ACEST MATERIAL ESTE DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR PROGRAMULUI

DE LICENȚĂ „O.S.P.” SERIA 2022-2025.

MATERIAL NEDESTINAT PUBLICITATII1.
PUBLICAREA SAU DISTRIBUIREA NEAUTORIZATE SUNT INTERZISE SI SE
PEDEPSESC CONFORM LEGII PENALE2

DREPTUL ADMINISTRATIV – RAMURĂ A DREPTULUI

PUBLIC

SECŢIUNEA 1 - NOŢIUNEA DREPTULUI ADMINISTRATIV

S-a observat din expunerile anterioare că administraţia publică are ca obiect realizarea valorilor
care exprimă interesele statului sau ale altei colectivităţi distincte, evident mai mici, dar care este
recunoscută ca atare de către stat. Deşi poate exista şi o administraţie particulară, ceea ce se studiază
îndeobşte este administraţia publică, aşa după cum există şi o administraţie cu rezonanţe internaţionale,
dar când avem în vedere studiul administraţiei publice sub aspect juridic ne referim la cea cu caracter
intern. De aceea, nu întâmplător, uneori, se vorbeşte de „administraţia statului”.
Când ne referim la „dreptul administrativ” avem în vedere, în primul rând, un ansamblu de
norme juridice cu un anumit obiect, cu trăsături specifice şi finalitate proprie, iar nu disciplina care
studiază aceste norme, ca ştiinţă, şi care, în vorbirea obişnuită şi în planurile de învăţământ şi
programele analitice ale facultăţilor este denumită tot „drept administrativ” 3.
Termenul de drept administrativ poate fi, deci, utilizat în două accepţiuni. Într-o primă
accepţie, prin drept administrativ este desemnat un ansamblu de norme juridice, care în totalitatea lor
constituie o ramură distinctă a sistemului de drept. Într-o altă accepţie, prin drept administrativ se
înţelege un ansamblu sistematizat de cunoştinţe, idei şi teorii despre normele de drept administrativ.
In această accepţie, prin drept administrativ se înţelege o ramură a ştiinţei juridice. Obiectul de

1 Art. 7 din legea nr. 8/1996: „Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creație intelectuală în domeniul
literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma de exprimare și independent de valoarea
și destinația lor, cum sunt:
a) scrierile literare și publicistice, conferințele, predicile, pledoariile, prelegerile și orice alte opere scrise sau orale,
precum și programele pentru calculator;
b) operele științifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele școlare,
proiectele și documentațiile științifice;
c) compozițiile muzicale cu sau fără text;
d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice și pantomimele;
e) operele cinematografice, precum și orice alte opere audiovizuale;
f) operele fotografice, fotogramele peliculelor cinematografice, precum și orice alte opere exprimate printr-un procedeu
analog fotografiei;
g) operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură, gravură, litografie, artă monumentală,
scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei și a metalului, desene, design, precum și alte opere de artă aplicată
produselor destinate unei utilizări practice;
h) operele de arhitectură, inclusiv planșele, machetele și lucrările grafice ce formează proiectele de arhitectură;
i) lucrările plastice, hărțile și desenele din domeniul topografiei, geografiei și științei în general.
2 Art. 196 alin. 1 din legea nr. 8/1996: „(1) Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la o lună la un an sau
cu amendă următoarele fapte comise fără autorizarea sau consimțământul titularului drepturilor recunoscute de
prezenta lege:a) reproducerea operelor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe;b) distribuirea, închirierea sau importul
pe piața internă al operelor ori al produselor purtătoare de drepturi conexe, altele decât mărfurile-pirat;c) radiodifuzarea operelor
sau a produselor purtătoare de drepturi conexe;d) retransmiterea prin cablu a operelor sau a produselor purtătoare de drepturi
conexe;e) realizarea de opere derivate;f) fixarea, în scop comercial, a interpretărilor sau a execuțiilor artistice ori a programelor
de radiodifuziune sau de televiziune.

3 Ivan Stelian - Drept administrativ, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa, 1988, pag.16;
cercetare al ştiinţei dreptului administrativ este alcătuit din normele de drept administrativ, adică
dreptul administrativ, ca ramură de drept.
Dreptul administrativ, ca ştiinţă, a luat naştere ca urmare a activităţii de cercetare a normelor
juridice cu privire la organizarea, funcţionarea şi competenţele organelor administraţiei publice.
Ştiinţa dreptului administrativ a apărut în perioada revoluţiilor burgheze, în condiţiile
consacrării constituţiilor, a drepturilor şi libertăţilor democratice pentru cetăţeni.
Cercetarea administraţiei publice se face de către diverse ştiinţe, în mod diferenţiat, în funcţie
de specificul fiecăreia.
Ştiinţa dreptului administrativ îşi păstrează autonomia în cadrul sistemului ştiinţelor juridice,
obiectul său de cercetare delimitându-se de cel al celorlalte ştiinţe, precum şi de obiectul ştiinţei
administraţiei, care cercetează administraţia din mai multe puncte de vedere (juridic, sociologic, psiho-
social, economic etc.) 4. Normele dreptului administrativ ocupă locul principal în ceea ce priveşte
normele aplicabile administraţiei publice, organizării şi funcţionării acesteia.
Analizând ideile expuse mai sus, dreptul administrativ poate fi definit ca o ramură a dreptului
public, alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale ce apar în
procesul de organizare a executării şi de executare a legii, realizat de organele componente ale
sistemului administraţiei publice, de alte autorităţi ale statului precum şi de alte organisme ce au
competenţă legală.

