Note de curs C1-14:Materiale nucleare-MTN 2-prof.

Valeca
-----------------------------------------------------------------------------
1. INTRODUCERE IN FUNCTIONAREA REACTOARELOR

Reacția de fisiune nucleară în lanț

La fisiunea termică a U-235 se eliberează un număr de neutroni variind între 0 și 5. Numărul
mediu de neutroni emiși de fisiune este n=2,432. Dacă din acești neutroni, există cel puțin unul
care să inducă o altă reacție de fisiune nucleară se vor elibera alți neutroni, care la rândul lor pot
continua producerea reacțiilor de fisiune. Se obține astfel, într-un interval de timp dat și într-un
mediu care conține nuclee fisibile, o reacție de fisiune în lanț. Acesta constituie procesul
energetic fundamental dezvoltat într-un reactor nuclear. Fisionarea integrală a unui gram de U-
235 într-un reactor nuclear produce o energie echivalentă cu funcționarea reactorului la
puterea de 1 MW, timp de o zi. Într-adevăr, o energie fantastică, dacă ne gândim că pentru
producerea ei într-o centrală termoelectrică clasică sunt necesare aproximativ 2570 kg de
cărbune. În realitate, o reacție de fisiune în lanț nu se poate autoîntrține într-o cantitate de
material fisil de 1 g.
Masa critica
Cantitatea minimă de material capabilă de a asigura o reacție de fisiune nucleară în lanț
autoîntrținută se numește masă critică.
Valoarea acesteia pentru un reactor nuclear depinde de caracteristicile nucleare ale
combustibilului folosit, de dimensiunile geometrice și forma reactorului, precum și de alți
factori care influențează balanța neutronilor.
Susținerea reacției de fisiune nucleară în lanț este condiționată în acest caz numai de raportul
dintre absorbțiile parazite de neutroni și cele utile (care conduc la noi fisiuni). Cantitatea aceasta
se poate exprima cu ajutorul factorului de multiplicare k, definit astfel:
Numar neutroni produsi intr-o generatie

K= ---------------------------------------------------------------
Număr neutroni produși în generația precedentă

Pentru o reacție de fisiune în lanț staționară, densitatea neutronilor este constantă, k=1 și
ansamblul nuclear este critic. Pentru o reacție de fisiune în lanț divergentă, densitatea
neutronilor crește, k>1 și ansamblul nuclear este să gata ajungă într-o stare critică.
Funcționarea unui reactor nuclear se face preponderent într-o stare apropiată de cea
critică:
- k>1 la creșterea puterii, sau pentru compensarea unor efecte negative generate de
produsele de fisiune;

1
 - k<1 la scăderea puterii, sau la oprirea de avarie a reactorului;
Rezultă că orice modificare a nivelului de putere se face prin trecerea de la un echilibru
static al forțelor nucleare, la un echilibru dinamic caracterizat prin variația în timp a densității
de neutroni și modificarea condițiilor de criticitate în sensul obținerii efectului dorit.
Conceptul fundamental al dinamicii și controlului reactorului nuclear îl constituie cel de
reactivitate. Ea se definește ca fiind depărtarea relativă a factorului de multiplicare de unitate,
adică:supracritic. Altfel, reacția est convergentă, k<1 și ansamblul este subcritic. Pentru a putea
funcționa un reactor trebuie
k-1

ϑ = -------
k
Efectele temperaturii asupra reactivității
Coeficientul de temperatura al reactivității se definește prin variația de reactivitate
produsă în reactor la creșterea temperaturii cu un grad. Pentru funcționarea reactorului nuclear
în condiții de siguranță este absolut necesar ca reactivitatea să scadă cu creșterea
temperaturii, adică să avem un coeficient de temperatură al reactivității negativ. În acest fel, la
creșterea puterii unui reactor, deci la creșterea temperaturii acestuia, reactivitatea se micșorează,
introducând astfel tendința de frânare a creșterii de putere. Variația prin efecte termice a
reactivității este asigurată de fenomenele fizice care apar în combustibiulul moderator, în
moderator și în agentul de răcire odată cu creșterea temperaturii în zona activă.

Otrăvirea cu produse de fisiune

Procesele dinamice dintr-un reactor generate de creșterea temperaturii sunt considerate
de scurtă durată, ele fiind de ordinul secundelor și minutelor. Procese dinamice de durata mai
mare, de ordinul orelor și zilelor, se datorează acumulării de produse de fisiune absorbante de
neutroni în combustibil. Deoarece produsele de fisiune absorb neutroni în mod parazit, ele se
numesc otrăvuri pentru reactor. Xenonul și samariul sunt de departe cei mai puternici aborbanți.
Prin absorția mare de neutroni termici aceste produse afectează factorul de multiplicare, deci,
reactivitatea acestuia. Otrăvirea reactorului se face cel mai mult simțită la oprirea reactorului.
Acumularea de Xenon-135 depășește rezerva de reactivitate necesară unei noi porniri imediate a
reactorului, generând o perioadă de timp mort în care reactorul nu poate fi pornit. De exemplu,
timpul de otrăvire cu xenon a reactorilor CANDU, după fiecare oprire, este de aproximativ 32

2
de ore. Creșterea de concentrție a xenonului se face și atunci când se fac salturi de scădere a
puterii. În acest caz reactorul dispune de un exces de reactivitate necesar compensării otrăvirii.
Moderarea neutronilor
Procesul de încetinire a neutronilor rapizi rezultați din fisiune până la viteza
corespunzătoare energiei termice se numește moderare. Mecanismul moderării sunt ciocnirile
elastice și inelastice ale neutronilor cu nucleele din zona activă a reactorului. Moderarea
neutronirlor este deci, un proces energetic. Energia neutronilor trebuie degradată de la valori
de aproximativ 2 MeV la valori de 0,025 eV.
Moderarea neutronilor se face numai la reactorii termici, adică la cei care folosesc
materiale fisile (de exemplu UO2).

2. MATERIALE FOLOSITE IN CONSTRUCTIA REACTOARELOR

NUCLEARE

 Aluminiul
Aluminiul și aliajele sale au fost folosite pentru întecuirea combustibilului nuclear și
pentru confecționarea secțiunilor de trecere a agentului de răcire precum și barelor de control.
Aluminiul și aliajele sale se utilizează în special în reactorii cu uraniu metalic natural sau slab
îmbogățit, funcționând la temperaturi relativ joase, în unii reactori orientați spre producție de
plutoniu, în reactori experimentali și de cercetare.
 Proprietăți
În tabelul de mai jos se prezintă unele proprietăți fizice ale aluminiului. Se remarcă
conductibilitatea termică foarte bună a materialului și secțiunea eficace de absorbție mică a
neutronilor, calități care îl recomandă pentru aplicații în cazul reactorilor termici.
Tabel
Proprietățile fizice ale aluminiului

Secțiune eficace de absorbție a neutronilor 0,215 b

termici
Densitate
Punct de topire
Punct de fierbere
Coefficient de dilatare termică

Rezistivitate electrică
26,6

3
 38,6
80
Conductivitate termică
210,6
210,6
228,6
Structură cristalină cfc
Constanta rețelei ( ) 4,0489

Aluminiul de puritate 99,1% are o rezistență la rupere de 185 MPa și o alungire de 30-
35%. Prelucrarea la rece a materialului poate conduce la creșterea rezistenței la rupere până la
340 MPa însoțită de de o reducere a alungirii cu aproximatvi 5%. Rezistența mecanică a
aluminiului poate fi îmbunătățită substanțial prin aliere. Compozițiile unor aliaje tipice pe bază
de aluminiu sunt redate în tabelul de mai jos.

Tabel
Compoziția chimică a unor aliaje de aluminiu (% greutate)

Aliaj Si Cu Mn Mg Cr Fe Zn Ti
2S * 0,20 0,05 - - * 0,10
3S 0,60 0,20 1,5 - - 0,70 0,10
17 S 0,80 4,50 1,0 0,80 0,10 1,0 0,10
24 S 0,50 4,90 0,90 1,8 0,10 0,50 0,10
52 S ** 0,10 0,10 2,8 0,35 ** 0,10
61 S 0,80 0,40 0,15 1,2 0,35 0,70 0,20 0,15
63 S 0,60 10,10 0,10 0,85 0,10 0,35 0,10 0,10
* 1% Si + Fe
** 0,45% Si + Fe

Aliajele 2S, 3S și 52S au proprietăți mecanice mai bune, ca urmare a durificării lor în
soluție solidă, însă nu pot fi tratate termic. Rezistența lor poate fi mărită doar prin prelucrare la
rece. Aliajele 17S, 24S, 61S și 63S pot fi tratate termic.
Un aliaj pe bază de aluminiu cu rezistență mecanică superioară la temperatură peste
se poate obține prin tehnici de metalurgia pulberilor.

 Efectele iradierii

Vacanțele și atomii interstițiali generați în reșelele metalelor prin iradierea cu neutron au

un efect neglijabil în domeniul de temperatură în care aceste defecte se pot anihila. Defectele
introduce de iradiere în rețeaua aluminiului pur se recoc chiar la temperature mediului ambiant
și, în consecință, iradierea nu influențează mult proprietățile fizice ale acestui metal. Trebuie,

4
însă, subliniat că impuritățile, chiar și în concentrații foarte mici, pot crește temperature de
recoacere a defectelor și, deci, intensifică efectele iradierii în material. Acestea se manifestă
prin durificarea materialului, fenomen asemănător cu creșterea durității în timpul operațiilor de
prelucrare la rece.
La iradierea cu o fluență de s-a constatat, pe probe din aluminiu
expuse la 60 , o cretere a rezistenței mecanice (tabelul de mai jos) însoțită de o reducere a
ductilității materialului.
Tabel
Efectul iradierii asupra proprietăților mecanice ale aliajelor de aluminiu

Aliaj Rezistență la tracțiune [MPa] Alungire [%]

Inițial Post - iradiere Inițial Post - iradiere
Material recopt 93 186 38 21
Material
373 392 8,8 12,5
prelucrat la rece
Material
304 343 17 16
îmbătrânit

Din punct de vedere al stabilității dimensionale, iradierea nu provoacă aluminiului

modoficări importante. Iradierea are un effect neglijabil asupra densității și coeficientului de
dilatare.
 Zirconiul

Zirconiul este un metal cu aspect cenușiu și lucios. În combinații chimice, se găsește în

stare bi-, tri- sau tetravalentă, valența cea mai des întâlnită fiind +4. Zirconiul metalic are o
mare capacitate de a reține gazele (H2, N2, O2).
Zirconiul are o secțiune de absorbție a neutronilor mică, o rezistență la rupere, în stare
aliată, apropiată de cea a oțelurilor și rezistență la coroziune foarte bună în multe medii inclusiv
apă. Aceste calități au făcut ca aliajele de zirconiu să fie cele mai răspândite materiale
structurale, în reactoarele nucleare cu neutroni termici, moderate și răcite cu apă.

Tabel
Proprietățile fizice ale zirconiului
Secțiune de absorbție pentru neutroni termici la 0,18 b
Densitate
Punct de topire
Coeficient de dilatare termică la
- pe axa c

5
 - pe axa a
Rezistivitate electrică
- la 420
- la 590
- la 1000
Conductivitate termică
- la temperatura ambiantă 20,9
Structura cristalină (la temperatura ambiantă) hexagonal compact

Constantele rețelei (la temperatura ambiantă)

Tabel
Proprietățile mecanice ale zirconiului
Proprietate Recopt Prelucrat la rece
Rezistență la tracțiune 4,28 – 5 11,42 – 12,85

Rezistență la curgere 1,42 – 2,14 9,28 – 10,71

Alungire (%) 30 – 40 15
Duritate Rockwell 35 – 45 87 – 98

 Aliaje de zirconiu

Zirconiul industrial obișnuit nu poate atinge gradul de puritate cerut pentru a avea o
rezistență la coroziune și proprietăți mecanice satisfăcătoare. Dacă nu se adopta precauții
speciale, în procesul obținerii zirconiului, în material se introduc o serie de impurități, cele mai
dăunătoare fiind gazele (oxigenul, azotul, hidrogenul) și carbonul. Azotul și carbonul reduc
rezistența la coroziune, hidrogenul îl fragilizează, iar oxigenul durifică zirconiul, astfel că acesta
devine greu de prelucrat. Impuritatea cu carbon și hidrogen poate fi prevenită prin măsuri
speciale ce se iau în timpul operațiilor de obținere și prelucrare a materialului. Pentru
combaterea tuturor efectelor nedorite trebuie să se recurgă la alierea zirconiului. Prin aliere cu
staniu, fier, crom și nichel se obțin aliaje de zirconiu cunoscute sub denumirea generică de
zircaloy (tabelul de mai jos). Acestea au o rezistență la coroziune considerabil mai bună,
rezistență mecanică superioară, ductibilitate suficientă și proprietăți nucleare apropiate de cele
ale zirconiului pur. Valorile prezentate în acest tabel sunt strict orientative, întrucât proprietățile
mecanice ale zirconiului și aliajelor sale depind de modul de fabricație.

6
Tabel
Compoziția chimică a unor aliaje de zirconiu

Conținut în elemente de aliere (%)

Aliaj
Sn Fe Cr Ni Nb
Zircaloy - 2 1,5 0,14 0,1 0,06 -
Zircaloy – 3 0,25 0,25 0,05 0,05 -
Zircaloy – 4 1,5 0,17 0,12 - -
Ozenit 0,25 0,1 - 0,1 0,1

Tabel
Unele proprietăți ale aliajelor de zirconiu

Material Temperatura Rezistența la rupere Rezistența la curgere

Zr - pur 25 354 110

- recopt 260 171 65
25 1180 915
Zircaloy - 2
250 868 559
25 907 564
Zircaloy - 3
260 422 251

O altă categorie de aliaje ale zirconiului o constituie cele cu niobiu (1% sau 2,5% în
greutate). Acestea au proprietăți mecanice și rezistență la coroziune mai bune decât cele ale
zircaloy-2, în special la temperaturi înalte.

