Vitezele de răcire din figura 1.

29 sunt în aşa fel alese încât traversează

diagrama prin punctele nodale 1 ...4 şi delimitează nişte câmpuri de viteză în
care structura finală va fi prezentată în figură. Dacă răcim piesa cu o viteză V,
care V1 > V > V2, se observă că structura finală va fi compusă din bainită şi
martensită, întrucât traversează atât câmpul transformării bainitice cât şi pe
cel martensitic. Dacă viteza V este V3 > V > V4, structura va fi compusă din
ferită, perlită, bainită şi martensită. Din familia de viteze prezentate în
figură, V1 şi V4 prezintă o importanţă deosebită:
- V1 se numeşte viteză critică superioară, întrucât la valori mai mari structura
este compusă numai din martensită, iar la valori mai mici, structura se
compune din martensită, iar la valori mai mici, structura se compune din
martensită şi din altă fază. Această viteză este extrem de importantă la
tratamentul termic de călire (viteza critică de călire);
- V4 se numeşte viteză critică inferioară, întrucât ea delimitează domeniul
structurilor în afară de echilibru.

Factorii ce influenţează aspectul diagramei

Ca şi diagramele TTT de transformare izotermă a austenitei, cele de

transformare continuă pot avea forme foarte diferite; domeniul de apariţie a
feritei proeutectoide (între liniile a şi b) poate să apară sau nu; forma
domeniilor perlitic şi bainitc pot fi separate printr-un domeniu de stabilitate a
austenitei, etc.
Factorii care influenţează aspectul diagramei sunt:
a) Compoziţia chimică - este factorul cel mai important şi influenţa sa
se manifestă ca şi în cazul diagramelor de transformare izotermă. La oţelurile
hipoeutectoide apare domeniul de separare al feritei proeutectoide.
Elementele de aliere deplasează curbele spre dreapta; Mn şi Ni produc şi o
deplasare în jos. Cr şi Ni favorizează apariţia unor domenii pentru
transformările distincte pentru transformările perlitic şi bainitic.
b) Condiţiile de austenitizare în cazul cel mai general, mărimea
grăuntelui de austenită influenţează asupra aspectului diagramei. Prin
austenitizare la temperaturi ridicate sau menţineri îndelungate, curbele din
diagramă se deplasează spre dreapta. La oţelurile hipoeutectoide, influenţa se
resimte asupra transformării perlitice , deplasând-o spre dreapta. În cazul
celor hipereutectoide, temperaturile ridicate favorizează dizolvarea carburilor
în soluţia solidă de austenită şi stabilizarea acesteia. În aceste condiţii toate
curbele se deplasează spre dreapta.
 Modul de utilizare a diagramelor TTT de transformare continuă a
austenitei

De la bun început trebuie precizat un lucru foarte important o diagramă

TTT de transformare continuă a austenitei nu are aplicabilitate industrială
decât în condiţii identice cu acelea ce au fost folosite pentru construirea ei
(compoziţia chimică, stare structurală iniţială, viteza de încălzire, temperatura
şi durata de austenitizare). Pentru fiecare din aceşti factori există limite între
care pot varia iară să influenţeze apreciabil rezultatele; reguli generale nu se
pot enunţa însă, fiecare aliaj constituind un caz aparte.
În practica inginerească procesul de proiectare şi realizare a unei piese
presupune următoarele etape:
- alegerea materialului corespunzător din punctul de vedere al
solicitărilor, mecanice a condiţiilor de prelucrare, pentru o piesă
definită geometric (formă dată);
- stabilirea tratamentului termic necesar pentru a obţine caracteristicile
mecanice impuse;
- stabilirea parametrilor tehnologici ai tratamentului şi modalităţile de
realizare în condiţii practice a acestuia.
Acest ultim aspect este extrem de important, fiind hotărâtor în privinţa
rezultatului final. Pe lângă diagrama TTT a materialului din care este
confecţionată piesa este necesar să cunoaştem şi curbele de răcire ale piesei în
cauză, în condiţiile unor răciri efectuate cu diferite viteze de răcire, deci
utilizând diferite medii de răcire. Prin trasarea curbelor de răcire pe un
material transparent (plastic, calc, etc.) la scară identică cu a diagramei şi în
aceleaşi coordonate ca acesta (semilogaritmice) şi suprapunerea lor peste
diagramă, se poate cunoaşte structura finală, în funcţie de intervalele de
transformare pe care le traversează. Problema cea mai dificilă şi care creează
multe impedimente în practica industrială este cunoaşterea curbelor de răcire
ale piesei. Alura acestora, pentru aceleaşi condiţii de austenitizare ca şi cele
precizate în diagramă, depinde de configuraţia piesei si de "masivitatea
termică" a ei. Ridicarea curbelor de răcire reale fiind foarte laborioasă, pentru
a nu limita posibilităţile de utilizare a acestor diagrame, s-au construit prin
calcul nişte curbe de răcire teoretice, pentru diferite medii de răcire, diferite
condiţii de austenitizare şi diferite grosimi ale piesei (anexa 5). Trasarea lor
s-a făcut în coordonate semilogaritmice, atât pentru suprafaţa piesei cât şi
pentru centrul ei. Acestea reprezintă o bună concordanţă cu cele determinate
experimental şi publicate în diferite lucrări de specialitate, astfel încât ele pot
fi utilizate cu rezultate satisfăcătoare în condiţii practice.
 Fig. 1.30. Factorii de transformare pentru diametrul echivalent De