SECŢIUNEA 2 – NORMELE DE DREPT ADMINISTRATIV

Normele juridice care se aplică în organizarea şi funcţionarea organelor administraţiei statului

român şi a celor locale fac parte, în marea majoritate, din dreptul administrativ dar şi din alte ramuri
de drept, cum ar fi :
- normele dreptului constituţional, privind sistemul şi principiile de organizare şi funcţionare a
organelor puterii executive (preşedinte, guvern, autorităţi centrale de specialitate) şi a
administraţiei publice locale ;
- normele dreptului civil, în legătură cu personalitatea juridică a autorităţilor administraţiei
publice ;
- normele dreptului muncii, cu privire la desfăşurarea activităţii personalului administrativ,
inclusiv disciplina profesională ;
- dreptul penal execuţional, în ce priveşte administraţia penitenciarelor, etc.
Normele de drept administrativ sunt extrem de variate, dacă se are în vedere multitudinea
domeniilor activităţii executive.
Ţinând seama de finalitatea lor, normele de drept administrativ pot fi grupate în mai multe
categorii şi anume:
- norme prin care se reglementează înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea organelor
administraţiei publice, competenţa lor materială şi teritorială, raporturile cu alte organe de stat,
controlul ce se poate exercita asupra activităţii lor;
- norme prin care sunt reglementate raporturile organelor administraţiei publice cu persoanele
fizice şi juridice nestatale, privind drepturile şi obligaţiile acestora în relaţiile lor cu autorităţile
administrative. In această reglementare sunt incluse şi normele care prevăd răspunderea participanţilor
la asemenea raporturi, consecinţele încălcării drepturilor şi obligaţiilor lor reciproce;
- norme care reglementează procedura activităţii administraţiei publice, adică acele norme care
prevăd în ce condiţii se desfăşoară activitatea realizată de administraţie, atât în interiorul său, cât şi în
raporturile cu subiecţi din afara acesteia.

4 Mihai Oroveanu - Cu privire la obiectul ştiinţei administraţiei, în Studii şi cercetări juridice nr.2/1971;
 In literatura juridică se afirmă, pe drept cuvânt, că stabilirea categoriilor menţionate nu
înseamnă că normele din categoriile respective sunt separate, că un act normativ ar cuprinde numai
norme dintr-o singură categorie. Dimpotrivă, în acelaşi act normativ se întâlnesc, de regulă, mai multe
categorii din aceste norme, prevăzându-se, de exemplu, înfiinţarea, organizarea, competenţa,
procedura unui organ administrativ precum şi raporturile sale cu alte subiecte de drept 5.
Referindu-ne la structura lor internă normele de drept administrativ cuprind, de regulă,
toate cele trei elemente ale unor norme juridice, respectându-se structura trihotomică a normei
juridice, aşa cum stabileşte teoria generală a dreptului: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Totuşi, se poate observa că ipoteza este, în cele mai multe norme de drept administrativ, mai
dezvoltată decât celelalte două elemente ale normei juridice. Aceasta se datorează faptului că este
necesar să se precizeze cât mai bine condiţiile de aplicare a acestor norme la cazurile concrete, la
situaţiile particulare .
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte dispoziţia, aceasta se prezintă, în general, sub formă
onerativă, conţinând obligaţia de a acţiona într-un anumit mod. Destul de puţine sunt normele de drept
administrativ cu caracter prohibitiv, care prevăd obligaţia de a se abţine de la o anumită conduită. Acest
lucru este normal într-un stat de drept care lasă liberă iniţiativă particulară.
Contrar unor susţineri, considerăm că nu sunt puţine normele permisive, adică acelea care
stabilesc facultatea, posibilitatea de a acţiona sau de a nu acţiona, în funcţie de voinţa participanţilor
la raporturile juridice administrative. Acestea se referă, de regulă, la drepturile persoanelor fizice şi
juridice în raporturile lor cu organele administraţiei publice. Sub acest aspect putem evidenţia mai mult
conţinutul administraţiei care are mai puţin caracter dispozitiv decât prestator de servicii pentru
comunitate.
In fine, în legătură cu norma sau normele de drept administrativ este de menţionat că de multe
ori sancţiunea lipseşte, întrucât ea apare în alte acte normative. Aceasta i-a determinat pe unii
specialişti să considere că normele de drept administrativ, ca şi cele de drept constituţional, nu ar avea
sancţiune. Afirmaţia este total greşită deoarece acceptarea ei ar însemna practic contestarea
caracterului de normă juridică a regulilor stabilite în domeniul de organizare şi funcţionare a
administraţiei publice6. Mai mult administraţia publică are şi rolul de a sancţiona în mod direct anumite
fapte neconforme cu dispoziţiile legale.
Pe de altă parte, este cu totul adevărat că trebuie să reţinem şi faptul că normele dreptului
administrativ se pun în aplicare nu numai din teama de sancţiune, ci şi din convingerile morale ale
oamenilor. In acest sens s-a precizat că nu trebuie să ne imaginăm că fiecare normă juridică se va
realiza de fiecare dată prin utilizarea sancţiunii 7.
In literatura juridică se susţine că pot fi identificate următoarele forme principale de sancţiuni
administrative:
- sancţiuni administrativ-disciplinare (ex.destituirea din funcţie, revocarea alegerii, dizolvarea,
mutarea disciplinară etc.);
- sancţiuni administrativ-contravenţionale (amenda, avertismentul, închisoarea
contravenţională etc.);
- sancţiuni administrativ-patrimoniale (obligarea la repararea prejudiciului produs printr-o
daună materială sau morală);
- măsuri de constrângere cu caracter nesancţionator, de protecţie a unor interese sau de
combatere a unor fapte antisociale (ex.reţinerea unei persoane, stocarea de bunuri, obligarea la
tratament medical etc.);
- măsuri de executare silită, adică de înfrângere a unei rezistenţe fizice (diferite acţiuni în forţă
ale poliţiei, imobilizarea unei persoane, demolarea sau desfiinţarea unor construcţii);

5 D. Brezoianu - op.cit., pag.20;

6 In acest sens, a se vedea Ioan Muraru - Drept constituţional, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Drept, 1987, pag. 19;
7 Nicolae Popa - Teoria generală a dreptului, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Drept, 1992, p.192.
 - măsuri cu privire la actele juridice (anulări, suspendări, căi de atac etc.) 8.
Deoarece identificarea şi clasificarea normelor de drept administrativ întâmpină dificultăţi în
teoria şi practica de aplicare, s-a impus ca o necesitate evidentă codificarea normelor de drept
administrativ.

