PARALELĂ

-„Între plopii fără soț”||„Floare albastră”-

Poezia „Floare albastră” este publicată în anul 1873 în revista ,,Convorbiri literare”,
fiind construită pe tema iubirii în relaţie cu natura.
Poezia „Pe lângă plopii fără soţ …” face parte din ultima parte a creaţiei, fiind
publicată în 1883 în revista ,,Familia’’ şi este construită pe tema iubirii, proiectată pe un
fundal al naturii.
„Floare albastră’’ ca specie lirică este eglogă - idilă cu dialog.
„Pe lângă plopii fără soţ …’’ ca specie este o romanţă, pe tema iubirii şi a naturii, o
natură aflată în consonanţă cu sentimentele de suferinţă şi dezamăgire din sufletul poetului.
Poezia „Floare albastră” are o organizare simetrică, iar compoziţional există patru
secvenţe poetice corespunzătoare intervenţiei celor două voci. Fiecare secvenţă este deosebită
prin tonalitate, lexic şi timpuri verbale.
Incipitul poeziei debutează cu adverbul relativ „iar” prin care fata îi reproşează
partenerului lipsa de implicare în povestea de iubire şi preocuparea pentru marile probleme
ale cunoaşterii.
Prima secvenţă se caracterizează prin utilizarea unor termeni din registrul colocvial
„încalte’’ sau ,,nu căta” prin care se ilustrează relaţia familiară dintre cei doi. Prin
adresările ,,iubite” sau ,,sufletul vieţii mele” vocea feminină îşi exprimă iubirea sinceră pe
care o consideră singura posibilă pentru a atinge fericiriea. Acest lucru este evident şi în
avertismentul din finalul secvenţei ,,Nu căta în depărtare/Fericirea ta, iubite!”, semn că
adevărata împlinire umană în plan terestru se poate realiza numai prin iubire.
Secvenţa a II-a conţine strofa a IV-a care este o meditaţie a bărbatului asupra sensului
profund al iubirii. Concepţia masculină despre iubire este sugerată prin diminitivul ,,mititica”
şi prin atitudinea de indiferenţă ,,Eu am râs, n-am zis nimica” prin care se detaşează de
sentimentul uman, de iubire.
Secventa a III-a cuprinde strofele V-XII. şi se constituie ca o continuare a monologului
liric al fetei. Secvenţa debutează cu o inovaţie a fetei care îşi cheamă iubitul în natură ,,hai în
codrul cu verdeaţă”. Este prezentat în continuare un cadru de natură de factură romantică prin
câteva elemente spaţiale: ,,izvoare, ce plâng în vale”, stânca, prăpastia, ochiul de pădure,
balta sau trestia ce prefigurează un cadru protector al perechii. În realizarea acestui cadru se
îmbină imaginile vizuale cu cele auditive ,,izvoare plâng în vale”. Secvenţa a III-a prezintă
gradat un scenariu al iubirii pe care îl imaginează îndrăgostita. Etapele acestui scenariu includ
invitaţia în cadrul natural şi apoi jocul erotic: ,,Mi-oi desface de-aur părul/Să-ţi astup cu
dânsul gura”. După ce anterior verificase ,,pe un fir de romăniţă” prezenţa sentimentului de
iubire: ,,eu pe-un fir de romăniţă, voi cerca de mă iubeşti”. Jocul iubirii continuă cu gesturi
tandre ,,Mi-i ţinu de subsuoară/Te-oi ţine de după gât”, culminând cu sărutul ,,Ne-om da
sărutări pe cale, dulci ca florile ascunse”. Partea finală a secvenţei prezintă întoarcerea spre
sat şi despărţirea.
Secvenţa a IV-a cuprinde strofele XIII-XIV. şi conţine monologul liric al bărbatului
care meditează la iubirea pierdută. El priveşte cu obiectivitate despărţirea şi îşi asumă
sentimentul de tristeţe. Verbele la timpul trecut: stam, te-ai dus, a murit amplasează într-un
timp trecut idila dintre cei doi şi marchează opoziţia dintre posibilitatea împlinirii iubirii şi
realitatea tristă. Ultima strofă, despărţită de un rând de puncte de suspensie de restul textului,
aparţine unui alt timp aflat la mare depărtare de povestea de iubire. Sentimentele eului liric
sunt de nostalgie ,,Şi te-ai dus dulce minune/Şi-a murit iubirea noastră”. Repetiţia din final a
motivului florii albastre e o sugestie a nepotrivirii dintre iubirea absolută spre care aspiră
bărbatul şi realitatea. Afirmaţia finală: ,,Totuşi...este trist în lume”, tipică pesimismului
eminescian se face din perspectiva omului superior sau a geniului regăsită în alte creaţii,
precum: Scrisoarea I, Glossa, Luceafărul.