 Efectele iradierii asupra zirconiului și aliajelor sale

Alungirea relativă scade pronunțat pentru fluențe de până la și apoi se

menține constantă. Rezistența la rupere crește de la la . Pentru fluențe

mai mari de rezistența la rupere practic nu depinde de fluență.

Efectele iradierii asupra zirconiului și aliajelor sale se reflectă, la scară macroscopică,
prin alterarea proprietăților lor mecanice ca efect al acțiunii neutronilor rapizi și prin fragilizarea
materialului datorită absorbției de hidrogen și precipitării acestuia sub formă de hidrură de
zirconiu.
În urma interacțiunilor neutronilor rapizi (E>1 MeV) cu zirconiul i aliajele sale se
produc aglomerări de defecte și bucle de dislocații, ale căror dimensiuni și distribuție în masa
materialului depind de fluxul neutronic integrat (fluență), temperatura de iradiere și compoziția
materialului. In figura sunt prezentate doua componente din aliaj de Zy: partea metalica din care
este fabricat fasciculul combustibil si tubul de presiune.

7
 Fig. Segment din ansamblul Canal Combustibil

 Oțelurile inoxidabile
 Proprietăți
Oțelurile inoxidabile au proprietăți mecanice foarte bune și o mare rezistență la
coroziune, chiar la temperaturi înalte; fiind însă puternic absorbante de neutroni, ele au o
utilizare limitată în zona activă a reactorilor cu neutroni termici. Oțelurile inoxidabile sunt
materiale structurale de bază folosite în afara zonei active pentru reactorii termici și, respectiv,
pentru întreaga structură a reactorilor cu neutroni rapizi. Dintre oțelurile inoxidabile, cele mai
utilizate sunt cele austenitice. Tabelul de mai jos conține date privind compozițiile chimice ale
câtorva dintre tipurile de oțeluri folosite în construcția reactorilor. În cel de-al doilea tabel de
mai jos se prezintă unele proprietăți fizice ale oțelurilor inoxidabile.

Tabel
Compoziția chimică a unor oțeluri inoxidabile, %

Marca (1) C Si Mn Cr Ni Mo
AISI 304 0,08 1,0 2,0 18 – 20 8 – 12 -
AISI 304 L 0,03 1,0 2,0 18 – 20 8 – 12 -
AISI 316 0,08 1,0 2,0 16 – 18 10 – 14 2–3
AISI 316 L 0,03 1,0 2,0 16 – 18 10 – 14 2–3
(1) Conform normelor americane AISI

Tabel
Proprietățile fizice ale oțelurilor inoxidabile

Densitate 7600 – 7980

Punct de topire 1643 - 1788
Rezistivitate electrică

8
 la 293 K 450 – 790
la 673 K 880 – 1050
la 1073 K 1150 – 1210
Conductivitate termică
la 373 K 13,4 – 36,4
la 773 K 16,7 – 33,5

Conductibilitatea termică a oțelurilor inoxidabile este mică, comparabilă cu cea a

zirconiului, însă rezistența mecanică mai mare permite realizarea de tuburi pentru întecuirea
combustibilului cu pereți ceva mai subțiri.
Pentru a se ilustra modul în care temperatura influențează proprietățile mecanice ale
oțelurilor inoxidabile, în figura din dreapta se redau valorile rezistenței la rupere , alungirea
și, respectiv, în intervalul (0-800) . Rezistența mecanică a oțelurilor inoxidabile scade
odată cu creșterea temperaturii: aceste modificări nu sunt însă mari în intervalul de temperaturi
de până la 600 . Această comportare contrastează cu cea evidențiată la alte materiale
structurale, a căror folosire este limitată la domeniul temperaturilor relativ joase.

 Efectele iradierii
Pentru a evidenția efectele iradierii asupra comportării mecanice a unui oțel aliat
(inoxidabil), în figura de mai jos se prezintă modificarea rezistenței la rupere și a alungirii
pentru fluențe de până la . Comportarea este similară cu cea observată în cazul
zirconiului. Alungirea scade cu creșterea fluenței, în timp ce rezistența la rupere crește. Pentru
fluențe mai mari de , atât cât și prezintă variații relativ mici.
Alături de durificare, un alt neajuns provocat de iradiere îl constituie „umflarea” oțelurilor
inoxidabile ca urmare a acumulării heliului rezultat din reacțiile nucleare ale neutronilor cu
componentele materialului. Studiile de microscopie electronică de transmisie au pus în evidență
că umflarea se datorează formării de cavități în interiorul grăunților metalului, de dimensiuni
până la . Nivelul umflării depinde de fluența de neutroni rapizi. După o perioadă „de

incubație”, până la o fluență de , în care umflarea este neglijabilă, urmează o

perioadă în care umflarea ( ) crește cu , unde n este o constant supraunitară. Datele

acumulate până în present evidențiază că tecile elementelor combustibile înregistrează, la
majoritatea reactorilor de tip LMFBR creșteri relative de volum de 5-10%.
Ciocnirea neutronilor rapizi cu atomii rețelei creistaline generează un mare număr de
perechi vacanțe-atomi interstițiali. O parte din acestea se recombină, iar restul migrează în

9
material până ce se fixează pe anumite „capcane”, cele mai eficiente fiind dislocațiile.
Echilibrul dynamic ce se stabilește între numărul de defecte punctuale create și respective
annihilate menține concentrația de vacanțe și atomi interstițiali mult deasupra nivelului
corespunzător echilibrului termic characteristic sistemului neiradiat.
Aglomerările de atomi interstițiali introduce planuri suplimentare în rețea, ceea ce
determină creșterea dimensiunilor materialului. Aglomerarea vacanțelor pe buclele de dislocații
induce contracția rețelei în zona adiacentă buclelor, compensând umflarea datorită
aglomerărilor de atomi interstițiali. Această contracție nu apare când vacanțele se acumulează în
goluri și, ca atare, dilatarea introdusă de aglomerările de atomi interstițiali nu mai este
compensată.
Stabilitatea relativă a golurilor și a buclelor de vacanțe poate fi evaluată comparând
diferența de energie între o aglomerare ce conține m vacanțe și rețeaua perfectă. Pentru un gol,
această energie este:

unde este tensiunea superficială a solidului și R este raza golului.

Evaluarea energiilor asociate golurilor și buclelor de dislocații – în vederea aprecierii
stabilității celor două tipuri de aglomerări de vacanțe – este complicată de necunoașterea
deplină a valorii tensiunii liniilor de dislocații. Se pare că golurile sunt mai stabile pentru
aglomerări mici de vacanțe (m mic), iar când m crește este favorizată energetic aranjarea
vacanțelor pe buclele de dislocații.

 Oțeluri feritice
 Proprietăți
Construcția vaselor de presiune pentru reactorii de tip LWR necesită utilizarea unor
materiale ductile și cu rezistență mare la rupere. Vasele de presiune ale tuturor reactorilor
comerciali LWR intalați până în prezent sunt realizate din oțel carbon sau oțeluri feritice slab
aliate, folosind asamblarea prin sudură a unor piese în formă de segmenți de cilindru, cilindri,
inele și calote sferice obținute prin prelucrarea la cald (forjare, vălțuire) a lingourilor de material
de bază.
Potențial, un număr mare de oțeluri ar putea fi folosit pentru construcția vaselor de
presiune nucleare, dar în practică numărul celor utilizate este relativ mic. Alegerea materialului
este determinată de o serie de factori, ca proprietățile fizice și mecanice, sudabilitatea și

10
forjabilitatea, reproductibilitatea tehnologiei de elaborare a oțelului și costul global al fabricării
vasului de presiune.
În construcția primelor vase de presiune pentru reactorii PWR, prin analogie cu vasele
de presiune pentru industria petrochimică s-au folosit oțelurile slab aliate. Astfel, pentru
început, la construcția vaselor de presiune ale reactorilor centralelor nuclearo-electrice Saxton și
Indian Point-1 din S.U.A. s-au utilizat oțeluri cu structură perlitică cu mangan (C: 0,3%, Mn:
0,8-1,2%). Ca urmare a creșterii dimensiunilor geometrice ale vaselor de presiune și,
proporțional deci, a grosimii pereților, aceste oțeluri s-au dovedit a fi inadecvate datorită
rezistenței mecanice și a tenacității lor reduse și au fost înlocuite cu oțeluri de tip Mn-Mo.
Aceste oțeluri sunt utilizate în stare normalizată și revenită sau în stare călită și revenită având
caracteristică o microstructură bainitică sau bainitică/martensitică.
Creșterea în continuare a grosimii pereților a necesitat obținerea unor tenacități sporite.
Aceasta s-a realizat prin adăugarea de Ni în proporție de 0,40-1,00% și respectiv Cr. Această
evoluție continuă, impusă de necesitatea îmbunătățirii proprietăților fizice, mecanice și
tehnologice a condus, în costrucția vaselor de presiune moderne actuale, la oțeluri cu
compozițiile chimice prezentate în tabelul de mai jos. Denumirile oțelurilor, cu excepția celui
sovietic, sunt conforme terminologiei folosite în S.U.A.
Cerințele privind compoziția, procedeele de fabricație și proprietățile mecanice impuse
materialelor destinate componentelor vaselor de presiune cu diferite utilizări sunt speciicate în
standarde. Spre exempl, în S.U.A. acestea sunt cuprinse în standardele ASTM (American
Society for Testing Materials) și codurile ASME (American Society for Mechanical Engineers).
Codurile ASME și standardele ASTM stabilesc cadrul general de condiții pentru calcului,
proiectarea, realizarea și testarea vaselor de presiune nucleare legate de integritatea și
fiabilitatea corespunzătoare în condițiile iradierii cu neutroni pe întreaga lor durată de viață (de
maximum 40 de ani) sunt mult mai severe decât cele stabilite de codurile și standardele mai sus
menționate. Aceste cerințe sunt supuse periodic unor verificări și revizii, cu scopul asigurării
unei securități și fiabilități în funcționarea vaselor de presiune; de asemenea, ele stabilesc cadrul
general de norme și condiții pentru producerea oțelurilor corespunzătoare, respectiv fabricarea
vaselor de presiune. Produsele realizate, în conformitate cu acestea, sunt certificate ca posedând
„calitate nucleară”. Un număr destul de mare de țări, interesate în dezvoltarea tehnologiilor
pentru materiale și echipamente nucleare, au adoptat sistemul menționat de coduri și standarde.
Oțelurile feritice sunt folosite la reactorii comerciali actuali de tip CANDU-PHW pentru
fabricarea racordurilor terminale ale tuburilor de forță. Figura de mai jos prezintă schematic
structura unui canal de combustibil, iar figura a doua de mai jos detaliile joncțiunii tub de forță-

11
racord terminal, ambele caracteristice conceptului CANDU-PHWR. Materialul utilizat pentru
realizarea racordurilor terminale, conform standardelor S.U.A., este oțelul AISI 403 a cărui
compoziție este redată în tabelul de mai jos. În același table se prezintă comparative oțelurile
echivalente conform normei AECL-Canada și respective a celei practicate în România.
Proprietățile mecanice specificate de codul ASME și, comparative cele date de AECL.