SECŢIUNEA 3 – RAPORTURILE ADMINISTRATIVE

Tratarea raporturilor administrative o putem face dintr-o dublă perspectivă:

- din perspectiva dreptului administrativ;
- din perspectiva ştiinţei administraţiei.
Din punctul de vedere al dreptului administrativ trebuie evidenţiate elementele specifice
raporturilor juridice administrative iar din punctul de vedere al ştiinţei administraţiei trebuie să vedem
cum sunt construite aceste raporturi în sensul conexiunilor care există între organele componente ale
diferitelor autorităţi publice precum şi cele stabilite chiar între aceste autorităţi.
Chiar de aici putem observa interdependenţa dintre ştiinţa dreptului administrativ şi ştiinţa
administraţiei, ştiinţe care se completează una pe cealaltă şi care se determină reciproc.
Încă de la început trebuie să observăm că din conţinutul juridic al acestor raporturi rezultă
aspectul lor exterior sau de structură analizat de ştiinţa administraţiei. Pentru a detalia problema putem
afirma că ştiinţa administraţiei se ocupă de modul de structurare a administraţiei, de găsirea acelui mod
de organizare care să fie cât mai eficient iar dreptul administrativ este mijlocul prin care se realizează
practic acest lucru.

A. Raporturile administrative din perspectiva dreptului administrativ

Prin reglementarea de către normele de drept administrativ a relaţiilor sociale ce fac obiectul
acestei ramuri de drept, relaţiile în cauză devin raporturi de drept administrativ.
Putem defini raporturile de drept administrativ ca fiind acele relaţii sociale reglementate de
normele juridice administrative sau de alte norme juridice cu incidenţă în domeniul administraţiei
publice, relaţii sociale prin care se nasc, se modifică sau se desfiinţează drepturi şi se angajează
obligaţii, în cadrul activităţii de organizare şi funcţionare a administraţiei publice sau a autorităţilor
componente ale acesteia, urmărindu-se ca scop final organizarea executării legii şi executarea în
concret a acesteia.
Ca orice raport juridic, cel administrativ are la baza apariţiei sale trei premise, respectiv:
a) existenţa unei norme juridice aplicabile;
b) existenţa subiectelor de drept;
c) faptul administrativ sau faptul juridic administrativ.
a) Legat de existenţa unei norme juridice aplicabile reţinem normele
juridice administrative sau alte norme juridice care aparţin altor ramuri de drept cum
ar fi normele constituţionale, normele dreptului financiar, normele dreptului muncii,
etc. norme juridice care reglementează anumite segmente ale activităţii
administraţiei publice.
b) Referitor la subiectele de drept participante la raporturile juridice de
drept administrativ aici distingem două categorii, pe de o parte, organele statului şi
orice autorităţi publice componente ale administraţiei publice, ca persoane juridice
politico-teritoriale şi, pe de altă parte, particularii sau cei administraţi, fie
persoane juridice, fie persoane fizice.

8 Antonie Iorgovan - op.cit., pag. 147;

 Asupra categoriei de subiecţi ai raporturilor de drept administrativ reprezentate de particulari
aceştia intră în aceste raporturi juridice, fie pentru a-şi valorifica anumite drepturi sau pentru
recunoaşterea acestora, fie în virtutea legii în cazul în care nu respectă anumite norme juridice
administrative cu caracter imperativ. Calitatea de subiect al unui raport juridic administrativ a unui
particular rezultă evident din capacitatea juridică, ca aptitudine a subiectului de a avea drepturi şi
obligaţii.
Din punct de vedere juridic, elementul principal al activităţii administrative îl constituie
existenţa persoanelor juridice publice ca subiecte ale raporturilor de drept administrativ.
Persoană juridică este orice colectivitate umană organizată în vederea realizării unei finalităţi,
dotată cu resurse materiale, financiare şi umane şi având o structură organizatorică.
Există persoane juridice fie de drept privat, fie de drept public. Persoanele juridice de drept
privat pot urmări un scop lucrativ (exemplu, comerţ) sau un scop nelucrativ (exemplu, sindicatele).
Persoanele juridice de drept public au ca scop satisfacerea intereselor tuturor membrilor comunităţii.
Cele mai reprezentative persoane juridice publice sunt statul, ca personificare a comunităţii naţionale
şi colectivităţile umane teritoriale (judeţul, oraşul şi comuna).
Persoanele juridice au o importanţă deosebită în dreptul administrativ. Orice raport de drept
administrativ presupune în mod necesar cel puţin prezenţa unei persoane juridice de drept public.
Persoanele juridice de drept administrativ au o serie de elemente definitorii. Dintre acestea
putem reţine:
- permanenţa, continuitatea, cu toate schimbările persoanelor fizice aplicate;
- crearea unor organe care acţionează în numele subiectului de drept;
- acestea nu sunt consecinţa vreunei iniţiative particulare, doar autoritatea publică având o
astfel de iniţiativă;
- scopul persoanelor juridice publice este acela de a satisface anumite interese generale care le-
au fost încredinţate.
Statul ca persoană juridică se deosebeşte atât de persoanele juridice cu scop lucrativ (agenţi
economici sau comercianţi) cât şi de cele fără scop lucrativ (asociaţii sau fundaţii). Deosebirile dintre
stat ca persoană juridică şi celelalte persoane juridice privesc, în principal, modul de înfiinţare şi
atribuţiile acestora.
Persoanele juridice de drept public nu vor urmări niciodată un scop lucrativ, realizarea unui
beneficiu neputând justifica prin sine însuşi crearea unei persoane juridice publice.
Prima şi cea mai importantă persoană juridică de drept public este statul. Caracteristicile
esenţiale ale statului sunt populaţia, teritoriul şi suveranitatea. Statul constituie colectivitatea umană
evoluată la cel mai înalt stadiu de dezvoltare socială şi care realizează administraţia ţării.
Statul este o persoană juridică politică şi deoarece dreptul de comandă se exercită asupra
populaţiei, în limitele teritoriului naţional, el este o persoană juridică politico-teritorială9.
Statul, ca persoană juridică, are atribuţii complexe ce se împart în două mari categorii şi anume:
- atribuţii de drept public şi
- atribuţii de drept privat.
În exercitarea atribuţiilor de drept public, statul, ca persoană juridică, are dreptul de comandă
asupra tuturor organelor statului, pe care el le înfiinţează, precum şi asupra tuturor persoanelor fizice
sau juridice care au domiciliul ori sediul pe teritoriul statului, sau care, sub diferite forme, se află pe
teritoriul acestuia. Cât priveşte atribuţiile de drept privat, vom constata că deşi sub acest aspect statul
se aseamănă cu persoanele juridice de drept privat, exercită totuşi unele deosebiri determinate de
finalitatea existenţei statului, respectiv apărarea integrităţii teritoriale a ţării, a drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor, precum şi satisfacerea intereselor generale ale societăţii 10.

