Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
S-a observat din expunerile anterioare că administraţia publică are ca obiect realizarea
valorilor care exprimă interesele statului sau ale altei colectivităţi distincte, evident mai mici, dar
care este recunoscută ca atare de către stat. Deşi poate exista şi o administraţie particulară, ceea ce se
studiază îndeobşte este administraţia publică, aşa după cum există şi o administraţie cu rezonanţe
internaţionale, dar când avem în vedere studiul administraţiei publice sub aspect juridic ne referim la
cea cu caracter intern. De aceea, nu întâmplător, uneori, se vorbeşte de „administraţia statului”.
Când ne referim la „dreptul administrativ” avem în vedere, în primul rând, un ansamblu de
norme juridice cu un anumit obiect, cu trăsături specifice şi finalitate proprie, iar nu disciplina care
studiază aceste norme, ca ştiinţă, şi care, în vorbirea obişnuită şi în planurile de învăţământ şi
programele analitice ale facultăţilor este denumită tot „drept administrativ” 3.
Termenul de drept administrativ poate fi, deci, utilizat în două accepţiuni. Într-o primă
accepţie, prin drept administrativ este desemnat un ansamblu de norme juridice, care în totalitatea lor
constituie o ramură distinctă a sistemului de drept. Într-o altă accepţie, prin drept administrativ se
înţelege un ansamblu sistematizat de cunoştinţe, idei şi teorii despre normele de drept administrativ.
In această accepţie, prin drept administrativ se înţelege o ramură a ştiinţei juridice. Obiectul de
1 Art. 7 din legea nr. 8/1996: „Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creație intelectuală în
domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma de exprimare și independent
de valoarea și destinația lor, cum sunt:
a) scrierile literare și publicistice, conferințele, predicile, pledoariile, prelegerile și orice alte opere scrise sau orale,
precum și programele pentru calculator;
b) operele științifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele școlare,
proiectele și documentațiile științifice;
c) compozițiile muzicale cu sau fără text;
d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice și pantomimele;
e) operele cinematografice, precum și orice alte opere audiovizuale;
f) operele fotografice, fotogramele peliculelor cinematografice, precum și orice alte opere exprimate printr-un procedeu
analog fotografiei;
g) operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură, gravură, litografie, artă monumentală,
scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei și a metalului, desene, design, precum și alte opere de artă aplicată
produselor destinate unei utilizări practice;
h) operele de arhitectură, inclusiv planșele, machetele și lucrările grafice ce formează proiectele de arhitectură;
i) lucrările plastice, hărțile și desenele din domeniul topografiei, geografiei și științei în general.
2 Art. 196 alin. 1 din legea nr. 8/1996: „ (1) Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la o lună la un an sau
cu amendă următoarele fapte comise fără autorizarea sau consimțământul titularului drepturilor recunoscute de
prezenta lege:a) reproducerea operelor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe;b) distribuirea, închirierea sau importul
pe piața internă al operelor ori al produselor purtătoare de drepturi conexe, altele decât mărfurile-pirat;c) radiodifuzarea
operelor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe;d) retransmiterea prin cablu a operelor sau a produselor purtătoare de
drepturi conexe;e) realizarea de opere derivate;f) fixarea, în scop comercial, a interpretărilor sau a execuțiilor artistice ori a
programelor de radiodifuziune sau de televiziune.
3 Ivan Stelian - Drept administrativ, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa, 1988, pag.16;
cercetare al ştiinţei dreptului administrativ este alcătuit din normele de drept administrativ, adică
dreptul administrativ, ca ramură de drept.
Dreptul administrativ, ca ştiinţă, a luat naştere ca urmare a activităţii de cercetare a normelor
juridice cu privire la organizarea, funcţionarea şi competenţele organelor administraţiei publice.
Ştiinţa dreptului administrativ a apărut în perioada revoluţiilor burgheze, în condiţiile
consacrării constituţiilor, a drepturilor şi libertăţilor democratice pentru cetăţeni.
Cercetarea administraţiei publice se face de către diverse ştiinţe, în mod diferenţiat, în funcţie
de specificul fiecăreia.
Ştiinţa dreptului administrativ îşi păstrează autonomia în cadrul sistemului ştiinţelor juridice,
obiectul său de cercetare delimitându-se de cel al celorlalte ştiinţe, precum şi de obiectul ştiinţei
administraţiei, care cercetează administraţia din mai multe puncte de vedere (juridic, sociologic,
psiho-social, economic etc.)4. Normele dreptului administrativ ocupă locul principal în ceea ce
priveşte normele aplicabile administraţiei publice, organizării şi funcţionării acesteia.
