Examen comparativ asupra răspunderii patrimoniale a

statului şi a magistraţilor pentru erorile judiciare

1. Abordări introductive
Problema răspunderii patrimoniale a magistraților, în general, dar cu deosebire a
judecătorilor a reprezentat și continuă să reprezinte o preocupare particulară a
autorităților publice, a magistraturii și a societății civile. Doctrina de dată recentă a readus și ea
în actualitate această complexă și complicată problemă a magistraturii românești[1].
În ultimii ani, tot mai multe voci pledează pentru o abordare mai exigentă a răspunderii
patrimoniale a magistraților[2], iar asemenea orientări nu aparțin numai doctrinei, ci și unor
segmente ale societății civile și chiar a mediei din țara noastră. Asemenea concepții sunt
determinate, cu deosebire, de fenomenele de corupție a căror amploare a depășit orice limite
ce puteau fi imaginate în urmă cu doar câteva decenii. Orice considerații sunt de prisos în
această privință și credem că nici nu este util să insistăm asupra acestui fenomen în cadrul unui
studiu academic, care trebuie să fie în toate cazurile unul obiectiv și lipsit, mai ales, de conotații
politice. Dar o atare realitate nu poate fi ignorată și orice demers doctrinar sau normativ trebuie
să pornească de la aceasta.
Din păcate, în ultimii ani, fenomenele de corupție au vizat și sistemul nostru judiciar, deși
acesta nu poate și nici nu trebuie să fie reputat ca unul de amploare, ci doar ca unul relativ
izolat. Problema rămâne însă una preocupantă și aceasta datorită faptului că într-o societate
democratică fenomenele negative, cum sunt cele de corupție, nu au nicio justificare socială,
juridică sau morală.

În aceste condiții, întrebarea care se pune este aceea de a stabili dacă actualul cadru
normativ este apt să conducă la consolidarea prestigiului justiției și să reprime orice conduită
contrară principiilor statului de drept sau, dimpotrivă, o intervenție legislativă semnificativă este
indispensabilă. Ceea ce trebuie precizat cu persuasiune, chiar în debutul acestui demers, este
faptul că orice abordare normativă trebuie să realizeze un echilibru armonios între principiul
constituțional al independenței magistratului și responsabilitatea acestuia. De aceea întrebarea
fundamentală este aceea de a determina dacă răspunderea patrimonială a magistratului trebuie
să fie una specială sau, dimpotrivă, una conformă dreptului comun în materie. În cele ce
urmează, după o prezentare sumară a soluțiilor din dreptul comparat, vom încerca să opinăm
asupra soluției pe care o considerăm cea mai adecvată pentru sistemul nostru judiciar, în scopul
garantării independenței depline a magistraturii, în concordanță cu principiile statului de drept.
O atare abordare a fost și rămâne una extrem de delicată, astfel cum am precizat deja, astfel că
în ceea ce ne privește nu urmărim decât să realizăm o cercetare într-o viziune pe care o
considerăm adecvată a problemei enunțate.
 Reamintesc că problema răspunderii patrimoniale a magistraților a format și obiectul
unor preocupări anterioare[3]. Actualitatea acestei probleme ne-a determinat să formulăm din
nou câteva reflecții asupra răspunderii magistratului, în perspectiva reală a unor viitoare
reconsiderări ale legilor justiției, cu deosebire a Legii nr. 303/2004 privitoare la statutul
judecătorilor și procurorilor.
2. Soluții promovate în dreptul comparat
Răspunderea patrimonială a magistraților a format obiectul unor ample dezbateri
doctrinare și a unei normativizări diferite și în dreptul comparat. Abordările comparatiste ne
apar ca fiind desoebit de relevante și în cadrul demersului de față. O cercetare detaliată este
însă dificil de realizat în cadrul acestui demers, în care ne propunem să formulăm doar unele
sugestii legate de reglementarea răspunderii patrimoniale a magistraților în perspectiva unor
viitoare intervenții legislative.

Din perspectivă comparatistă două sunt opțiunile ce au fost promovate la nivel normativ.
O primă concepție este aceea conform căreia judecătorul nu este răspunzător, în general, de
erorile judiciare. Soluția este caracteristică îndeosebi sistemului de common-law. Aceasta este o
consecință a principiului anglo-saxon conform căruia suveranul nu poate săvârși niciun rău (the
sovereing can do no wrong). De aici decurge și regula fundamentală în raport cu care particularii
nu pot acționa în justiție statul, fără consimțământul acestuia. Prin urmare, judecătorul
beneficiază și el de imunitate, căci nu este decât un reprezentant al regelui sau al șefului
statului[4]. Uneori această imunitate este totală, independent dacă judecătorul a acționat cu
sau fără intenție[5]. În SUA această imunitate se extinde asupra tuturor celor care exercită
funcții judiciare[6]. Această opțiune se întemeiază pe faptul că în sistemul de Common Law
judecătorii sunt selecționați în baza unor criterii extrem de riguroase, iar ei nu au doar rolul de a
interpreta legea, ci și de a o crea, astfel că ei reprezintă o elită socială și intelectuală
deosebită[7].
Sistemul opus, acela al răspunderii civile a magistratului, este promovat în marea
majoritate a statelor care se întemeiază pe principiile dreptului romano-germanic (Belgia,
Franța, Italia, Spania, Portugalia, România etc.). În ceea ce privește temeiul răspunderii civile
reglementările europene și nu numai sunt de o anumită diversitate.

Într-un număr foarte însemnat de state democratice răspunderea civilă a magistraților

este o răspundere subsidiară, în sensul că statul este cel chemat a răspunde mai întâi față de
victima unei erori judiciare. Iar din acest punct de vedere, în unele state, răspunderea
patrimonială pentru daunele cauzate vicitimelor erorilor judiciare este statuată la nivelul
constituțiilor naționale. Una dintre cele mai expresive dispoziții constituționale este cea statuată
în art. 121 din Constituția Spaniei. În conformitate cu aceste dispoziții, pagubele cauzate prin
erori judiciare, precum și cele care sunt o consecință a „funcționării anormale a Administrării
Justiției” conferă celui păgubit dreptul la o despăgubire din partea Statului, în „condițiile legii”.
Textul nu cuprinde nicio dispoziție cu privire la răspunderea magistraților, respectiv la
fundamentul unei asemenea răspunderi patrimoniale.
 Notabile sunt și prevederile art. 23 din Constituția federală a Austriei. Potrivit acestui
text [alin. (1)], Federația, landurile, districtele și alte organisme sau stabilimente de drept public
sunt responsabile pentru pagubele produse de organele lor, în executarea legilor, printr-o
acțiune „culpabilă și ilicită”. Deosebit de elocvente sunt și dispozițiile celui de-al doilea alineat al
textului menționat și conform căruia persoanele care au acționat în calitate de „organe ale
uneia dintre persoanele morale enunțate la alin. (1) sunt responsabile față de acestea pentru
pagubele pe care persoana morală a fost ținută să le plătească părții lezate, în măsura în care o
intenție dolosivă sau o neglijență grosieră le este imputabilă”.

O dispoziție aparte și parțial inedită este cea consacrată în art. 22 din Constituția
Portugaliei. Textul menționat dispune că Statul și celelalte persoane juridice de drept public
sunt „în mod solidar responsabile civil, împreună cu titularii și agenții organelor sale, pentru
acțiunile sau inacțiunile acestora din urmă, dacă, în exercițiul funcțiunilor lor, au produs un
prejudiciu altuia sau o violare a drepturilor, libertăților și garanțiilor fundamentale”. Este unul
dintre puținele texte constituționale care fac referire la o răspundere civilă solidară a Statului,
organelor și agenților săi pentru pagubele produse terților. În schimb, art. 216 alin. (2) din
această lege fundamentală dispune că judecătorii nu pot fi făcuți responsabili pentru deciziile
lor decât în cazurile expres prevăzute de lege.

Dispoziții constituționale particulare regăsim și în art. 28 din Constituția Italiei. Acest text
statuează că „funcționarii și agenții Statului sunt direct răspunzători, conform legii penale, civile
și administrative, pentru actele îndeplinite cu încălcarea normelor de drept”. Textul mai dispune
că în asemenea cazuri „răspunderea civilă se extinde asupra Statului și asupra entităților
publice” implicate.

Extrem de interesante și aproape inedite sunt și prevederile art. 49 alin. (5) din
Constituția actuală a Venezuelei. Potrivit acestui text oricine poate solicita repararea de către
Stat a pagubelor produse prin erori judiciare, prin „întârziere sau omisiune nejustificată”.
Aceleași text declară rezervat dreptul victimei unei erori judiciare de a solicita tragerea la
răspundere a magistratului și a Statului de a acționa împotriva acestuia. Nu este cazul să intrăm
într-o analiză aprofundată a acestui text constituțional și într-o abordare semantică de mare
rigoare. Am remarca doar faptul că sintagma eroare judiciară are o semnificație generală în
raport cu „întârzierea sau omisiunea nejustificată”. Aceste dispoziții sunt însă detaliate în
Capitolul privitor la organizarea justiției. Potrivit art. 249 alin. (3) din Constituția Venezuelei,
judecătorii sunt personal răspunzători, în condițiile determinate de lege, pentru erori, întârzieri
sau omisiuni nejustificate, pentru „nerespectarea substanțială a normelor procesuale, pentru
denegare, parțialitate”, precum și pentru delictele de corupție săvârșite în exercițiul funcției
lor[8].
În spațiul latino-american reținem și prevederile generale ale Constituției Columbiei.
Potrivit art. 90 alin. (1) din această lege fundamentală, Statul răspunde patrimonial pentru
daunele ce-i sunt imputabile și care au fost produse prin acțiunile sau inacțiunile autorităților
publice. În cazul condamnării Statului pentru asemenea daune, agenții acestuia care au acționat
în mod dolosiv sau dintr-o culpă gravă vor trebui să restituie despăgubirea acordată de către
Stat [art. 90 alin. (2)]. Din formularea acestui din urmă text rezultă că restituirea despăgubirilor
acordate de către funcționarul (agentul) culpabil este obligatorie.

Referirea noastră la spațiul latino-american nu poate face abstracție de prevederile

cuprinse în Proiectul de Cod de procedură civilă pentru America Latină. Potrivit art. 32 alin. (1)
din acest important proiect, răspunderea judecătorilor „nu va fi directă față de justițiabili, ci față
de Stat”. Iată o încercare de normativizare extrem de importantă și cu repercusiuni juridice
asupra unui spațiu geografic și juridic însemnat nu doar din punct de vedere al întinderii
teritoriale, al populației, ci și al valorii culturii juridice a acestei regiuni.
Dreptul la repararea pagubelor cauzate de către o autoritate de drept public, printr-o
acțiune ilicită, este recunoscut oricărei persoane și de către Constituția Poloniei (art. 77). În
schimb, Constituția Italiei precizează că limitele și modul de reparare a prejudiciilor cauzate prin
erorile judiciare se va stabili prin lege [art. 24 alin. (4)].