9 Mihai T.Oroveanu - op. cit., pag. 43;

10 Valentin Prisăcaru - Tratat de drept administrativ român, partea generală, Lumina Lex, Bucureşti, 1993, pag. 48;
 Din punct de vedere administrativ, potrivit Constituţiei, teritoriul României este organizat în
comune, oraşe şi judeţe ca circumscripţii teritoriale administrative.
Judeţul este o circumscripţie administrativ teritorială şi colectivitate umană alcătuită din oraşe
şi comune, cu o denumire, o reşedinţă şi organe care asigură administrarea sa.
Însemnătatea şi utilitatea judeţului constă în faptul că efectuează o activitate de îndrumare a
administrării, punând accentul pe funcţiile de organizare, coordonare şi control a activităţii desfăşurate
în limitele lor teritoriale.
Judeţul reprezintă chintesenţa cooperării localităţilor urbane şi rurale dintr-o anumită zonă
geografică, legate între ele prin anumite interese şi facilităţi comune, pentru a asigura exploatarea
resurselor, transportul, folosirea forţei de muncă etc.
Oraşul este o aglomerare de populaţie, recunoscut prin lege organică, cu activităţi sociale,
politice, economice, culturale şi ştiinţifice complexe. Din punct de vedere economic, preponderente
sunt activităţile comerciale şi industriale. Unele oraşe pot fi declarate municipii. Ca subiect de drept
administrativ oraşele au fost cunoscute sub denumirea de comună urbană, denumire păstrată în unele
ţări şi astăzi.
Comuna este o colectivitate umană teritorială rurală, recunoscută prin lege organică, formând
o comunitate socială unită în funcţie de condiţiile geografice, democratice, social-culturale, alcătuite
din unul sau mai multe sate.
Satele, în care trăieşte mai mult de o jumătate din populaţia ţării, acoperă întreg teritoriul
României. Activităţile preponderente sunt cele agricole vegetale, pomicole, viticole, de creştere a
animalelor etc., dar şi anumite activităţi industriale, îndeosebi în domeniul extractiv ori alimentar.
Satele nu reprezintă totuşi independenţa din punctul de vedere al personalităţii juridice de drept
administrativ.
În istoria administraţiei româneşti se cunoaşte şi colectivitatea mai redusă decât satul, anume
cătunul sau cătuna.
Alte colectivităţi, precum staţiunile climaterice şi balneoclimaterice, pot constitui subiect de
drept administrativ, după caz dacă sunt comune sau oraşe.
c) Faptul juridic administrativ reprezintă acea împrejurare, acţiune, inacţiune
sau eveniment de care este legată apariţia unui raport juridic administrativ.

B. Raporturile administrative din perspectiva ştiinţei administraţiei

Din această perspectivă raporturile administrative se clasifică în raporturi de:

- subordonare;
- colaborare;
- participare şi
- tutelă.
a) In raporturile de subordonare, subiectul supraordonat este purtătorul autorităţii publice
care, fie în baza autorităţii ierarhice, fie a prerogativelor de putere pentru realizarea interesului public,
dispune cu privire la comportamentul celuilalt subiect ; fiind raporturi care apar între o autoritate a
administraţiei publice, pe de o parte, şi alt subiect de drept, pe de altă parte (o altă autoritate publică,
o persoană juridică sau o persoană fizică). De pildă, prefectul se află în raport de subordonare faţă de
Guvern.
Aceste raporturi pot fi de conformare sau de conflict. Cele mai multe raporturi juridice sunt de
conformare, de respectare a normelor de drept administrativ.
b) In raporturile de colaborare, subiectele participante sunt pe picior de egalitate, chiar dacă
unul este obligatoriu o autoritate a administraţiei publice. Raporturile de colaborare apar, de regulă,
între două autorităţi ale administraţiei publice, care acţionează împreună, exercitându-şi fiecare
competenţa, pentru aplicarea legii. Ele pot să apară şi între o autoritate a administraţiei publice şi o altă
autoritate publică, respectiv, între o autoritate a administraţiei publice şi o persoană juridică civilă sau
o persoană fizică, atunci când acestea sunt atrase la prestarea unor servicii publice 11. Astfel, sunt
raporturi de colaborare cele dintre diferite ministere.
c) Raporturile de participare apar între anumite organe ale administraţiei publice care nu se
află nici în raporturi de subordonare dar nici de cooperare pentru soluţionarea unei anumite sarcini ci
pur şi simplu reprezintă nişte raporturi de informare asupra unor probleme. Aşa de exemplu
participarea Preşedintelui României la şedinţele Guvernului.
Mai pot fi întâlnite raporturi de tutelă, de coordonare sau deliberative.
Aceste categorii de raporturi juridice se formează, în primul rând, în cadrul sistemului
administraţiei publice.
Raporturi de drept administrativ se formează şi între subiecte de drept care aparţin sistemului
administraţiei publice şi subiecte de drept care se situează în afara acestui sistem.
Administraţia publică, ca activitate de organizare a executării şi de executare a legii, prin
conţinutul său, implică existenţa unor relaţii sociale, diferite între organele sistemului administraţiei
publice şi persoanele fizice şi juridice care formează mediul social în care acţionează sistemul
administraţiei publice.
Astfel, în raporturile juridice de subordonare organele administraţiei publice, pe baza
competenţei pe care o au potrivit legii şi în executarea acesteia, pot să stabilească în mod unilateral
drepturi şi obligaţii pentru cetăţeni, dar şi pentru persoanele juridice.
De asemenea, aceste subiecte în raporturile juridice de această natură, în baza competenţei
conferite de lege, pot aplica sancţiuni persoanelor fizice şi juridice şi să procedeze la executarea legii
prin operaţiuni administrative şi simple fapte materiale, mergând până la executarea silită. Intervenţia
subiectelor active în aceste raporturi juridice are loc în calitatea lor de autorităţi administrative.
Între persoanele fizice şi persoanele juridice, pe de o parte, şi autorităţile administraţiei publice,
se formează şi raporturi juridice prin care persoanele respective colaborează sau participă la realizarea
unor sarcini care revin administraţiei publice. Aşa de exemplu, unor organizaţii profesionale organizate
prin lege li se încredinţează realizarea unor prestaţii de interes public legate de înfăptuirea unui serviciu
public organizat de administraţia publică.
Aceasta este situaţia profesiei de avocat în cadrul barourilor de avocaţi organizate prin lege şi
care colaborează şi participă printr-o prestaţiune specifică la funcţionarea serviciului public organizat
de Ministerul Justiţiei pentru înfăptuirea justiţiei. Între Ministerul Justiţiei şi barourile de avocaţi există
raporturi juridice de colaborare şi participare în vederea asigurării bunei funcţionări a serviciului public
de realizare a justiţiei.
Alteori, organizaţii particulare îndeplinesc sarcini care revin administraţiei publice în baza unor
autorizaţii date de organele administraţiei publice competente. Aşa, de exemplu, astfel de organizaţii
particulare organizează activităţi de pregătire a studenţilor în cadrul unor facultăţi similare cu cele din
sistemul învăţământului de stat, realizând servicii de interes public. In acest fel, organizaţiile respective
colaborează cu organele administraţiei publice, participând la îndeplinirea unor sarcini care aparţin
administraţiei publice.
Aceste raporturi de colaborare şi participare pot interveni şi în situaţiile prevăzute de lege când
unor particulari li se concesionează activităţi economice, unităţi de producţie, terenuri proprietate de
stat, servicii prin licitaţii publice. Concesionarii devin în acest fel colaboratorii administraţiei publice
şi participanţii la îndeplinirea sarcinilor care revin acestei administraţii.
d) Raporturile de tutelă administrativă se caracterizează prin aceea că un organ al
administraţiei beneficiază de un drept de supraveghere a legalităţii activităţii altui organ administrativ
dar fără ca acesta din urmă să i se subordoneze ierarhic primului, aşa cum se întâmplă în cazul
raporturilor de subordonare. Este cazul raporturilor care se stabilesc între prefect şi organele