Pentru piese având secţiuni de alte forme decât cele circulare, se pot
utiliza factorii de transformare în secţiuni circulare echivalente, ale căror
diametru echivalent De se stabileşte cu ajutorul relaţiilor din figura 1.30.
La alegerea condiţiilor de călire spre exemplu, pe lângă diagrama T.T.T. este
bine să dispunem de banda de călibilitate a oţelului respectiv. Cum la o bună
parte din mărcile de oţeluri lipsesc diagramele T.T.T.,
este bine să se caute nişte mărci de oţeluri echivalente, fabricate în alte ţări şi
care dispun de astfel de diagrame.
Informaţiile obţinute din diagramele T.T.T. sunt susceptibile de
corecturi, din cauza erorilor pe care le introduc în apreciere curbele de răcire
ale piesei. În consecinţă, sunt necesare determinările experimentale - mai ales
în condiţiile fabricaţiei în serie - în stabilirea definitivă a parametrilor
tehnologici.
 1.3. Tensiuni interne

În principiu, tensiunile interne sunt produse pe trei căi principale:

- tensiuni termice: produse de dilatarea sau contracţia neuniformă, ca
urmare a diferenţelor de temperatură pe secţiune sau în volum;
- tensiuni structurale: produse de frânarea modificărilor de volum
specifice transformărilor structurale ce au loc la încălzire şi răcire;
- tensiuni de lucru: introduse în urma acţiunii mecanice a procedeelor de
prelucrare tehnologică (turnare, deformare, sudare, aşchiere).
Într-o piesă, tensiunile interne sunt introduse printr-una din căile arătate
mai sus sau prin combinarea lor; în cazul aliajelor monofazice, în timpul
încălzirii şi răcirii apar doar tensiuni termice; dacă aliajul este deformat
plastic la cald apar atât tensiuni termice cât şi de lucru; în cazul unui aliaj
fier - carbon, deformat la cald şi tratat termic, apar toate cele trei tipuri de
tensiuni.
În cazul tratamentelor termice, tensiunile care apar sunt cele termice şi
cele structurale la care se mai adaugă şi tensiunile de lucru deja introdusă în
piesă în sectoarele de prelucrare mecanică. Tensiunile interne rezultante sunt
foarte periculoase, putând atinge valori atât de ridicate încât depăşesc R0,2 şi
R la temperatura respectivă şi duc la deformarea piesei, apariţia de fisuri sau
chiar ruperea ei.

1.3.1. Tensiuni termice

Datorită diferenţei de temperatură pe secţiunea piesei în curs de

încălzire sau răcire, dilatarea sau contracţia acesteia este neuniformă.

Fig. 1.31. Schema tensiunilor termice la încălzire

Dilatarea sau contracţia straturilor vecine, rigid legate între ele, fiind reciproc
frânată, dilatările sau contracţiile posibile, dar nerealizate se transformă în
deformaţii elastice locale, cărora le sunt asociate tensiuni interne.

Tensiuni interne la încălzire

În figura 1.31 sunt prezentate curbele de încălzire ale suprafeţei şi

centrului unei piese cilindrice ce urmează a ti tratată termic. Tensiunea
maximă ce acţionează asupra elementului considerat se poate calcula cu
relaţia:
E
  T 2
max 0
[daN / mm ] (1.1)
1 

unde: - este coeficientul de dilatare liniară, [1/k];

2
E - modulul de elasticitate, [daN/mm ]
p - coeficientul de contracţie transversală , caracteristic aliajului din
care este confecţionată piesa (Poisson);
T0 - diferenţa dintre temperatura medie a piesei şi temperatura
volumului considerat:

T0 = Tm - TX (1.2)

Temperatura medie pe secţiune, se calculează cu relaţiile:

Tm T0 
TS TC (1.3)
1
Tm T0  2
(1.4)
1 T T
S C

3

Cu aceste relaţii se poate determina uşor valoarea maximă aproximativă

a tensiunilor la suprafaţa şi centrul piesei. În figura 1.32, fiind reprezentată şi
variaţia în timp a diferenţei de temperatură dintre suprafaţa şi centrul piesei,
se poate deduce uşor după un timp i, aceasta atinge valoare maximă. Deci:
(1.3) - pentru cilindru;
(1.4) - pentru placă;
(1.5) - pentru suprafaţa
cilindrului; (1.6) - pentru centrul
cilindrul ui; (1.7) - pentru piese
cilindrice; (1.8) - pentru piese de
tip placă.
  1 T T 
T TS TC  TS TS TC S C
0
1 1  2
S 2 2



T
C


1
 T (1.5)
max 2

T0C TC 1
TS TC  TC TS TC (1.6)
 1 1  2
2 2 Tmax
1 E
   (1.7)
T
max S
 max
2 1 
1  E
 max C   Tmax
2 21 
E
   (1.8)
T
max S
 max
3 1 
1  E
 max C   Tmax
3 1 

Semnul diferit al tensiunilor arată că pe secţiunea piesei acestea variază

ca sens; astfel, la începutul încălzirii suprafaţa se dilată mai mult, dar dilatarea
fiind frânată de miezul mai rece, în suprafaţă apar tensiuni de compresiune,
iar în centru de întindere. Acest lucru reiese clar epura tensiunilor pe
secţiunea piesei după timpul , corespunzător lui Tmax, construită cu ajutorul
curbei de variaţie a temperaturii pe secţiune şi a tensiunilor în timpul
încălzirii. În straturile intermediare tensiunile scad ca valoare, existând chiar
puncte (a căror loc geometric se află pe cercul cu diametrul D0 - figura 1.32)
pentru care T0 = 0 şi tensiunile sunt nule, aici producându-se şi schimbarea
sensului tensiunilor. Urmărind variaţia lui T în timp, se poate constata că
aceasta creşte până atinge Tmax, care va corespunde realizării tensiunilor
maxime pe întreaga perioadă a încălzirii (situaţie prezentată grafic în figura
1.32), după care începe să scadă asimptotic la axa T.
Din relaţia 1.1 rezultă că tensiunile ce apar în material sunt direct
proporţionale cu coeficientul de dilatare liniară , cu modulul de elasticitate E
şi invers proporţionale cu coeficientul de contracţie transversală . Valoarea
lui  şi E fiind funcţii de temperatură, în calcule se vor introduce valorile
corespunzătoare temperaturii pentru care se face determinarea tensiunilor. În
cazul oţelurilor, produsul E  0,25, iar  = 0,3, până la temperatura de
500°C, fapt ce permite utilizarea unor formule simplificate:
 max ± 0,18 ·Tmax (1 .9)
max - 0,24 ·Tmax (1 .10)
max 0,12 ·Tmax (1.1 1)
(1.9) - pentru suprafaţă şi centrul cilindrului;
(1.10) - pentru suprafaţa plăcii;
(1.11) - pentru centrul plăcii.