În Franța, principiul răspunderii patrimoniale a statului pentru erorile judiciare este

statuat în art. 141-1 din Codul organizării judiciare. Dispozițiile acestui text legal sunt deosebit
de relevante în privința concepției legiuitorului francez. Potrivit acestei norme legale, Statul este
obligat să repare pagubele cauzate ca urmare a funcționării defectuoase a serviciului public al
justiției. Același text precizează însă că o atare responsabilitate nu poate fi angajată decât
pentru o greșeală gravă sau pentru denegare de dreptate.

* Extras din Revista Dreptul 4/2016.

[1] A se vedea, pentru abordări extrem de pertinente, O. Puie, Răspunderea statului și a
magistraților pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, în Dreptul nr. 10/2015, p. 82-106; A. Ciucă, Repere ale
independenței judecătorului din perspectiva independenței sistemului judiciar, în Dreptul nr. 9/2015, p. 23-41.
[2] În cadrul demersului de față am preferat să folosim termenul generic de magistrat pentru a-l
desemna atât pe judecător, cât și pe procuror. În pofida oricărei considerații doctrinare sau de altă natură folosirea
acestui concept este concordantă cu legislația în vigoare, deși printr-o reformă legislativă anterioară a fost
schimbat chiar și titlul Legii nr. 303/2004, pentru a marca existența a două categorii distincte. Ne limităm să
precizăm că în această accepțiune termenul de magistrat este folosit chiar de art. 52 alin. (3) din Constituția
României. Pe de altă parte, și Legea nr. 303/2004 folosește în mod frecvent termenul de „magistratură”. Mai mult,
art. 1 din Legea nr. 303/2004 definește magistratura în raport cu activitatea desfășurată atât de judecători, cât și
de procurori.
O viitoare restructurare a Ministerului Public nu ar trebui să conducă la considerarea procurorului ca un
simplu funcționar; ca un semn al prestigiului de care trebuie să se bucure procurorului trebuie să-i fie recunoscută
în continuare calitatea de magistrat. Iar această viziune ar trebui păstrată cu atât mai mult cu cât în perspectiva
unei noi organizări a instituției Ministerul Public ar putea deveni o autoritate independentă de executiv (fără
subordonarea procurorului general față de ministrul justiției).

[3] A se vedea I. Leș, Statul de drept și răspunderea civilă a judecătorilor, în Studii de drept judiciar
privat, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 111-120. Studiul a fost publicat și în Dreptul nr. 5/1998.
[4] A se vedea, în acest sens, O. Rabasa, El Derecho Angloamericano, Editorial Porrua, S.A. Mexico
D.F., 1982, p. 494-495.
[5] A se vedea, în acest sens, M. Gore, La responsabilité civile, pénale et disciplinaire des magistrats,
apud ejd.org./113/article 113-13. A se vedea, de asemenea, pentru exemplificări, A. Ciucă, op. cit., p. 38-39. Regula
enunțată în text este aplicabilă cu deosebire judecătorilor de la instanțele inferioare. În Anglia, judecătorii de la
instanțele inferioare sunt responsabili civilmente dacă au acționat în afara competenței lor sau au procedat cu rea-
credință. A se vedea, în acest sens, G. Ganivet, J. Joly-Hurard, La responsabilité des juges ici et ailleurs, în Revue
internationale de droit comparé nr. 4/2006, p. 1062. În același timp, nu se poate face abstracție de faptul că Anglia
a încorporat în propria sa legislație principiile Convenției europene privind drepturile omului, adoptând în acest
scop Human Rights Act din 9 noiembrie 1998. Astfel fiind și în Anglia statul devine răspunzător pentru încălcarea
drepturilor omului de către autoritățile publice.
[6] În SUA chiar și procedurile disciplinare îndreptate împotriva judecătorilor reprezintă o excepție
foarte semnificativă. În această privință s-a remarcat, în doctrină, că până în anul 1980 singura procedură ce putea
conduce la sancționarea unui judecător federal a fost aceea a impeachment-ului, iar aceasta a fost folosită extrem
de rar. A se vedea, în acest sens, A. Deysine, Justiția în Statele Unite ale Americii, Ed. Rosetti, București, 2002, p. 86-
87.
[7] A se vedea G. Canivet, J. Joly-Hurard, op. cit., p. 1051.
[8] O soluție interesantă este și cea promovată de art. 2 din Codul de procedură civilă al provinciei
Mendoza, text ce instituie principiul răspunderii personale a judecătorilor și funcționarilor judiciari pentru
exercitarea necorespunzătoare a funcțiilor pe care le exercită, dacă se demonstrează „lipsa lor de probitate”. În
jurisprudența Curții Supreme din această provincie argentiniană textul a fost interpretat în sensul că răspunderea
judecătorului este directă și nu poate fi angajată decât în caz de dol sau eroare nescuzabilă. Prin urmare, sintagma
„lipsă de probitate” a primit o interpretare restrictivă. A se vedea S. Furlotti-A. Parellada, în Codigo procesal civil de
la provincia de Mndoza, comentado, anotado y concordado con los Codigois procesales de la Nacion, San Juan y San
Luis (coordonator H.C. Gianella, La Ley, Buenos Aires, 2009, Tomo I), p. 10-11.

Examinarea sumară a dispozițiilor constituționale prezentate relevă o anumită

diversitate în ceea ce privește maniera de reglementare a răspunderii civile a statului față de
victimele erorilor judiciare. Unele dintre prevederile menționate se referă la principiul general al
răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate de organele sau entitățile sale, fără distincție
dacă acestea sunt cauzate de organe administrative sau de altă natură. Pe de altă parte,
fundamentul răspunderii statului este, în unele cazuri, unul subiectiv, care se întemeiază pe
culpa agenților săi.

Răspunderea patrimonială a magistraților este reglementată în mod diferit, fie în Codul

de procedură civilă, fie în legile privitoare la statul magistraților. În majoritatea statelor
democratice răspunderea magistraților este abordată ca o răspundere subsidiară în raport cu
răspunderea statului, împrejurare absolut firească și destinată să ocrotească atât victimele
erorilor judiciare, cât și pe judecători. Într-adevăr, victimele erorilor judiciare sunt și trebuie să
fie ocrotite prin garantarea accesului la justiție și la obținerea de despăgubiri direct de la Stat,
care astfel cum se cunoaște este, în general, solvabil. Pe de altă parte, justiția nu se poate
realiza sub spectrul unor amenințări permanente cu acțiuni în răspundere civilă pentru
eventualele erori judiciare. Doar retoric ne putem întreba ce s-ar întâmpla dacă victima unei
erori judiciare ar putea acționa direct în justiție pe judecătorul care l-a nedreptățit. Și aceasta în
cel mai fericit caz în care o atare injustiție sau nedreptate ar putea fi demonstrată cu ușurință
de victima unei erori judiciare. Dar ce s-ar putea întâmpla în cazul unor acțiuni formulate cu rea-
credință sau dintr-o dorință pătimașă de răzbunare?
Iată de ce răspunderea civilă a magistratului, îndeosebi a judecătorului, este considerată
și în dreptul altor state democratice ca una dintre cele mai delicate. Iar problema esențială
rămâne aceea a garantării dreptului victimei la despăgubire, lucru ce poate fi realizat în mod
plenar prin recunoașterea dreptului de a acționa în justiție statul pentru pagubele produse
printr-o eroare judiciară sau, cum se exprimă legiuitorul francez, printr-o inadecvată funcționare
a serviciului public al justiției. Pe de altă parte, independența judecătorului este una dintre cele
mai importante valori ale justiției, iar slujitorii săi trebuie să fie ocrotiți și protejați de lege[9].
Prin urmare, ceea ce trebuie urmărit cu consecvență este realizarea acestui echilibru între
drepturile cetățeanului victimă a unei erori judiciare și imperativul garantării independenței
judecătorului.
În același timp, nu trebuie să ignorăm faptul că mai multă independență nu înseamnă
lipsă totală de responsabilitate, ci dimpotrivă, mai multă responsabilitate. Cum se realizează
aceasta mai bine? Răspunsul este uneori diferit. Dar, cel mai adesea, legislațiile naționale
acceptă că această responsabilitate a judecătorului se poate realiza în cadrul unei acțiuni
recursorii a statului, iar nu în cadrul unei acțiuni directe a victimei împotriva judecătorului.

Dacă răspunderea Statului pentru erorile judiciare se întemeiază uneori pe „culpa”

Statului, iar alteori ea este concepută în afara oricărei atitudini subiective, răspunderea sau
responsabilitatea, cum se exprimă juriștii francezi, magistratului este cel mai adesea una bazată
pe ideea de culpă. Dar și din acest ultim punct de vedere nuanțele sunt uneori foarte
semnificative și interesante din punctul de vedere al dreptului comparat, dar și al dreptului
intern, ceea ce este util pentru formularea unor reguli conclusive în materie. De aceea, fără a
insista într-o manieră exhaustivă, câteva exemplificări ne apar deosebit de relevante.