12
Tabel
Compoziția chimică a oțelurilor utilizate în construcția vaselor de presiune moderne
Denumire Țara Compoziția chimică medie (% în greutate)
material C Mn Ni Mo Si Cr P S Cu Al As Sn Sb Co
A 533 B-I S.U.A. 0,218 1,367 0,547 0,547 0,236 0,074 0,009 0,014 0,117
A 533 B-II Japonia 0,201 1,371 0,616 0,520 0,243 0,136 0,007 0,006 0,049 0,025 0,007 0,008 0,002

20 MnMoNi R.F. 0,17 – 1,20 – 0,5 – 0,45 – 0,15 – max. max. max. max. 0,010 max.
55 (tip A A Germania 0,23 1,50 0,8 0,60 0,30 0,20 0,010 0,015 0,10 – 0,030
533B) 0,040
A 508-II S.U.A. 0,218 0,682 0,600 0,596 0,284 0,374 0,006 0,0011 0,040
A 508-II Japonia 0,206 0,803 0,844 0,585 0,231 0,374 0,006 0,006 0,048 0,029 max. max. max. max.
0,008 0,009 0,002 0,010
A 508-III Japonia 0,200 1,398 0,753 0,505 0,243 0,097 0,007 0,007 0,054 0,028 max. max. max. max.
forjabil 0,007 0,008 0,002 0,009
A 508-III Franța 0,16 1,338 0,722 0,503 0,235 0,195 0,010 0,010 0,065 0,016 0,011 0,017
forjabil
22 NiMoCr R.F. 0,17 – 0,50 – 0,60 – 0,50 – max. 0,30 – max. max. max. max.
37 (tip A 508- Germania 0,25 1,00 1,00 0,80 0,35 0,50 0,025 1,025 0,20 0,05
II) forjabil

22 K U.R.S.S. 0,19 – 0,75 – max. 0,20 – max. max. max. max.

(tip A 212B) 0,26 1,00 0,30 0,40 0,40 0,025 0,025 0,030

13
Tabel
Starea metalurgică și proprietățile mecanice ale oțelurilor pentru vase de presiune

Denumire Tipul Tratament termic Limita de curgere Limita de rupere Alung. relativă minimă (%)
materiale convențională (lung. secț. testare:50 mm)
Placă
A 533 B 345 18
Clasa I 22 K Mn-Mo-Ni C/R 220 620 – 793 max. 20
Forjat
A 508 345 550 – 725 18
Mn-Mo-Ni C/R
Clasa II
A 508 345 18
Mn-Mo-Ni C/R 550 – 725
Clasa III 22 K 220 max. 20
C – călit R – revenit

Tabel
Compoziția standard pentru oțelul AISI 403 și specificațiile de elaborare ale oțelului practicate în Canada și România
Material Țara Tratament Compoziția chimică medie (% în greutate)
termic C Mn Ni Si Cr P S Cu Co Mo V B
AISI S.U.A. C/R 0,1 – 0,4 – 0,1 0,1 – 11,7 – max. max. max. max.
403 0,4 0,7 – 0,4 12,5 0,03 0,09 0,2 0,025
0,4
AISI Canada C/R 0,06 – 0,25 – max. max. 11,5 – max. max.
403 0,13 0,80 0,50 0,50 13,0 0,03 0,03
AISI Fabricat C/R 0,12 – 0,58 – 0,13 0,26 – 11,80 0,01 – 0,008 0,17 – max. 0,02 0,05 max.
403 m in 0,13 0,60 0,29 – 0,013 0,18 0,025 0,022
România 11,85
Pt U1&2

14
Tabel
Proprietățile mecanice ale oțelului AISI 403, conform codului ASME și, comparative,
cele date de AECL-Canada

Țara Limita de curgere Rezistența la rupere Alungirea relativă

convențională (%)
AISI S.U.A. 621 756 16
403
AISI Canada 586 724 12
403

 Comportarea la iradiere

Menținerea integrității vasului de presiiune este esențială și, ca atare, materialul de bază
al vasului și îmbinările asociate (sudură, mandrinare) trebuie să asigure rezistență mecanică și
tenacitate adecvate pe toată durata de viață, atât în condiții de funcționare normală cât și în
condiții de accident.
Fenomenele care pot afecta integritatea vasului sunt:
a) oboseala;
b) fragilizarea radiativă;
c) fragilizarea prin expunere îndelungată la temperaturi înalte;
d) tenacitate la nivelul palierului superior al curbei de tranziție ducil-fragil.
Procesele a), b) și d) sunt determinate de comportarea materialului în condițiile de exploatare
(presiune, temperatură, număr de cicluri de funcționare, starea chimică a apei și, în mod special,
nuvelul pH i conținutul de oxigen, crearea defectelor prin iradiere și migrarea acestora) ale
reactorului căruia îi este destinat.
Fragilizarea radiativă apare ca fenomen de importanță majoră mai ales pentru mantaua
cilindrică a vasului de presiune învecinată cu zona activă a reactorului. Materialul din această
zonă funcționează la o temperatură de circa 570 K și, pe întreaga durată de viață, este expus
fluenței de circa ( ). Valorile de mai sus sunt caracteristice zonei
aflate la ¼ din grosimea peretelui exterior al vasului. Iradierea cu neutroni poate influența
proprietățile mecanice ale oțelului slab aliat prin creșterea limitei convenționale de curgere ( )
și a rezistenței de rupere. În plus, iradierea poate conduce la creșterea temperaturii de tranziție
ductile-fragil.
Aceste fenomene au constituit subiectul unor investigații profunde. Compoziția chimică
a oțelurilor constituie un factor determinant legat de comportarea la iradiere, iar aceasta la rândul

15
ei depinde de parametrii de iradiere, ca spectrul energetic al neutronilor, debitul dozei și
temperatura de iradiere.
Efectele alierii cu unele elemente chimice, ca: Ni, Cu, V, P, B și N, au fost studiate de
Steele. Conținutul de azot influențează fragilizarea radiativă la temperaturi mici, în timp ce Cu și
P au un rol important legat de fragilizarea radiativă la 570 K. Normele actuale pentru oțelurile
destinate construcției vaselor de presiune de tip PWR limitează conținutu de Cu la 0,010% în
greutate, și de P la 0,015% în greutate. Aceste limite sunt revizuite permanent pe baza
rezultatelor obținute în cadrul programelor de monitorare a efectelor iradierii.
Mecanismul fragilizării oțelurilor nu este înțeles întru totul și efectele observate se pot
datora cumulării efectelor fragilizării radiative și fragilizării termice.
În practica curentă, efectele fragilizării radiative pot fi îndepărtate prin recoacerea
vasului de presiune al reactorului la o temperatură de 670 K.

 Aliaje de magneziu

Magneziul slab aliat a fost folosit pentru confecționarea tecilor pentru elementele combustibile
din uraniu metalic ale reactorilor de putere moderați cu grafit și răciți cu CO2 din filiera
„Magnox” (Anglia) și „EDF” (Franța).
Datorită secțiunii de absorbție foarte mici, de câteva orimai mică decât cea a aluminiului
sau zirconiului, magneziul a fost folosit ca material de teacă la reactorii de putere cu uraniu
natural moderați cu grafit, reactori la care economia de neutroni este deosebit de importantă.
Magneziul are o structură hexagonală compactă cu parametrii de rețea și

. Densitatea materialului este foarte mică, . Punctul de topire este

foarte apropiat de al aluminiului, rezistența mecanică a magneziului la circa 670 K –
temperatura de regim a tecii din reactorii de putere cu uraniu natural moderați cu grafit - este
mult mai bună decât cea a aluminiului. La această temperatură, relativ apropiată de temperatura
de topire, magneziul prezintă o puternică tendință de creștere a cristalelo, tendință care este
parțial compensată prin iradiere.
Magneziul are conductibilitatea termică mai mică decât auminiul. Coeficientul de
dilatare între (290 - 370) K este de .
Magneziul are o bună compatibilitate cu uraniul metalic. Față de CO2 manifestă o
rezistență chimică bună până la 670 K datoită protecției asigurate de pelicula de MgO+MgCO 3
formată la suprafață, și care conduce la o cinetică logaritmică de oxidare a Mg. Peste această

16
temperatură, cinetica de oxidare devine liniară și viteza de oxidare este mare. Adaosuri mici de
beriliu ( 0,01%) pot ridica această temperatură până la aproape 870 K.
Coroziunea aliajelor de magneziu în abur uscat este un proces complex. La temperaturi
mai mici de 390 K, viteza de coroziune crește cu temperatura, iar produsul de coroziune este
hidroxidul de magneziu. Acesta continuă să fie produsul predominant de coroziune până la 497
K, însă viteza procesului, după ce atinge un maxim, scade. Peste 512 K, prin coroziune se
generează oxid de magneziu, iar viteza procesului crește, din nou, cu temperatura.
La temperaturi mai mari de 440 K printre produșii de coroziune se evidențiază hidrura de
magneziu, concentrația acesteia crescând cu temperatura. La temperaturi ridicate se evidențiază
doar prezența oxidului de magneziu.

3. MATERIALE MODERATOARE

Procesul de reducere a energiei neutronilor generate prin fisiune, de la o valoare medie de

2 MeV la valorile de (0,025-1) eV, corespunzatoare echilibrului termodinamic cu mediul din
reactor, și care favorizează fisiunea în reactorii termici, este cunoscut sub denumirea de
moderare a neutronilor, iar materialele dispuse în zona activă care produce acest efect sunt
denumite materiale moderatoare.
Procesul de moderare are loc prin ciocniri elastice repetate ale neutronilor cu nucleele
atomilor materialelor moderatoare. La fiecare ciocnire, neutronul va transfera nucleului
moderator o parte din energia sa. Această parte este cu atât mai mare , cu cât masa nucleului
ciocnit este mai mică, adică în cazul hidrogenului.
În consecință un bun moderator trebuie să aibă o masă atomică A mică, o secțiune eficace
microscopic de împrăștiere Ϭ mare și o secțiune eficace microscopic de absorbție Ϭa mică
pentru neutronii rezultați din fisiune. Din punct de vedere practic, este mai avantajoasă
caracterizarea moderatorilor prin secțiunile eficace macroscopic de împrăștiere și de absorbție ,
definite înainte . După cum s-a aratat, aceste secțiuni reprezintă produsul dintre secțiunile
microscipice corespunzatoare și numărul N al atomilor din unitatea de volum :
∑ = ϬN;

Caracterizarea capacității de moderare a diverselor materiale a impus introducerea unor

mărimi specifice:

17
 a. Descendentul logaritmic mediu care descrie o medie de energie a
neutronului în urma ciocnirii lui cu moderatorului, se definește prin relația:
ε= ln(E1/E2). În care E1 si E2 sunt energiile neutronului înainte și după ciocnire.
Se poate arăta că pierderea la o ciocnire este independentă de energia inițială a
neutronului.
(1+R) + (1-R)cos ᶿ ; R = [(A-1)/(A+1)

b. Puterea de moderare , PM, descrie nu numai calitățile de disipare a

energiei neutronilor rapizi, ale unui material, dar ține seama și de secțiunea eficace de
împrăștiere a nucleelor acestuia. Puterea de moderare se definește prin relația:
PM = Ɛ∑
c. Raportul de moderare, RM , completează informația dată de puterea de
moderare , ținând cont și de secțiunea eficace de absorbție a moderatorului.
d. Densitatea de moderare , DM , reprezintă numărul de neutronice au o
anumită valoare E, a energiei, pe unitatea de volum, în timp de o secunda.
Dacă nu ar exista absorbție de neutron și , respectiv, pierderi, atunci DM ar fie gal cu
numărul neutronilor produși la fisiune și , deci , independent de energia acestora. În realitate,
procesul de moderare implică două etape distincte –o etapă de încetinire a neutronilor, când
distribuția neutronilor este invers proporțională cu energia lor, și o etapă de termalizare, în care
distribuția neutronilor după energie este de tip Maxwell –Boltzman. Dacă în prima etapă
procesul de moderare poate fi descris folosind interacțiunea clasică neutron—nucleu , în cea dea
doua se pleacă de la un model bazat pe mecanică cuantică.
În alegerea unui moderator, pe lângă criteriile nucleare esențiale, menționate mai sus, se
urmărește și asigurarea altor caracteristici ale materialului, cum sunt : o bună stabilitate termică
și la iradiere ,compatibilitate chimică cu materiale structurale, o compatibilitate termică ridicată,
tehnologii de producție accesibile, la un preț de cost cât mai redus.
Tabel. Caracteristicile unor moderatori
Moderatorul Ɛ PM RM NMc
Apa 0.95 1.28 58 19
Apa grea 0.51 0.18 21000 36
Grafitul 0.1589 0.065 200 111
Beriliul 0.2078 0.16 130 86

18
 La reactorii termici, materialele moderatoare care au proprietăți eficace de împrăștiere ce
poate servi și ca reflector de neutroni. Atât apa ușoară cât și apa grea îndeplinesc această
condiție.

 Grafitul nuclear
Grafitul a fost utilizat ca moderator în primul reactor nuclear construit de E.Fermi în
1942. O filieră de reactor moderați raciți cu apa obișnuită, a fost dezvoltată de U.R.S.S., prima
central nuclear din lume Obniusk.
Grafitul are o putere de moderare redusă și ca atare , numărul mediu de ciocniri ale
neutronilor rapizi până la termalizare este ridicat. Din acest motiv reactorii care au ca moderator
grafitul sunt voluminoși, necesită o mare cantitate de moderator și , pentru a atinge nivelul critic
nu poate folosi drept combustibil uraniul natural sub forma UO2.

 Proprietăți
În tabelul de mai jos se prezintă câteva din proprietățile fizice ale grafitului nuclear. La
presiunea atmosferică grafitul sublimează la 3923 K, prezența unei faze lichide fiind posibilă
numai la presiuni mai mari de 10 MPa.

Tabel. Proprietățile fizice ale grafitului nuclear

Densitatea teoretica

Temperatura de 39253 25 K
sublimare

Rezistivitate electrica

Coeficient de dilatare 1,5 K

liniara

Conductivitate termica 116,5 W/(m )

Structura cristalina hexagonala m =6,697 m

Datorită structurii sale puternic anziotrope, proprietățile mecanice ale grafitului sunt mult
influențate de procedeele de fabricare. În tabelul de mai jos se prezintă unele caracteristici ale
grafitului utilizat.

19
 Tipul reactorului nuclear Magnos AGR HTGR

Densitate [ kg/ ] 1,7 1,82 1,78

Rezistivitatea [ ] 6,0 9,0 6,7

Coeficientul de dilatare [ /K]
Longitudinal 0,90 4,6 0,50

Transversal 2,90 4,6 2,40

Conductivitatea termica [w/(m ]

Longitudinal 209 134 189

Transversal 126 134 --

Modulul de elasticitate[ MPA]

Longitudinal 1,35 1,0 1,5

Transversal 0,74 1,0 0,7

Rezistenta la tractiune[MPA]

Longitudinala 17,0 17,5 14,2

Transversal 7,5 17,5 --

Rezistenta la compresiune [MPA]

Longitudinala 32 70 28,6

Transversal a -- 70 27,7

Rezistenta la incovoiare[MPA]

Longitudinala 16,5 23 17,8

Transversala 11,5 23 10,9

O proprietate specifică a grafitului este creșterea rezistenței mecanice odată cu creșterea

temperaturii până la valori de 2800 grade K .
Carbonul utilizat ca moderator trebuie să fie foarte pur, nu trebuie să conțină elemente cu
mare putere de absorbție pentru neutron, ca borul sau substanțe volatile (ca de exemplu hidrogen

20
sau hidrocarburi), care pot provoca aprinderea sau explozia materialului la temperaturi foarte
înalte.
Conținutul de impurități al grafitului utilizat în reactoarele nucleare se limitează la
%. Acestea pot fi numai elemente cu secțiune mică de absorbție a neutronilor, ca Si,Ca etc.
astfel încât creșterea secțiunii de absorbție a grafitului să nu depășească limita admisă.
Controlul de caliatate al grafitului nuclear impune ca porozitatea totală să fie de circa
25%.