Efectul tensiunilor termice depinde de raportul ce există între mărimea

tensiunilor calculate cu relaţiile de mai sus şi proprietăţile de rezistenţă ale
materialului la temperatura corespunzătoare lui Tmax. Tensiunile periculoase
sunt cele de întindere, întrucât ele sunt capabile să producă fisurarea pieselor.
Pericolul creşte atunci când piesele au şi tensiuni remanente de întindere
produse de prelucrările tehnologice anterioare, cu care tensiunile termice se
însumează, sau atunci când piesa are concentratori de tensiuni. În practică
apar următoarele situaţii:
- când max > R' la temperatura respectivă, piesa fisurează şi se rupe;
- când R > max > R'0,2, în cazul materialelor moi şi tenace (metale pure
soluţii solide omogene, etc.) capabile să suporte o deformare plastică
avansată înainte de rupere, efectul este de deformare. În cazul
materialelor dure şi fragile (aliaje turnate, fonte, oţeluri călite, etc.),
efectul este tot de rupere;
- când max > R'0,2 piesele fragile se fisurează.
În consecinţă, la proiectarea corectă a unei tehnologii de încălzire, se
vor respecta condiţiile:
max 0,7 R'0,2 - în general (1.12)
max 0,7 R'0,02 - pentru piesele fragile (1.13)
Tensiunile interne la încălzire sunt periculoase doar în prima parte a
încălzirii, deoarece la temperaturi ridicate materialele devin plastice , iar
tensiunile se anihilează prin deformare plastică.
Pentru evitarea efectului nedorit al tensiunilor termice la încălzire este
necesar să se reducă mărimea acestora, lucru posibil prin reducerea
neuniformităţii încălzirii, respectiv a valorii lui T0. În consecinţă, se poate
acţiona asupra acelor factori tehnologici, care influenţează asupra lui T0:
 - micşorarea vitezei de încălzire a piesei , mai ales în cazul materialelor
aliate a căror coeficient de conductibilitate termică este scăzut şi a
pieselor având o secţiune transversală mare;
- încălzirea în mai multe trepte, în conformitate cu figura l.5d,
- încălzirea piesei împreună cu cuptorul.

Tensiuni interne la răcire

Operaţia de răcire este însoţită la rândul ei de tensiuni interne, mai ales

în cazul tratamentelor termice ce presupun răciri cu viteză mare (cazul
tratamentelor termic de călire) şi deci valoarea lui T este mare. Modul de
repartizare a tensiunilor în secţiunea piesei variază în timp şi este foarte greu
de determinat precis, mai ales că aliajul supus răcirii parcurge succesiv
etapele când este în stare plastică (la temperaturi ridicate), elasto - plastică, iar
la temperaturi mai joase în stare elastică.
La răcire, straturile superficiale ale piesei se răcesc mai repede şi tind
să se contracte; dar contracţia lor fiind frânată de centrul piesei, la suprafaţă
apar tensiuni de întindere, iar în centru de contracţie. Dacă deformaţiile ar fi
numai elastice, tensiunile ar creşte până ar atinge un maxim corespunzător lui
Tmax, după care ar scădea asimptotic până la zero. În aceste condiţii se poate
observa că tensiunile termice de la răcire au o variaţie în timp similară cu a
celor de la încălzire (fig. 1.31), dar sunt de semn contrar. Cum însă,
majoritatea materialelor (oţeluri, neferoase) au o plasticitate bună la
temperaturi ridicate, pe măsură ce se răcesc trec prin etapa elastico - plastică
şi ca urmare structurile superficiale sunt întinse, iar cele interioare sunt
comprimate (figura 1.32). Piesa răcindu-se în continuare, straturile interioare
tind să se contracte la rândul lor, însă datorită rigidităţii stratului exterior,
această contracţie nu este posibilă. În aceste condiţii tensiunile îşi vor schimba
sensul; după timpul 2 ele se anulează, iar la finele răcirii, corespunzător
momentului 3, ele devin de compresiune la suprafaţă şi de întindere în centru.
Această distribuţie se va stabili în final ca tensiuni remanente în realitate,
procesul analizat este mult mai complex, schimbarea sensului tensiunilor
producându-se la temperaturi şi momente diferite, în funcţie de condiţiile în
care are loc răcirea, de masivitatea piesei, de neuniformitatea repartiţiei
temperaturii, precum şi de alţi factori. De asemenea, tensiunile termice de la
răcire nu pot fi analizate fără a ţine seama de tensiunile structurale care
însoţesc operaţia de răcire.
 Fig. 1.32. Variaţia tensiunilor termice la răcire