Iar, în opinia noastră, problema enunțată nu poate fi cercetată fără a începe prin
scoaterea în evidență a modelului francez, cel mai apropiat de spiritul dreptului nostru. Potrivit
art. 141-3 din Codul de organizare judiciară, judecătorul răspunde civil în caz de dol, fraudă sau
greșeală gravă, comise în cursul instrucției sau al judecății, precum și în caz de denegare de
dreptate. Același text definește denegarea de dreptate ca acea atitudine a judecătorului care se
manifestă prin refuzul acestuia de a răspunde cererilor ce-i sunt adresate sau prin neglijența de
a le soluționa în termen[10]. Prin urmare, legislația franceză condiționează răspunderea
magistratului de o vinovăție calificată – dol, fraudă sau greșeală gravă – ori de săvârșirea unor
inacțiuni calificate de textul anterior menționat ca denegare de dreptate. În toate aceste situații
Statul este răspunzător, dar el se poate întoarce cu o acțiune în regres împotriva magistratului
vinovat.
În Italia, ca și în Franța, reformele din justiție sunt departe de a se finaliza, iar o atare
abordare vizează și răspunderea magistratului. Reglemntarea în materie este statuată în Legea
nr. 18 din 27 februarie 2015 prin care au fost modificate prevederile Legii nr. 117 din 13 aprilie
1998 (Legea Vassali). Noua reformă a stabilit principiul conform căruia acțiunea în reperațiune
nu poate fi îndreptată direct împotriva magistratului, ci doar împotriva statului, cu excepția
cazului în care judecătorul a acționat în mod dolosiv. Pin urmare, în principiu, acțiunea în
despăgubiri poate fi exercitată de partea păgubită numai direct și exclusiv împotriva Statului.
Aceasta este una dintre cele mai semnificative noutăți aduse de Legea nr. 18/2015. În același
timp, notăm că noua reglementare a renunțat la procedura filtrului, formalitate care implica
declararea ca admisibilă a acțiunii îndreptate împotriva Statului de către partea prejudiciată;
admisibilitatea trebuia declarată de către tribunalul de district din raza curții de apel
competente. Precizăm că Legea Vassali, în forma sa inițială, a promovat principiul conform
căruia acțiunea în despăgubiri poate fi exercitată direct împotriva magistratului. Soluția era
conformă și cu prevederile art. 28 din Constituția Italiei[11]. Statul este însă obligat să
promoveze o acțiune în regres împotriva magistratului care a acționat în mod dolosiv (dolo), din
gravă neglijență (colpa grave) ori care a comis o denegare de dreptate. O particularitate
importantă a acțiunii în regres constă în faptul că magistratul nu poate fi obligat decât la o
despăgubire echivalentă cu cel mult jumătate din salariul anual al acestuia, cu excepția cazului
în care a acționat în mod dolosiv. Soluții asemănătoare sunt statuate și în dreptul estonian și
norvegian.
Sistemul juridic spaniol nu este nici el fundamental diferit de cele anterior prezentate, cu
unele nuanțe din punct de vedere normativ. Într-adevăr, potrivit art. 411 din Legea organică a
puterii judiciare nr. 6 din 1 iulie 1985, judecătorii și magistrații[12] răspund civil pentru pagubele
produse, în exercitarea funcțiilor lor, dacă au acționat în mod dolosiv sau din culpă[13].
Referirea legii la culpa magistratului a provocat dispute aprinse în Spania. Problema care s-a pus
a fost aceea de a determina dacă legea are în vedere numai culpa gravă a magistratului sau
chiar și o
culpă ușoară. În jurisprudența instanței supreme spaniole interpretarea care s-a dat a
fost totuși aceea că legea are în vedere doar culpa gravă a magistratului[14]. Cu alte cuvinte
numai culpa ușoară îl exonerează pe judecător de răspundere civilă. Interpretarea dată de
instanța supremă conceptului de culpă gravă a fost una extrem de restrictivă. S-a considerat că
doar o încălcare manifestă sau notorie a unei norme de drept poate conduce la angajarea
răspunderii magistratului. În concret, jurisprudența are în vedere doar încălcarea unei norme
„rigide” (precise), iar nu a unei norme „flexibile”, susceptibile, din cauza formulării ei
inadecvate, de interpretări diferite. Într-o atare concepție chiar dacă s-a comis o eroare
judiciară prin încălcarea unei norme juridice „flexibile” răspunderea civilă a magistratului nu
poate fi angajată. Asemenea interpretări au condus la concluzia că sistemul spaniol este mai
apropiat de cel anglo-saxon, în sensul că în practică este exclusă răspunderea patrimonială a
magistratului[15].
O particularitate a acestei reglementări rezidă în faptul că acțiunea în despăgubiri poate
fi introdusă direct de către partea prejudiciată (art. 412 din Legea nr. 6/1985).

„Geografia” judiciară prezentată este deosebit de edificatoare în privința modului de

reglementare a răspunderii patrimoniale pentru erorile judiciare. În majoritatea statelor
democratice răspunderea civilă a statului este incidentă și ea se întemeiază pe defectuoasa
funcționare a sistemului judiciar. De asemenea, într-un număr important de state legea
reglementează și acțiunea recursorie a Statului împotriva magistratului vinovat de producerea
pagubei (Italia, Franța, Italia, România etc.). Există și situații în care, deși nu este reglementată
de lege, acțiunea în regres este considerată totuși admisibilă (Belgia, Danemarca etc.). În marea
majoritate a țărilor în care este admisibilă acțiunea recursorie a Statului împotriva magistratului
vinovat de producerea pagubei aceasta nu a fost de loc exercitată sau doar foarte rar[16].
 Problema răspunderii Statului și a magistraților pentru pagubele cauzate în exercițiul
funcțiunii judiciare a format și obiect de preocupare importantă din partea unor organisme sau
societăți profesionale europene sau internaționale[17]. Nu dorim să reiterăm prevederile,
desigur importante, ale unor asemenea documente, dar unele dintre ele ni se par deosebit de
relevante. Un asemenea document este și Carta Europeană privind Statutul judecătorilor,
adoptată la data 8-10 iulie 1998 la reuniunea multilaterală de la Strasbourg. Carta proclamă, la
pct. 5.2, dreptul la repararea de către Stat a pagubelor cauzate prin comportamnetul unui
judecător în exercitarea funcțiilor sale jurisdicționale. Textul recunoaște și posibilitatea
exercitării unei acțiuni împotriva judecătorului care și-a exercitat funcția jurisdicțională cu
„încălcarea grosieră și inexcusabilă a regulilor în cadrul cărora și-a desfășurat activitatea”. De
asemenea, o dispoziție importantă regăsim și în Recomandarea nr. 12/2012 a Comitetului de
Miniștri din cadrul Consiliului Europei. Acest document recomandă statelor membre instituirea
răspunderii civile a judecătorilor numai pentru cazurile în care aceștia au acționat cu rea-
credință sau vădită neglijență.
Soluții asemănătoare sunt promovate și de Proiectul de Cod de procedură civilă pentru
America Latină. În acest sens art. 35 din acest document dispune că judecătorii sunt responsabili
dacă au statuat asupra cauzei cu întârziere nejustificată, au acționat în mod dolosiv sau prin
fraudă ori au hotărât prin săvârșirea unei „erori nescuzabile”.

În pofida unor asemenea documente, statele păstrează o marjă de apreciere asupra

modului de reglementare a răspunderii patrimoniale pentru erorile judiciare, ceea ce și explică
diversitatea de soluții normative.
3. Reflecții asupra răspunderii patrimoniale a statului pentru erorile judiciare
În dreptul nostru actual, dispoziții privitoare la răspunderea patrimonială pentru erorile
judiciare întâlnim cu deosebire în Constituție, în noul Cod de procedură penală și în Legea nr.
303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. De la început precizăm că, în opinia
noastră, reglementările existente în țara noastră sunt conforme cu tendințele manifestate în
ultimele decenii în marea majoritate a statelor democratice. În perspectiva unor modificări
legislative, asupra cărora se discută foarte mult în ultima vreme, noi socotim că se cuvin făcute
doar unele „ajustări” sau „ameliorări” procedurale, fără însă a schimba fundamental modul de
reglementare a răspunderii statului pentru erorile judiciare și a acțiunii recursorii ce poate fi
exercitată împotriva magistratului vinovat.

[9] Semnificative sunt aserțiunile unui judecător tocmai în legătură cu independența magistratului.
Acesta remarca: „independența nu înseamnă ca magistratul să fie stăpânul legii, ci sclavul ei, independența nefiind
astfel un privilegiu al magistratului, ci un serviciu adus justițiabilului care vrea o soluție dreaptă, și nu o soluție
pronunțată sub presiune, sub înfluență, sub teamă, sub frică, ce poate fi, astfel, oricând nedreaptă” (D.V. Diaconu,
Frământările unui judecător, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 67).
[10] A se vedea, pentru o interpretare mai largă a sintagmei legale „denegare de dreptate”, J. Vincent,
S. Guinchard, G. Montagnier, A. Varinard, La justice et ses institutions, Dalloz, Paris 2006, 4e éd., p. 166.
 [11] Este și unul dintre motivele pentru care prevederile Legii nr. 18/2015 formează obiectul unei
excepții de neconstituționalitate. La data redactării acestui studiu nu ne este cunoscută soluția Curții
Constituționale italiene. [12] Legea organică a puterii judiciare cunoaște trei categorii de persoane ce exercită
funcții judiciare: magistrați ai Tribunalului Suprem, magistrați și judecători (art. 299). Magistrații își desfășoară
activitatea la instanța supremă și la tribunalele superioare, fiind numiți în funcție prin decret regal, la propunerea
Consiliului General al Puterii Judiciare. Judecătorii de la celelalte instanțe sunt numiți de către Consiliul General al
Puterii Judiciare.
[13] O soluție asemănătoare este prevăzută și de art. 40 C. pr. civ. columbian. Potrivit acestui text
magistrații și judecătorii sunt răspunzători civil dacă au acționat în mod dolosiv, fraudulos sau prin abuz de
autoritate, dacă au întârziat sau au omis să pronunțe o hotărâre ori au procedat într-o manieră nescuzabilă.
Constituția Columbiei consacră dreptul părții prejudiciate de a obține desăgubiri de la stat, dar și dreptul acesteia
de a se îndrepta cu o acțiune în regres împotriva magistratului sau judecătorului vinovat (art. 90). În doctrina
columbiană s-a exprimat și opinia conform căreia acțiunea trebuie îndreptată mai întâi împotriva magistratului sau
judecătorului vinovat. A se vedea, în acest sens, A. Camacho, Manual de derecho procesal civil, Teoria general del
proceso, Temis Santa Fe de Bogota, 1995, Qinta edicion, vol. I, p. 162.
[14] A se vedea, în acest sens, L.E. Delgado del Rincon, La responsabilidad de los magistrados del
Tribunal Constitucional en tela de juicio, apud www.https/google.com.
[15] În mod paradoxal însă Prima secție a Tribunalului Suprem a condamnat, în anul 2001, pe cei 11
judecători ai Curții Constituționale la 500 de euro fiecare pentru refuzul de a judeca un recurs. Instanța supremă a
considerat că nicio dispoziție constituțională nu poate fi interpetată că ar conduce la concluzia conform căreia
judecătorii Curții Constituționale sunt exonerați de orice responsabilitate civilă. Tribunalul Suprem a mers atât de
departe încât a considerat că judecătorilor de la Tribunalul Suprem li se aplică dispozițiile Codului civil privitoare la
răspunderea extracontractuală, iar nu cele ale Legii Organice a Puterii Judiciare (art. 411). Doctrina este divizată în
ceea ce privește această soluție. Printr-o decizie a Plenului Curții Constituționale, adoptată cu unanimitate de
voturi, s-a decis că nicio hotărâre a acestei instanțe nu poate fi cenzurată de un organ al Puterii Judiciare. Soluția
promovată de instanța supremă a fost considerată ca una care a generat un precedent periculos, o adevărată cutie
a Pandorei. Această împrejurare a determinat și o modificare a Legii organice a Tribunalului Constituțional, în anul
2007, în sensul că nicio decizie a acestuia nu poate fi cenzurată de către un alt organ al Puterii Judiciare. Pe acest
temei Curtea Constituțională a anulat decizia Tribunalului Suprem de-abia în anul 2013 (Decizia nr. 133).
Controversele dintre Tribunalul Suprem și Curtea Constituțională au devenit aproape tradiționale în Spania.
[16] A se vedea, în acest sens, G. Canivet, J. Joly-Hurard, op. cit., p. 1075. A se vedea, de asemenea, A.
Ciurea, op. cit., p. 39-40
[17] A se vedea, pentru amănunte în această privință, A. Ciurea, op. cit., p. 27-28.