 Apa naturala
Propritățile hidrodinamice și termodinamice ale apei naturale a impus utilizarea ei în
energetic nuclear ca moderator, agent de racire și material de protecție. Apa este o mare putere
de moderare și ca atare, zona activă la reactoarele ce folosesc apa naturala (LWR) este mai mică.
Apa constituie, în același timp un agent de răcire ieftin și cu proprietăți termice pentru reactorii
cu apă sub presiune(PWR).
Utilizarea apei ca material nuclear este limitată de temperatura critică relativ scăzută 647 K și de
secțiunea de absorbție pentru neutroni termici. Prima limitare face imposibilă utilizarea apei în
reactorii cu temperatură ridicată iar a doua impune folosirea uraniului îmbogățit de 235
U pentru
atingerea regimului critic în reactorii LWR.

 Activarea apei
Apa este un amestec complex de izotopi ai hidrogenului și ai oxigenului.
Sub acțiunea neutronilor rapizi, a protonilor , radiației – conduce la formarea unor
radioizotopi. Principalii produși de activare se datoresc izotopilor oxigenului.

Tabel. Reacții nucleare la iradierea apei naturale și grele

Izotopul Abund Reactia T1/2 Radioactivitatea [MeV]
.naturala nucleara
[S] Radiatii β Radiatii ϒ Neutroni

16 O 99,76 N 7,43 3,32 ;4,39;10,4 6,13;7,10 --

16 O 99,76 N 600,0 1,2( ) -- --

17 O 0,0374 N 4,14 3,7 -- 0,92

21
 17 O 0,0374 C 18 0,155 -- --

18 O 0,204 F 6810,0 0,65 -- --

18 O 0,204 O 29,43 4,5 0,20;1,36 --

1H 99,985 H -- -- -- --

2H 0,015 H 39 0,018 -- --

2H 0,015 H -- -- -- --

 Activarea impurităților
Impuritățile aflate inițial în apă, sau intrate ulterior prin procese de coroziune ( fier,
aluminiu, sodiu) se activează puternic sub influența neutronilor. Activarea aluminiului aflat în
apă chiar în cantități foarte mici, contribuie puternic la activarea moderatorului. În cazul fierului
situația este mai dificilă , deoarece prin iradiere apare izotopul radioactiv Fe59 și Co60, ceea ce
face ca activiatea apei să scadă sensibil abia după câteva săptămâni de la iradierea ei. La
reactorii cu apă sub presiune, unde se utilizează oțeluri speciale , impuriățile importante din
punct de vedere al activării sunt tantalul , cobaltul , sodiul și manganul .
 Radioliza apei
Ca urmare a iradierii apei cu neutroni rapizi și radiații gama , se constată apariția unor
molecule de hidrogen și de apă oxigenată. Fenomenul, denumit radioliza apei a constituit
subiectul unor cercetări laborioase în vederea elucidării mecanismului de reacție.
 Etapa fizică:
H2O2 H2O*
H2O2 H2O+ + e-
Electronii s2ecundari, Compton sau fotoelectrici sunt încetiniți și terminalizați, după care
sunt captați prompt
H2O + e- H + OH-
Deoarece H2O* și H2O+ nu sunt stabile, în etapa următoare a radiolizei au loc următoarele
reacții:
H2O* H + OH
H2O* + H2O H3O+ + O

22
 Molecula ionizată H3O+ paote fi neutralizată de un electron
H3O+ + e- H3O+

 Etapa chimică:
În etapa chimică au loc recombinări între moleculele, radicali și electroni liberi:
OH + H2 = H2O + H
H + H2O2 = H2O + OH
e- + H2O2 = OH + OH
O reacție care permite interpretarea efectului de creștere a concentrației de H2O2 este :
OH + H2O2 = H2O + HO2
HO2 dispărând ca urmare a reacției:
HO2 + H = H2O2
Prin intermediul lui HO2 se produce și oxigen molecular:
HO2 + HO2 = H2O2 + O2
În prezența oxigenului dizolvat are loc reacția:
H + O = HO2
 Apa grea
Raportul de moderare mare permite ca reactorii nucleari ce folosesc acest moderator să
utilizeze drept combustibil uraniul natural. Acest avantaj considerabil este, în general evaluat în
comparativ cu inconvenientul relativ al costului ridicat.
 Proprietati si efecte ale iradierii
În tabelul următor se prezintă unele proprietăți ale D2O
Tabel. Proprietăți fizice ale D2O
PROPRIETATEA UM D2O

Masa moleculara u.a.m 20,03

Densitate Kg/ 1,107

Punct de fierbere [K] 377,5

Punct de inghet [K] 276,95

Temperature critica [K] 644,6

Temperature corespunzatoare [K] 281,35

densitatii maxime

23
 Caldura de vaporizare [KJ/Kg] 2078,4

Conductibilitate termica [W/(m 1,96

Vascozitate [kg/(m s)] 1,2544

Indice de refractive -- 1,3283

 Obținerea apei grele

Deuteriul este răspândit într-un număr mare de compuși ai hidrogenului, dar raportul
natural deuteriu–hidrogen este foarte mic, în jurul valorii 1/7000. În apa de suprafață deuteriul
se găsește sub forma HDO, în concentrație de 0,0132—0,0156% D(D+H).

Pentru extracția și îmbogățirea deuteriului a fost propus un numar mare de procedee.

Puține din acestea s-au dovedit însă viabile din punct de vedere tehnic și economic. În prezent,
procedeele reținute în practică sunt :

1. Schimbul chimic între

a. hidrogen sulfurat și apă

b. hidrogen și apă

c. hidrogen și amoniac ,

2. Distilarea apei,

3. Distilarea hidrogenului,

4. Electroliza apei,

5. Separarea prin laseri.

 Deuteriul- Proprietati

Prin analogie cu notația formulei apei obișnuite, H2O, s-a adoptat drept notație a apei
grele: D2O. Apa grea este, de fapt, combinația deuteriului cu oxigenul.
În natură există cantități uriașe de apă grea în amestec cu apa obișnuită, ca urmare a
faptului că în toate substanțele naturale ce conțin hidrogen se găsesc, concomitent, cei trei
izotopi ai hidrogenului:
 1H
1
- hidrogen usor;
 1
2H - deuteriu (D);
 3H
1
- tritiu (T).

24
 Raportul izotopic D/H are, în medie, valoarea de l,5·10-4. Apa grea, în stare pură, se poate
obține prin separarea ei din apa obișnuită sau prin separarea deuteriului din hidrogenul obținut
prin descompunerea apei sau a altor substanțe. În ambele cazuri, este vorba de separarea
izotopilor de hidrogen, operația bazându-se pe diferența dintre proprietățile fizice și chimice ale
moleculelor izotopice (care conțin izotopi diferiți ai aceluiași element).
Proprietățile chimice, fizice și nucleare pe care le posedă apa grea fac posibilă separarea
deuteriului de hidrogen, cu ajutorul tehnologiei de separare.
Proprietăți chimice. În general, se poate spune că, din punct de vedere calitativ, apa grea
are aceleași proprietăți chimice ca și apa obișnuită; cantitativ, însă, se observă unele deosebiri în
ceea ce privește vitezele de reacție. Apa grea produce unele efecte biologice diferite de cele ale
apei obișnuite. Astfel, ea produce modificări în echilibrul celular: împiedică germinația
semințelor, omoară peștii și alte viețuitoare subacvatice.
Proprietati nucleare. Dintre proprietățile nucleare pe care le posedă apa grea, secțiunea
efectiv redusă de absorbție a neutronilor termici este cea mai importantă.
Principalele proprietăți nucleare sunt prezentate în tabelul de mai jos:

Proprietatea Valoarea
Greutatea moleculara, [g/mol] 20
Densitatea atomica, [10-24 0.033
3
atomi/cm ]
Sectiunea eficace de difuzie, 10.5
[barni] 0.011
- pentru neutroni epitermici 0.35
- pentru neutroni termici 5000
Puterea de incetinire, [cm-1]
Raportul de moderare

Ca urmare a faptului că diferența relativă dintre masele celor doi izotopi, ∆m = 2(M2 -
M1)I(M1+ M2) este mare în raport cu cea din cazul izotopilor elementelor mai grele, efectul
izotopic este mai puternic, ceea ce face ca proprietățile deuteriului și ale compușilor lui să difere
suficient de mult de cele ale hidrogenului și compușilor acestuia, astfel încât operația de
separare este mai simplă decât în cazul altor elemente.
În principiu, se pot utiliza toate procedeele de separare izotopica cunoscute, dar la scara
industrială se aplică numai cele bazate pe:
- distilarea fracționată a apei și hidrogenului;
- schimbul izotopic între:
- H20 – H2S;

25
 - H20 – H2;
- NH3 -H2.
- electroliza apei.
Dacă separarea deuteriului de hidrogen este avantajata de diferența relativ mare între
masele lor, ea este îngreunată din cauza conținutului scăzut de deuteriu: 150 ppm molar. Pentru
a obține un produs final conținând 99,8 - 99,9 % D20 , concentrația izotopică a deuteriului
trebuie să crească de aprox. 7500 ori. Acest grad mare de concentrare se realizează în mai multe
etape. În general, nu este avantajos, din punct de vedere economic, ca operația de concentrare să
se realizeze prin același procedeu pe întregul domeniu de concentrații izotopice. Practic, s-a
demonstrat că o soluție mai avantajoasă este combinarea mai multor procedee de separare,
fiecare fiind aplicate între anumite limite de concentrare, dar acoperind împreuna întregul
domeniu. Există multe asemenea combinații, însă, în general, în prima etapă (preconcentrarea),
se utilizează procedeele bazate pe schimbul izotopic, iar pentru concentrare intermediară și
finală se utilizeaza procedeele de distilare de electroliză.

4. COMBUSTIBILI NUCLEARI

 Clasificarea uraniului după gradul de îmbogățire

- Uraniul natural
Uraniul natural conține izotopul 235U într-un procent masic de cel mult 0,7%.
- Uraniu ușor îmbogățit
Uraniul ușor îmbogățit (în limba engleză: Slightly Enriched Uranium - SEU) are o
concentrație de izotop 235
U cuprinsă între 0,9% și 2%. Acest (nou) grad de îmbogățire este
destinat să înlocuiască uraniul natural în unele tipuri de reactoare cu apă grea cum ar fi, de
exemplu, cele de tip CANDU. O îmbogățire ușoară permite optimizarea costurilor deoarece
încărcătura din zona activă cere, cantitativ, mai puțin uraniu. Fapt ce conduce, pe de-o parte, la
reducerea cantității consumate de combustibil și, pe de altă parte, la scăderea costului ulterior
al gestiunii deșeurilor radioactive. Uraniul reprocesat se obține prin tratarea combustibilului
UOX iradiat. Gradul său de îmbogățire este de 1% și compoziția sa izotopiă este mai complexă,
semnalând aici prezența notabilă a izotopului 235U.
-Uraniul recuperat-RU ( Recovered Uraniu ) este un alt tip de uraniu ușor îmbogățit. EI
este produs în ciclul reactorului cu apă ușoară: combustibilul nuclear folosit în această filieră

26
conține în final o proporție de izotop 235
U superioară conținutului natural și poate fi utilizat în
reactoare care consumă uraniu natural sau ușor îmbogățit
- Uraniul slab îmbogățit-LEU
Din punct de vedere al reglementărilor internaționale, uraniul al cărui grad de îmbogățire
în izotopul 235
U este inferior procentului de 20%, se numește slab îmbogățit (în limba engleză:
Low Enriched Uranium – LEU).
Este cazul particular al uraniului destinat combustibilului centralelor nuclearo-
electrice.
Uraniul slab îmbogățit este utilizat, în mod tipic, la un grad de îmbogățire de
3% până la 5% , în reactoarele având drept moderator apa ușoară, actualmente cel mai
răspândit tip de reactor de pe mapamond.
-Uraniul reîmbogățit este uraniu reprocesat care a fost supus unei noi etape de
îmbogățire, crescându-i-se conținutul de 235
U cu câteva procente.
Reactoarele de cercetare folosesc grade de îmbogățire cuprinse între 12% și
19,75%, această ultimă concentrțtie aflată la limita reglernentărilor fiind utilizată ca
produs de substituție pentru funcționarea reactoarelor construite inițial pentru uraniu
înalt-îmbogățit.
- Uraniul înalt-îbogățit-HEU
Peste gradul de îmbogățire de 20% în izotop 235U, uraniul este considerat ca
înalt-îmbogățit (în limba engleză: Highly Enriched Uranium - HEU) prin convenții
internaționale.
Această calitate de uraniu este utilizată în unele tipuri de reactoare cu neutroni
rapizi și pentru propulsia navală nucleară, având gradul de îmbogățire între 50% și 90%.
Reactorul Fermi-l, de exemplu, funcționează cu uraniu îrnbogățit 26,5%.
În anul 2000, stocul mondial de uraniu înalt-îmbogățit era de ordinul a 2000 tone.
- Uraniul de calitatea militară
Gradul de îmbogățire necesar utilizării uraniului în aplicații militare depășește 85%.
Pentru valori de ordinul 90% uraniul înalt-îmbogățit se numește de calitate militară,
fiind utilizat la fabricarea armelor nucleare.
Masa critică necesară pentru uraniu îmbogățit 85% este de ordinul a 50 kg. Teoretic, o
bombă atomică se po ate fabrica și cu uraniu mai putin îmbogățit, de exemplu 20%, dar cu
cât gradul de îmbogățire este mai mic, cu atât mai mare va fi masa de uraniu necesar a fi
utilizat. În plus, la grade mici de îmbogățire prezența izotopului 238U inhibă reacția în lanț,
acest dezavantaj adăugându-se existenței deja diluției în izotopul 235
U.

