 Tulburarea bipolară tip I – Pacientul a îndeplinit criteriile pentru un episod maniacal sau mixt complet, de obicei

suficient de sever pentru a necesita spitalizarea. Pot să apară și episoade depresive majore sau episoade
hipomaniacale.

 Tulburarea bipolară tip II - Pacientul a avut cel puțin un episod depresiv major și cel puțin un episod hipomaniacal,
dar nici un episod maniacal.

Etiopatogenie
Factorii biologici

Datele epidemiologice și genetice sugerează că tulburarea bipolară este strâns corelată cu componentul ereditar și
prevalența bolii este relativ insensibilă la variațiile personale și adversitatea socială. Rudele de gradul întâi ale
pacienților bipolari au rate semnificativ mai mari de îmbolnăvire prin tulburări ale dispoziției (inclusiv tulburarea
bipolară tip I, tip II și tulburare depresivă majoră) în comparație cu persoanele ale căror rude nu au maladii
psihiatrice. Cu toate acestea, tulburarea bipolară nu are un pattern simplu Mendelian de moștenire a maladiei, mai
degrabă, se presupune că interacțiunea mai multor gene contribuie la apariția sindromului clinic. Importanța
factorului ereditar în cadrul tulburării bipolare a fost estimată la 79%, conform rezultatelor a două studii gemene.

Teoria genetică

Mai multe locusuri de linkaj și gene candidate au fost identificate în studiile genetice a tulburării bipolare. În special,
au fost demonstrate polimorfismele asociate genetice în expresia genelor 121 implicate în codificarea
transportatorilor și receptorilor aminelor biogenice. Interesant este faptul că numeroase dintre acestea se suprapun
cu regiunile implicate în apariția schizofreniei.

Factorii de mediu

Numeroase studii au arătat că prezența evenimentelor negative și/sau stresante din viață predispun instalarea bolii
sau apariția acutizărilor episoadelor afective [10]. Mai mult decât atât, majoritatea studiilor sugerează că
evenimentele negative de pe parcursul vieții preced episodul maniacal/hipomaniacal, precum și episoadele
depresive. Deprivarea de somn și perturbarea ritmului social zilnic (ex. respectarea orarului meselor, regimului
veghe-somn) la fel sunt implicate în procesul patologic.

TAB 1
Episod maniacal

Mania este o stare afectivă complexă caracterizată printr-o schimbare rapidă și majoră a comportamentului uzual al
individului. Mania se manifestă clinic divers; un grup de simptome ce durează cel puțin o săptămână este obligatoriu
pentru diagnostic. Mania este definită ca o stare de exaltare psihomotorie și dezinhibiție a pulsiunilor afective și
instinctuale. În aspectul general, pacienții cu sindrom maniacal au o ținută neglijentă, extravagantă, cu o mimică
foarte mobilă, expresivă. Orientarea de obicei este corectă auto- și allopsihic. Atenția și capacitatea de concentrare
se caracterizează printr-o hipoprosexie voluntară. Memoria este de tipul hipermneziei selective. Gândirea este
accelerată, se constată fuga idearum, pacienții sunt logoreici, în conținutul declarațiilor se redă starea de satisfacție
personală cu idei delirante de grandoare sau supraapreciere. Pot fi prezente tulburări de percepție sub formă de
iluzii, false recunoașteri și mai rar halucinații. În sfera emoțională este prezentă o stare constantă hipertimică ce
poate oscila de la o euforie până la ”furia maniacală”. Hiperactivitatea poate culmina cu o stare de agitație
psihomotorie vădită. Mania este uneori subdivizată în manie euforică (cu expansivitate și entuziasm) și manie
iritabilă (cu furie, agresivitate și chiar scandaluri). În mod alternativ, mania se poate manifesta prin prezența
simptomelor psihotice (precum halucinații, idei delirante, tulburări de gândire, simptome catatonice sau agitație).
Mai mult decât atât, ideile delirante pot fi ”congruente cu fonul afectiv” (ex. idei de grandoare) sau ”incongruente cu
fonul afectiv” (ex. idei de persecuție, idei bizare). 127 În plan clinic sunt descrise stări maniacale de manifestare
medie și severă, stare maniacală cu simptome psihotice ca mania cu simptome catatonice (bizarerii ale mișcărilor
voluntare, stereotipii, activitate motorie excesivă lipsită de scop și neinfluențată de stimulii externi); mania iritabilă
(sau coleroasă) cu iritabilitate, agresivitate și mania psihotică cu iluzii, halucinații, idei delirante, în special de
influență, grandoare, bogăție, megalomanice.