Astfel cum am precizat și la începutul studiului de față la noi se manifestă azi două
orientări: una care tinde la o diminuare a răspunderii magistratului și alta care se îndreaptă într-
o
direcție contrară. Asemenea orientări trebuie considerate dintru început ca fiind excesive și
lipsite de un fundament logico-juridic serios.
O parte din argumentele care pledează pentru una dintre cele două soluții au fost deja invocate.
Nu credem că mai este cazul să stăruim asupra lor. În pofida oricărei alte considerații socotim că
în dreptul european este greu de acceptat o lipsă totală de răspundere civilă a judecătorului sau
a magistratului. O asemenea soluție ar conduce la o adevărată dictatură a judecătorilor, ceea ce
este evident contrar spiritului democratic. În același timp, magistratul trebuie protejat împotriva
acțiunilor șicanatorii ce ar putea fi exercitate de către justițiabili de rea-credință. El nu poate fi
supus, din punct de vedere civil, tratamentului din dreptul comun, respectiv prin aplicarea
principiilor obișnuite ale răspunderii civile delictuale (art. 1349 C. civ.), deși s-a susținut uneori
contrariul.
 Răspunderea patrimonială a magistratului trebuie să fie supusă, în opinia noastră, unor
reguli substanțiale și procesuale diferite de cele din dreptul comun. Dar care este sistemul
legislației noastre în prezent? Problema a fost frecvent abordată, dar unele considerații
particulare credem că trebuie să fie scoase din nou în evidență, și aceasta atât din punct de
vedere al răspunderii Statului, cât și a magistratului.

Din primul punct de vedere sunt fundamentale prevederile art. 52 alin. (3) din
Constituția României, text ce proclamă principiul conform căruia „Statul răspunde patrimonial
pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”. Același text dispune că: „Răspunderea statului
este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat
funcția cu rea-credință sau gravă neglijență”. În legătură cu aceste prevederi constituționale se
impun unele sublinieri particulare cu referire la răspunderea Statului.

În primul rând, este de observat că legea fundamentală se referă generic la răspunderea

patrimonială a Statului. Cu toate acestea, o răspundere contractuală este exclusă, fiind evidentă
lipsa unui raport contractual. În sensul legii civile, răspunderea Statului nu poate fi decât o
răspundere civilă delictuală, astfel cum s-a remarcat deja și în doctrina recentă[18]. Ea este însă
o răspundere delictuală specială îndeosebi datorită obiectului său: repararea erorilor judiciare.
Recent, instanța constituțională, în baza unei argumentări ample și deosebit de pertinente, a
decis că răspunderea Statului pentru erorile judiciare este una obiectivă[19] și subsidiară, în
raport cu răspunderea magistraților. Soluția instanței constituționale pune în evidență și faptul
că în sistemul nostru juridic victima unei erori judiciare nu are acces direct la acțiune împotriva
magistratului vinovat de producerea acesteia. De altfel, această opțiune normativă nu face
îndoială și ea rezultă cu claritate din prevederile art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, text
potrivit căruia pentru repararea prejudiciului „partea vătămată se poate îndrepta cu acțiune
numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice”.
Fără a insita asupra motivării acestei decizii a instanței de contencios constituțional,
trebuie să subliniem că ea este în perfectă consonanță cu spiritul dispozițiilor art. 52 alin. (3) din
legea fundamentală, care instituie principiul răspunderii patrimoniale a statului pentru erorile
judiciare. Textul este reluat, în termeni asemănători, și de prevederile art. 96 alin. (1) și (2) din
Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor. Caracterul subsidiar al acțiunii
în regres este consacrat și de art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004. Potrivit acestui text, după
ce prejudiciul a fost acoperit de stat „în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea
prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva
judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea
judiciară cauzatoare de prejudiciu”. Din aceste prevederi legale rezultă că admisibilitatea
acțiunii în regres este supusă condițiilor generale de admisibilitate, dar și unor exigențe
speciale. În acest context subliniem doar referirea legii la acoperirea prejudiciului în prealabil de
către stat ca urmare a condamnării acestuia față de victima erorii judiciare printr-o hotărâre
rămasă definitivă. Or, tocmai această condiție evidențiază, fără îndoială, caracterul subsidiar al
acțiunii în regres.
 Aceste succinte considerații privitoare la răspunderea statului pentru erorile judiciare
evidențiază faptul că legislația noastră se alătură celor mai moderne reglementări în materie și
care sunt promovate în majoritatea statelor democratice. Legislația noastră nu reglementează
o răspundere subiectivă a statului, astfel cum procedează alte legi fundamentale și nici o
răspundere solidară a acestuia împreună cu magistratul vinovat de producerea erorii judiciare.
Dispozițiile art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004 trebuie să ne conducă și la concluzia că statul
nu are posibilitatea de a chema în garanție magistratul vinovat de producerea erorii judiciare în
cadrul procesului angajat între acesta și persoana prejudiciată. Această soluție este, în opinia
noastră, neîndoielnică și ea rezultă din însăși faptul că acțiunea în regres este condiționată de o
condamnare prealabilă a statului.
O a doua precizare importantă constă în faptul că răspunderea statului are ca obiect
repararea prejudiciilor produse printr-o eroare judiciară. Sintagma eroare judiciară nu
beneficiază în dreptul nostru de o definiție care să-i contureze conținutul. Ea este folosită nu
doar de dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, ci în mod repetat și de art. 96 din Legea nr.
303/2004, precum și de art. 538, 541-542 C. pr. pen. Adeseori eroarea judiciară se raportează
doar la greșelile săvârșite în cauzele penale și care poartă asupra unor împrejurări de fapt. O
atare definiție întâlnim și în doctrina franceză. Astfel, după G. Cornu eroarea judiciară este o
„eroare de fapt săvârșită de un tribunal în legătură cu aprecierea vinovăției unei persoane
urmărite” în justiție[[20]]. Și în vorbirea curentă, cel mai adesea, conceptul de eroare judiciară se
raportează la modul de soluționare inadecvat a unei cauze penale. Dicționarul Explicativ al limbii
române definește eroarea judiciară ca o „greșită stabilire a faptelor dintr-un proces penal, care
duce la pronunțarea unei condamnări nedrepte”[21]. În ceea ce ne privește am apreciat că
eroarea judiciară reprezintă o greșeală de judecată săvârșită de un magistrat în cursul unei
proceduri judiciare[22].
Determinarea erorii judiciare doar în raport cu greșelile săvârșite în cadrul unei
proceduri penale nu este conformă cu opțiunea legiuitorului nostru. Din acest punct de vedere
este de observat că art. 52 alin. (3) din Constituție se referă generic la repararea prejudiciilor
produse ca urmare a unor erori judiciare. Textul constituțional nu face nicio distincție. O atare
interpretare este inevitabilă având în vedere și dispozițiile art. 96 alin. (3)-(4) din Legea nr.
303/2004, prevederi ce fac o categorică distincție între modul de reparare a erorilor judiciare
produse „în procesele penale” și cele „săvârșite în alte procese decât cele penale”. Această din
urmă formulă are și ea un caracter general, anume în sensul că vizează nu doar litigiile civile
stricto senso, ci toate litigiile guvernate de regulile procedurale de drept comun (litigii de
dreptul muncii, de drept administrativ și fiscal, de dreptul mediului etc.).
Prin urmare, cel păgubit printr-o eroare judiciară, indiferent de izvorul ei, este
îndreptățit să obțină despăgubiri în cadrul unei acțiuni îndreptate împotriva statului[23]. Noi
socotim că, în spiritul reglementării constituționale menționate și a dispozițiilor corespunzătoare
din Legea nr. 303/2004, erorile judiciare nu trebuie să fie raportate cu necesitate și în mod
exclusiv la greșelile săvârșite de magistrat în privința modului de stabilire a faptelor pricinii. În
opinia noastră erorile judiciare trebuie raportate și la modul de interpretare a legii de către
judecător.
 Remarcăm că în doctrina franceză această problemă este examinată de unii autori în
raport cu răspunderea civilă a magistraților, subliniindu-se că aceștia nu sunt răspunzători
pentru modul de „evaluare a probelor” ori pentru „interpretarea normei de drept”, cu excepția
cazului în care au acționat cu intenție sau dintr-o greșeală de o anumită gravitate[24]. Prin
urmare, în mod implicit nici răspunderea statului nu poate fi înlăturată în asemenea împrejurări.
În Spania, eroarea judiciară este asimilată cu o „eroare a justiției”; ea presupune că judecătorul
s-a înșelat, că a „condamnat sau a acționat nedrept”[25].
Problema este de o sensibilitate juridică deosebită. Desigur că și de data aceasta lipsa
unei circumstanțieri legale, adică a unei limitări a sintagmei „eroare judiciară” numai la faptele
pricinii conduce la concluzia că ea vizează și modul de interpetare a normei juridice. Mai mult
decât atât, în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene răspunderea statului trebuie să
fie raportată și la acele situații în care a fost încălcat dreptul comunitar. Soluția a fost
promovată, pentru prima dată, împotriva Statului italian, împrejurare ce a determinat
modificarea corespunzătoare a legislației din această țară. O atare soluție se impune și în
dreptul intern.

Dar care sunt limitele unei atari răspunderi a statului pentru erorile de interpretare a
dreptului intern sau comunitar? În primul rând, dispozițiile legale în materie nu conțin elemente
privitoare la elementul subiectiv al răspunderii statului pentru erorile judiciare. Acest fapt se
explică datorită necesității garantării dreptului vicitimei la o reparație integrală. Răspunderea
statului se întemeiază, în ultimă instanță, pe funcționarea defectuasă a sistemului judiciar.
Legislația noastră nu cuprinde o asemenea formulă, astfel cum o face Constituția Franței sau
cea a Spaniei. Este adevărat însă că, în Franța, legea condiționează răspunderea statului de o
„greșeală gravă” sau de o „denegare de dreptate”. Dar, în doctrina franceză, o atare
condiționare a răspunderii statului a fost sever criticată[26].
Dispozițiile constituționale menționate anterior și cele ale art. 96 din Legea nr. 303/2004
nu se referă la răspunderea statului pentru „denegare de dreptate”. Vechiul Cod civil definea
denegarea de dreptate ca refuzul unui judecător de a soluționa cauza pe motiv că „legea nu
prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare”[27]. Soluția a fost promovată și de
vechiul Cod de procedură civilă francez (art. 506). Refuzul judecătorului de a soluționa o cerere
nu poate fi exclus din sfera de incidență a prevederilor art. 52 alin. (3) din Constituție și ale art.
96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.
Pe de altă parte, soluționarea cauzelor civile într-un termen optim și previzibil (art. 6 C.
pr. civ.) constituie un principiu fundamental al procesului civil, iar nerespectarea lui poate
antrena răspunderea patrimonială a statului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
promovat în mod constant acest principiu nu doar în ceea ce privește condamnarea statului
român, ci și a altor state membre ale Consiliului Europei (Italia, Grecia, Franța, Portugalia, Rusia
etc.).