Pentru conducerea justă a procesului răcirii este necesar să se ţină

seama de o serie de factori ce depind de materialul piesei şi de natura
mediului de răcire folosit:
- compoziţia chimică a aliajului, mai ales gradul de aliere al acestuia. Cu cât
el este mai puternic aliat, conductibilitatea termică a lui scade, deci diferenţa
de temperatură între suprafaţă şi centru va fi mai mare (T);
- mărimea secţiunii piesei;
- complexitatea geometrică a acesteia;
- capacitatea de răcire a mediului de răcire folosit (vezi medii de răcire).
Modalităţile de a micşora tensiunile termice ce însoţesc operaţia de răcire sunt
următoarele:
- alegerea unui mediu de răcire potrivit, capabil să asigure viteza de răcire
critică necesară transformării structurale dorite, dar care să nu producă
diferenţă mare de temperatură T pe secţiunea piesei;
- folosirea a două medii de răcire care permit realizarea unor viteze de
răcire corespunzătoare etapelor pe care le parcurge piesa în timpul
răcirii (evitarea cotului perlitic, traversarea intervalului martensitic);
- executarea unor paliere în procesul răcirii, pentru a micşora sau chiar
anula diferenţa de temperatură dintre suprafaţă şi centru.

1.3.2. Tensiuni structurale

Acestea pot să apară atât la încălzire cât şi la răcire se datoresc

volumului specific diferit al constituenţilor structurali; vor apare în momentul
în care piesa încălzită sau răcită trece printr-un punct critic sau traversează un
interval de transformare.
În tabelul 1.9 se prezintă volumele specifice ale constituenţilor
structurali ai oţelurilor în funcţie de conţinutul în carbon. Deoarece acestea
depind în mare măsură de conţinutul în carbon, cele mai mari modificări de
volum remanente (la răcire) se vor produce la oţelurile cu carbon ridicat.
Modificarea de volum reflectată în modificarea dimensiunilor liniare ale
piesei vor fi cu atât mai mari cu cât diferenţa de volum specific dintre
constituenţii iniţiali şi finali va fi mai mare (tabelul 1.10).

Tabelul 1 .9 Volumul specific al constituenţilor structurali, funcţie de

conţinutul de carbon
3
Volumul specific [m /kg]
Constituentul
(calculat la 20°C)
-3
Ferită 0,1271·10
-3
Cementită 0,1300 ·10
-3
Austenită (0,1212 + 0,0033%C)·10
-
Ferită + Cementită (0,1271 + 0,0005%C) ·10
3
Perlită lamelară
-
Bainită inferioară (0,1271 + 0,0015 %C) ·10
Bainită superioară 3
-3
Martensita de călire (0,1271 + 0,025 %C) ·10
Martensita de revenire 0,1271 + 0,0015 (%C – 0,25)
-3
Troostită de revenire ·10
-
Sorbită (0,1271 + 0,0005%C) ·10
Perlită globulară. 3
Tabelul 1.10 Variaţia dimensiunilor liniare şi de volum ale constituenţilor

Transformarea Variaţia Variaţia

de volum dimensiunilor
V [%] liniare l [mm]
Perlită → Austenită -4,64+2,21%C 0,0155+0,0074%C
Austenită → Perlită lamelară 4,64-2,21%C 0,0155-0,0074%C
Austenită → Martensită 4,64-0,53%C 0,0155-0,0018%C
Austenită → Bainită superioară 4,64-2,21%C 0,0155-0,0074%C
Austenită → Bainită inferioară 4,64-1,43%C 0,0155-0,0048%C
Perlită globulară → Perlită lamelară 0 0
Perlită globulară → Martensită 1,68%C 0,0056%C
Perlită globulară → Bainită 0 0
superioară
Perlită globulară → Bainită 0,78%C 0,0026%C
inferioară

Tensiuni structurale la încălzire

Pentru a studia modul de apariţie al tensiunilor structurale la încălzire,

se presupune o probă dintr-un oţel eutectoid (0,8% C), având diametrul D,
care se introduce într-un cuptor având temperatura constantă Tcup. În figura
1.33 sunt prezentate cele două curbe de încălzire, a suprafeţei şi a centrului
probei.

Fig. 1.33. Tensiuni la încălzire

 Până în momentul 1 nu apar nici un fel de transformări structurale,
întrucât temperatura probei este mai mică decât Ac1. În acest interval de timp
apar doar tensiunile termice ce însoţesc operaţia de încălzire. Chiar în
momentul 1, suprafaţa epruvetei atinge temperatura Ts1=Ac1. Dacă se face
abstracţie de perioada de incubaţie, caracteristică transformării, înseamnă că
în acest moment în straturile superficiale se declanşează transformarea
perlitei în austenită. În momentul x, suprafaţa piesei are temperatura TsX >
Ac1, în timp ce centrul acesteia are TCX < Ac1; adică suprafaţa piesei a intrat
în domeniul austenitic - punctul 2 - centrul rămânând sub temperatura
critică Ac1 - punctul 1. În stratul exterior care a depăşit Ac1 structura va fi
deja austenitică, iar în centrul piesei va rămâne perlitică. Făcând calculele
necesare pentru determinarea volumului specific al celor doi constituenţi,
înlocuind în relaţii (tabelul 1.9) procentajul de carbon al unui oţel eutectoid
(0,8%), se observă că structura austenitică rezultată are un volum specific
-3 3
mai mic decât al perlitei cu 0,0045·10 m /kg. În consecinţă, stratul exterior
tinde să se contracte (V=35 %). Cum acest lucru nu se poate realiza din
cauza centrului piesei, în el va apare tensiuni de întindere, iar în straturile
centrale tensiuni de compresiune. Variaţia temperaturii, precum
şi repartizarea tensiunilor pe diametrul piesei, în momentul X, se vede în
figura 1.33.
Dacă materialul are o plasticitate bună la temperatura TsX, tensiunile
de întindere care apar în straturile exterioare se anulează pe seama
deformaţiilor care apar. Dacă plasticitatea este redusă, este posibil ca
tensiunile de întindere din strat să dea naştere la fisuri care ulterior, în
procesul de răcire, ar putea agrava situaţia. În consecinţă, din punctul de
vedere al tensiunilor structurale ce însoţesc operaţia de încălzire, momentul
X poate fi considerat un moment critic.
Încălzirea având loc în continuare, în momentul 2 şi centrul piesei
atinge temperatura Tr2=Ac1, deci teoretic se încheie procesul de transformare
a perlitei în austenită. Partea centrală tinde să se contracte la rândul ei. Dacă
stratul exterior are o plasticitate redusă, tensiunile rămase din momentul X se
vor anula şi îşi vor schimba sensul. Dar cum întreaga probă are o structură
austenitică, iar aceasta are în general o bună plasticitate, tensiunile vor scădea
sau chiar anula pe seama deformaţiilor plastice care apar.
Printr-un raţionament similar se poate urmări modul de apariţie al
tensiunilor structurale şi în cazul încălzirii oţelurilor hipoeutectoide şi
hipereutectoide. în aceste cazuri, procesul presupune două momente critice,
corespunzătoare traversării liniei Ac1, şi Ac3, respectiv Ac1 şi Acem; în cazul
oţelurilor hipoeutectoide, de exemplu, vor apare tensiuni structurale în
momentul trecerii perlitei în austenită (Ac1), respectiv în momentul trecerii
feritei în austenită (Ac3).
Valoarea tensiunilor este destul de mare, depăşind cu uşurinţă valoarea
limitei de curgere R0,2 sau uneori chiar a rezistenţei la rupere R, apărând în
mod inevitabil fisurile.