Episod depresiv Conform ICD-10, un episod depresiv poate avea severitate variabilă: episod ușor (F32.0); moderat
(F32.1); sever (F32.2) - fără simptome psihotice sau (F32.3) - cu simptome psihotice (F32.4). Gradele de severitate ale
depresiei sunt specificate pentru a descrie o gamă largă de simptomatologie întâlnită în diferite domenii aplicate ale
practicii psihiatrice. Pacienții cu episoadele depresive ușoare apar de obicei la nivelul asistenței primare și al
cabinetelor de medicină generală, pe când episoadele depresive severe sunt de competența spitalelor de psihiatrie.
Sindromul depresiv se caracterizează prin următoarele simptome principale: 1. Hipotimia (scăderea dispoziției de la
depresie ușoară, melancolie până la melancolie profundă, adesea însoțită de senzațiile neplăcute în regiunea inimii,
un sentiment de pierdere a sensului în viață); 2. Anhedonia (pierderea intereselor și a plăcerii); 3. Scădere a vigorii,
care poate duce la oboseală crescută, chiar și cu eforturi nesemnificative și activitate redusă. Alte simptome asociate
sunt capacitatea de concentrare redusă, stima și încrederea în sine redusă, idei de vinovăție și umilință, o viziune
tristă și pesimistă asupra viitorului, idei sau acțiuni care conduc la automutilare sau suicid, somn dereglat,
inapetență. Termenul de depresie este pe larg aplicat în stările emoționale non-clinice precum și pentru a desemna o
varietate de stări disforice, inclusive cele ce se includ în criteriile diagnostice ale episoadelor depresive majore
(EDM). Pacienții cu EDM sunt caracterizați mai mult prin lipsa capacității de a primi plăcere de la activitățile care erau
anterior interesante și amuzante, decât a însuși faptului de a se simți trist. Criteriile pentru EDM solicită prezența a
cel puțin cinci simptome – inclusiv dispoziția tristă sau diminuarea interesului – pe parcursul zilei, aproape în fiecare
zi, pe o perioadă de 2 săptămâni sau mai mult.

TAB 2
Episod hipomaniacal Hipomania este o formă atenuată a maniei, care prin definiție nu este asociată cu simptome
psihotice. Se referă la o stare evident anormală cu simptome ușor-medii maniacale care pot dura câteva zile sau
câteva luni. Deosebirea dintre manie și hipomanie constă în faptul că hipomania poate fi diagnosticată după 4 zile și,
în timp ce mania este însoțită de schimbări evidente de comportament, în hipomanie comportamentul nu este
modificat semnificativ, conform DSM-V. Limitele hipomaniei sunt destul de vagi și de aceea este dificil de diferențiat
de comportamentul obișnuit al persoanei; ceea ce este deseori întâlnit în cazul personalității hipertimice. Prin
urmare, de multe ori hipomania rămâne nediagnosticată. Pentru unii pacienți, hipomania este o stare plăcută de
umor și randament înalt de muncă. Cu toate acestea, pentru majoritatea persoanelor, simptomele hipomaniacale,
chiar dacă durează 4 zile, pot fi problematice, deoarece lucrurile spuse sau făcute într-un episod hipomaniacal
deseori au consecințe negative pe termen lung. Hipomania poate fi de asemenea preludiul fazei maniacale
desfășurate sau a depresiei severe. Cu toate că DSM-V exclude categoric episoadele hipomanicale mixte, aceste
episoade există și pot fi dificil de tratat.