Răspunderea patrimonială a statului vizează toate procedurile judiciare. Principiul este

aplicabil neîndoielnic și în cadrul litigiilor care se judecă potrivit unor reguli derogatorii de la
dreptul comun (divorț, partaj, cereri de evacuare, cerere de valoare redusă etc.). El este
incident, după părerea noastră, și în privința contestațiilor la executare. Dispozițiile art. 96 alin.
(1) din Legea nr. 303/2004 nu sunt aplicabile în privința actelor de executare propriu-zise,
întrucât în asemenea circumstanțe sunt incidente prevederile art. 626 C. pr. civ. Potrivit acestui
text, statul este obligat să „asigure, prin agenții săi, executarea în mod prompt și efectiv a
hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii, iar, în caz de refuz, cei vătămați au dreptul la
repararea integrală a prejudiciului suferit”. Nu ne propunem să realizăm o exegeză amplă a
acestui text procedural.
Totuși se impune să precizăm că textul nu trebuie să primească o interpretare restrictivă,
anume în sensul că el este aplicabil doar în ipoteza strictă în care executorul judecătoresc refuză
să soluționeze o cerere de executare silită. Aceasta deoarece chiar textul comentat se referă
expres la o obligație foarte riguros circumstanțiată a statului, anume aceea de a asigura
„executarea în mod prompt și efectiv a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii”[28].
Or, în opinia noastră, răspunderea statului trebuie raportată cu necesitate la această obligație
care este instituită expres de lege.
Răspunderea statului, în temeiul dispozițiilor art. 626 C. pr. civ., trebuie raportată și la
obligația de soluționare a cererilor de executare într-un termen rezonabil. Soluția se întemeiază
și pe faptul că executarea silită face parte din structura procesului civil, astfel cum s-a decis în
mod constant de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (hotărârile Di Pede c.
Italiei și Zappia c. Italiei din 26 septembrie 1996)[29].

[18] A se vedea, în acest sens: L.R. Boilă, Aspecte de neconstituționalitate din statutul magistraților și
procurorilor, adoptate prin Legea nr. 303 din 2004 privind răspunderea juridică pentru prejudicii cauzate printr-o
eroare judiciară, în Caietele Științifice al Institutului de Științe Administrative „Paul Negulescu” nr. 9/2007, p. 476,
citat după O. Puie, op. cit., p. 16.[19] CC, dec. nr. 633/2005, publicată în M. Of. nr. 1138 din 15 decembrie 2005. A
se vedea, de asemenea, CC, dec. nr. 263/2015, în M. Of. nr. 415 din 11 iunie 2015. A se vedea, de asemenea, CC,
dec. nr. 633/2005, în M. Of. nr. 1138 din 15 decembrie 2005.[20] G. Cornu, Dictionnaire juridique, Presse
Universitaire de France, 7 éd., Paris 2005, p. 363.
A se vedea, pentru o definiție asemănătoare, Le Petit Larousse, Larousse, Nouvelle édition, Paris, 1995, p. 403.
[21] Dicționarul explicativ al limbii române, ed. a II-a, Academia Română, Ed. Univers Enciclopedic,
București, 1998, p. 347.
[22] A se vedea I. Leș, în Dicționar de procedură civilă, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, București, 2007, p.
394.
[23] A se vedea, în sensul că răspunderea statului este, în principiu, una generală și integrală, I. Popa ,
Tratat privind profesia de magistrat în România, Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 354.
[24] G. Canivet, J. Joly-Hurard, op. cit., p. 70.
[25] Y. Durand, La responsabilité de la justice et des juges, en Espagne, citat după G. Canivet,
J. Joly-Hurard, op. cit., p. 71.
[26] A se vedea, în acest sens, R. Perrot, Institutions judiciaires, Montchrestien, 8é éd., Paris, 1998, p.
84-85.
[27] A se vedea, de asemenea, art. 830 C. pr. civ. venezuelean. Textul definește denegarea de
dreptate ca refuzul de a soluționa o cerere sau nesoluționarea acesteia în termenul legal.
[28] A se vedea, pentru amănunte, I. Leș, Considerații asupra răspunderii statului în realizarea
executării silite, în R.R.E.S. nr. 2/2015, p. 64-73.
 [29] Apud N. Fricero, G. Payan, Le Droit à l’execution et le droit de la notification dans la jurisprudence
européenne 1980-2014, UIHJ Publishing, Paris 2014, p. 21.

O decizie istorică, în această privință, poate fi considerată cea pronunțată de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în cauza Hornsby c. Greciei din 19 martie 1997. În această cauză
instanța europeană a statuat că dreptul de acces la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea
juridică internă a unui Stat ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână
inoperantă în detrimentul uneia dintre părți[30]. Soluția a fost promovată și în privința unor
cauze îndreptate împotriva României[31].
În majoritatea sistemlor juridice, răspunderea patrimonială a statului nu operează în
mod automat, respectiv fără luarea în considerare a marilor principii care guvernează
procedurile judiciare. Uneori, în dreptul comparat, exercitarea acțiunii în răspundere împotriva
statului este condiționată de epuizarea tuturor căilor legale de reformare, retractare sau
anulare a hotărârii care a determinat producerea unei erori judiciare. Soluția nu este alta nici în
dreptul nostru, deși o reglementare explicită în acest sens lipsește în privința erorilor judiciare
produse în alte cauze decât cele penale. Într-adevăr, astfel cum s-a remarcat și în doctrina
franceză[32], erorile de judecată se îndreaptă prin intermediul căilor legale de atac. Aceasta
este calea „naturală” de remediere a erorilor de judecată, conform adagiului doctrinar conform
căruia: „Voies de nullite n’ont lieu contre les jugement”[33]. Principiul este fundamental și în
dreptul nostru și a fost consfințit expres de art. 402 C. pr. civ. Conform acestui text: „Nulitatea
unei hotărâri nu poate fi cerută decât prin căile de atac prevăzute de lege, în afară de cazul când
legea prevede în mod expres altfel”.

Prin urmare, atât timp cât o hotărâre judecătorească nu a fost reformată prin una dintre
căile de atac prevăzute de lege nu se poate vorbi nici de existența unei erori judiciare. Principiul
tradițional al autorității de lucru judecat fundamentează, de asemenea, într-o manieră care nici
nu poate fi pusă în discuție, o asemenea concluzie[34]. Aceste principii esențiale ale procedurii
judiciare nu pot fi ignorate nici în materia supusă analizei noastre. De aceea o acțiune în
răspundere îndreptată împotriva statului este inadmisibilă înainte de a se face dovada săvârșirii
unei erori judiciare. Iar o atare dovadă nu se poate face într-un alt mod decât printr-o hotărâre
judecătorească definitivă de desființare a soluției care a determinat producerea unei erori
judiciare. În același timp, desființarea unei decizii judiciare, în condițiile arătate, face inutilă
adeseori introducerea unei acțiuni în despăgubiri împotriva statului.
Pe de altă parte, nu se poate ignora faptul că legea impune, în mod expres unele
condiții, pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte cauze
decât cele penale. În adevăr, dreptul la despăgubiri, în cazul analizat, nu se poate exercita decât
„în cazul în care s-a stabilit în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau
disciplinară, după caz, a judecătorului sau a procurorului pentru o faptă șăvârșită în cursul
judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară” [art.
96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004]. Prin urmare, textul condiționează exercitarea acțiunii în
despăgubire de existența unei hotărâri definitive de condamnare penală a judecătorului sau
procurorului ori de stabilire a răspunderii disciplinare a magistratului. În ceea ce privește
răspunderea disciplinară a magistratului, aceasta se stabilește de către secțiile Consiliului
Superior al Magistraturii (art. 101 din Legea nr. 303/2004). Împotriva hotărârii pronunțate de
secțiile Consiliului Superior al Magistraturii se poate exercita calea recursului de către
magistratul sancționat, de către Inspecția judiciară, precum și de ceilalți titulari ai acțiunii
disciplinare. Recursul este de competența
Completului de 5 judecători al instanței supreme care se pronunță printr-o hotărâre definitivă
[art. 51 alin. (3) și (5) din Legea nr. 317/2004].

Legea nu impune pronunțarea unei anumite sancțiuni penale sau disciplinare pentru
exercitarea acțiunii în despăgubire. Ceea ce este esențial este însă ca fapta „săvârșită în cursul
judecății procesului” să fi fost de natură a determina o „eroare judiciară”. Dar cine stabilește că
o asemenea exigență este întrunită? Din modul de redactare a textului rezultă că eroarea
judiciară trebuie stabilită în cadrul procesului de aplicare a răspunderii penale sau disciplinare a
magistratului[35]. O asemenea determinare nu este totuși suficientă atât timp cât hotărârea
greșită nu a fost reformată în condițiile Codului de procedură civilă. Într-adevăr, o hotărâre
penală sau disciplinară nu poate reforma și o decizie civilă care a dobândit autoritate de lucru
judecat, astfel cum am subliniat deja. În cazul aplicării unei sancțiuni disciplinare aceasta ar
putea să rămână definitivă în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, în cazul
neatacării acesteia cu recurs.
Condamnarea penală sau sancționarea disciplinară a magistratului constituie însă un
motiv de revizuire a unei hotărâri judecătorești (art. 509 alin. pct. 3 și 5
C. pr. civ.). În ceea ce privește motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 3 C. pr. civ.,
legea are în vedere condamnarea definitivă a judecătorului „care a luat parte la judecată”
pentru „o infracțiune privitoare la pricină”. Este evident că o atare infracțiune poate fi una de
fals, de luare de mită etc., respectiv o infracțiune comisă cu intenție. De asemenea, în ceea ce
privește „condamnarea” disciplinară a judecătorului, aceasta trebuie să fie dispusă pentru
„exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență”.

În considerarea tuturor acestor dispoziții legale se poate remarca faptul că, în ultimă
instanță, răspunderea statului este, cel puțin indirect, condiționată de exercitarea funcției de
către magistrat cu rea-credință sau gravă neglijență. Or, dispozițiile art. 52 alin. (3) din
Constituția României nu impun atari exigențe decât în privința răspunderii magistratului. De
aceea și în doctrina recentă s-a apreciat că dispozițiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004
sunt neconstituționale[36].
Pentru o protecție corespunzătoare a victimelor erorilor judiciare statul este cel
răspunzător, iar răspunderea acestuia este și trebuie să rămână, în opinia noastră, una
obiectivă. De aceea, în concordanță cu prevederile clare ale art. 52 alin. (3) din Constituția
României, dispozițiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 ar trebui reconsiderate, în sensul
eliminării condiționărilor privitoare la atitudinea psihică a magistratului. Opțiunea noastră
vizează însă numai răspunderea statului față de victima erorii judiciare, iar nu și acțiunea în
regres împotriva magistratului vinovat.
 Considerentele de mai sus ne conduc la concluzia conform căreia răspunderea statului în
alte cauze decât cele penale are un caracter cu totul excepțional. Ea se întâlnește cel mai adesea
în acele situații în care instanțele de judecată nu au respectat dreptul fundamental la
soluționarea procesului civil într-un termen optim și previzibil. Frecventele condamnări ale
statului român pentru lentoarea cu care s-au soluționat unele procese civile stau mărturie unei
atari realități.
Exercitarea acțiunii în despăgubire este întâlnită destul de rar și în materie penală. Din
acest punct de vedere acțiunea îndreptată împotriva statului este supusă exigențelor prevăzute
de art. 538 C. pr. pen. Potrivit acestui text, persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent
dacă pedeapsa sau măsura educativă privativă de liberate a fost sau nu pusă în executare, are
dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care „în urma rejudecării cauzei,
după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent
descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de
achitare”. De data aceasta necesitatea reformării hotărârii de condamnare inițiale și a
constatării că s-a produs o eroare judiciară sunt elemente judicios și incontestabil
circumstanțiate de către legiuitor. Acțiunea în despăgubiri poate fi exercitată, în condițiile art.
539 C. pr. pen., și în cazul privării de libertate.