27
 Diminuarea masei critice se mai poate face utilizând reflectoare de neutroni,
tehnologie accesibilă doar țărilor cu suficientă experiență în domeniul armelor atomice.
- Uraniul sărăcit
“Reziduul" rezultat în procesul de îrnbogățire se numește uraniu sărăcit (în limba
engleză: Depleted Uranium - DU) deoarece concentrația sa de izotop 235
U este doar de
ordinul 0,2% - 0,3%.
Nernaiprezentând interes energetic, uraniul sărăcit este folosit sub formă metalică la
chila iahturilor, pe post de contragreutăți (lest) și ca ecran împotriva radiațiilor deoarece
este de 1,7 ori mai dens decât plumbul.
Cea mai mare parte a producției de uraniu sărăcit este stocată
deoarece conține 238
U (99,3%), izotop fertil susceptibil de a fi folosit în reactoarele
reproducătoare.

 Tipuri de combustibili nucleari

Analog combustibilului chimic care este ars pentru a obține energie, combustibilul
nuclear este orice material care poate fi consumat pentru a obține energie electrică, cel mai
comun tip de combustibil nuclear fiind reprezentat de elementele fisile grele care pot fi supuse
reacției de fisiune în lanț într-un reactor nuclear.
Denumirea de combustibil nuclear se poate referi atât la materialul combustibil cât și la
obiectele fizice compuse din material combustibil (de exemplu fasciculele combustibile formate
din bare / elemente combustibile).

Combustibili sub formă de oxizi

Conductivitatea termică a bioxidului de uraniu este mică și este afectat de porozitate
și gradul de ardere. Arderea presupune: formarea produșilor de fisiune care încep să se dizolve
în rețeaua cristalină (cum ar fi lantanidele), precipitarea produșilor de fisiune cum ar fi paladiul,
formarea bulelor de gaz de fisiune ca în cazul xenonului sau kriptonului, pericolul iradierii
rețelei cristaline. Conductivitatea termică scăzută poate cauza supraîncălzirea părții centrale a
pastilei de combustibil. Porozitatea conduce la descreșterea conductivității termice a
combustibilului și la umflarea acestuia pe durata utilizării.
 UOX (Uranium Dioxide)
Bioxidul de uraniu este un solid semiconductor de culoare neagră, Poate fi obținut prin
reacția dintre azotat de uranil cu o bază (amoniac) pentru a forma un solid (uranat de amoniu).

28
Acesta este încălzit (calcinat) pentru a forma U3O8 ce poate fi convertit prin încălzire în
atmosferă mixtă de argon și hidrogen (700°C) în UO2.
La rândul său, UO2 este amestecat cu liant organic și presat sub formă de pastile ce
sunt, apoi, sinterizate în structură solidă. Scopul este de a forma un solid dens cu puțini pori.
Conductivitatea bioxidului de uraniu este foarte mică în comparție cu cea a zirconiului
metalic și scade când temperatura crește.
Trebuie notat că fenomenul de coroziune a bioxidului de uraniu în mediu apos este
controlat prin procese electrochimice similare coroziunii galvanice a suprafețelor metalice.
 MOX (Mixed Oxide)
Combustibilul MOX este un amestec de plutoniu și uraniu natural sau uraniu sărăcit,
având comportare similară (dar nu identică) cu uraniul îmbogățit. Combustibilul MOX este o
alternativă la combustibilul cu uraniu slab îmbogățit (LEU) folosit în reactoarele cu apă ușoară
care predomină actuala generație de CNE.
Utilizarea combustibilului MOX aduce în discuție problema că acesta este, prin el
însuși, o sursă de surplus de plutoniu obținut prin transmutație. Reprocesarea curentă a
combustibilului din CNE pentru a fabrica combustibil de tip MOX are loc în Anglia, Franța și
într-o măsură mai mică în Rusia, India și Japonia. China are planificat să dezvolte reactori rapizi
reproducători și, respectiv, tehnologii de reprocesare.

Combustibili metalici
Combustibilii metalici au avantajul unei mult mai ridicate conductivități termice decât
cea a combustibililor sub formă de oxizi, dar și dezavantajul că nu pot supraviețui în aceeași
măsură temperaturilor înalte.

 Combustibilul TRIGA
Combustibilul TRIGA este folosit în reactoare TRIGA (în limba engleză: Training,
Research, Isotopes, General Atomics). Acest tip de combustibil constă dintr-o matrice uraniu
- zirconiu - hidrură. El prezintă un grad sporit de siguranță prin aceea că dacă se găsește la
temperatură înaltă, secțiunea transversală a hidrogenului din combustibil este schimbată la
energii înalte, permițând pierderea de mai mulți neutroni, respectiv termalizarea unui număr
mai mic de neutroni. Multe reactoare care folosesc combustibil TRIGA au miezuri cu .pierderi
mari", neutronii pierduți în exces putând fi utilizați pentru cercetare.

29
  Combustibilul cu actinide
Într-un reactor cu neutroni rapizi, actinidele minore produse prin captura de neutroni
în uraniu și plutoniu, pot fi folosite pe post de combustibil. Combustibilul metalic cu
actinide este, în mod tipic, un aliaj de zirconiu, uraniu, plutoniu și actinide minore. El poate fi
făcut sigur din start prin aceea că expansiunea termică a aliajului de metal va duce la creșterea
pierderilor de neutroni.

Combustibili ceramici și lichizi

 Combustibili ceramici
Combustibilii ceramici au avantajul unei înalte conductivități termice și punct de
topire ridicat, dar au tendința să se umfle mai mult decât combustibilul sub formă de oxizi și
sunt mai puțin înțeleși bine.
Azotatul (Nitrura) de uraniu: acesta este combustibilul folosit adesea în reactoarele
proiectate de NASA, un avantaj fiind acela că nitrura de uraniu are o conductivitate termică
mai bună decât UO2. Azotatul de uraniu are un punct de topire foarte înalt. Acest combustibil
are dezavantajul că, întrucât s-a folosit 15N (in loc de mult mai comunul 14N), se poate genera
o cantitate mare de 14C printr-o reacție de tip (n, p). Deoarece azotul cerut pentru un astfel de
combustibil este foarte scump este clar că și combustibilul este reprocesat pentru a
recupera 15N.
Carbura de uraniu: cele mai multe cunoștințe despre carbura de uraniu se referă la
elementul combustibil de tip "creion" destinat reactorilor rapizi reproducători și studiați intens în
perioada anilor 1960-1970. Totuși, recent a renăscut interesul pentru carbura de uraniu, cel mai
notabil fiind combustibilul sub formă de particule (cum ar fi particulele TRISO).
Conductivitatea termică înaltă și punctul înalt de topire transformă carbura de uraniu într-un
combustibil atractiv. În plus, datorită lipsei oxigenului din acest tip de combustibil (în general,
suprapresiunea din combustibili este cauzată de formarea de O2 și alte gaze în prezența
radiațiilor) și posibilității de a-l îngloba în straturi de asemenea ceramice (interfața ceramică-
ceramică prezintă unele avantaje structurale și chimice), carbura de uraniu poate fi un candidat
ideal de combustibil pentru reactoarele din Generația a IV-a, cum ar fi reactoarele rapide răcite
cu gaz (GFR).
 Combustibili lichizi
Săruri anhidre topite: acestea includ combustibilii dizolvați în agentul de răcire. Ei au
fost folosiți în reactoarele cu săruri topite, cel mai adesea sub formă de LiF-BeF2-ThF4-UF4 (72-

30
16-12-0.4 mol%), operând la temperaturi de 705°C sau mai mari, cunoscut fiind faptul că
punctul de fierbere al topiturii este mai mare de 1400 °C.
Soluții apoase ale sării de uranil: reactoarele omogene apoase
Folosesc o soluție de sulfat de uranil (sau altă sare de uraniu) în apă. Acest tip de
reactor omogen nu a fost folosit ca reactor de putere. Unul din dezavantajele sale este că,
în caz de accident, combustibilul se poate dispersa foarte ușor.

 Tipuri comune de combustibili nucleari

Pentru utilizarea sub formă de combustibil nuclear, fluorura (îmbogățită) de uraniu, UF6,
este convertită în pudră de bioxid de uraniu, UO2, care este procesată sub formă de pastile.
Conversia în UO2 se face fie pe cale uscată (cel mai frecvent) fie pe cale umedă.
De exemplu, conversia pe cale uscată presupune parcurgerea următorului algoritm:

• UF6 este vaporizată prin încălzire, într-o etuvă, sub acțiunea vaporilor de apă
supraîncălziți;
-Urmează hidroliza către UO2F2:
UF6+2H2O-UO2F2+4HF
• Compusul UO2F2 este redus cu hidrogen obținându-se pudra de
UO2:
Randamentul "căii uscate" este de 99,5%.

Amintim faptul că bioxidul de uraniu, UO2 se poate obține și din reducerea oxidului
U3O8 în atmosferă de hidrogen:
U3O8 + H2 - 3UO2 +2H2O
Pulberea de UO2 rezultată din reducere este foarte reactivă și se autoaprinde în contact
cu aerul, conform reacției:
3UO2 + O2 – U3O8
Reacția este puternic exotermă și căldura degajată produce o presinterizare a pulberii și
nu se mai poate atinge densitatea pe pastilele fabricate din pulbere activată. Stabilizarea
pulberii de UO2 se face prin contact, la rece, cu un amestec de N2 + are (5-10%), tratament în
urma căruia raportul O/U crește ușor:
2UO2 + 2xO2 – 2UO2+x
unde x = 0,07 - 0,18.

31
 Înainte de trecerea la etapa de sinterizare a pastilelor combustibile, pulberea de UO2 este
supusă unui ultim control în care se urmăresc: conținutul de uraniu, conținutul de impurități,
umiditatea, granulometria, raportul O/U, gradul de sinterabilitate, suprafață specifică etc.
Pastilele, sinterizate înstructuri ceramice solide, sunt introduse, funcție de proiectul
zonei active a reactorului, în tuburi din aliaje de metale rezistente la coroziune.
Tuburile sunt etanșate și se numesc elemente combustibile. Mai multe elemente
cornbustibile sunt grupate în structuri speciale nurnite fascicule combustibile, folosite la
încărcarea rniezului reactorului.
Metalul folosit pentru tuburi depinde de proiectul de reactor; în trecut s-a utilizat oțel
inoxidabil, dar cele rnai rnulte reactoare folosesc acum aliaj din zirconiu.
Pentru cele rnai comune tipuri de reactoare (BWR și PWR) tuburile sunt asamblate în
fascicule la distanțe bine precizate. Aceste fascicule primesc un număr de identificare unic ce
permite urmărirea lor pe traseul: fabricație-utilizare-depozitare finală.

 Combustibilul PWR
Combustibilul utilizat în reactorul cu apă sub presiune (în limba engleză: Pressurized
Water Reactor = PWR) constă din elemente cilindrice montate în fascicule. Se folosesc pastile
ceramice de oxid de uraniu ușor îmbogățit, introduse în tuburi de zircaloy având diametre de
aproximativ 1 cm, acestea din urmă fiind apoi umplute cu heliu pentru a îmbunătăți
transferul de căldură dinspre combustibil către teacă. Într-un fascicul combustibil se montează
câte 179 -:- 264 de elemente combustibile, iar în miezul reactorului se introduc între 121 și 193
de fascieule. În general, fasciculele combustibi le sunt montate sub formă de matrice pătratică 14
x14 sau 17x17de elemente combustibile și au 4 m lungime.

 Combustibilul BWR
În reactorul cu apă în fierbere (în limba engleză: Boiling Water Reactor = BWR),
combustibilul este similar celui de tip PWR eu excepția că fasciculele sunt "ambalate". Mai
exact, fiecare fascicul combustibil este învelit într-o "cămașă" subțire. Acest lucru este destinat
prevenirii unor variații locale de densitate față de starea globală a neutronicii și
termohidraulicii miezului. Într-un fascicul combustibil BWR sunt aproximativ 500 -i- 800 de
elemente cornbustibile. Fiecare element combustibil este umplut cu heliu la o presiune de
aproximativ 3 atmosfere (300 kPa).

32
  Combustibilul CANDU
Fasciculele combustibile de tip CANDU (în limba engleză: Canadian Deuterium
Uranium) au aproximativ 0,5 m lungime și 10 cm în diametru. Sunt formate din pastile
sinterizate de UO2 (uraniu natural) introduse în tuburi de zirconiu, închise etanș și sudate pe
grile de capăt. Fiecare fascicul are în jur de 20 kg, iar în miezul reactorului CANDU se introduc
4.560 de fascicule.
Cele mai tipice fascicule actuale au câte 37 de elemente cornbustibile identice aranjate
într-o structură radială în jurul axei longitudinale (în trecut s-au folosit și alte combinații
geometrice și număr de elemente combustibile). Fasciculul CANFLEX (0,5 m lungime, 10 cm
diametrul, 20 kg rnasa) are 43 de elemente și va înlocui fasciculul standard cu 37 de elemente.