11 Antonie Iorgovan - op.cit., I, pag.156;

administraţiei publice locale, situaţia în care acestea nu se subordonează prefectului,dar acesta
avizează actele emise de organele pe care le tutelează beneficiind şi de dreptul de a folosi acţiunea în
contencios administrativ pentru în vederea demarării controlul judecătoresc asupra actelor
administrative considerate de prefect a fi ilegale.

ACTIVITATEA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Administraţia publică, prin sistemul de organe şi autorităţi publice care o formează, trebuie să-
şi ducă la îndeplinire obiectivele sale stabilite de lege, acest lucru se face prin organizarea şi
desfăşurarea unor activităţi care la nivelul cel mai general se împart, după cum am văzut, în două
categorii :
- activităţi cu caracter de dispoziţie şi
- activităţi cu caracter de prestaţie.
Legat de activităţile de dispoziţie acestea sunt apanajul exclusiv al administraţiei, nici un
organism nestatal nu are o astfel de competenţă , lucru care nu se întâmplă în cazul activităţilor de
prestaţie, care pot fi realizate şi de organizaţii particulare.
Activităţile cu caracter de dispoziţie au în componenţă activitatea de poliţie
administrativă, iar la cele cu caracter de prestaţie se încadrează noţiunea de serviciu public.

DECIZIA ADMINISTRATIVĂ

1. Decizia administrativă, parte componentă a activităţilor administraţiei cu caracter

dispozitiv

Pentru realizarea sarcinilor pe care la au organele administraţiei publice au competenţa de a

dispune anumite măsuri, cuprinse în dispoziţii, folosit ca termen generic, aici încadrându-se diferitele
acte juridice pe care le adoptă aceste organe (ordin, hotărâre, instrucţiune, ordonanţă şi chiar dispoziţie)
. Aceste dispoziţii sunt luate în baza unei activităţi decizionale şi de aici rezultă noţiunea de decizie
administrativă, ca parte componentă a activităţii administrative .
Decizia administrativă constă în totalitatea manifestărilor de conduită, pe plan concret
sau mental, care se realizează cu scopul rezolvării unei anumite sarcini pe care o are organul
administrativ emitent.
Decizia administrativă constituie elementul central al activităţii desfăşurate de administraţia
publică mai ales pentru realizarea sarcinilor de conducere şi organizare.
Putem enumera în sinteză câteva trăsături ale deciziei administrative :
- este o parte componentă a activităţii administrative;
- are ca obiectiv punerea în practică a dispoziţiilor cuprinse în actele normative, dar tot legea este aceea
care dă competenţă organelor administraţiei publice să facă acest lucru;
- competenţa pe care o au organele administraţiei de a lua decizii administrative relevă caracterul
dinamic al activităţii administraţiei publice în sensul că aceste organe au posibilitatea de a alege
soluţiile de aplicare a unor dispoziţii legale, soluţii care au la bază şi elemente de oportunitate;
- decizia administrativă are darul de a modifica conţinutul unor relaţii sociale.
 2. Obiectul deciziei administrative

Decizia, în activitatea oamenilor, este determinată de scopurile pe care aceştia le urmăresc. În

cazul deciziei administrative scopul urmărit este acela al realizării politicii statului, atunci când vorbim
de organele administraţiei publice centrale, şi acela de realizare a intereselor colectivităţilor locale,
când este vorba de organele administraţiei publice locale.
Deoarece legea exprimă interesele generale ale cetăţenilor, decizia administrativă nu
urmăreşte altceva decât înfăptuirea în mod concret a acestor interese.12 Scopurile urmărite prin
luarea unei decizii administrative nu aparţin administraţiei publice, ci aparţin colectivităţii.
De aici rezultă că raţiunea de a fi a administraţiei publice este aceea a realizării politicii statului.
În multe cazuri legea prevede şi modalităţile de executare a legilor . În aceste cazuri acţiunea
administraţiei publice este de pură executare, deoarece legea stabileşte nu numai scopurile, ci şi
mijloacele de executare a acesteia .
În alte cazuri legea nu stabileşte în amănunt modalităţile de realizare şi lasă organelor
administraţiei publice posibilitatea de a decide cu privire la aceste modalităţi de realizare.
În cazurile în care voinţa organelor administraţiei publice se manifestă numai în acte de
executare, fără a putea alege modul de executare a unei legi, nu suntem în faţa unui act decizional
sau a unei decizii administrative, ci în faţa unui simplu act administrativ de executare. De aici
rezultă că decizia administrativă se poate materializa printr-un act administrativ, ca modalitate
de realizare a activităţii administraţiei publice.
În concluzie obiectul deciziei administrative nu se referă numai la scopurile urmărite de
lege, ci şi la modalităţile de realizare sau de punere în practică a acestor scopuri.

