Leoaică tânără, iubirea

de Nichita Stănescu

Poezia "Leoaică tânără, iubirea", publicată în anul 1964 în volumul ”O viziune a

sentimentelor”, este o confesiune lirică a lui Nichita Stănescu, o artă poetică neomodernistă de
dragoste în care eul liric este puternic marcat de intensitatea și forța celui mai uman sentiment:
iubirea.

Tema poemului pune în evidență consecințele pe care le are iubirea intensă asupra
raporturilor ”eu poetic – lume”, ”eu poetic – sine”, apărând ca un animal de pradă în spațiul
sensibilității lăuntrice.

Titlul se constituie într-o metaforă ce trimite cu gândul la dragostea imprevizibilă,

asociată cu un prădător feroce: ”Leoaică tânără”. Acesta își capătă expresivitate prin marcarea
grafică prin virgulă a unei apoziții dezvoltate, ”iubirea”.

Sub aspect compozițional, poezia este alcătuită din trei secvențe cu strofe inegale de 6, 8
și 10 versuri.

Prima secvență cuprinde clipa revelării iubirii, a doua se oprește asupra efectului
pshihologic al întâlnirii neașteptate, iar cea de-a treia secvență surprinde transformarea celui care
iubește.

Prima strofă este marcată de apariția iubirii, sentiment nobil asociat ierarhic regelui
felinelor: leul, fiind emoția supremă și rădăcina din care cresc toate celelalte virtuți. Apoziția
dezvoltată are rolul de a decripta tema atacată de poet. Există o listă a stărilor sufletești
prezentată punctual, de la încordarea care traduce pregătirea în prealabil a eului liric pentru
trăirea acestui sentiment până la primul contact vizual: ”mi-a sărit în față”.

”Mușcătura” nu provoacă durere, ci determină o metamorfoză a făpturii și a viziunii

asupra întregului univers. Trăirea intensă a emoției are semnificația unei ”treziri”, a unei noi
geneze. Lumea pare a se naște abia acum cu adevărat pentru ființa îndrăgostită.

Secvența a doua accentuează efectul psihologic al acestei întâlniri cu un sentiment nou,

necunoscut: iubirea, care degajă asupra sensibilității eului liric o energie omnipotentă, extinsă
asupra întregului univers: ”Și deodată-n jurul meu, natura”. Forța fascinantă a iubirii reordonează
lumea dupa legile ei proprii, întrun joc al cercurilor concentrice, simboluri ale perfecțiunii: ”se
făcu un cerc de-a dura, / când mai larg, când mai aproape, / ca o strângere de ape”.
 Cuvântul ”față” face o trimitere explicită către contactul vizual, devenind un laitmotiv
prin care se reliefează modificarea percepției și trăirilor poetului, atacat de puternicul sentiment.
Efectele descrise punct cu punct generate de emoția iubirii extind senzorialul spre infinit, sufletul
uman devenind parte conștientă a universului. Totul devine mobil, totul pulsează, privirea
meditativă se întâlnește cu auzul, devenind una într-o neînțeleasă euritmie.

Eul poetic se simte în acest nou univers un adevărat ”centrum mundi”, un nucleu
existențial care poate reorganiza totul în jurul său, după perspectiva dată de iubire, cu o forță
impresionantă.

Acesta este extaziat de sentimentul neașteptat, copleșindu-l: "Și privirea-n sus țâșni, /
curcubeu tăiat în două". Curcubeul, simbol al unei fericiri nesperate, este un adevărat arc de
triumf, de izbândă cerească, reflectat în sufletul prea plin al eului.

Dragostea spiritualizează ființa, oferindu-i accesul într-un spațiu sacru în care lumea este
percepută senzorial și unde izvorăște cântecul înălțător al ciocârliei: ”Și auzul o-ntâlni / Tocmai
lângă ciocârlii”. Iubirea devine, astfel, o odă a bucuriei, celebrând viața, lumina, căldura, soarele.

Finalul poeziei revine cu o imagine simetrică a leoaicei, marcată de câteva simboluri

spațio-temporale: ”și alunecă-n neștire / pe-un deșert de strălucire […] încă-o vreme, / şi-ncă-o
vreme...”.

Opera este considerată o artă poetică, deoarece lirismul subiectiv se manifestă în poezie,
marcând prezența eului prin mărci lexico-gramatice de persoana I: verbul ”mi-am dus”,
pronumele ”mi-”, ”m-”, ”meu”, etc.

Perspectiva neomodernistă este definită de ambiguitatea stilistică și susținută de elemente

precum: substantivul recurent ”față”, epitetele cromatice ”colți albi”, ”leoaică arămie”, epitetul
metaforic ”leoaică tânără”, asociat vârstei cuceririlor. Toate acestea dau poeziei o expresivitate
aparte și o savoare de excepție a limbajului colocvial.

Așadar, consider că prin transparența imaginilor, prin originalitatea metaforelor și prin

manifestarea eului liric cu ajutorul lirismului subiectiv, poezia ”Leoaică tânără, iubirea” este o
artă poetică unică în literatura neomodernistă, o capodoperă a lui Nichita Stănescu.