Tratamentul
Fiecare proces individual de tratament acut este dus până la capăt până la unul din aceste puncte finale:

1. Întreruperea din cauza efectelor adverse;

2. Întreruperea din cauza lipsei rezultatelor/ receptivității;

3. Întrerupere din cauza soluționării cu succes a episoadelor acute. Tratamentul farmacologic

 Tratamentul include efectuarea farmacoterapiei si a psihoterapiei şi se va efectua în trei etape:

1. Tratamentul fazei acute, cu o durată de 6-12 săptămâni, are ca obiectiv obţinerea remisiunii. În această etapă,
strategia terapeutică include administrarea de psihotrope, de ex., Antidepresive (Imipramină, Amitriptilină,
Clomipramină, Venlafaxină, Paroxetină, Fluvoxamină, Fluoxetină), Neuroleptice (Haloperidol, Clorpromazină,
Levomepromazină, Clozapin) şi Timostabilizatoare (Săruri de litiu sau Carbamazepină, Acidul valproic, Lamotrigină,
Gabapentină), în asociere cu diferite forme de psihoterapie;

2. Etapa de menținere a tratamentului are o durată de 4-9 luni având rolul de a preveni riscul la recădere şi de
reapariţie a simptomatologiei acute;

3. Etapa de întreținere terapeutică cu durata de aproximativ l an sau chiar mai mult pentru a preveni apariţia
recurenței.

Teste sangvine de rutină la toți pacienții cu tulburare bipolară la începutul farmacoterapiei si déjà specific de de
medicament de 2-4 ori pe an

Intrebarea 4
Ciclotimia Distimia
Ciclotimia - sau tulburarea ciclotimică

Este o tulburare relativ ușoară a dispoziției. În tulburarea ciclotimică, dispoziția se schimbă în perioade scurte de la
depresie ușoară la hipomanie. Schimbările de dispoziție scăzute și înalte nu ating niciodată gravitatea sau durata
episoadelor majore depresive sau a maniei complete. Persoanele cu tulburare ciclotimică au simptome mai ușoare
decât cele apărute în tulburarea bipolară.

Simptomele debutează de obicei în adolescență sau la vârsta adultă. Persoanele cu tulburare ciclotimică sunt, de
asemenea, mai predispuse la abuz de droguri și alcool. Până la 50% dintre persoanele cu ciclotimie pot avea, de
asemenea, o problemă cu abuzul de substanțe psihoactive.

Criteriile diagnostice pentru ciclotimie includ instabilitatea persistentă, cronică a dispoziției cu numeroase perioade
de depresie ușoară și veselie ușoară, nici una dintre acestea nu a fost suficient de pronunțată sau prelungită pentru a
îndeplini criteriile pentru un episod maniacal sau depresiv. Schimbările dispoziției sunt de obicei percepute de o
persoană ca nefiind legate de evenimentele de viață, "nerezonabile". Uneori dispoziția poate fi normală și stabilă
timp de mai multe luni, alteori în loc de schimbări de dispoziție distincte există schimbări ciclice ale activității,
sociabilității sau apetitului. La unii pacienți se dezvoltă ulterior o tulburare bipolară tipică, la altii - o tulburare
depresivă recurentă.

Nu sunt aprobate în mod specific medicamente pentru tratamentul ciclotimiei, deși timostabilizatorii, cum ar fi Litiu
sau Lamotrigină sunt uneori recomandați ca o posibilă strategie de reducere a fluctuațiilor de dispoziție.
Antidepresivele nu sunt în general recomandate decât dacă cineva dezvoltă o depresie majoră care prin definiție nu
apare în tulburarea ciclotimică. Există de asemenea un risc mic că antidepresivele ar putea declanșa sau agrava
simptomele maniei într-un subgrup de persoane vulnerabile
Distimia este o formă ușoară dar mai prelungită a depresiei unipolare. Aceasta este o tulburare cronică caracterizată
prin starea de dispoziție scăzută (sau iritabilitate la copii) pe o perioadă lungă de timp (câțiva ani). În perioadele de
stare depresivă, pacienții se simt obosiți. Totul devine dificil și nimic nu este distractiv. Sunt predispuși la gânduri
întunecate și se simt inconfortabil. Este posibilă scădere sau creștere a poftei de mâncare, insomnie sau
hipersomnie, energie scăzută și oboseală, sentimente de inadecvare, tulburări de concentrare, indecizie, lipsă de
speranță. În general, simptomele, durata și gravitatea a stării nu corespund descrierii de tulburare depresivă
recurentă (deși în trecut, ar fi putut exista unele episoade care îndeplinesc criteriile pentru episod depresiv ușor, mai
ales la începutul tulburării). Există perioade (zile sau săptămâni) pe care pacienții în sine le consideră la fel de bune.
Dezadaptarea socială este nesemnificativă sau 134 moderată și, în general, pacienții se confruntă cu cerințele de
bază ale vieții de zi cu zi. Distimia predispune la abuzul de droguri psihotrope și alcool, posibil în legătură cu
încercările de a scăpa de o stare neplăcută. Intențiile suicidare și simptomele psihotice pot fi observate atunci când
apare un episod depresiv pe fondul distimiei („depresie dublă”). Distimia și depresia sunt adesea combinate. Uneori
există o distimie somatizată (plângeri la slăbiciuni generale, dissomnii, dificultăți de respirație). Afecțiunile afective
(starea depresivă, stima de sine scăzută, pesimismul) sunt în acest caz strâns legate de tulburările somatoforme. În
același timp, depresia și tristețea dobândesc o tentă fizică (senzație de arsură în piept sau laringe). Este posibilă
dezvoltarea de hipohondrie nevrotică. Distimia de obicei începe de la o vârstă fragedă, aproape de două ori mai
frecventă la femei.