Tensiuni structurale la răcire

Mecanismul de apariţie al tensiunilor structurale în procesul de răcire

trebuie bine cunoscut, întrucât acesta generează cele mai mari valori ale
tensiunilor, diferenţa de volum specific între structura iniţială austenitică şi
cele rezultate - bainite, martensite - este foarte mare. De asemenea, aceste
tensiuni vor rămâne în piesă (dacă nu se face un tratament de detensionare) şi
vor crea multe neajunsuri la eventualele prelucrări mecanice ulterioare (de
finisare, rectificare). Tensiunile structurale la răcire sunt maxime în cazul
transformării austenită → martensită (călirii), austenita având volumul
specific cel mai mic, iar martensita cel mai mare (tabelul 1.9). În consecinţă,
mecanismul de apariţie al acestora se va analiza în ipoteza călirii la
martensită.
Raţionamentul de mai sus este valabil în cazul când transformarea are
loc în toată secţiunea epruvetei (călire pătrunsă). În practică însă, în
majoritatea cazurilor, piesele au o configuraţie şi o masivitate termică ce nu
permit atingerea vitezei critice de transformare în toată secţiunea, în exterior
piesele vor avea un strat martensitic (călit), iar în interior vor avea o altă
structură (ferito - perlitică, perlitică, etc.). O astfel de situaţie este chiar dorită
la piesele care la exterior trebuie să aibă o duritate ridicată pentru a rezista la
uzare, iar centrul să aibă o tenacitate ridicată.
În asemenea situaţie este greu de urmărit modul de variaţie în timp al
tensiunilor structurale. Valoare finală a lor depinde de diferenţa de volum
specific dintre constituenţii rezultaţi şi austenitici, respectiv între martensită şi
constituentul din centrul piesei. Valoarea tensiunilor remanente mai
depinde de:
- adâncimea stratului cu structura martensitică (călibilitatea
materialului);
- compoziţia chimică a aliajului;
- capacitatea de răcire a mediului folosit, etc.
În cele prezentate până acum, s-a arătat modul de apariţie al tensiunilor
interne, separat în cazul celor termice şi celor structurale, pentru a putea fi
mai uşor urmărite fenomenele ce se succed. Cum în practica tratamentelor
termice fenomenele ce produc apariţia tensiunilor nu pot fi separate, variaţia
lor în timpul încălzirii şi mai ales a răcirii este mult mai complexă, iar
determinarea tensiunilor remanente foarte dificilă.
Comparând tensiunile termice şi cele structurale ce însoţesc operaţia de
încălzire. Se poate observa că ele sunt de semne contrare; cu toate acestea nu
poate fi vorba de o compensare a efectului lor nici măcar atunci când ar fi
egale în valoare absolută. Ele acţionează în etape diferite ale procesului de
încălzire: tensiunile termice apar în intervalul 0-600 °C, în timp ce tensiunile
structurale apar la temperaturi mai ridicate (depăşirea lui Ac1 în cazul
oţelurilor), acolo unde cele termice sunt neglijabile.
Şi în cazul răcirii, tensiunile termice şi cele structurale sunt de semne
contrare, dar situaţia este puţin diferită; în cazul transformării martensitice,
care începe la temperaturi joase (linia Ms), unde materialul nu mai este
plastic, este posibil ca la un moment dat să apară o oarecare compensare sau
chiar anulare a lor. Dar în faza finală, tensiunile remanente vor fi datorate mai
ales celor structurale. Dacă la cele arătate mai adăugăm şi posibilitatea ca în
structura finală a piesei să apară şi austenită reziduală (în cazul oţelurilor
aliate), se poate conchide că este foarte dificil să se determine valoarea
tensiunilor remanente.
Uneori tensiunile interne au un rol pozitiv şi se caută chiar obţinerea
lor, conferind pieselor condiţii avantajoase de comportare în exploatare. Este
cazul tensiunilor de compresiune de la suprafaţa unor piese călite superficial
prin inducţie.

1.3.3. Efectul tensiunilor interne

Efectele observabile şi măsurabile ale tensiunilor interne sunt

deformările şi fisurile (crăpăturile). Dacă deformările mai pot fi remediate
ulterior prin operaţii suplimentare de îndreptare, calibrare, fisurile şi
crăpăturile duc la rebutarea piesei.