5.COROZIUNEA SUB SARCINA A COMBUSTIBILULUI CANDU

 Factorii care afectează procesul de fisurare corozivă sub sarcină a

tecilor Zircaloy-4 la functionarea in Reactorul tip CANDU

 Factorii metalurgici
Procesul tehnologic de obținere a profilelor din aliaje de zirconiu are importanța asupra
susceptibilității la defectarea prin SCC (Coroziune Fisuranta in Sarcina).
Acest tip de coroziune in reactoarele tip CANDU poate produce atat accidente tip LOCA
daca ne referim la fisurarea tubului de presiune cat si la fisurarea tecilor de elemente
combustibile. De aceea monitorizarea materialelor pretabile acestui tip de coroziune este
continua.
-Compoziția chimică a aliajului. În general, particulele intermetalice localizate la
limita de grăunți joacă un rol important în procesul de inițiere a fisurării corozive sub sarcină
intergranulare la temperatură ridicată . Acest fapt se datorează deformării prin alunecare, care se
manifestă la limitele de grăunți, cauzând concentrarea tensiunilor între particulele existente în
aceste zone și matricea de bază. Ca urmare a tensiunilor locale foarte mari, au loc o serie de
deformări prin alunecare în grăuntele de zirconiu, care conduce la fisurarea transgranulară. S-a
constatat că susceptibilitatea la SCC a aliajelor de zirconiu este puternic influențată de prezența
fierului. Astfel, datorită faptului că dimensiunea și numărul particulelor intermetalice crește pe
masură ce conținutul de fier în aliajul de zirconiu crește, probabilitatea de inițiere a fisurilor
SCC în atmosfera de iod crește semnificativ o dată cu creșterea conținutului de fier.

33
 -Influența tratamentelor termice și mecanice. În cazul probelor neiradiate, o mare
importanță în comportarea la SCC o are nivelul prelucrării la rece, în sensul că defectarea apare
mai repede dacă gradul de prelucrare este mai mare. Experiențele efectuate de către Wood au
aratat că mecanismul de defectare prin SCC apare la deformații foarte mici, de maxim 0,2% .
Însă, dacă se aplică un tratament de revenire, deformația de la care tuburile de zircaloy-4 se
defectează crește până la 5% . Pentru prevenirea defectării prin SCC a tecilor de zircaloy sunt
indicate tratamentele termice care conduc la o structură fină a materialului și la o distribuție
uniformă a particuleleor intermetalice.
-Studiile efectuate de Norring și colaboratorii săi au arătat că dimensiunea de grăunte nu
influențează într-un mod semnificativ procesul de defectare prin SCC a tecilor de combustibil
din Zircaloy-4 în prezența vaporilor de iod . Însă, testele realizate de Wood au arătat că probele
prelevate din zona brazată a tecilor de combustibil prezintă o mare susceptibilitate la SCC,
datorită prezenței grăunților în faza β care au dimensiuni de ordinal zecimilor de milimetru .
-Influența stării suprafeței. Condițiile în care se prezintă suprafața tecii elementului
combustibil influențează procesul de fisurare, mai ales în etapele de atac ale iodului și de inițiere
a fisurii. Influența stării suprafeței este deosebit de complexă, astfel că variația susceptibilității la
fisurare a tecilor din Zircaloy-4 funcție de variația rugozității suprafeței sau a reactivității ei
poate fi estimate doar calitativ .
Testele realizate pe probe în stare de livrare, au arătat că filmele de oxid de zirconiu
subțiri, formate în aer la temperatura camerei, de grosime cuprinsă între (50-150)Å, sunt
străbătute ușor de iod. În schimb, filmele de oxid mai groase (1-2µm), formate la temperatură
înaltă, reduce susceptibilitatea la fisurare a tecilor de Zircaloy-4, datorită prezenței oxidului de
zirconiu tetragonal cu proprietăți protectoare excelente .
Acoperirea feței interne a tecii de Zircaloy-4 cu un strat subțire de grafit a condus la
îmbunătățirea comportării la SCC în prezența vaporilor de iod. Grafitul, prin lubrifierea
suprafeței, determină reducerea tensiunilor localizate în dreptul fisurilor din pastilele de
combustibil nuclear. Pe de alta parte, stratul de grafit constituie o bariera in calea iodului către
matricea de zirconiu. Iodura de zirconiu (ZrIx) poate fi imobilizată de carbon, prin formarea
compusului stabil Zr6I12C. În acest fel, prin reducerea cantității iodurii libere, susceptibilitatea la
SCC scade .
-Influența tensiunilor reziduale. Valoarea tensiunilor reziduale de la suprafața pe care se
produce coroziunea influențează foarte mult susceptibilitatea la SCC a materialului neiritat.
Wood a arătat că tuburile trase la rece, după un tratament de recristalizare în faza α, sunt mai
susceptibile la fisurare decât tuburile trase la rece care nu au fost tratate . Această comportare se

34
datorează tensiunilor reziduale circumferențiale mari care sunt induse de tratamentul de
recristalizare, fapt semnalat și de Kramer . Totuși, în aplicațiile tehnice, tensiunea reziduală nu
prezintă o problemă importantă, deoarece o deformație plastică de 0,5% elimină 80% din
tensiuni, iar o iradiere la fluente scăzute de neutroni rapizi determină relaxarea tensiunilor
interne .
-Influența texturii. Textura materialului are influența mai mult asupra direcției de
propagare a fisurii SCC. În general, direcția de propagare a fisurii SCC. În general, direcția de
propagare a fisurilor SCC transgranulare este perpendiculară pe direcția polilor bazali.
Rezultatele testelor realizate de Cubicciotti au arătat că texturile tangențiale sau aproape
tangențiale la direcția de tensionare sunt cele mai susceptibile la SCC, în timp ce texturile în
care polii bazali sunt orientate radial față de această direcție conferă materialului o rezistență
superioară la fisurare. Rezultatele experimentale obținute de Wood au arătat că tuburile cu polii
bazali orientate în direcție tangențială se fisurează radial, pe când tuburile care au polii bazali
orientate în direcție radială, prezintă fisuri orientate la aproximativ 45º față de direcția radială .

 Factori mecanici
Tensiunea tecii se produce prin dilatarea pastilelor de combustibil (UO2) după o ardere
suficient de mare, în timpul rampelor de putere. Tensiunea este localizată în dreptul interfeței
pastilă-pastilă sau în zonele cu fisuri din pastilele de UO2.
Defectele SCC în tecile comerciale de combustibil tip CANDU au fost asociate, în
special, cu striațiunile circumferențiale și cu zona de sudură dop-teacă (fig. de mai jos-
reprezentare schematica a combustibilului iradiat). În aceste zone tensiunile principale sunt
foarte mari, ajungând în dreptul striațiunilor până la 1000 MPa . Tensiunea tecii poate fi
determinată și de presiunea excesivă a produșilor de fisiune gazoși.

Fig. reprezentare schematica element combustibil iradiat (FCN)

35
 Rezultatele măsurătorilor efectuate direct în reactor, privind deformarea combustibilului
în timpul unui salt de putere, au arătat ca, până la puterea de 10 KW/m, creșterea diametrului
elementului combustibil la interfața pastilă-pastilă (prin dilatare termică) determină o deformare
a tecii de maxim 0,94% . Datorită concentrării deformării în dreptul fisurilor din pastilă, această
valoare poate fi depășită în anumite locuri. Însă, în același timp are loc și un efect de reducere a
tensiunii în teacă, ca urmare a densificării pastilei, fluajului tecii și relaxării tensiunilor. Oricum,
chiar și în cazul atingerii unor solicitări locale foarte mari, valoarea medie a deformațiilor nu
depășește 1,5%. Lubrifierea interfeței teacă-pastilă determină atenuarea concentrării tensiunii în
aceste zone, în acest fel tensiunea locală putând fi redusă sub valoarea de prag.
Experiențele au arătat că inițierea defectării prin SCC necesită prezența unei solicitări cel
puțin biaxiale (probele tensionate uniaxiale nu au condus la defectare prin SCC) .

Fig. Probă tip C-ring din teacă de Zircaloy – 4 tensionată pe o pană de 18 mm lungime(FCN)

Acest lucru este posibil fie prin aplicarea unor solicitări complexe, fie prin prefisurarea
suprafeței materialului studiat în vederea obținerii unei stări de solicitare multiaxiale la vârful
fisurii. Imediat ce atacul pătrunde pe o adâncime de câteva distanțe atomice, starea de tensiune
devine triaxială. În laborator, metoda de prefisurare utilizată frecvent constă în tensionarea
probelor tip C-ring cu ajutorul unei pene din zircaloy (fig.de mai sus), ansamblul astfel format
fiind menținut un anumit timp într-o soluție de alcool metilic cu iod (50 g iod metalic la 11

36
alcool metilic), la temperatura camerei. În urma atacului chimic și în prezența unei tensiuni
aplicate, pe suprafața interioară a probelor apar zone de atac chimic localizat în care se poate
observa existența unei prefisuri foarte ascuțite (fig.de mai jos).

Fig. Imagine SEM pe suprafața unei probe din Zircaloy – 4 tensionată pe o pană de 18mm, prefisurată (FCN)

Mecanismul prin care apar prefisurile în cazul aliajelor de zirconiu utilizate în reactor
este pus pe seama atingerii unor solicitări locale foarte mari. Prefisurile pot apărea la suprafața
interioară a tecii de combustibil datorită ciclajului mecanic care se produce ca urmare a umflării
pastilelor în timpul rampelor de putere, urmată de colapsarea tecii pe pastile în timpul
întreruperii funcționării reactorului. De asemenea, există posibilitatea ca prefisurile să apară din
cauza oboselii datorată solicitărilor ciclice induse de vibrațiile presiunii agentului de răcire.
Prefisurile trebuie să aibă vârful foarte ascuțit și din acest motiv sunt excluse de la amorsarea
defectării zgârieturile produse în timpul fabricației.
Valoarea de prag a tensiunii peste care se produce SCC este foarte apropiată de limita de
curgere a materialului .
Experimentele realizate pe probe prefisurate tip C-ring din tub de Zircaloy-4 neiradiate,
testate la 300ºC în vapori de iod (4x10-3g/cm2), au arătat că valoarea de prag a tensiunii aplicate,
peste care se inițiază mecanismul SCC, este de aproximativ 217 MPa (limita de curgere a
materialului la această temperatura fiind 310 MPa).Cercetările realizate în cadrul I.C.N. Pitești
pe același tip de probe, testate la 300ºC în vapori de iod dar la concentrație de 10-4g/cm2, au
arătat că tensiunea limită peste care se produce SCC este de 300 MPa [30]. Aceste rezultate

37
demonstrează că valoarea de prag a tensiunii aplicate depinde de concentrația agentului coroziv.
Experientele efectuate pe probe iradiate au condus la concluzia că iradierea determină creșterea
valorii tensiunii de prag cu aproximativ 10% .
În lucrarea sa, Kreyns arată că mecanismul de fisurare prin SCC depinde de K1, factorul
de intensitate al tensiunii la vârful fisurii. Experimental s-a constatat că și modul de propagare a
fisurii este controlat de factorul de intensitate al tensiunii la vârful fisurii [20]. După Norring,
trecerea de la propagarea intergranulară a fisurii, caracteristică etapei de inițiere a fisurii SCC, la
cea transgranulară (etapa de propagare a fisurii SCC) se produce numai dacă valoarea factorului
de intensitate al tensiunii depășește valoarea de 8MN·m-3/2[20].

 Iradierea
Efectul iradierii meterialului a fost studiat foarte amănunțit. Tendința este ca, pe măsură
ce crește fluența de neutroni rapizi, materialul să devină mai susceptibil la defectare.
Interpretarea rezultatelor testelor este dificilă pentru ca, împreună cu iradierea, la 300ºC se
mărește și stratul de oxid de la suprafața probelor. Suplimentar, în condiții de iradiere, rata
oxidarii este mai mare și unul din motive îl constituie ionizarea oxigenului în câmpul de radiații,
care ar putea accelera și coroziunea fisurantă sub sarcină în vapori de iod. Există totuși o regulă
simplă, propusă de Wood în urma experimentelor de tipul C-ring.
În aceste experimente, tensiunea la care este supus materialul este tensiunea de curgere. S-a
observat ca susceptibilitatea la SCC crește proporțional cu tensiunea de curgere a materialului,
ca urmare a iradierii. Explicația dată de Wood a fost ca în urma iradierii apar bucle de dislocații
și clustere de defecte punctiforme care produc creșterea valorii tensiunii de curgere, dar care
favorizează și propagarea ruperii. Aceste tipuri de defecte interacționează puțin cu suprafețele
grăuntelui și, de aceea, fisura se propagă preponderant transgranular. O altă explicație, propusă
de același autor, ar putea fi faptul că alunecarile, care se produc la aplicarea tensiunilor mari, se
localizează și creeaza căi active pentru propagarea fisurii.