În poezia ,,Pe lângă plopii fără soţ…” compoziţia este romantică, opoziţia eu-tu
întărită de elementele afirmativ-negativ. Poezia este construită pe baza unei gradaţii
ascendenă în strofele I-VIII. şi descendentă în IX-XI.
Incipitul cuprinde o prezentare rapidă a cadrului exterior ,,Pe lângă plopii fără soţ” şi
un reproş adresat fiinţei iubite, care refuză implicarea într-o poveste de dragoste.
Prima secvenţă poetică cuprinde strofele I-II. şi are în centru iubirea neînţeleasă a
îndrăgostitului. Cadrul natural, prezentat în această secvenţă se află în consonanţă cu
sentimentele de singurătate şi izolare ale eului liric ,,Pe lângă plopii fără soţ”. Sentimentele
eului liric sunt sugerate şi prin reproşul adresat iubitei ,,Mă cunoşteau vecinii toţi/Tu nu m-ai
cunoscut”. Strofa a II-a se continuă pe aceeaşi tonalitate a reproşului ilutrată prin extinderea
spectatorilor poveştii de iubire ,,O lume toată-nţelegea”.
Secvenţa a II-a cuprinde strofele III-VIII. şi se constituie ca un elogiu al iubirii ideale
şi al iubitei. Secvenţa este construită pe baza repetiţiei unor structuri în partea iniţială a
versurilor ,,O oară să fi fost amici.../O oară şi să mor”. Repetiţiile ,,o zi” şi ,,o oară”
evidenţiază dorinţa omului superior, capabil de sacrificiu. Această secvenţă exprimă ideea că
dragostea este echivalentă cu însăşi raţiunea vieţii. Portretul iubitei este realizat prin
precizarea unor elemente fizionomice cărora li se asociază epitete ,,glasul gurii mici”, ,,ochiul
tău senin”, ,,ale tale braţe reci”. Portretul conturat este individualizat de iubirea poetului care
o aseamănă pe fiinţa iubită cu o zână al cărui portret străbate timpurile ,,Un chip de-a pururi
adorat/Cum nu mai au perechi... Din timpurile vechi”.
Sentimentele eului liric sunt prezentate în gradaţie ascendentă şi ating punctul
culminant în strofa a VIII-a, când iubirea poetului acumulează profunzimea iubirii
strămoşilor săi ,,Căci te iubeam cu ochi păgâni...”
Secvenţa a III-a cuprinde strofele IX-X. ce au în centru indiferenţa poetului şi se
constituie într-o gradaţie descendentă, prin care sunt surprinse sentimentele de răceală şi
indiferenţă ale îndrăgostitului faţă de fiinţa iubită. ,,Azi nici măcar îmi pare rău/Că trec cu
mult mai rar”.
Ipostaza poetului definită de versurile ,,Şi te privesc nepăsător/C-un rece ochi de
mort” anunţă ipostaza omului superior din poemul ,,Luceafărul”.
Secvenţa a IV-a este formată din strofa finală, care cuprinde un reproş adresat femeii
incapabile să răspundă iubirii absolute, definită metaforic ,,farmec sfânt”.
Finalul celor două texte este trist, fiind marcat de indiferenţa partenerilor.
În prima poezie cadrul natural este paradisiac, tipic romantic, şi este prezentă
scenariul erotic. În al doilea este un cadru natural sărac, format din plopi fără soţ, iar
scenariul erotic lipseşte, dragostea fiind raţiunea vieţii.
Imaginea iubitei în ,,Floare albastră” este aproapiată, caldă, familiară, cu amestec de
inocenţă şi senzualitate.
 Imaginea iubitei în ,,Pe lângă plopii fără soţ…”: ochiul tău senin, gura mică, braţele
reci rezultă un chip de-a pururi adorat.
Realizarea artistică la ,,Floare ablastră ”, cele patru secvenţe se deosebesc prin
tonalitate calmă, mediativă, lexic prin termeni familiari, populari, timpul verbelor, prezent
concret, imediat, perfect simplu şi compus, viitor popular. Versificaţia este în acord cu
conţinutul de idei şi sentimente, strofele sunt de tip catren, rimă îmbrăţişată, ritmul trohaic şi
măsura de opt silabe.
Realizarea artistică la ,,Pe lângă plopii fără soţ…”, timpul verbelor perfect simplu şi
compus, imperfect, repetiţii, sinteze la nivelul verbelor şi adverbelor. Conţine unsprezece
catrene, rimă încrucişată, ritm iambic şi măsura de şase-opt silabe.
Cele două poezii se aseamănă în mare parte, însă sunt şi deosebiri între ele. Aceste
două texte literare ilustrează importanţa iubirii în viaţă. În prima poezie iubirea este
prezentată din punctul de vedere al femeii, în timp ce în a doua este prezentată din punctul de
vedere al bărbatului.