Analizând ideile expuse mai sus, dreptul administrativ poate fi definit ca o ramură a
dreptului public, alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale ce
apar în procesul de organizare a executării şi de executare a legii, realizat de organele componente
ale sistemului administraţiei publice, de alte autorităţi ale statului precum şi de alte organisme ce au
competenţă legală.
Prin reglementarea de către normele de drept administrativ a relaţiilor sociale ce fac obiectul
acestei ramuri de drept, relaţiile în cauză devin raporturi de drept administrativ.
Putem defini raporturile de drept administrativ ca fiind acele relaţii sociale reglementate
de normele juridice administrative sau de alte norme juridice cu incidenţă în domeniul
administraţiei publice, relaţii sociale prin care se nasc, se modifică sau se desfiinţează drepturi şi
se angajează obligaţii, în cadrul activităţii de organizare şi funcţionare a administraţiei publice
sau a autorităţilor componente ale acesteia, urmărindu-se ca scop final organizarea executării
legii şi executarea în concret a acesteia.
Ca orice raport juridic, cel administrativ are la baza apariţiei sale trei premise, respectiv:
a) existenţa unei norme juridice aplicabile;
b) existenţa subiectelor de drept;
c) faptul administrativ sau faptul juridic administrativ.
a) Legat de existenţa unei norme juridice aplicabile reţinem normele juridice
administrative sau alte norme juridice care aparţin altor ramuri de drept cum ar fi normele
constituţionale, normele dreptului financiar, normele dreptului muncii, etc. norme juridice care
reglementează anumite segmente ale activităţii administraţiei publice.
b) Referitor la subiectele de drept participante la raporturile juridice de drept
administrativ aici distingem două categorii, pe de o parte, organele statului şi orice autorităţi publice
componente ale administraţiei publice, ca persoane juridice politico-teritoriale şi, pe de altă parte,
particularii sau cei administraţi, fie persoane juridice, fie persoane fizice.
Asupra categoriei de subiecţi ai raporturilor de drept administrativ reprezentate de particulari
aceştia intră în aceste raporturi juridice, fie pentru a-şi valorifica anumite drepturi sau pentru
recunoaşterea acestora, fie în virtutea legii în cazul în care nu respectă anumite norme juridice
administrative cu caracter imperativ. Calitatea de subiect al unui raport juridic administrativ a unui
particular rezultă evident din capacitatea juridică, ca aptitudine a subiectului de a avea drepturi şi
obligaţii.
Din punct de vedere juridic, elementul principal al activităţii administrative îl constituie
existenţa persoanelor juridice publice ca subiecte ale raporturilor de drept administrativ.
Persoană juridică este orice colectivitate umană organizată în vederea realizării unei
finalităţi, dotată cu resurse materiale, financiare şi umane şi având o structură organizatorică.
Există persoane juridice fie de drept privat, fie de drept public. Persoanele juridice de drept
privat pot urmări un scop lucrativ (exemplu, comerţ) sau un scop nelucrativ (exemplu, sindicatele).
Persoanele juridice de drept public au ca scop satisfacerea intereselor tuturor membrilor comunităţii.
Cele mai reprezentative persoane juridice publice sunt statul, ca personificare a comunităţii naţionale
şi colectivităţile umane teritoriale (judeţul, oraşul şi comuna).
Persoanele juridice au o importanţă deosebită în dreptul administrativ. Orice raport de drept
administrativ presupune în mod necesar cel puţin prezenţa unei persoane juridice de drept public.
Persoanele juridice de drept administrativ au o serie de elemente definitorii. Dintre acestea
putem reţine:
- permanenţa, continuitatea, cu toate schimbările persoanelor fizice aplicate;
- crearea unor organe care acţionează în numele subiectului de drept;
- acestea nu sunt consecinţa vreunei iniţiative particulare, doar autoritatea publică având o
astfel de iniţiativă;
- scopul persoanelor juridice publice este acela de a satisface anumite interese generale care
le-au fost încredinţate.
Statul ca persoană juridică se deosebeşte atât de persoanele juridice cu scop lucrativ (agenţi
economici sau comercianţi) cât şi de cele fără scop lucrativ (asociaţii sau fundaţii). Deosebirile dintre
stat ca persoană juridică şi celelalte persoane juridice privesc, în principal, modul de înfiinţare şi
atribuţiile acestora.