3. Procesul decizional în administraţia publică

Decizia administrativă nu se manifestă ca un act unitar, izolat, al unei singure persoane , ea

antrenează activitatea mai multor oameni, dintre care unii sunt funcţionari ai administraţiei publice iar
alţii sunt din afara sistemului administraţiei publice, aceştia aflându-se în poziţia de beneficiari ai
acţiunii administraţiei publice .
Activitatea decizională se manifestă ca un proces ce se desfăşoară pe mai multe etape. Dată
fiind importanţa activităţii de punere în executare ce se realizează prin luarea unei decizii
administrative, procesul decizional nu se poate realiza în mod aleatoriu ci trebuie să se conformeze
unor cerinţe ce ţin, în primul rând, de cunoaşterea stării de fapt ce necesită o rezolvare din partea
administraţiei şi, în al doilea rând, de oportunitatea emiterii unei astfel de decizii.

4. Etapele procesului decizional

Vom trece direct la analiza acestor etape, după cum urmează:

a) Prima etapă este aceea a iniţiativei. Aceasta constă, după cum se observă, în manifestarea
intenţiei unui organ administrativ de a realiza ceva, adică organul administrativ se află în faţa rezolvării
unei probleme şi caută modalităţile de rezolvare a acesteia . Această etapă reprezintă impulsul
procesului decizional. De multe ori decizia administrativă este iniţiată de factorii politici. Organele
puterii legiuitoare , diferite organizaţii din sistemul politic, sesizează organele administraţiei publice
în vederea iniţierii procesului decizional.
b) A doua etapă este aceea a deliberării. Aceasta este o etapă complexă constând într-o
confruntare de idei, de păreri, argumentate de factorii care au competenţă în luarea deciziei.
Deliberarea în procesul decizional antrenează structuri organizatorice variate, unele din cadrul
administraţiei publice, altele din afara acesteia, unele cu o activitate consultativă , altele cu o participare

12 Alexandru Negoiţă – Drept administrativ, Editura Sylvi, Bucureşti, 1996, pag. 117;
directă în luarea deciziei. De exemplu, o astfel de deliberare se realizează înaintea luării unei hotărâri
de către consiliul local al unui oraş, când se discută problemele aflate pe ordinea de zi a şedinţei
respectivului consiliu.
c) Ultima etapă este aceea a luării deciziei. Luarea deciziei se concretizează printr-o hotărâre
care cuprinde soluţia la problema care trebuia rezolvată. Conţinutul deciziei administrative este cuprins
într-un act administrativ care, de la momentul emiterii lui, produce efectele juridice necesare punerii
în practică a deciziei.
Decizia administrativă este cuprinsă, după cum vom vedea, în actele juridice pe care le emit
organele administrative şi este vorba despre actele administrative, o specie a actului juridic; fapt pentru
care vom analiza mai în amănunt chestiunile legate de procedura elaborării deciziei administrative la
capitolul rezervat acestei categorii de acte juridice.

POLIŢIA ADMINISTRATIVĂ

1. Noţiunea de poliţie administrativă

Am precizat la începutul acestui capitol că poliţia administrativă este o componentă a

activităţilor cu caracter dispozitiv pe care le realizează administraţia publică. Şi în cazul activităţii de
poliţie administrativă administraţia „dispune” sau ordonă ceva, dar în sensul sancţionării unor fapte
neconforme cu legea .
Cuvântul poliţie provine din latinescul „politia” care reprezintă organizarea politică,
administrativă, precum şi din grecescul „politeia”, care înseamnă cetate13. Într-adevăr, în antichitate
oraşele se confundau, erau adevărate state, iar serviciile publice se exercitau de o anumită categorie de
funcţionari sau slujbaşi ai cetăţii. De aici rezultă şi denumirea de poliţist care însă s-a păstrat pentru o
anumită sferă a funcţionarilor administraţiei publice.
Conceptul de poliţie administrativă se fundamentează pe faptul că libera activitate a
particularilor într-o colectivitate organizată are, în mod necesar, limite pe care administraţia trebuie să
le stabilească14.
Poliţia administrativă este o formă de intervenţie pe care o exercită anumite autorităţi
administrative şi care constă în a impune, în vederea asigurării ordinii publice, limitarea
libertăţii indivizilor15.
Interesul comunității impune ca iniţiativele particularilor să nu prejudicieze ordinea şi liniştea
publică, condiţie necesară oricărei vieţi normate. De aceea, revine administraţiei misiunea de a impune
şi a asigura respectarea normelor necesare ordinii şi liniştii publice.
În esenţă, prin termenul de poliţie administrativă în societatea de azi se înţeleg modalităţile de
decizie şi control prin care se realizează scopurile societăţii. Noţiunea de poliţie administrativă are un
sens totuşi restrâns, referindu-se la limitele impuse liberei activităţi a particularilor în societatea
organizată şi pe care organele care realizează funcţia executivă o stabilesc şi o impun tuturor.
Poliţia administrativă reglementează activităţile persoanelor fizice şi juridice particulare, dar şi
a funcţionarilor administraţiei, deoarece şi aceştia trebuie să se conformeze normelor de poliţie
administrativă. De aceea, spre exemplu, regulile de circulaţie se aplică şi vehiculelor administraţiei, cu
anumite nuanţe pentru anumite categorii de autovehicule.