În dreptul nostru, acțiunea în despăgubiri poate fi exercitată într-un termen extrem de

redus. Astfel, potrivit art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004, termenul de prescripție a dreptului
la acțiune „în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an”. La o simplă lectură a
textului am fi tentați să considerăm că termenul de prescripție de un an vizează toate acțiunile
îndreptate împotriva statului, indiferent de originea civilă sau penală a erorii judiciare. Numai că
potrivit art. 541 alin. (2) C. pr. pen.: „Acțiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data
rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor
organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de
libertate”. Prin urmare, este evident că voința legiuitorului a fost aceea de a institui un termen
de prescripție mai redus în cazul acțiunilor în despăgubiri rezultate din erori judiciare săvâșite în
cauze penale.

Mărturisim că o atare diferențiere nu este întru totul comprehensibilă, după cum greu
de înțeles este și durata extrem de scurtă a celor două termene de prescripție. Cu totul evidentă
este și o anumită lipsă de armonie între textele ce instituie cele două termene de prescripție, de
un an și, respectiv, de 6 luni. Într-adevăr, art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004 se referă la
termenul de prescripție de un an pentru „toate cazurile prevăzute de prezentul articol” (erori
judiciare produse în procesele penale sau în alte procese). Este adevărat că art. 96 alin. (3) face
trimitere la dispozițiile Codului de procedură penală, însă această translatare vizează doar
„cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori
judiciare săvârșite în procese penale”. Or, o atare trimitere trebuie raportată numai la situația la
care ea se referă, iar nu și la termenul de prescripție. De lege lata, socotim că o intervenție
legislativă este necesară nu doar pentru rezolvarea acestei „coliziuni” de texte legale, ci și
pentru instituirea unui termen de prescripție unic în materia erorilor judiciare, indiferent de
originea lor. Socotim că din acest punct de vedere, și nu numai, lipsa de corelare dintre cele
două coduri de procedură este evidentă.
În ceea ce ne privește nu găsim nicio justificare solidă pentru instituirea unor termene de
prescripție diferite în materia răspunderii statului pentru erorile judiciare. De asemenea,
aserțiunea noastră este justificată și în privința duratei celor două termene în raport cu
termenul de prescripție de 3 ani din dreptul comun (art. 2517 C. civ.). De lege ferenda,
renunțarea la cele două termene sau instituirea unui termen unic cu o durată mai mare, de
pildă de 2 ani, ar reprezenta o soluție mai rațională și concordantă cu necesitatea realizării
efective a unei ocrotiri corespunzătoare a victimelor unor erori judiciare.
Dispoziții diferite întâlnim și în ceea ce privește competența de soluționare a cererilor
privitoare la răspunderea statului pentru erorile judiciare. Astfel, potrivit art. 541 alin. (3) C. pr.
pen., pentru obținerea reparației, persoana îndreptățită se poate adresa „tribunalului în a cărui
circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul
Finanțelor Publice”. Textul are semnificația de a determina atât competența materială, cât și
competența teritorială a instanței îndreptățite să judece asemenea cereri. Regulile enunțate
sunt derogatorii de la cele ale dreptului comun, atât sub aspectul competenței materiale, cât și
al celei teritoriale. Într-adevăr, competența materială este atribuită tribunalului, indiferent de
valoarea despăgubirilor solicitate de victima erorii judiciare. Derogatorie este și norma de
competență teritorială, întrucât acțiunea în despăgubiri este dată în exclusivitate în competența
instanței de la domiciliul reclamantului. Or, în dreptul comun acțiunea îndreptată împotriva
statului poate fi promovată la instanța de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanța de
la sediul pârâtului (art. 111 C. pr. civ.). Prin urmare, în dreptul comun legea consacră în acest caz
o competență teritorială alternativă.

În privința acțiunilor îndreptate împotriva statului pentru repararea erorilor judiciare

produse în alte cauze decât cele penale legea nu instituie nicio dispoziție derogatorie de la
dreptul comun. Noi socotim că toate acțiunile în despăgubire – îndreptate împotriva statului –
care au ca temei săvârșirea unor erori judiciare ar trebui să beneficieze de același regim juridic
atât în privința competenței materiale, cât și a celei teritoriale. De lege ferenda, socotim că
aceste acțiuni ar putea fi date în competența curților de apel. În unele state asemenea acțiuni
sunt date în competența unor instanțe superioare sau chiar a instanței supreme (art. 56 și art.
73 din Legea Organică a Puterii Judiciare din Spania nr. 6/1985).
De lege lata, calitatea procesuală pasivă aparține în toate cazurile statului, care este
reprezentat prin Ministerul Finanțelor. Spunem de regulă întrucât și în această privință se poate
reține o diferență de reglementare. În cazul acțiunilor în despăgubiri reglementate în Codul de
procedură penală statul „este citat prin Ministerul Finanțelor Publice” [art. 541 alin. (3)]. În
schimb, astfel cum am remarcat deja, art. 96 nu instituie nicio prevedere derogatorie în această
privință. Prin urmare, devin aplicabile prevederile art. 150 C. pr. civ., conform cărora statul va fi
citat prin Ministerul Finanțelor Publice sau „alte organe anume desemnate în acest scop prin
lege”.
 [30] A se vedea B. Selejan-Guțan, H.Al. Rusu, Hotărârile C.E.D.O. în cauzele împotriva României (1998-
2006), Ed. Hamangiu, București, 2006, p. 111-112.[31] A se vedea I. Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu
pe articole, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, București, 2015, p. 977-978. În practica Curții Europene a Drepturilor Omului s-
a decis totuși că răspunderea statului este inoperantă în acele situații în care acestuia nu i se poate imputa lipsa de
diligență în executarea unei decizii judiciare, cum ar fi cazul imposibilității de executare a titlului. Astfel s-a decis că
statul nu este răspunzător pentru neplata unei creanțe datorate insolvabilității unui debitor privat (cauza Sanglier
c. Franței din 27 martie 2003, apud V. Bozeșean (coord.), Executarea silită. Hotărâri ale Curții Europene a
Drepturilor Omului pronunțate în cauzele împotriva României, Ed. Universitară, București, 2015, p. 249. Dacă însă
statul sau administrația de stat are calitatea de debitor este inadmisibil ca autoritățile să invoce lipsa resurselor
financiare pentru a nu achita sumele de bani stabilite în sarcina lor prin hotărâri definitive (cauza Pop c. României,
apud V. Bozeșean, op. cit., p. 42). O decizie de principiu este și aceea conform căreia dreptul de acces la un tribunal
nu poate obliga un stat să dispună executarea oricărei sentințe civile indiferent care ar fi aceasta și indiferent de
circumstanțe (cauza Sanglier c. Franței, citată de V. Bozeșean, op. cit., p. 179).
[32] A se vedea, în acest sens, J. Vincent, S. Guinchard, G. Montagnier, A. Varinard, op. cit., p. 162-163.
[33] A se vedea J. Vincent, S. Guinchard, G. Montagnier, A. Varinard, op. cit., p. 163.
[34] A se vedea, în același sens, S. Furlotti-A. Parellada, op. cit., p. 10.
[35] A se vedea, de asemenea, O. Puie, op. cit., p. 96-97. Menționăm că art. 50 din Legea nr. 317/2004
privind Consiliul Superior al Magistraturii nu prevede printre elementele hotărârii de aplicare a unei sancțiuni
disciplinare și mențiuni privitoare la o eventuală constatare a unei erori judiciare. [36] A se vedea L.R. Boilă,
op. cit., p. 485-486; O. Puie, op. cit., p. 98.

Prevederile art. 541 alin. (3) C. pr. civ. au și semnificația de a determina natura acțiunii
îndreptate împotriva statului. Textul se referă expres la chemarea „în judecată civilă” a statului.
Și credem că această formulă nu lasă îndoială asupra naturii civile a acțiunii în despăgubire. De
aceea s-a și apreciat în doctrină că o atare acțiune este de competența instanței civile[37].
4. Acțiunea în regres exercitată de stat
Legea fundamentală, deși nu face referire expresă la acțiunea în regres a statului,
consacră posibilitatea de exercitare a acesteia. Un asemenea drept de regres se degajă implicit
din prevederile art. 52 alin. (3), teza a II-a, care se referă la faptul că răspunderea statului „nu
înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă
neglijență”. Această formulă este reluată și de prevederile art. 96 alin. (2) din Legea nr.
303/2014.

Dacă răspunderea statului față de victimele erorilor judiciare este și trebuie să fie
calificată, în dreptul nostru, ca una obiectivă, răspunderea magistraților este neîndoielnic una
subiectivă. Ea este în același timp o răspundere specială în raport cu cea din dreptul comun,
întrucât operează numai în condițiile în care magistratul a determinat „cu rea-credință” sau
„gravă neglijență” producerea unei erori judiciare. Fundamentul acestei răspunderi speciale
trebuie identificat tocmai în imperativul găsirii unui echilibru între necesitatea garantării depline
a independenței magistratului și imperativul acoperirii pagubelor suportate de stat. Judecătorul
nu se poate situa în sfera unei lipse totale de răspundere, astfel cum am remarcat deja, dar nici
nu poate fi supus amenințărilor permanente, adeseori vexatorii, din partea părților implicate
într-o procedură judiciară. Astfel se explică și faptul că în majoritatea sistemelor de drept părțile
nu au acces direct la o acțiune în răspundere împotriva magistratului vinovat de producerea
erorii judiciare. Acesta este și sistemul legii române. Pentru aceleași rațiuni, în majoritatea
statelor, răspunderea magistratului poate fi angajată numai în condițiile în care acesta a
acționat cu o vinovăție calificată. Din acest punct de vedere este de observat că legiuitorul
nostru a împărtășit soluțiile promovate și în alte state democratice.
Soluția legiuitorului nostru este conformă și cu prevederile cuprinse în Carta Europeană
privind Statutul judecătorilor, dispoziții la care ne-am referit deja
(art. 5.2). Este însă adevărat că între formulele folosite de Carta Europeană și legea română nu
există o echivalență semantică totală – prima referindu-se la încălcarea grosieră și inexcusabilă
de către magistrat a regulilor în cadrul cărora și-a desfășurat activitatea –, dar nici o diferență
esențială.

