Construcţii pentru taurine Cazarea şi exploatarea taurinelor prezintă cea mai mare complexitate de

probleme, având în vedere: ponderea însemnată pe care o reprezintă în producţia animalieră, volumele
mari de furaje, produse şi reziduuri ce se manipulează zilnic, diferenţierea întreţinerii pe categorii de
vârstă şi de producţie, viaţa economică îndelungată a animalelor de lapte şi de reproducţie, precum şi
dificultăţile de adaptare a acestei specii de păşune la condiţiile stabulaţiei industriale. 3.2.1.1. Sisteme
de întreţinere. O coordonată tehnologică importantă, care condiţionează în cea mai mare măsură
caracterul şi dimensiunile construcţiei, este sistemul de întreţinere, în principal putându-se lua în
considerare două variante: întreţinerea în stabulaţie fixă şi întreţinerea în stabulaţie liberă. Stabulaţia
fixă reprezintă sistemul de întreţinere legată a taurinelor în spaţii speciale denumite standuri, destinate
unui singur animal, aplicabilă mai ales la vacile de lapte, deoarece permite o 32 tehnologie
individualizată. Elementul tehnologic principal este standul, care poate fi lung, scurt sau mijlociu, în
funcţie de sistemul de legare. Standul lung (fig. 3.5, a), adoptat în cazul unei legări lungi, depăşeşte cu 40
... 60 cm lungimea animalului culcat, rezultând cu lungimi de 2,40 ... 3,00 m pentru vaci şi de 2,50 . . .
3,30 m pentru taurii adulţi. Acest tip de stand permite ca animalul să execute mai multe mişcări, deci
acesta se găseşte într-o situaţie biologic mai apropiată de cea naturală, având însă dezavantajul unor
suprafeţe construite mari, cu zone de defecare extinse; se foloseşte în unităţi moderne doar ca stand de
fătare în maternităţi, pentru cazarea taurilor de reproducţie sau în clinici veterinare. Pentru a împiedica
intrarea animalelor cu trenul anterior în iesle, bordura acesteia este înaltă (40 ... 50 cm), iar deasupra se
prevede un opritor de greabăn. La acest tip de stand, consumul zilnic de aşternut este ridicat (6 ... 8
kg/animal adult), evacuarea gunoiului consistent se face, de regulă, manual, iar urina se filtrează spre
rigola deschisă din spatele standurilor. Standul scurt (fig. 3.5, b) corespunde sistemului de legare ce
permite mişcări minime ale animalului şi se dimensionează în funcţie de lungimea oblică a trunchiului
(1,45 ... 1,65 m la vacile din rasele care se cresc la noi în ţară), la care se adaugă 5 ... 10 cm, care
reprezintă retragerea minimă a legăturii verticale de la bordura ieslei. Acest tip de stand are avantaje
importante în producţia industrială intensivă din punctul de vedere al consumului de aşternut păios (1 ...
2 kg/animal adult), al suprafeţei construite şi al evacuării gunoiului şi dejecţiilor (se folosesc soluţii
moderne de evacuare mecanică sau hidraulică). Pentru a compensa dezavantajul imobilizării prelungite
a vacilor pentru lapte, se pot prevedea padocuri exterioare (spaţii pentru mişcarea animalelor,
amplasate de obicei lângă adăposturi şi în directă legătură cu acestea) sau mişcarea la păşune pe timp
favorabil. Standul mijlociu (fig. 3.5, c) este o combinaţie între cele două soluţii precedente, creându-se
un pat egal cu lungimea animalului culcat. Dat fiind faptul că soluţia necesită 3 ... 5 kg aşternut
păios/animal adult şi că nu poate fi evitată murdărirea standului, ceea ce necesită o curăţire manuală a
acestuia, soluţia cu stand mijlociu se adoptă numai pentru perioada pre şi postnatală din maternităţi sau
în clinici veterinare, întrucât oferă un confort mărit faţă de standul scurt. Lăţimea standurilor rezultă din
spaţiul necesar animalelor culcate (1,00 ... 1,33 m la vaci pentru lapte, 1,60 ... 2,00 m la tauri adulţi, 50 ...
90 cm la tineret femei, 0,60 ... 1,20 m la tineret mascul), independent de tipul de lungime al standului.
Organizarea interioară a adăposturilor în sistemul de stabulaţie fixă necesită prevederea următoarelor
zone: standuri, iesle de furajare, alei de furajare şi alei de serviciu pentru evacuarea gunoiului şi
circulaţie, a căror amplasare şi dimensiuni sunt determinate de soluţiile de furajare şi evacuare a
dejecţiilor. Din punctul de vedere al grupării acestor zone, planul unui adăpost poate prevedea mai
multe variante. Soluţia curent utilizată este aceea cu 2 sau 4 rânduri de standuri dispuse longitudinal
(fig. 3.6), soluţia cu un rând de standuri duce la suprafeţe mari construite/animal iar la cea cu mai mult
de 4 rânduri de standuri, lăţimea construcţiei crescând, apar probleme la asigurarea ventilaţiei şi a
iluminării naturale. Şirurile de standuri se întrerup cu culoare transversale de legătură, pentru a grupa la
o uşă de evacuare numărul de animale prescris de normele de prevenire a incendiilor. Stabulaţia liberă
reprezintă sistemul de întreţinere a animalelor nelegate, adoptîndu-se tehnologii de grup, adică
formarea de grupuri de animale sensibil egale între ele ca stări fiziologice şi randament în producţie,
întreţinute în spaţii denumite boxe. Faţă de avantajul diferenţierii individuale a furajării şi îngrijirii
animalelor întreţinute legat, stabulaţia liberă oferă acestora mişcarea în voie, în cadrul adăpostului sau
între adăpost şi padocul alăturat, cu consecinţe favorabile asupra fecundităţii vacilor, a dezvoltării
tineretului de reproducţie şi chiar asupra producţiei de lapte. În funcţie de tehnologia adoptată,
stabulaţia liberă poate fi: - în boxe nediferenţiate, pe pardoseală continuă, soluţie care necesită aşternut
pe întreaga suprafaţă şi schimbarea frecventă a acestuia şi care este indicată pentru tineretul de
reproducţie, între 0,5 . . .3,0 luni; 33 Fig. 3.5. Tipuri de standuri utilizate la stabulatia fixă a taurinelor: a
— lung; b — scurt; c — mijlociu; 1 — opritor de greabăn; 2 — cadru cu stâlpi şi riglă orizontală; 3 —
treaptă de gunoi; 4 — grilaj cu elemente mobile pentru închiderea accesului la iesle - în boxe
nediferenţiate, pe grătare de pardoseală, soluţie eficientă din punct de vedere tehnic şi economic,
extinsă astăzi pentru tineretul taurin la îngrăşat şi pentru tineretul femei de reproducţie (fig. 3.6, a); -
diferenţiată în zona de furajare-circulaţie şi zone de odihnă (fig. 3.6, b, c), soluţie care se poate practica
în adăposturi închise, cu regim termic de minimum +3q C sau în adăposturi deschise, în care zona de
odihnă se organizează în construcţii cu trei pereţi orientaţi spre vînturile dominante iar furajarea se face
în padocuri, sub protecţia unor şoproane deschise. Spaţiul necesar odihnei se organizează cu zonă cole