13 Ivan Stelian, Ioniţă Tudor - Drept poliţienesc, Editura Romfel, Bucureşti, 1993, pag. 11;
14 A se vedea, Mihai T.Oroveanu - Tratat de drept administrativ, op.cit., pag. 274;
15 André de Laubadère - op,cit., vol.I, pag. 505;
 1. Obiectul activităţii de poliţie administrativă

Măsurile de poliţie administrativă au ca obiect principal menţinerea ordinii publice, care trebuie
să existe între membrii societăţii. La acestea se mai adaugă măsurile de asigurare a liniştii publice,
cele privitoare la securitatea publică care trebuie să asigure cadrul unei societăţi civilizate.
Sintetizând, obiectul poliţiei administrative este, aşadar, ordinea publică, prezentă sub
clasica triadă: linişte, securitate, salubritate.
Luând în consideraţie aceste coordonate ale obiectului poliţiei administrative, ordinea publică
poate fi definită ca o stare de normalitate, de conformare cu dispoziţiile legale, care trebuie să
domnească între indivizi în cadrul societăţii organizate în stat.
În statul de drept ordinea publică este legată organic de lege, existenţa ordinii publice şi
exercitarea acesteia fiind expresia legii. Explicaţia şi înţelegerea noţiunii ordinii publice trebuie pusă
în legătură şi cu alte noţiuni care privesc asigurarea ei în societate.
Ordinea publică este organic integrată în sarcinile administraţiei publice, în misiunile acesteia
de a organiza executarea legii şi a asigura respectarea acesteia în raporturile dintre indivizi.
Principiul fundamental al noţiunii de ordine publică este acela conform căruia, în
exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare cetăţean nu este supus decât îngrădirilor
stabilite prin lege şi cerinţelor fireşti ale moralei sociale. Garanţia existenţei în acest domeniu a
unor limite bine determinate o constituie prevederile Constituţiei, Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului, precum şi celelalte acte internaţionale în materie, la care România este parte 16.

2. Deosebirea dintre poliţia administrativă şi poliţia judiciară

De principiu, poliţia administrativă acţionează în scop preventiv, având ca preocupare

organizarea, controlul şi menţinerea ordinii publice prin măsuri specifice dar şi prin sancţionarea acelor
fapte care ca şi grad de pericol social se încadrează în categoria infracţiunilor. Poliţia judiciară
intervine însă, de regulă, atunci când s-a săvârşit o infracţiune sau altă faptă antisocială.
Deosebirea dintre poliţia administrativă şi cea judiciară are o deosebită importanţă în statul de
drept. Poliţia administrativă urmăreşte să menţină ordinea, fără a se implica în mod obligatoriu
represiunea faptelor antisociale. Observăm însă că poliţia judiciară are misiunea de a constata, de a
identifica pe autorii unei infracţiuni sau alte fapte ilicite de a aduna probele, cu scopul declanşării
acţiunii judiciare.
În practică, deosebirea dintre cele două forme de activitate este uneori dificil de făcut,
deoarece personalul acestora poate fi oarecum identic, în sensul că agenţii de poliţie administrativă pot
fi, totodată, şi agenţi de poliţie judiciară.
Ofiţerii din Poliţia română şi, de asemenea, cei din jandarmerie, poliţie de frontieră sau
pompieri, cumulează atribuţii care aparţin celor două poliţii, administrativă şi judiciară17.
(Dacă un funcţionar al poliţiei participă la un baraj în cursul unei demonstraţii el este agent al
poliţiei administrative, dar dacă intervine pentru a prinde un spărgător, este agent al poliţiei judiciare.)

3. Poliţia administrativă generală şi poliţiile administrative speciale

Autoritatea publică – individuală sau colectivă, numită sau aleasă – aflată într-un anumit
teritoriu răspunde de menţinerea ordinii publice şi dispune de un ansamblu de competenţe şi de
mijloace de acţiune constituind poliţia generală. Aceasta aparţine statului, judeţului, oraşului sau

16 Ioniţă Tudor - Poliţia administrativă – teză de doctorat – Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti, 1999, pag. 85;
17 Ioan Alexandru, Alexandru Negoiţă, Ioan Santai, Dumitru Brezoianu, Ioan Vida, Stelian Ivan, Ion Popescu Slăniceanu - Drept
administrativ, Editura Omnia, Braşov, 1999, pag. 145;
comunei, subiecte de drept public aparţinând dreptului administrativ (de exemplu, prefectul sau
primarul).
In unele domenii bine definite şi riguroase sunt constituite poliţii administrative speciale al
căror obiect de control îl constituie fie o categorie anumită de persoane (de pildă conducătorii auto ori
străinii) fie o ramură de activitate (precum economia, vânătoare sau desfăşurarea adunărilor publice).
Anumite poliţii administrative speciale se deosebesc de poliţia administrativă generală prin
scopul lor care depăşeşte sfera tradiţională a noţiunii. Astfel, este cazul poliţiilor cu scop de ocrotire a
culturii, ca de exemplu protecţia monumentelor istorice sau ocrotirea mediului.
Poliţia administrativă generală îşi realizează atribuţiile prin cel puţin trei modalităţi:
a) – reglementare, adică prin edictarea unor norme generale care trebuie să fie raţionale şi
eficiente. Prin modalitatea de reglementare, autoritatea de poliţie poate impune tuturor persoanelor
dispoziţii generale restrictive ale libertăţii şi prevăzute cu sancţiuni. Existenţa sancţiunii conferă
regulamentului de poliţie caracteristica sa specială.
Reglementarea se poate referi la următoarele : o interzicere generală, o autorizaţie prealabilă,
o declaraţie prealabilă sau la organizarea activităţii.
b) – a doua modalitate prin care poliţia administrativă generală îşi realizează atribuţiile sunt
decizii sau măsuri individuale. Desigur, au la bază o normă cu caracter general. Deciziile individuale
pot fi scrise, orale sau chiar reduse la un gest, cum ar fi semnalizarea unui agent de circulaţie.
c) – a treia modalitate constă în constrângere. În acest sens, autoritatea de poliţie poate pune
în aplicare forţa materială pentru a preveni sau a determina încetarea unei dezordini. Măsurile mai
grave de intervenţie prin utilizarea armelor sau prin participarea armatei la menţinerea ordinii publice,
trebuie să fie precis reglementate.