Promovarea acțiunii în regres este condiționată de obligarea statului la despăgubiri față

de victima erorii judiciare și de plata efectivă a acestora[38]. Această soluție este valabilă atât în
cazul erorilor judiciare produse în cauzele penale, cât și în cele săvârșite în alte cauze. Concluzia
se desprinde din prevederile art. 96 alin. (4) și (7) din Legea nr. 303/2004 și ale art. 542 alin. (2)
C. pr. civ. Într-adevăr, potrivit art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004, statul se poate îndrepta
împotriva magistratului care cu rea-credință sau gravă neglijență a produs eroarea judiciară
doar după ce „prejudiciul a fost acoperit de stat” în temeiul hotărârii rămase definitive. De
asemenea, art. 542 alin. (2) C. pr. pen. se referă la posibilitatea exercitării acțiunii în regres
„pentru recuperarea sumei achitate”.
În toate cazurile, statul va trebui să facă dovada că magistratul vinovat de producerea
erorii judiciare a acționat cu „rea-credință” sau „vădită neglijență”. În cazul erorilor produse în
procesele penale, art. 542 alin. (2) C. pr. pen. dispune că statul va trebui „să dovedească în
cadrul acțiunii în regres, prin ordonanța procurorului sau hotărâre penală definitivă, că cel
asigurat în condițiile alin. (1) a produs cu rea-credință sau din culpă gravă profesională eroarea
judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii”. Observăm însă că acest
text vizează doar dovada ce trebuie făcută în cazul în care autorul prejudiciului a fost asigurat.
Or, art. 542 alin. (1) permite introducerea acțiunii în regres fie împotriva „persoanei care, cu
rea-credință sau din culpă gravă, a provocat situația generatoare de daune sau împotriva
instituției la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în
exercițiul profesiunii”. O dovadă similară trebuie să fie făcută însă și în cazul în care acțiunea în
regres este îndreptată împotriva „persoanei care, cu rea-credință sau din culpă gravă, a
provocat situația generatoare de daune”.

Dispozițiile art. 542 alin. (1) C. pr. pen. permit introducerea acțiunii în regres împotriva
persoanei vinovate independent de calitatea acesteia de judecător, procuror sau funcționar al
instanței. Soluția rezultă cu claritate din dispozițiile legale citate[39]. Desigur că legea îl vizează
cu deosebire pe magistrat, dar nu este exclusă nici posibilitatea producerii unei erori judiciare
prin acțiunea frauduloasă sau neglijentă a unui funcționar al instanței, cum ar fi cazul unui
grefier.
 În toate cazurile însă răspunderea magistratului (sau prin excepție a unui funcționar al
instanței, în cazul erorilor judiciare produse în cauzele penale) este condiționată de vinovăția
acestuia, manifestată sub forma relei-credințe sau a gravei neglijențe. Totuși, nu putem să
ignorăm faptul că art. 542 alin. (1) și (2)
C. pr. pen. nu folosește sintagma legală, de „gravă neglijență”, ci pe aceea de „culpă gravă”. Mai
mult, art. 542 alin. (2) C. pr. pen. utilizează o sintagmă mai complexă, anume aceea de „culpă
gravă profesională”, formulă, care în opinia noastră, nu este lipsită de o anumită relevanță
juridică. Oricum această ușoară diferențiere de formulare legală nu este în concordanță cu
normele de tehnică legislativă, dar mai ales nu este în armonie cu prevederile art. 52 alin. (3) din
Constituția României. Trebuie să recunoaștem totuși că deosebirile nu sunt esențiale.

Referirea art. 541 alin. (2) C. pr. pen. la o „culpă gravă profesională” nu credem că
reprezintă o „alunecare” nepermisă de limbaj juridic, ci expresia unei anumite orientări
normative mai recente în privința modului de reglementare a răspunderii civile a unor
profesioniști ai dreptului. În acest context, menționăm că referiri la o răspundere profesională
întâlnim și în art. 42 din Legea nr. 51/1995 (textul ce are ca obiect asigurarea de „răspundere
profesională” a avocatului),
art. 45 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 (referitor la asigurarea de „răspundere profesională” a
executorului judecătoresc) și art. 72 din Legea nr. 36/1995 (având ca obiect răspunderea pentru
încălcarea obligațiilor profesionale a notarului public). Aceste dispoziții legale sugerează
existența unei răspunderi specifice unor profesii, respectiv a unei răspunderi profesionale.

Sintagma „rea-credință”, precum și aceea de „gravă neglijență” sunt definite de lege,

respectiv de art. 991 din Legea nr. 303/2004, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr.
24/2012. Dispozițiile legale menționate au format deja obiectul unei obiecții de
neconstituționalitate, care nu a fost însă reținută de Curtea Constituțională[40]. Nu considerăm
util să reiterăm argumentele instanței constituționale a căror pertinență nu este de contestat,
cu deosebire în condițiile în care atari formulări au o sorginte constituțională.
Socotim că reglementarea actuală corespunde exigențelor elementare care impun o
protecție adecvată a magistraților împotriva eventualelor acțiuni șicanatorii sau abuzive ale
justițiabililor[41]. De aceea, nu credem că o modificare legislativă în sensul agravării răspunderii
magistraților ar fi benefică. Renunțarea la sintagmele „rea-credință” sau „vădită neglijență” ar
putea conduce la instituirea unei răspunderi civile pentru magistrați mai severe decât în cazul
altor profesii liberale, ceea ce ni se pare greu de imaginat[42]. Nici o modificare legislativă în
sensul admisibilității unei acțiuni civile directe a victimei erorii judiciare împotriva magistratului
nu ar fi de natură să corespundă imperativului de protejare adecvată a magistratului. O
asemenea soluție a fost promovată în Italia, în anul 1998, prin amendamentul Gianluca Pini (din
Partidul Liga Nordului) la Legea Vassali, intervenție legislativă ce a promovat vii controverse în
Italia și o nemulțumire evidentă și de înțeles a magistraților.
Nu este mai puțin adevărat că în condițiile actuale problema răspunderii efective a
magistraților este, din punct de vedere practic, iluzorie. Aceasta tocmai datorită tendințelor ce
se manifestă uneori de obstaculare a unor asemenea acțiuni. Lipsa totală de răspundere a
magistraților nu poate fi justificată în niciun fel, nici chiar prin dificultățile cu care se confruntă
sistemul judiciar (resurse financiare insuficiente, supraaglomerarea judecătorilor și procurorilor
etc.)[43]. Asemenea dificultăți sunt reale, dar ele se întâlnesc și în alte țări cu profunde tradiții
democratice, ca Spania, Italia și Franța. O reformă corespunzătoare a Consiliului Superior al
Magistraturii ar putea conduce la promovarea unei exigențe sporite în materia răspunderii
disciplinare a magistraților. Avem în vedere o componență diferită a acestui „guvern” al
magistraturii, prin cooptarea unui număr mai mare de reprezentanți ai societății civile,
deziderat ce a fost deja subliniat de doctrină[44]. Desigur că o atare abordare implică o
modificare corespunzătoare a legii fundamentale, lucru destul de dificil de realizat în actualul
context social-politic din țara noastră.
În sistemul Legii nr. 303/2004 exercitarea acțiunii în regres nu este obligatorie. Acest
lucru rezultă din prevederile art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004 care se referă la
posibilitatea statului de a exercita acțiunea în regres. Aceeași formulă este folosită și de art. 541
alin. (1) C. pr. pen. În schimb, potrivit art. 1384 C. civ., când cel răspunzător este statul
„Ministerul Finanțelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva
aceluia care a cauzat prejudiciul, în măsura în care acesta din urmă este răspunzător, potrivit
legii speciale, pentru producerea acelui prejudiciu”. Dispozițiile Codului civil reprezintă dreptul
comun în materie. Totuși, dispozițiile evocate fac trimitere la situația în care autorul
prejudiciului este răspunzător „potrivit legii speciale”.

Considerăm că soluția obligativității exercitării acțiunii în regres se impune în toate

cazurile în care calitatea procesuală activă aparține statului[45]. De aceea, ne alăturăm fără
nicio rezervă opiniei potrivit căreia această soluție se impune să fie consacrată în mod expres de
lege și în cazul acțiunilor în regres exercitate de către stat împotriva persoanelor vinovate de
producerea unei erori judiciare[46]. Soluția este indispensabilă cu atât mai mult cu cât
răspunderea magistratului intervine doar în cazul unei vinovății calificate, iar nu pentru orice
neglijență. Nu vedem nici noi niciun argument care să pledeze pentru o soluție contrară și
pentru suportarea unor asemenea daune, în ultimă instanță, de către același „etern” și
„împovărat” contribuabil. Am afirmat deja că la mai multă independență se impune mai multă
responsabilitate. Magistratul are un statut caracteristic, din multe puncte de vedere (poziție
socială, salariu, pensie specială etc.), unui personal de elită, împrejurare ce ne apare ca fiind
firească. Dar acesta este și motivul pentru care nu putem pleda pentru o lipsă totală de
responsabilitate, pentru o imunitate totală[47] sau pentru o responsabilitate de „decor”.

Pentru a diminua efectele acțiunii în regres magistrații au posibilitatea de a se asigura de

răspundere pentru producerea de erori judiciare. De lege ferenda, socotim că ar fi utilă
statuarea obligației magistraților de a se asigura, în anumite limite, de răspundere profesională
pentru daune produse prin erori judiciare. O asemenea soluție este promovată de legislația
noastră și în privința altor profesii juridice
(art. 72 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, art. 45 din Legea nr.
188/2000 privind executorii judecătorești și art. 42 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și
exercitarea profesiei de avocat). Este adevărat însă că această soluție este statuată în privința
profesiilor liberale. Oricum nici în stadiul actual al legislației posibilitatea asigurării magistraților
de răspundere profesională nu este exclusă și ea este chiar sugerată de art. 542 C. pr. pen.
Acțiunea în regres va trebui să fie îndreptată în toate cazurile împotriva judecătorilor
responsabili de producerea erorii judiciare. Aceasta înseamnă că în cazul completelor de
judecată formate din 2 sau mai mulți judecători acțiunea în regres va trebui să fie formulată
împotriva tuturor acestora. De la această regulă trebuie admisă o excepție în privința
judecătorului care a formulat o opinie separată, contrară celei promovate de majoritate [art.
401 alin. (1) C. pr. civ. și art. 394 alin. (4) C. pr. pen.]. Soluția credem că se impune întrucât
elementul subiectiv al răspunderii nu poate fi considerat întrunit într-o asemenea împrejurare.