Deformarea pieselor

Se datoreşte repartizării neuniforme a tensiunilor termice şi structurale

în diferitele secţiuni ale piesei. Deformările sunt de două feluri:
- modificări dimensionale (cu variaţia de volum);
- modificarea geometriei iniţiale (încovoiere, răsucire).
Modificări de dimensiuni, care să nu fie însoţite şi de modificări ale
formei se produc numai în cazul când răcirea s-a făcut simultan şi uniform pe
toată secţiunea produsului şi în toată masa acestuia.
Dar această situaţie se întâlneşte rar în practica tratamentelor termice.
Deformările care se produc sunt ireversibile şi la repetarea tratamentului ele
cresc în valoare, păstrându-şi sensul.
Valoarea şi sensul deformărilor depinde de raportul existent între
tensiunile termice şi cele structurale. În cazul oţelurilor cu conţinut scăzut de
carbon, care practic sunt necălibile, în mod evident, tensiunile termice vor fi
acelea care vor determina valoarea şi sensul deformării. Ele tind să aducă
piesa (fig.1.34a) spre forma sferică (fig. 1.34b) caracterizată prin cel mai
redus potenţial termodinamic.

Fig. 1.34. Deformarea diferitelor secţiuni sub influenţa tensiunilor

În cazul oţelurilor care pot fi călite pătruns (numite autocălibile) de

exemplu predominante vor fi tensiunile structurale rezultate pe urma
transformării martensitice. Efectul acestora este invers faţă de cel precedent
(fig. 1.34).
În cazul cel mai general când călirea este nepătrunsă efectul final
(fig. 1.35) este determinat de raportul existent între tensiunile termice şi cele
structurale.

Fig. 1.35. Deformarea unei table

O placă de grosime 8, care este supusă unui tratament termic de călire

superficială pe una din feţe (fig. 1.35a) în final va avea forma din figura
1.35b, datorită tensiunilor structurale generate de stratul martensitic de
grosime M. Există piese de configuraţie complexă, a căror geometrie finală
este greu de prevăzut; de aceea se fac experimente prealabile.
Problema deformaţiilor ce însoţesc un tratament termic trebuie să fie
analizată în funcţie de poziţia tratamentului termic în fluxul de fabricaţie al
pieselor. Dacă tratamentul termic aplicat permite o prelucrare ulterioară a
piesei, el poate fi intercalat între operaţiile de degroşare, prelucrare şi finisare.
Eventualele deformaţii care apar pot fi încadrate în adaosurile de prelucrare,
neprezentând nici o problemă. Dacă tratamentul termic sau termochimic
conferă o duritate foarte ridicată structurilor superficiale ale piesei, făcând
posibilă o prelucrare ulterioară prin aşchiere (călire, cementare, nitrurare,
etc.), tratamentul termic trebuie să constituie operaţia finală; dar în acest caz
eventualele deformaţii rămân.

Factorii ce influenţează deformarea pieselor

Din cele arătate până acum rezultă că modul de deformare şi valoarea

deformaţiilor depind de o serie de factori care pot influenţa într-un sens sau
altul şi în măsură diferită, tensiunile termice şi cele structurale. Factorii mai
importanţi şi dependenţi de material (aliaj) sunt următorii:
a) compoziţia chimică:
- conţinutul de carbon influenţează puternic deformaţiile, mai ales în
cazul călirii. La conţinuturi mici de carbon, deformaţiile produse de tensiunile
structurale sunt neglijabile, efectul tensiunilor termice fiind predominant. Pe
măsura creşterii conţinutului de carbon creşte continuu valoarea şi rolul
tensiunilor structurale;
- elementele de aliere micşorează conductivitatea termică a aliajului,
respectiv duc la creşterea rolului tensiunilor termice.
b) călibilitatea oţelului:
- materialul este cu atât mai susceptibil la deformare cu cât călibilitatea
sa este mai scăzută; apar variaţii ale structurii pe secţiunea piesei.
c) creşterea grăuntelui de austenită: - favorizează creşterea
deformaţiilor.

Dintre factorii mai importanţi legaţi de tehnologia tratamentului termic

se pot aminti:
a) Neuniformitatea încălzirii piesei în diferitele porţiuni ale ei
provoacă transformări structurale decalate în timp şi apariţia deformaţiilor.
b) Viteza de răcire: măreşte, în general, tendinţa de deformare,
deoarece creează condiţii favorabile pentru creşterea tensiunilor atât
termice cât şi structurale. În fapt, se subînţelege influenţa mediului de
răcire folosit(vezi cazul călirilor): mediul de răcire considerat a da cele
 mai mari deformaţii, este apa.
c) Modul de introducere a piesei în mediul de răcire influenţează foarte
puternic asupra geometriei iniţiale a piesei. Porţiunile imersate se
răcesc brusc, depăşesc linia Ms începând transformarea martensitică,
valoarea tensiunilor structurale şi termice fiind ridicate comparativ cu
cele din porţiunea rămasă în afara mediului.

Modalităţile de preîntâmpinare a deformării pieselor rezultă chiar din

analiza factorilor mai sus subliniaţi. Materialul având o compoziţie chimică
bine precizată, iar piesa o configuraţie dată, se pune problema alegerii
parametrilor tehnologici ai tratamentului termic de aşa manieră încât
deformările să fie de aşa manieră încât deformările să fie minime sau să nu
apară.
Pentru aceasta se stabilesc în primul rând regimul încălzirii şi durata de
menţinere, având în vedere "masivitatea" şi compoziţia chimică, pentru a
reduce diferenţa de temperatură dintre suprafaţa şi centrul piesei. Condiţiile
de răcire se rezumă în primul rând la alegerea mediului de răcire şi apoi la
condiţiile de imersare a piesei în mediul respectiv.