Depresia
– este o hipertimie negativă intensă, o stare de tristețe, mâhnire, un sentiment de durere morală, inutilitate,
autoblamare și depreciere proprie. Pentru sindromul depresiv este caracteristică triada de simptome psihice: (1)
dispoziție scăzută; (2) lentoare ideativă; (3) inhibiție motorie, dar și triada somatică: (1) tahicardie; (2) midriază; (3)
constipații. Depresia este recunoscută ca diagnostic psihiatric separat; poate fi secundară maladiilor somatice,
infecțioase, endocrine, neurologice, etc., dar poate fi și un simptom întâlnit în majoritatea tulburărilor de sănătate
mintală.

Lipsa unui fondal afectiv pozitiv (pierderea interesului și a plăcerii de la activități și experiențe obișnuite ori anterior
plăcute), dispoziție proastă și un spectru de probleme emoționale, cognitive, fizice și comportamentale asociate.
Diagnosticul de Depresie majoră se bazează atât pe severitatea, cât și pe persistența simptomelor, precum și pe
nivelul deteriorărilor de ordin funcțional și social.

Tabelul 6 Clasificarea etiologică a depresiilor

• Depresii psihogene a) reactive b) depresii de surmenaj c) endoreactive d) nevrotice

• Depresii endogene a) periodice b) circulare c) mascate d) ciclotimice

• depresii în retardarea mintală și epilepsii

• depresii schizofrene

• Depresii în perioada de involuție a) presenile b) senile c) vasculare

• Depresii organice

• Depresii somatogene a) postoperatorii b) postinfecțioase c) în maladii somatice

• Depresii postintoxicare a) în tratament cu neuroleptice b) în drogdependență c) etilică

Tratamentul depresiei Denumire Doză medie/zi ❖Escitalopram 10 mg ❖Fluoxetine 20-40 mg ❖Fluvoxamine 100
mg ❖Paroxetine 20-40 mg ❖Sertraline 100 mg ❖Venlafaxine 150 mg
Epilepsia reprezintă un grup de tulburări neurologice de lungă durată, caracterizate prin una sau mai multe crize
epileptice [2]. Aceste crize sunt episoade care variază de la perioade scurte și aproape nedetectabile, la perioade
lungi de convulsii puternice [3]). În cazul epilepsiei, crizele au tendința de a se repeta, neavând nicio cauză
subiacentă [2], în timp ce crizele care apar dintr-o anumită cauză nu sunt considerate în mod obligatoriu epilepsie
[4].

Etiopatogenie

In majoritatea cazurilor, cauza este necunoscută, deși unele persoane pot da semne de epilepsie în urma unui
traumatism cranian, accident vascular cerebral, neoplasm cerebral și consum de alcool și de droguri, printre altele.
Crizele epileptice sunt rezultatul unei activități excesive sau anormale a celulelor nervoase din cortex la nivelul
creierului [4]. Diagnosticarea presupune eliminarea altor stări care ar putea cauza simptome similare (cum ar fi
sincopa), precum și identificarea altor cauze imediate. Epilepsia poate fi adesea confirmată cu ajutorul unei
encefalograme (EEG).