Persoanele juridice de drept public nu vor urmări niciodată un scop lucrativ, realizarea unui
beneficiu neputând justifica prin sine însuşi crearea unei persoane juridice publice.
Prima şi cea mai importantă persoană juridică de drept public este statul. Caracteristicile
esenţiale ale statului sunt populaţia, teritoriul şi suveranitatea. Statul constituie colectivitatea umană
evoluată la cel mai înalt stadiu de dezvoltare socială şi care realizează administraţia ţării.
Statul este o persoană juridică politică şi deoarece dreptul de comandă se exercită asupra
populaţiei, în limitele teritoriului naţional, el este o persoană juridică politico-teritorială 9.
Statul, ca persoană juridică, are atribuţii complexe ce se împart în două mari categorii şi
anume:
- atribuţii de drept public şi
- atribuţii de drept privat.
În exercitarea atribuţiilor de drept public, statul, ca persoană juridică, are dreptul de comandă
asupra tuturor organelor statului, pe care el le înfiinţează, precum şi asupra tuturor persoanelor fizice
sau juridice care au domiciliul ori sediul pe teritoriul statului, sau care, sub diferite forme, se află pe
teritoriul acestuia. Cât priveşte atribuţiile de drept privat, vom constata că deşi sub acest aspect statul
se aseamănă cu persoanele juridice de drept privat, exercită totuşi unele deosebiri determinate de
finalitatea existenţei statului, respectiv apărarea integrităţii teritoriale a ţării, a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor, precum şi satisfacerea intereselor generale ale societăţii 10.
Din punct de vedere administrativ, potrivit Constituţiei, teritoriul României este organizat în
comune, oraşe şi judeţe ca circumscripţii teritoriale administrative.
Judeţul este o circumscripţie administrativ teritorială şi colectivitate umană alcătuită din
oraşe şi comune, cu o denumire, o reşedinţă şi organe care asigură administrarea sa.
Administraţia publică, prin sistemul de organe şi autorităţi publice care o formează, trebuie
să-şi ducă la îndeplinire obiectivele sale stabilite de lege, acest lucru se face prin organizarea şi
desfăşurarea unor activităţi care la nivelul cel mai general se împart, după cum am văzut, în două
categorii :
- activităţi cu caracter de dispoziţie şi
- activităţi cu caracter de prestaţie.
Legat de activităţile de dispoziţie acestea sunt apanajul exclusiv al administraţiei, nici un
organism nestatal nu are o astfel de competenţă , lucru care nu se întâmplă în cazul activităţilor de
prestaţie, care pot fi realizate şi de organizaţii particulare.
Activităţile cu caracter de dispoziţie au în componenţă activitatea de poliţie
administrativă, iar la cele cu caracter de prestaţie se încadrează noţiunea de serviciu public.
DECIZIA ADMINISTRATIVĂ
12 Alexandru Negoiţă – Drept administrativ, Editura Sylvi, Bucureşti, 1996, pag. 117;
unei hotărâri de către consiliul local al unui oraş, când se discută problemele aflate pe ordinea de zi a
şedinţei respectivului consiliu.
c) Ultima etapă este aceea a luării deciziei. Luarea deciziei se concretizează printr-o
hotărâre care cuprinde soluţia la problema care trebuia rezolvată. Conţinutul deciziei administrative
este cuprins într-un act administrativ care, de la momentul emiterii lui, produce efectele juridice
necesare punerii în practică a deciziei.
Decizia administrativă este cuprinsă, după cum vom vedea, în actele juridice pe care le emit
organele administrative şi este vorba despre actele administrative, o specie a actului juridic; fapt
pentru care vom analiza mai în amănunt chestiunile legate de procedura elaborării deciziei
administrative la capitolul rezervat acestei categorii de acte juridice.
POLIŢIA ADMINISTRATIVĂ
Autoritatea publică – individuală sau colectivă, numită sau aleasă – aflată într-un anumit
teritoriu răspunde de menţinerea ordinii publice şi dispune de un ansamblu de competenţe şi de
16 Ioniţă Tudor - Poliţia administrativă – teză de doctorat – Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti, 1999, pag. 85;
17 Ioan Alexandru, Alexandru Negoiţă, Ioan Santai, Dumitru Brezoianu, Ioan Vida, Stelian Ivan, Ion Popescu Slăniceanu - Drept
administrativ, Editura Omnia, Braşov, 1999, pag. 145;
mijloace de acţiune constituind poliţia generală. Aceasta aparţine statului, judeţului, oraşului sau
comunei, subiecte de drept public aparţinând dreptului administrativ (de exemplu, prefectul sau
primarul).