Fisurarea pieselor

Crăpăturile sau fisurile se produc sub acţiunea tensiunilor de întindere,

care local depăşesc rezistenţa la rupere a materialului din care este
confecţionată piesa. Ele pot apare îndată după tratamentul termic sau ulterior
după un interval de timp, piesele fiind în exploatare.
Fisurile pot avea ca sursă o serie de defecte existente în material sau
operaţii premergătoare tratamentului termic, cum ar fi :
- incluziuni nemetalice sau fisuri ascunse în semifabricate;
- proiectarea greşită din punct de vedere constructiv (diferenţe de
grosimi de perete mari, concentraţii de tensiuni, lipsa racordărilor);
- alegerea necorespunzătoare a materialului din punctul de vedere al
tratamentului termic sau indicarea unor parametrii tehnologici eronaţi;
- defecte şi tensiuni introduse în material prin diferite operaţii de
prelucrare (aşchiere, turnare, deformare plastică).
Fisurile se pot datora şi efectuării în condiţii necorespunzătoare ale
tratamentului termic:
- parametrii ciclului de tratament termic greşit aleşi;
- folosirea unor utilaje necorespunzătoare;
- mediu de răcire nepotrivit, etc.
Fisurile pot fi grosolane (vizibile cu ochiul liber) sau microscopice.
Fisurile longitudinale adânci (figura 1.36a), apar pe generatoarea piesei,
având o adâncime mare şi sunt caracteristice pieselor călite pătruns. Din
epura tensiunilor se vede că tensiunile de întindere apar la adâncimi destul
de mari.

Fig. 1.36. Formarea fisurilor

Fisurile pot apare şi în interiorul pieselor (fig. 1.36b) atunci când acolo
tensiunile sunt de întindere; au formă de arc şi apar la materialele unde
transformarea structurală nu are loc pe toată secţiunea. Fisurile sub formă de
reţea (solzi) (fig.l.36c) apar în cazul când se însumează tensiunile remanente
după tratamentul termic de călire şi cele ce însoţesc operaţia de rectificare
ulterioară.
Două piese cilindrice, având diametrul exterior D (fig. 1.37) şi cel
interior d1, respectiv dc, (d2 < d1), confecţionate din acelaşi material şi supuse
tratamentului termic de călire. La piesa la care călirea a pătruns în toată
secţiunea, se produc fisuri la colţuri, datorită efectului de concentrator de
tensiuni; în cazul piesei ai cărei pereţi sunt mai groşi decât adâncimea de
pătrundere a călirii, nu se produc fisuri.
În cazul pieselor compuse din două sau mai multe tronsoane de diferite
diametre (fig. 1.38) situaţia se prezintă astfel: dacă numai în cilindrul cu
diametru mai mic d s-a produs o călire pătrunsă şi în cel cu diametrul mare
nu, se formează fisuri la trecerea de secţiune, după linia de intersecţie a celor
doi cilindrii. Dacă materialul are o călibilitate mare şi ambii cilindrii
s-au călit, apar fisuri atât la trecerea de secţiune cât şi longitudinal în cilindrul
cu diametrul mai mare.

Fig. 1.37 Apariţia tensiunilor

Fig. 1.38 Apariţia fisurilor la piese fără rază de racordare de la o secţiune

mare la una mică.

Dintre factorii mai importanţi ce influenţează fenomenul de fisurare

trebuiesc amintiţi: compoziţia chimică, călibilitatea materialului, temperatura
de încălzire şi gradul de uniformitate al încălzirii, viteza de răcire, mărimea
secţiunilor şi configuraţia pieselor. Aceşti factori, precum şi modalitatea de
preîntâmpinare a efectului lor, s-a analizat în caz
Decan,
Conf. dr. ing. Iulian Ioniţă

1 Date despre program

1.1 Instituţia de învăţământ superior Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi
1.2 Facultatea Ştiinţa şi Ingineria Materialelor
1.3 Departamentul TEPM
1.4 Domeniul de studii Ingineria Materialelor
1.5 Ciclul de studii1 Licenta
1.6 Programul de studii IPM

2 Date despre disciplină

 PROCEDEE TEHNOLOGICE ÎN
2.1 Denumirea disciplinei
INGINERIA MATERIALELOR 3 Cod
2.2 Titularul activităţilor de curs Șef lucr. dr. ing. Elena CHIRILĂ disciplină
2.3 Titularul activităţilor de Șef lucr. dr. ing. Elena CHIRILĂ 3
aplicaţii 2.4 Anul de 3 2.5 6 2.6 Tipul de E IPM5 10
2.7 Tipul disciplinei
studii2 Semestrul3 evaluare4 D
3 Timpul total estimat al activităţilor zilnice (ore pe semestru)
3.1 Număr de ore pe 6 d 3 3 3. 3.3b 2 3.3c
săptămână
3.4 Total ore din planul de 8in care: d .2 curs 3 43a sem. 3. laborator3.6b 2proiect 3.6c
6
învăţământ
Distribuţia fondului de timp7 4 in care: .5 curs 2 6a sem. laborator 8 proiect 4
Nr
Studiul după manual, suport de curs, bibliografie şi notiţe ore 6
Documentare suplimentară în bibliotecă, pe platformele electronice de specialitate şi pe teren 15
Pregătire seminarii/laboratoare/proiecte, teme, referate şi portofolii 7
Tutoriat8 7
Examinări9 6
Alte activităţi: 0
3.7 Total ore studiu individual10 41
3.8 Total ore pe semestru11 1
3.9 Numărul de credite 25 5