 Oxidarea tecii de combustibil în timpul funcționării în reactor

Procesul de oxidare a feței interne a tecii se datorează combustibilului nuclear și
contaminării cu elemente radioactive. În timpul răcirii reactorului, teaca din aliaj de zirconiu
poate colapsa pe pastilele de UO2, venind în contact cu combustibilul nuclear, a cărui
temperatură atinge 600oC. În acest fel, formarea oxidului de zirconiu pe fața internă este posibilă
prin reacția directă între Zircaloy-4 și UO2.. De asemenea, poate avea loc un process de difuzie a

38
oxigenului între dioxidul de uraniu și zircaloy. În ceea ce privește oxidarea datorită produșilor
de fisiune, unii autori aduc ca argument faptul că acești produși de fisiune au o valență medie
mai mică decât cea a uraniului în dioxidul de uraniu, ceea ce conduce la creșterea raportului
O/U. O altă explicație poate fi dată de termodinamica formării acestor oxizi.
Oxidul de zirconiu format în prima etapă, etapa de pretranziție, este compact, aderent și
are un aspect negru-lucios. Structura cristalografică a acestui tip de oxid este de tip tetragonal. În
momentul când stratul de oxid atinge o grosime de aproximativ 2µm, calculate din măsurătorile
de greutate (15mg/dm2~1µm), cinetica de oxidare se modifică. Trecerea de la o cinetică de
oxidare la alta se numește punct de tranziție. În etapa de post-tranziție se formează un strat de
oxid de zirconiu monoclinic, fragil, poros, de culoare gri-cenușie. La interfața metal/oxid
rămâne stratul de oxid compact și aderent de grosime constantă, care acționează ca un strat-
barieră. În etapa de pretranziție, viteza de creștere a stratului de oxid urmează o lege parabolică
sau cubică, fiind limitată de procesul de difuzie al oxigenului.
Grosimea stratului de oxid depinde de evoluția contractului pastilă/teacă în timpul
iradierii în reactor. Stratul de oxid de pe fața internă a tecii de combustibil este mai gros în
zonele unde sunt prezente tensiuni în teaca de combustibil. Analizele metalografice efectuate de
tecile de combustibil iradiate nedefectate au pus în evidență prezența unui strat de oxid de
grosime 20µm, în timp ce tecile defectate stratul de oxid este mult mai gros. Fig. de mai jos
reprezinta schematic un element combustibil în secțiune longitudinală.

Fig. Reprezentare schematică a unui element combustibil în secțiune (PF-produși de fisiune; An-actinide)- (FCN )

39
 Pe măsură ce grosimea stratului de oxid crește, analzele prin difracție de raze X au arătat
că procentul de fază monoclinică a oxidului de zirconiu crește în stratul de oxid (Tabel de mai
jos).

Fig. Variația vitezei de coroziune în funcție de grosimea stratului de oxid de la suprafața probelor din Zircaloy-4
oxidate (FCN)

Caracterul foarte puțin protector al stratului de oxid de zirconiu în care fracția de oxid
monoclinic este mare a fost pus în evidență prin spectroscopie de impedanță electrochimică .
Acest comportament a fost evidențiat și prin rezultatele testelor de polarizare ciclică realizate în
soluție 0,55g/IKI, la 85oC. Figura de mai sus arata dependența vitezei de coroziune în funcție de
grosimea stratului de oxid. Cea mai bună protecție o asigură stratul de oxid de 2.7µm, pentru
care fracția de oxid de zirconiu tetragonal/oxid de zirconiu monoclinic este cea mai mare.

40
  Hidrurarea tecii de combustibil
Un dezavantaj major al aliajelor de zirconiu utilizate pentru întecuirea combustibilului
nuclear este afinitatea zirconiului față de hidrogen. Cea mai importantă sursă de hidrogen este
reacția de coroziune a aliajului de zirconiu:
2H2O + Zr → ZrO2 + 4H+
Hidrogenul eliberat în reacție difuzeaza parțial prin stratul de oxid, până la metalul de
bază. Atunci când se depășește limita de solubilitate a acestuia în matricea aliajului de zirconiu,
se formează hidrura de zirconiu care precipită sub formă de plachete de hidrură aproximativ
paralel cu planele bazale [40].
La temperatura camerei limita de solubilitate a hidrogenului în matricea de zirconiu este
sub 1 ppm, crescând până la aproximativ 80ppm la 300ºC, ca la 400ºC să atingă valoarea de
200ppm .

Fig. Imagini metalografice pe probe de Zircaloy – 4 hidrurate (FCN)

41
 Fig. Imagini metalografice în secțiune transversală pe probe testate în vapori de iod la 320 0C, tensiune aplicată
300Mpa(FCN)

În cazul tuburilor de Zircaloy-4 comerciale, care sunt obținute prin reducere, planele
bazale sunt orientate circumferențial, deci și hidrurile au o orientare circumferențială. Chiar și în
această situație, în momentul când apar tensiuni circumferențiale induse de interacțiunea pastilă
– teacă sau datorate presiunii interne induse de gazele de fisiune, hidrurile se pot reorienta în
direcție radial.
Hidrura de zirconiu este fragilă, drept urmare, prezența ei conduce la fragilizarea aliajului
de zirconiu. Din acest motiv, plachetele de hidrură acționează ca niște căi de propagare a
fisurilor radiale.
Pe de altă parte, pot stopa propagarea fisurilor, ca urmare a efectului de bontire. În acest
din urmă caz, fisurile nu mai sunt suficient de ascuțite, starea de tensiune în vârful fisurii
scăzând sub limita de prag necesară propagării fisurii.
Trebuie ținut cont și de faptul că prezența hidrurii de zirconiu în matricea aliajului de
zirconiu modifică proprietățile mecanice ale materialului. În domeniul (100-500)ppm hidrogen
conținut în matricea de zirconiu, proprietățile mecanice nu variază semnificativ (tabel de mai
jos). Însă, peste 600ppm hidrogen, proprietățile mecanice se modifică. De asemenea, creșterea

42
temperaturii are influență asupra proprietăților mecanice ale aliajului Zircaloy-4 hidrurat. Astfel,
condițiile de inițiere și propagare a fisurilor SCC, din punct de vedere al stării locale de tensiune,
se pot modifica.

Fig. Rezultatele testelor de tracțiune efectuate pe epruvete circumferențiale cu diferite concentrții de hidrogen
testate la temperatura camerei(FCN)

-------------------------------------------------------------------------------

ANEXA S/L: DETERMINAREA COMPOZIȚIEI IZOTOPICE A

URANIULUI PRIN SPECTROMETRIE DE MASĂ-PROCEDURA DE
LUCRU ICN

Scop
Descrierea metodei de determinare a compoziției izotopice a uraniului prin spectrometrie
de masă.

Domeniu
Se aplică la determinarea compoziției izotopice a uraniului din orice material conținând
uraniu, care poate fi adus la forma de soluție de azotat de uranil. Domeniul de lucru este pentru
concentrații izotopice procentuale 253
U, 234
U, 235
U, 236
U sau 238
U, cuprinse între 0,01% și
99,999%.

Definiții și prescurtări
 U.A.M. reprezintă unitatea atomică de masă; 1 u.a.m. = 1,66053∙10-27 kg;
 Raportul izotopic Ri/j al izotopilor ”i” și ”j” este raportul între numărul de atomi din
specia izotopică cu numărul de masă ”i” (exprimat în u.a.m.) și numărul de atomi din specia
izotopică cu numărul de masă ”j”.

43
  Concentrația izotopică în procente atomice a izotopului ”i” (Ci) reprezintă numărul de
atomi din specia izotopică cu numărul de masă ”i” împărțit la numărul total de atomi ai
elementului considerat și înmulțit cu 100.
 Calibrarea masică este procedeul prin care se stabilesc cei trei coeficienți ai curbei de
dependența între numărul de masă corespunzător izotopului măsurat și semnalul dat de sonda
Hall plasată în interiorul magnetului.
 L.E.P.I. Laboratorul de Examinare și Post Iradiere.
 Filamentul de evaporare este banda de reniu cu dimensiunile 18 x 0,7 x 0,04 mm sudată
pe un suport al magaziei de probe, pe care se află substanța a cărei compoziție izotopică urmează
să fie determinată. Rolul său este de a încălzi proba la o temperatură care să provoace
evaporarea substanței cu o rată cât mai constantă în timp.
 Filamentul de ionizare este banda de reniu cu dimensiunile 18 x 0,7 x 0,04 mm sudată pe
un suport al magaziei de probe. Rolul său este de a ioniza vaporii substanței din probă imediat ce
vin în contact cu suprafața acestuia.
 Sursa de ioni este ansamblul celor două filamente (ionizare și evaporare) de Re dispune
paralel, între ele fiind o distanță de aproximativ 0,5mm.
 Sistemul analizor este un magnet cu un întrefier foarte îngust care realizează separarea
ionilor în funcție de raportul sarcină/masă.
 Sensibilitatea în abundență reprezintă gradul în care semnalul corespunzător unui izotop
cu o anumită masă atomică influențează semnalul corespunzător izotopului cu masă diferită cu o
unitate. Pentru uraniu semnalul datorat 238
U, dar măsurat la masa 3.11 UN ”L” – Unitatea
nucleară ”L”.

Documente de referință
 Operating Manual, Finningan MAT 261.
 ANSI/ASTMĂ D 1193 – 77, Standard Specification for Reagent Water.
 STANDARD ROMAN SR12271 – 18/1996 ”Determinarea compoziției izotopice a
uraniului prin spectrometrie de masă”.
 Procedura EO-TH-94L, ”Emiterea autorizației de lucru”.
 Procedura EO-TH-121L ”Prepararea probelor de uraniu pentru determinarea compoziției
izotopice prin spectrometrie de masă”.
 Norme Fundamentale de Securitate Radiologică – NSR-1.
 R.I. 2997/05.09.1990.

44
 Responsabilități
 Șeful secției
 Aprobă executarea lucrărilor specificate de emitent în autorizația de lucru.
 Aprobă planul cu măsuri speciale de securitate a muncii.

 Managerul tehnic al laboratorului

 Verifică și semnează buletinele de analiză.
 Răspunde de arhivarea înregistrărilor.

 Responsabilul de lucrare
 Emite autorizația de lucru și planul cu măsuri speciale de securitate a muncii.
 Asigură condițiile tehnice materiale pentru efectuarea analizei.
 Asigură ca zona de lucru să fie curată la sfârșitul lucrărilor înaintea închiderii
autorizației de lucru.
 Completează buletinul de analiză, formular cod PS-AC-O4-0 și îl semnează.

 Executant
 Își însușește și aplică procedura de lucru.
 Consemnează datele obținute în „Registrul de analize izotopice”.
 Respecta normele de radioprotecție și începe lucrul numai după completarea și
aprobarea autorizației de lucru.
 Semnalează responsabilului de lucrare orice dificultate apărută în legatură cu
analizele efectuate.

 Responsabilul A.C.
 Ia cunoștință despre lucrările care se execută.

 Confirmă că activitatea s-a executat pe baza procedurii curente și în conformitate

cu ea prin semnătura și datare pe buletinul de analiză.
 Verifică periodic înregistrările din „Registrul de analize izotopice ” și confirmă
prin semnătură completitudinea acestora.

Modul de lucru

Metoda se bazează pe colectarea succesivă a fasciculelor ionice (formate prin

termoionizare, apoi accelerate și focalizate în câmp electric) corespunzătoare izotopilor
uraniului, în intervale de timp bine precizate, respectiv pe înregistrarea semnalului integrat pe

45
aceste intervale de timp. Separarea fasciculelor se face în câmp magnetic după valoarea
raportului masă/sarcină electrică.
Colectarea ionilor se realizează într-un dispozitiv numit colector Faraday care este
conectat la o rezistență de valoare foarte mare, căderea de tensiune pe aceasta constituind
semnalul brut care este apoi prelucrat în vederea obținerii concentrațiilor izotopice.

 Echipamente de măsură
 Spectrometru de masă cu termoionizare FINNINGAN MAT 261 compus din
sistem de vid sursă de ioni, analizor magnetic, sistem electronic și calculator.
Rezoluția aparatului trebuie să fie de cel puțin 450 (conform definiției din
manualul de operare a spectrometrului), iar sistemele de detecție trebuie să fie
capabile să măsoare curenți mai mici de 10-9 A
 Aparat pentru încălzirea programată a filamentelor.
 Aparat de sudat filamente pe suporți.
 Instrument pentru manipularea magaziei de probe.

 Dispozitiv pentru fixarea filamentului în vederea sudării pe suport.

 Balanța analitică (eroare mai mică de 0,1 mg).
 Micropipetă cu volum variabil.
 Etuvă.

 Materiale
 Tipsuri din polipropilenă pentru micropipetă.
 Bandă de reniu pentru filamente cu secțiunea de 0,04 x 0,70 mm. Se poate utiliza
bandă de reniu cu dimensiuni diferite de cele prezentate mai sus în acest caz,
procesul de încălzire a filamentului se va modifica conform punctului de mai jos
(se admit variații de maxim 10% în lățime și maxim 40% în grosime).
 Azot lichid.
 Alcool etilic.
 Standarde izotopice pentru spectrometria de masă.