Legislația noastră reglementează o răspundere obiectivă și directă a statului și o

răspundere subiectivă a magistraților. În aceste condiții, astfel cum judicios s-a remarcat,
acțiunea în răspundere și cea în regres nu pot fi exercitate împotriva instanței sau parchetului la
care magistratul își desfășoară activitatea[48].

[37] A se vedea V.M. Dimitrie Constantinescu, Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed.
coordonată de M. Udroiu, Ed. C.H. Beck, București, 2015, p. 1392.[38] I. Leș, Sisteme judiciare contemporane, Ed.
C.H. Beck, București, 2007, p. 227. A se vedea, de asemenea, V.H. Dimitrie Constantinescu, op. cit., p. 1395.[39] A
se vedea, de asemenea, V.H. Dimitrie Constantinescu, op. cit., p. 1396.
[40] CC, dec. nr. 2 din 11 ianuarie 2012, în M. Of. nr. 131 din 23 februarie 2012.
[41] A se vedea, de asemenea, I. Popa, op. cit., p. 355.
[42] În concret avem în vedere răspunderea notarilor publici. Într-adevăr, potrivit art. 72 din
Legea nr. 36/1995: „Răspunderea civilă a notarului public poate fi angajată în condițiile legii civile, pentru
încălcarea obligațiilor sale profesionale, atunci când acesta a cauzat cu vinovăție sub forma relei-credințe
un prejudiciu stabilit prin hotărâre judecătorească definitivă”.
[43] A se vedea, pentru unele asemenea justificări, A.S. Macavei, Modificări legislative
necesare pentru o reală independență a puterii judecătorești, în Dreptul nr. 9/2015, p. 54-55. A se vedea,
pentru unele considerații, și A. Ciucă, op. cit., p. 40-41.
[44] A se vedea, în acest sens, I. Leș, Considerații privind statutul judecătorilor în prespectiva
unei noi
organizări a Consilului Superior al Magistraturii, în Studii de drept judiciar privat, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p.
221 (studiul a fost publicat și în C.J. nr. 6/2003). A se vedea, de asemenea,
S. Tănăsescu, Revizuirea Constituției, în C.J. nr. 10/2003, p. 87.
[45] A se vedea, în sensul că dispozițiile art. 1384 C. civ. au un caracter imperativ,
A. Georgescu-Banc, în Noul Cod civil. Note. Corelații. Explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2001, p. 513.
[46] A se vedea O. Puie, op. cit., p. 99. A se vedea, pentru o soluție contrară, A. Ciurea, op.
cit., p. 40.
[47] A se vedea, în același sens, I. Popa, op. cit., p. 355.
[48] A se vedea, pentru detalii, I. Popa, op. cit., p. 355-357.

Acțiunea în regres poate fi exercitată de stat într-un termen de prescripție de cel mult un
an, astfel cum dispune art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004, text ce se referă la toate acțiunile
prevăzute de acesta. Cum art. 542 C. pr. pen. nu stabilește un alt termen pentru acțiunea în
regres înseamnă că și în acest caz devin aplicabile prevederile art. 96 alin. (8) din Legea nr.
303/2004. În opinia noastră termenul de prescripție menționat este și el un termen relativ
redus, neexistând o justificare legitimă și pertinentă pentru a determina un regim defavorabil
pentru stat în raport cu termenul de prescripție prevăzut în dreptul comun (art. 2517
C. civ.). În același timp, socotim și noi că statuarea în viitor a unui termen cu o durată mai mare
(de 10 ani, astfel cum s-a preconizat) este cu totul nejustificată și inadmisibilă[49].
Textele legale menționate anterior nu stabilesc nicio normă derogatorie de la dreptul
comun în privința competenței de soluționare a acțiunilor în regres. Așa fiind, aplicarea regulilor
de drept comun nu poate face îndoială. Prin urmare, fiind vorba de o acțiune în despăgubire,
competența va aparține, după caz, judecătoriei sau tribunalului în funcție de valoarea
despăgubirii solicitate de stat. Considerăm că această soluție ar trebui să fie reconsiderată în
perspectiva unei viitoare intervenții legislative. Astfel cum am arătat și cu un alt prilej, nu
considerăm că este firesc ca un judecător de la o instanță superioară să fie judecat de către
judecătorii de la o instanță inferioară sau chiar de către judecătorii de la instanța la care a
funcționat sau la care funcționează[50]. Pe de altă parte, astfel cum am observat deja, acțiunile
îndreptate împotriva statului pentru repararea erorilor judiciare comise în procesele penale
sunt de competența tribunalului. Or, acțiunea în regres este de competența judecătoriei, în
cazul în care valoarea despăgubirii nu depăsește suma de 200.000 lei [art. 94 pct. 1 lit. k) C. pr.
civ.].

În opinia noastră, competența de soluționare a unor asemenea cereri ar trebui dată în

căderea instanței superioare celei la care și-a desfășurat activitatea judecătorul în cauză.
Socotim că în cazul judecătorilor de la instanța supremă competența materială ar trebui
conferită Completului de 5 judecători. Acestei opțiuni nu i s-ar putea opune argumente deduse
dintr-o eventuală supraaglomerare a instanțelor superioare, în condițiile în care Statul român,
ca și cel francez sau italian, nu a fost „generos” în privința formulării acțiunilor în regres în cazul
producerii unor erori judiciare.

4. Concluzii
Problema răspunderii patrimoniale a statului și a magistraților pentru erorile judiciare a
format obiectul unor cercetări ample în doctrina occidentală și a prilejuit intervenții legislative
repetate. Reformele din justiție sunt departe de a se finaliza chiar și în țări cu puternice tradiții
democratice, cum este cazul Franței și Italiei. De aceea o radiografie succintă a modului de
reglementare a răspunderii patrimoniale pentru erorile judiciare ne-a apărut indispensabilă
pentru investigația noastră.

În cuprinsul studiului de față ne-am propus să analizăm succint stadiul legislativ în

materie și să exprimăm unele puncte de vedere în perspectiva unor viitoare intervenții
normative. Existența unor reglemenări diferite în materia răspunderii pentru erorile judiciare în
procesele penale și în alte procese decât cele penale ne-a reținut atenția în mod particular.
Unele deosebiri normative sunt pe deplin explicabile și se datorează specificității proceselor
penale față de cele civile sau de altă natură. Avem în vedere aspectele ce țin de condițiile
diferite ale rsăpunderii civile a statului pentru erorile judiciare.
 Din punct de vedere strict procesual unele deosbiri sunt, în viziunea noastră, mai puțin
justificate. Este cazul dispozițiilor procedurale privitoare la competența de soluționare a
acțiunilor în despăgubiri. Din acest punct de vedere am remarcat că în privința erorilor judiciare
produse în alte procese decât cele civile sunt aplicabile regulile dreptului comun privitoare la
competența materială. În schimb, în cazul acțiunilor civile îndreptate împotriva statului în cazul
erorilor judiciare săvârșite în procesele penale competența materială aparține tribunalului. O
soluție uniformă s-ar impune în această privință. În ceea ce privește acțiunea în regres, aceasta
ar trebui dată în competența unei instanțe superioare celei la care s-au desfășurat activitatea
magistraților chemați a răspunde pentru erorile judiciare.

Termenele de exercitare a acțiunii în despăgubiri și a celei în regres sunt relativ scurte în

sistemul normativ actual, reprezentând adevărate obstacole în realizarea drepturilor
patrimoniale ale victimelor erorilor judiciare, respectiv ale statului. De aceea optăm pentru
instituirea unor termene mai raționale, echivalente, în principiu, cu cele din dreptul comun,
neexistând o justificare pertinentă pentru actuala abordare.

De asemenea, ne-am alăturat opiniei conform căreia exercitarea acțiunii în regres de

către stat împotriva magistratului vinovat de producerea erorii judiciare trebuie să fie
obligatorie, neexistând nicio motivare temeinică pentru o soluție diferită de cea promovată de
art. 1384 alin. (2) C. civ. Actuala reglementare nu reprezintă decât un privilegiu nejustificat
pentru o persoană ce exercită o funcție de extremă importanță într-un stat democratic, dar care
a acționat cu „rea-credință” sau „vădită neglijență”.

Problema cea mai importantă a răspunderii magistraților este aceea privitoare la latura
subiectivă a acesteia. Demersul de față a avut ca obiectiv principal exprimarea credinței noastre
că actuala reglementare este una conformă cu imperativul garantării independenței
magistratului și cu necesitatea acoperirii pagubelor produse în cazul erorilor judiciare.
Obținerea unui echilibru adecvat între aceste imperative nu poate fi realizată în cadrul unei
răspunderi ce operează în condițiile dreptului comun. Răspunderea magistraților numai în
condițiile în care ei au acționat cu „rea-credință” sau „vădită neglijență” este în concordanță și
cu reglementările existente în cele mai multe țări europene și nu numai. De asemenea, am
apreciat că acțiunea în regres trebuie să păstreze un caracter subsidiar în raport cu răspunderea
statului. În unele dintre țările europene în care s-a încercat reglementarea unei acțiuni directe
împotriva magistraților acest lucru s-a realizat sub presiunea nejustificată a unor factori politici.

Legiuitorul român trebuie să păstreze acest echilibru important destinat a asigura

protecția magistratului, deziderat realizabil numai dacă acceptăm un regim juridic special al
răspunderii magistraților, respectiv în condițiile unei vinovății calificate. Din păcate însă din
punct de vedere practic acțiunea în regres a statului nu a fost utilizată aproape deloc, ceea ce
ridică unele semne de întrebare asupra responsabilității autorităților competente (Ministerul
Finanțelor Publice). În cazul erorilor judiciare produse în alte cauze decât cele penale
mecanismul răspunderii disciplinare poate obstacula în mod considerabil succesul unei acțiuni
în despăgubiri și implicit și al unei acțiuni în regres. O atare condiționare ar trebui reconsiderată
în perspectiva unei viitoare reglementări în materie. Altminteri, unica alternativă este aceea a
unei mai mari transparențe și responsabilități din partea Consilului Superior al Magistraturii. Iar
acest lucru este necesar spre a se evita tendințele ce se manifestă pentru o înăsprire a
răspunderii civile a magistraților, ceea ce, astfel cum am arătat, nu este dezirabil.

În perspectiva unor viitoare modificări legislative în domeniu, ar putea fi examinată și

posibilitatea statuării obligației magistraților de a se asigura, în anumite limite sau condiții, de
răspundere civilă pentru erorile judiciare. Nădăjduim, în finalul acestor considerații, că o
ameliorare a dispozițiilor legale privitoare la răspunderea statului și a magistraților pentru
erorile judiciare este posibilă și dezirabilă. Ea trebuie făcută însă cu multă obiectivitate, pentru a
păstra echilibrul necesar între imperativul garantării plenare a independenței magistraților, dar
și a celui al responsabilități în exercitarea unora dintre funcțiile cele mai importante dintr-un
stat democratic.

[49] A se vedea, în acest sens, A. Ciucă, op. cit., p. 40.

[50] I. Leș, Sisteme judiciare contemporane, p. 230.