In unele domenii bine definite şi riguroase sunt constituite poliţii administrative speciale al
căror obiect de control îl constituie fie o categorie anumită de persoane (de pildă conducătorii auto
ori străinii) fie o ramură de activitate (precum economia, vânătoare sau desfăşurarea adunărilor
publice).
Anumite poliţii administrative speciale se deosebesc de poliţia administrativă generală prin
scopul lor care depăşeşte sfera tradiţională a noţiunii. Astfel, este cazul poliţiilor cu scop de ocrotire
a culturii, ca de exemplu protecţia monumentelor istorice sau ocrotirea mediului.
Poliţia administrativă generală îşi realizează atribuţiile prin cel puţin trei modalităţi:
a) – reglementare, adică prin edictarea unor norme generale care trebuie să fie raţionale şi
eficiente. Prin modalitatea de reglementare, autoritatea de poliţie poate impune tuturor persoanelor
dispoziţii generale restrictive ale libertăţii şi prevăzute cu sancţiuni. Existenţa sancţiunii conferă
regulamentului de poliţie caracteristica sa specială.
Reglementarea se poate referi la următoarele : o interzicere generală, o autorizaţie prealabilă,
o declaraţie prealabilă sau la organizarea activităţii.
b) – a doua modalitate prin care poliţia administrativă generală îşi realizează atribuţiile sunt
decizii sau măsuri individuale. Desigur, au la bază o normă cu caracter general. Deciziile individuale
pot fi scrise, orale sau chiar reduse la un gest, cum ar fi semnalizarea unui agent de circulaţie.
c) – a treia modalitate constă în constrângere. În acest sens, autoritatea de poliţie poate pune
în aplicare forţa materială pentru a preveni sau a determina încetarea unei dezordini. Măsurile mai
grave de intervenţie prin utilizarea armelor sau prin participarea armatei la menţinerea ordinii
publice, trebuie să fie precis reglementate.
145145 Stelian Ivan - Aspecte teoretice privind atribuţiile prefectului în materia poliţiei administrative, Eficienţă, legalitate, etică, Fundaţia
România de Mâine, Braşov, 1998, pag. 246 ;
unor fenomene periculoase (inundaţii, cutremure, incendii, epidemii, ş.a.). Ca autoritate de poliţie,
primarul poate acţiona personal, nemijlocit, dar poate să delege unii funcţionari ai primăriei 146146;
- Există şi autorităţi speciale, precum ministrul de interne, care deşi nu are în materie de
poliţie competenţe proprii, are în subordine întreg personalul poliţiei statului şi în această calitate el
poate da instrucţiuni referitoare la exercitarea atribuţiilor de poliţie.
146146 Stelian Ivan - Atribuţiile de poliţie administrativă ale primarului, Analele Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, anul V, 1997,
pag.37;
În domeniul libertăţilor publice autoritatea de poliţie nu are temei de a reglementa sau
interzice decât dacă a epuizat toate celelalte mijloace. De exemplu, nu este suficient pentru a
legitima interzicerea unei întruniri ca autoritatea de poliţie să se teamă de eventualele tulburări
determinate de această întrunire, mai trebuie ca autoritatea să nu dispună de mijloacele necesare
pentru a face faţă acelor tulburări.
Controlul legalităţii asupra măsurilor de poliţie este exercitat:
a) - de către autoritatea administrativă ierarhică, inclusiv pe calea acţiunii prealabile;
b) - de către instanţa de contencios administrativ, urmărindu-se anularea actului ilegal şi
tragerea la răspundere pentru pagubele cauzate în exercitarea atribuţiilor de poliţie;
c) - de instanţa civilă, în temeiul competenţelor generale, poate să statueze şi în domeniul
activităţii poliţieneşti, ca de exemplu în materie contravenţională;
d) - de instanţa penală, poate aprecia legalitatea reglementărilor, deciziilor sau măsurilor
individuale de poliţie, atunci când în cadrul unui proces penal, partea prejudiciată invocă
nelegalitatea acestora.