4. Organizarea activităţii de poliţie administrativă

În scopul înfăptuirii misiunii sale de apărare şi menţinere a ordinii publice, în organizarea

activităţii de poliţie există, pe de o parte, autorităţile de poliţie, adică organe competente să adopte
reglementări privind activitatea poliţiei, precum decizii şi măsuri individuale şi, pe de altă parte,
personalul de executare, în care se cuprinde personalul permanent, fie civil, fie militar. Statul apără
şi asigură menţinerea ordinii pe ansamblul teritoriului, lăsând autorităţilor locale grija de a lua măsuri
specifice pe teritoriul lor de competenţă.
În ce priveşte diferitele autorităţi de poliţie, în practică, cel mai frecvent exercită atribuţii de
poliţie administrativă următoarele:
- Guvernul, care reglementează activitatea cu caracter general de poliţie administrativă,
adoptând norme generale aplicabile pe tot teritoriul ţării;
- Prefectul, ca reprezentant al Guvernului asigură respectarea ordinii publice în judeţ şi
dispune luarea măsurilor corespunzătoare pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, prin
organele legal constituite145;
- Primarul oraşului sau comunei în care a fost ales asigură ordinea publică şi liniştea
locuitorilor personal sau cu ajutorul poliţiei, îndrumă şi supraveghează activitatea gardienilor publici,
ia măsuri de interzicere sau de suspendare a spectacolelor, reprezentaţiilor sau a altor manifestări
publice care contravin ordinii de drept, ori atentează la bunele moravuri, la ordinea şi liniştea publică.
Tot el controlează igiena şi salubritatea localurilor publice şi a produselor alimentare puse în vânzare
pentru populaţie ori ia măsuri pentru prevenire, combaterea sau înlăturarea consecinţelor unor
fenomene periculoase (inundaţii, cutremure, incendii, epidemii, ş.a.). Ca autoritate de poliţie, primarul
poate acţiona personal, nemijlocit, dar poate să delege unii funcţionari ai primăriei146;

145 Stelian Ivan - Aspecte teoretice privind atribuţiile prefectului în materia poliţiei administrative, Eficienţă, legalitate, etică, Fundaţia România de
Mâine, Braşov, 1998, pag. 246 ;
146 Stelian Ivan - Atribuţiile de poliţie administrativă ale primarului, Analele Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, anul V, 1997, pag.37;
 - Există şi autorităţi speciale, precum ministrul de interne, care deşi nu are în materie de poliţie
competenţe proprii, are în subordine întreg personalul poliţiei statului şi în această calitate el poate da
instrucţiuni referitoare la exercitarea atribuţiilor de poliţie.

5. Principiile poliţiei administrative

Doctrina juridică administrativă a surprins următoarele principii care guvernează activitatea de

poliţie administrativă :
a) Principiul evoluţiei, care exprimă caracteristica măsurilor de poliţie administrativă de a fi
permanent în concordanţă cu cerinţele dinamice ale vieţii sociale deoarece unele cerinţe pot să
apară, altele pot să dispară.
b) Principiul posibilităţii adaptării regimului juridic în funcţie de necesităţile societăţii, ca o
consecinţă a principiului evoluţiei. Într-adevăr, interesul societăţii evoluează odată cu trecerea
timpului, astfel impunându-se ca regimul juridic să fie adaptat noilor cerinţe sociale.
c) Principiul proporţionalităţii mijloacelor folosite faţă de scopurile urmărite. Mijloacele
utilizate trebuie să fie întotdeauna în directă proporţionalitate cu riposta celor cărora urmează a le
impune un anumit comportament şi, în plus, să fie raţionale şi eficiente. Eficienţa însăşi constituie un
principiu al poliţiei administrative, dar şi un scop general de urmărit.
d) Principiul continuităţii, presupune că o necesitate publică recunoscută prin norme juridice
nu poate fi satisfăcută cu intermitenţe. Măsurile de poliţie administrativă trebuie să protejeze un interes
al societăţii, imperios pentru populaţie, ceea ce impune funcţionarea continuă şi permanentă a
organismului abilitat să se aplice.
e) Principiul priorităţii interesul general faţă de interesul particular, este specific
administraţiei în general, dar are un caracter mai pronunţat şi evident când vorbim despre poliţia
administrativă.
f) În fine, principiul egalităţii tuturor în situaţia aplicării măsurilor de poliţie administrativă
nu este mai puţin important. Enunţarea acestui principiu în cazul măsurilor de poliţie administrativă
vine să confirme în fapt principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor
publice.

6. Limitele puterii de poliţie administrativă

Atribuţiile în materie de poliţie permite administraţiei să reglementeze activităţile individuale, dar

această reglementare nu este absolută, ci se desfăşoară în cadrul unor limite explicit prevăzute de
lege.
Mai întâi, orice activitate a administraţiei în exercitarea atribuţiilor de poliţie este supusă
principiului legalităţii şi controlului judecătoresc. Drept urmare, toate deciziile administrative în
materie de poliţie, ca în orice materie, trebuie să fie legale. Administraţia nu poate acţiona decât în
cadrul legii şi o măsură de poliţie, ca şi oricare decizie administrativă, nu poate încălca dispoziţiile
legii sau vreun principiu general de drept.
În al doilea rând, există anumite limite în care libertăţile persoanelor ar putea fi reduse prin
reglementarea poliţiei administrative.
O măsură a poliţiei administrative atunci când restrânge o libertate cetăţenească nu se
poate justifica decât dacă este oportună. De aceea, instanţa, pentru a aprecia legalitatea unei măsuri
a poliţiei, urmează a analiza oportunitatea acesteia.
În domeniul libertăţilor publice autoritatea de poliţie nu are temei de a reglementa sau
interzice decât dacă a epuizat toate celelalte mijloace. De exemplu, nu este suficient pentru a
legitima interzicerea unei întruniri ca autoritatea de poliţie să se teamă de eventualele tulburări
determinate de această întrunire, mai trebuie ca autoritatea să nu dispună de mijloacele necesare pentru
a face faţă acelor tulburări.
Controlul legalităţii asupra măsurilor de poliţie este exercitat:
a) - de către autoritatea administrativă ierarhică, inclusiv pe calea acţiunii prealabile;
b) - de către instanţa de contencios administrativ, urmărindu-se anularea actului ilegal şi
tragerea la răspundere pentru pagubele cauzate în exercitarea atribuţiilor de poliţie;
c) - de instanţa civilă, în temeiul competenţelor generale, poate să statueze şi în domeniul activităţii
poliţieneşti, ca de exemplu în materie contravenţională;
d) - de instanţa penală, poate aprecia legalitatea reglementărilor, deciziilor sau măsurilor
individuale de poliţie, atunci când în cadrul unui proces penal, partea prejudiciată invocă
nelegalitatea acestora.