa principală este
delimitată: înainte - de ligamentul gastro-frenic, peretele posterior al stomacului, ligamentul
gastrosplenic şi de ligamentul gastrocolic; înapoi - de peritoneul parietal, care acoperă corpul
pancreasului, vasele splenice şi stâlpii diafragmei, glanda suprarenală şi polul superior al
rinichiului de partea stângă precum şi de faţa superioară a mezocolonului transvers, în sus -
de ligamentul gastrofrenic; în jos - de mezocolonul transvers. Prelungirea dreaptă a porţiunii
principale, vestibulul bursei omentale, comunică spre dreapta cu cavitatea peritoneală mare
prin orificiul omental. Comunicarea cu bursa propriu-zisă se face prin orificiul bursei
omentale. Acesta este delimitat posterior - de plică gastropancreaţi că, care conţine artera
gastrică stângă, şi de o plică hepatopancreatică ridicată de artera hepatică comună, : anterior -
este delimitat de curbura mică a stomacului. Peretele anterior al vestibulului este format de
omentul mic; cel posterior, de peritoneul parietal care acoperă vena cavă inferioară, aorta şi
plexul celiac. în sus, vestibulul este delimitat ie lobul caudat. Prelungirea stângă a bursei
omentale, recesul splenic, este cuprins intre ligamentul gastrosplenic - anterior - şi ligamentul
splenicorenal - posterior. bursa omentală are şi un mic reces superior, cuprins între esofagul
abdominal - la stânga - şi vena cavă inferioară - la dreapta.
Pentru accesul chirurgical asupra peretelui posterior al stomacului, asupra splinei şi a
pancreasului, operatorul trebuie să pătrundă prin bursa omentală. Căile de icces chirurgical în
cavitatea peritoneală mică sunt următoarele:
- Prin incizia omentului mic; în acest caz trebuie ţinut cont de prezenţa rediculului
hepatic, precum şi a arcadei vasculare a curburii mici a stomacului.
- Prin ligamentul gastrosplenic, când trebuie ferite vasele gastrice scurte şi cde gastro-
omentale stângi.
- Prin mezocolonul transvers, în care caz trebuie avută în vedere prezenţa, intre foiţele
sale, a arterei colice medii şi a arcadei marginale a colonului transvers
Haller-Riolan).
- Prin incizia ligamentului gastro-colic trebuie evitate vasele gastro-omentale.
- Prin decolare intercolo-omentală: se decolează lama posterioară a omentului mare de pe
colonul transvers.
În afara acestor prelungiri peritoneale mari, constante, se întâlnesc şi unele plice inconstante,
determinate uneori de vase sangvine, de diferite ducte sau de formaţiuni fibroase. Ele
determină formarea unor recesuri, în care se pot angaja mai ales ansele intestinului subţire,
producându-se hernii intraperitoneale strangulate. Principalele recesuri sunt cele din
vecinătatea porţiunii ascendente a duodenului (duodenal superior, duodenal inferior,
paraduodenal, retroduodenal) şi cele din regiunea ileocecală (ileocecal superior, ileocecal
inferior, retrocecal).
În sfârşit, în spaţiul retroperitoneal al cavităţii abdominale sunt situate: duodenul şi
pancreasul, segmentele ascendent şi descendent ale colonului, rinichii şi ureterele, glandele
suprarenale, vasele sangvine mari, noduri limfatice şi nervi. De remarcat însă că organele
aparţinătoare aparatului digestiv menţionate mai sus, sunt secundar retroperitoneale, fiind
separate de spaţiul retroperitoneal prin fascii de coalescenţă. Atât acest fapt cât şi patologia
acestor organe, le aşază alături de organele intraperitoneale, împreună cu care vor fi descrise.
Atât viscerele extraperitoneale cât şi cele intraperitoneale, reprezintă fiecare câte o regiune
topografică aparte. Ele îşi au limitele, raporturile şi conţinutul lor, şi intră în relaţii
topografice importante cu pereţii cavităţii abdominale.