4 Precondiţii (acolo unde este cazul)

4.1 de -
4.212 de
curriculum -
competenţe
5 Condiţii (acolo unde este cazul)
5.1 de desfăşurare a cursului13 Calculator
5.2 de desfăşurare a Calculator
sem./lab./proiect14
6 Competenţele specifice acumulate15
Repartizare
Număr de credite alocat 5 credite pe
disciplinei16: competenţe17
C1.4. Utilizarea adecvată de criterii şi metode de evaluare fundamentale, pentru 1
identificarea, modelarea, analiza şi aprecierea calitativă şi cantitativă a unor fenomene,
C
procese şi teorii caracteristice tratamentelor termice, precum şi de a prelucra şi interpreta
P1
rezultatele proceselor specifice domeniului tratamentelor termice.
C2.5. Elaborarea de proiecte profesionale cu utilizarea principiilor şi metodelor 1
Cconsacrate în domeniul tratamentelor termice prin asocierea cunoştinţelor, principiilor şi
P2 metodelor din ştiinţele tehnice ale domeniului cu reprezentări grafice.
C C3.1. Identificarea, analiza conceptelor, teoriilor şi a metodelor specifice pentru 1
C
P soluţionarea problemelor tehnice specifice sistemelor industriale din domeniul
P3
C4.1. Identificarea, analiza conceptelor, teoriilor şi a metodelor specifice pentru 1
C
proiectarea şi exploatarea fluxurilor tehnologice din sectoarele de tratamente termice.
P4

Decan,
Conf. dr. ing. Iulian Ioniţă

1 Date despre program

1.1 Instituţia de învăţământ superior Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi
1.2 Facultatea Ştiinţa şi Ingineria Materialelor
1.3 Departamentul TEPM
1.4 Domeniul de studii Ingineria Materialelor
1.5 Ciclul de studii1 Licenta
1.6 Programul de studii IPM
2 Date despre disciplină
PROCEDEE TEHNOLOGICE ÎN
2.1 Denumirea disciplinei
INGINERIA MATERIALELOR 3 Cod
2.2 Titularul activităţilor de curs Șef lucr. dr. ing. Elena CHIRILĂ disciplină
2.3 Titularul activităţilor de Șef lucr. dr. ing. Elena CHIRILĂ 3
aplicaţii 2.4 Anul de 3 2.5 6 2.6 Tipul de E IPM5 10
2.7 Tipul disciplinei
studii2 Semestrul3 evaluare4 D
3 Timpul total estimat al activităţilor zilnice (ore pe semestru)
3.1 Număr de ore pe 6 d 3 3 3. 3.3b 2 3.3c
săptămână
3.4 Total ore din planul de 8in care: d .2 curs 3 43a sem. 3. laborator3.6b 2proiect 3.6c
6
învăţământ
Distribuţia fondului de timp7 4 in care: .5 curs 2 6a sem. laborator 8 proiect 4
Nr
Studiul după manual, suport de curs, bibliografie şi notiţe ore 6
Documentare suplimentară în bibliotecă, pe platformele electronice de specialitate şi pe teren 15
Pregătire seminarii/laboratoare/proiecte, teme, referate şi portofolii 7
Tutoriat8 7
Examinări9 6
Alte activităţi: 0
3.7 Total ore studiu individual10 41
3.8 Total ore pe semestru11 1
3.9 Numărul de credite 25 5

4 Precondiţii (acolo unde este cazul)

4.1 de -
4.212 de
curriculum -
competenţe
5 Condiţii (acolo unde este cazul)
5.1 de desfăşurare a cursului13 Calculator
5.2 de desfăşurare a Calculator
sem./lab./proiect14
6 Competenţele specifice acumulate15
Repartizare
Număr de credite alocat 5 credite pe
disciplinei16: competenţe17
C1.4. Utilizarea adecvată de criterii şi metode de evaluare fundamentale, pentru 1
identificarea, modelarea, analiza şi aprecierea calitativă şi cantitativă a unor fenomene,
C
procese şi teorii caracteristice tratamentelor termice, precum şi de a prelucra şi interpreta
P1
rezultatele proceselor specifice domeniului tratamentelor termice.
C2.5. Elaborarea de proiecte profesionale cu utilizarea principiilor şi metodelor 1
Cconsacrate în domeniul tratamentelor termice prin asocierea cunoştinţelor, principiilor şi
P2 metodelor din ştiinţele tehnice ale domeniului cu reprezentări grafice.
C C3.1. Identificarea, analiza conceptelor, teoriilor şi a metodelor specifice pentru 1
C
P soluţionarea problemelor tehnice specifice sistemelor industriale din domeniul
P3
C4.1. Identificarea, analiza conceptelor, teoriilor şi a metodelor specifice pentru 1
C
proiectarea şi exploatarea fluxurilor tehnologice din sectoarele de tratamente termice.
P4
ul deformări lor.
 Evalua
re

1. Câte operaţii are un ciclu de tratament termic?

2. Care sunt parametrii unui ciclu de tratament termic?
3. Câte feluri de regimuri de încălzire cunoaşteţi?
4. Care sunt metodele de transfer ale căldurii de la utilaj la piesă?
5. Cum se exprimă criteriul lui Biot?
6. Care sunt fenomenele ce pot să apară la încălzire?
7. Ce este operaţia de încălzire?
8. Definiţi operaţia de menţinere.
9. Definiţi operaţia de răcire.
10.Care este cel mai energic mediu de răcire?
11.Care sunt factorii care influenţează transformarea perlitică?
12.Când are loc transformarea martensitică?
13.Câte curbe are diagrama TTT?
14.Când apar tensiunile interne?
15.Cum pot fi evitate şi eliminate tensiunile interne?
16.Care este efectul tensiunilor interne?

76
77