 Prepararea probelor și calibrarea masică

Spectrometrul este prevăzut cu o magazie de probe cu posibilitatea de a încărca 13 probe
depuse pe filamente sudate pe suporți detașabili.
Pentru efectuarea unui experiment sunt necesare următoarele:
 O probă pentru calibrarea masică;

46
  O probă standard izotopic (se alege standardul izotopic cu compoziția izotopică
cea mai apropiată de cea a probei de analizat);
 Probă de analizat.
Prepararea probelor se face conform procedurii EO-TH-121L „Prepararea probelor de
uraniu pentru determinarea compoziției izotopice prin spectrometrie de masă”.
Precauții: Toate operațiile de mai jos se execută cu mânuși de bumbac și cu penseta
pentru a nu contamina sursa de ioni cu grasimi care duc la degradarea nivelului de vid în sistem.
 Se extrage magazia de probe din sursa de ioni.
 Se demontează plăcile care acoperă filamentele care urmează a fi înlocuite.
Se demontează suporții pentru filamentul de ionizare (partea către sistemul de
acționare a magaziei) și filamentul de evaporare și se înlocuiesc filamentele cu filamente
noi prin sudare.
 Se montează suporții cu filamentele de ionizare la loc în magazia de probe.
 Se fixează suportul cu filamentul de evaporare al probei pentru calibrare masică
în aparatul de încălzire programată a filamentelor.
Se depunde soluția etalon U500 (50% 235
U și 50% 238
U) cu ajutorul unei
micropipete pe filamentul conectat la aparatul pentru încălzirea programată.
Volumul de soluție pe filament este de 2 µl. Se pornește aparatul apoi pentru
încălzirea filamentului (prin rotirea comutatorului principal de pe aparatul pentru
încălzirea programată a filamentelor în poziția „Auto”) după următorul program:
se menține un curent constant de 1A timp de 5 minute apoi se crește liniar cu
panta I/t = 0,05A/min până la valoarea Imax = 2,1A.
Dacă filamentul utilizat are altă secțiune decât cea prezentată la punctul 6.2.
atunci valorile curenților Ic și Imax vor fi calculate astfel încât căldura degajată în
filament să fie aceeași. Această condiție conduce la relațiile:

Unde: IC1 – curentul constant pentru filamentul utilizat;

IC =1A – curentul constant pentru filamentul specificat în procedură;
Imax 1 – curentul maxim pentru filamentul utilizat;
Imax = 2A – curentul maxim pentru filamentul specificat în procedură;

47
 S1 – secțiunea filamentului utilizat;
S = 0,04 x 0,70 = 0,028 mm2;
De asemenea valorile curenților prin filamente la analiza probelor se vor
modifica după aceeași relație.
 Filamentul și suportul său sunt fixate într-una din cele 13 poziții ale magaziei de
probe, având montat simetric un filament și suporturi identice, dar fără probă
(filamentul de ionizare).
 Se repetă pașii de mai sus, pentru fiecare probă.
 Se montează plăcile de acoperire ale filamentelor.
 Se montează magazia de probe în sursa de ioni și se verifică dacă magazia de
probe se poate rotii fără a forța, în orice poziție.
 Se pornește sistemul de răcire.
 Se pornește sistemul de vid și imediat se deschide robinetul de vid pentru camera
amplificatoarelor.
 Se pornește blocul electronic (prin apăsarea butonului ELECTRONICS de pe
unitatea BLS a spectrometrului de masă).
 Se așteaptă circa 1-2 ore până când presiunea în analizor scade sub 3x10-6 mbar.
Se umple criopompa cu azot lichid.
 Se pornește calculatorul și se execută programul ”MAT261”. După ce programul
s-a încărcat pe ecran va apărea afișată lista de butoane cu funcțiile aferente din
cadrul programului ”MONITOR”.
 Se rotește magazia în poziția în care se află proba etalon U500 cu 50% 235
U și
50% 238U. Această probă servește la calibrarea masică a spectrometrului de masă.
 Se fixează comutatorul de pe unitatea BMI – MASS ADJUSTMENT în prima
poziție (FIELD).
 Se pornește sursa de ioni prin apăsarea butonului ION SOURCE de pe unitatea
BLS.
 Se fixează înalta tensiune prin rotirea comutatorului ACCELERATING
VOLTAGE de pe unitatea BMU la 10kV.
 Se pornește înregistratorul.
 Se pornește CHOPER – Q2 – PYROMETER 500 (butonul de pornire în poziția
EIN). Al doilea comutator se aduce în poziția MESSEN.

48
 Se crește lent intensitatea curentului prin filamentul de ionizare prin acționarea
butonului FILAMENT de pe blocul BLB (partea dreaptă) în poziția UP. Opțional
se poate folosi telecomanda care permite un reglaj mai fin al intensității
curentului prin cele două filamente (în prealabil se va acționa comutatorul
telecomenzii astfel încât led-ul din dreapta să fie aprins). Creșterea curentului nu
trebuie să depășească viteza de 1A/min. Încălzirea filamentului de ionizare se
oprește atunci când CHOPER-Q2-PYROMETER 500 indică 2450oC.
 Se rotește potențiometrul FIELD – COARSE încet înainte sau înapoi până când
se atinge valoarea câmpului magnetic pentru care fasculul ionilor de reniu cu
masa 187 intră în colectorul Faraday. În momentul când valoarea câmpului
magnetic corescpunde acestui număr de masă, semnalul primit de înregistrator
crește brusc, deci se va modifica corespunzător scala pe înregistrator.
 Se rotește potențiometrul FIELD – COARSE încet înainte sau înapoi până când
se atinge valoarea câmpului magnetic pentru care fasciculul ionilor de reniu cu
masa 187 intră în colectorul Faraday. În momentul când valaorea câmpului
magnetic corespunde acestui număr de masă, semnalul primit de înregistrator
crește brusc, deci se va modifica corespunzător scala pe înregistrator.
 Se rotește potențiometrul FINE de pe unitatea BMI – MASS ADJUSTMENT
până când se atinge maximul corespunzător masei 187.
 Se acționează lent potențiometrele de pe unitatea BKA în ordinea FOCUS,
BEAM CENTERING și ION EXTRACTION până se obține maximum de
semnal pe înregistrator. După toate aceste optimizări trebuie să se obțină un
semnal de 0,1 – 0,3 V (valoare care se poate citi atât pe înregistrator cât și pe
ecranul calculatorului).
 Se crește lent intensitatea curentului prin filamentul de evaporare prin acționarea
butonului FILAMENT de pe unitatea BLB (partea stângă) în poziția UP sau prin
acționarea telecomenzii (led-ul roșu din stânga al telecomenzii să fie aprins).
Creșterea intensității curentului nu trebuie să depășească viteza de 0.3A/min.
Încălzirea filamentului de evaporare se oprește atunci când curentul de ioni este
suficient de mare pentru a putea fi măsurat cu precizia dorită. Valorile optime ale
intensității curentului de ioni se obțin pentru un curent prin filamentul de
evaporare de 1,7 – 1,8A.

49
  Se repetă 6.3.23 – 6.3.16, pentru masele 235 și 238, până când se obține un
semnal de min. 0,4 V pentru fiecare din acestea.
 Se intră în subprogramul SCALE și se face calibrarea masică folosind fasciculele
ionice corespunzătoare maselor 187, 235 și 238 (Operating Manual – Finnigan
MAT pag. 2-19).

Astfel
a. Se pune comutoatorul „MASS ADJUST” de pe unitatea BMI pe prima poziție (setarea
manuală a câmpului magnetic);
b. Se calculează opțiunea „Calibration DAC<>UFC&UFC’s” care va executa subrutina de
calibrarea a DAC (digital analog convertor);
c. La apariția mesajului „SWITCH TO DAC and hit CONT!” se pune comutatorul „MASS
ADJUST” pe poziția a doua și se apasă tasta CONTINUE
Convertorul DAC va fi calibrat automat. Deoarece spectrometrul nu este echipat cu toate
sistemele de decție posibile, va apare mesajul „ERROR 1017” care va fi ignorat.
d. Se selectează opțiunea „Mass<>DAC Reference Table” și se verifică dacă tabelul
conține masele de rezistență 187, 235, 238.
e. Se selectează opțiunea „Ref. Mass Input” care va executa subrutina de introducere a
maselor de referință. Va fi afișat un mesaj de introducere a masei de referință.
f. Se pune comutatorul „MASS ADJUST” de pe unitatea BMI pe prima poziție.
g. Se reglează câmpul magnetic pe valoarea corespunzătoare masei 187. Se va fixa cât se
poate de bine pe centrul picului urmărind indicația înregistratorului.
h. Se introduce masa de referință (187) și se apasă tasta CONTINUE.
i. Dacă valoarea HV – DAC afișată nu este cupriunsă în domeniul 512 ± 10 se repetă
operațiile g)-h) până se obține o valoare în domeniul menționat.
j. Se repetă pașii e)-i) pentru masele 235 și 238.
k. Se revine în meniul principal prin selectarea opțiunii „MONITOR”.

 Se aduc la 0 curenții prin filamentul de evaporare și filamentul de ionizare.

 Calibrarea masică se efectuează zilnic înaintea analizelor.
 Filamentul pentru calibrare masică se poate utiliza pentru mai multe calibrari
atâta timp cât sunt îndeplinite condițiile privind nivelul semnalului și

50
 comportarea acestuia este stabilă în timp (nivelul semnalului să varieze lent în
timp).

 Determinarea concentrației izotopice a unei probe de uraniu

 Se rotește magazia de probe în poziția corespunzătoare probei de analizat.
 Se efectuează operațiile de de mai sus în ordinea stabilită mai sus.
 În programul principal (MONITOR) se selectează opțiunea „ANALYSIS
TABLE”.
Se fixează parametrii de lucru astfel:
1. ACQ. EXPERIMENT: se va specifica nr. Experimentului (experimentul 5 este
configurat pentru analiza izotopică a uraniului)
2. ACQ. INEDIT: se va specifica indicativul probei (max.6 caractere)
3. ACQ. Switch: 0
4. ACQ. Switch Parameter; 0
Ceilalți parametrii de lucru (5-9) nu au importanță pentru o singură analiză cum este
cazul descris aici. Se salvează configurația și se revine în programul principal MONITOR.
 Se selectează opțiunea ACQ / AUTOMATIC CONTROL pentru a începe
achiziția datelor. Se intră în subprogramul ACQ și se selectează opțiunea
ACQUISITION. Se trece comutatorul de pe unitatea BMI MASS
ADJUSTMENT îna doua poziție și se apasă butonul pe on/off al înregistratorului
în poziția „off”. După ce se răspunde cu „YES” la întrebările afișate pe ecran,
achiziția datelor începe automat.
 Se urmărește afișarea datelor pe monitorul calculatorului și se notează în
„Registrul de analize ioztopice” rapoartele izotopice, erorile relative, timpul de
început și timpul de sfârșit pentru fiecare din cele 10 blocuri în câte 10
măsuratori.
 După terminarea programului de achiziție a datelor, se readuce la 0 intensitatea
curentului prin filamente (mai întâi prin filamentul de evaporare, apoi prin
filamentul de ionizare).
 În cazul în care sunt mai multe probe de analizat se repetă operațiile de mai sus
pentru fiecare probă.
 Se calculează media aritmetică a rapoartelor izotopice pentru seturile de
măsurători efectuate cu relația:

51
unde: n –nr. de măsurători;
i/jj – indică raportul izotopic pentru care se calculează media;
i ϵ { 234, 235, 236 }, j = 238;
k – indicele de sumare, k ϵ { 234, 235, 236, 238 }.

Deoarece a fost ales ca referință izotopul cu masa 238, în toate relațiile j va fi egal cu
238.
Rapoartele izotopice calculate și abaterile acestora se notează în „Registrul de analize
izotopice”.

 Validarea rezultatelor experimentale

Pentru validarea rezultatelor se utilizează o probă standard izotopică. Din setul de
standarde izotopice disponibile se va alege standardul izotopic cu compoziția izotopică cea mai
apropiată de compoziția izotopică a probelor de analizat.
 Se determină rapoartele izotopice ale standardului izotopic conform punctului de
mai sus.
 Se oprește spectrometrul de masă parcurgând următorii pași: se oprește înalta
tensiune, se întrerupe funcționarea sursei de ioni, se închid robinetul de izolare a
analizorului de camera magaziei de probe și robinetul de vid pentru camera
amplificatorilor. Se oprește sistemul de vid (se apasă butonul POMPS ON de pe
unitatea BLS) și se golește criopompa, după care aceasta se introduce imediat în
etuvă pentru uscare. După câteva minute se opresc calculatorul, înregistratorul,
sistemul electronic și sistemul de răcire.
 Se calculează raportul izotopic și abaterea standard și pentru proba etalon.
Compararea rezultatului obținut cu valoarea din certificatul de calitate al probei
etalon ne indică dacă măsurătoarea este corectă. Dacă diferența dintre cele 2
valori este mai mică decât suma erorilor absolute corespunzătoare se consideră că
măsurătoarea este corectă. În caz contrar se repetă analizele cu respectarea strictă
a precautiilor și parametrilor prevăzuți în procedură.

52
  Calculul concentrației izotopice
Concentrațiile izotopice procentuale se calculează cu relația:

unde: Ci – concentrația izotopului i ϵ { 234, 235, 236, 238 };

Ri/j – raportul isotopic calculate ca valoare medie conform 6.5.8.
j =238;
k ϵ { 234, 235, 236 }.
iar erorile absolute se calculează cu relația:

Rezultatele obținute se înregistrează în „Registrul de analize izotopice”.

 Precizia metodei
Determinarea preciziei metodei s-a realizat prin măsurarea unor probe etalon (standard
izotopice), pentru care raportul izotopic R235/238 a avut valorile egale 0,015565, 0,052784,
respectiv 0,251259.
Eroarea relativă a rapoartelor izotopice R235/238 a 10 seturi de câte 10 măsurători,
calculate conform 6.4.8. este mai mica de 0,1%.

Înregistrări
 Autorizația de lucru, formula cod EO-TH-94L – 0, EO-TH-94L – 1.
 Registrul de analize izotopice, cod L4/LI-TH-49/19
 Buletin de analiză, formular cod PS-AC-04-0. Se completează în două exemplare și se
difuzează astfel:
- un exemplu la beneficiar;
- un exemplar se arhivează în laborator.

53