5.

DREPTUL ȘI STATUL
5.1. Sensurile termenului „stat”
În perioada actuală, în limbajul cotidian, cuvântul stat circulă, mai ales, cu două
sensuri:
A. Într-un prim sens – sensul istorico-geografic – prin „stat” se înțelege populația
organizată pe un anumit teritoriu, delimitat prin frontiere recunoscute pe plan internațional,
relațiile economice, politice, culturale etc.
Cu alte cuvinte, în acest prim sens, noțiunea de stat este sinonimă cu cea de ”țară.”
De exemplu, când spunem că ”România este un stat unitar, democratic, locuit în majoritate de
români, cu un relief variat, așezat în sud-estul Europei”, termenul de stat este utilizat în sensul
de țară.
În cadrul acestui prin sens, se disting două laturi ale termenului1:
(1) Organizația politică de pe un anumit teritoriu, desemnată prin cele două atribute:
democratic și unitar. Cu alte cuvinte acestea se referă la faptul că organizarea politică din țara
noastră, (formată din diverse organe, în care își desfășoară activitatea reprezentanții
populației: deputați, senatori, funcționari publici; organe precum: Parlamentul, Guvernul,
ministerele) este construită pe principii democratice (demos-popor + kratos-putere = puterea
poporului) și că România este un stat cu un singur sistem de organe care acționează pe întreg
teritoriul țării.
(2) Teritoriul, cu relieful lui, locuit în majoritate de populație românească, ce și-a
construit un sistem de relații economice, politice, culturale, delimitat prin frontiere ce îl
plasează în sud-estul Europei.
Evident că aceste două laturi ale noțiunii de „stat”, în sensul lui istorico-geografic, se
împletesc foarte strâns. Organizația politică a țării își exercită guvernarea asupra populației
de pe teritoriul respectiv.
B. Al doilea sens al cuvântului ”stat” este cel politico-juridic – în acest sens înțelegem
doar prima latură a celui dintâi sens, istorico-geografic, și anume organizația politică de pe
un anumit teritoriu, formată din totalitatea organelor de stat, sau, cu alte cuvinte, ceea ce în
știința dreptului se numește ”puterea publică”.
Un exemplu în acest sens ar fi: ”Statul român a încheiat o serie de tratate”; ne referim
în acest sens la organizația politică, denumită „stat”, deci la organele de stat, la „puterea
publică”.
In știința dreptului întâlnim frecvent expresii ca:
 stat (Noțiunea de stat este cea mai abstractă si poate fi utilizata in orice împrejurare,
atât când este vorba de putere publica-privită ca o categorie speciala de oameni învestiți cu
atribuții de putere, cât și atunci când este vorba de structura, de modul de organizare a puterii
publice),
 aparat de stat (termen care acoperă același conținut în sensul lui politico-juridic, dar
privit numai în mod structural, din punct de vedere al organizării sale, având un aspect mai
concret. În acest sens unii autori afirmă că statul se înfățișează ca o diversitate extremă de
organe, o diversitate extremă de forme organizatorice)
 putere de stat (utilizată în dinamismul ei, în împrejurări revoluționare când nu se poate
preciza încă, cu claritate, structura si toate formele organizatorice pe care forțele victorioase
în revoluție le vor folosi în interesul lor.)

1
Gh. Boboş; C. Buzdugan; V. Rebreanu; Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca,
2008, p. 70.
 Abordând problema statului, trebuie să avem în vedere cele două sensuri ale noțiunii,
și anume sensul istorico-geografic și sensul politico-juridic, însă, în mod științific s-a impus
mai ales sensul politico-juridic al noțiunii.
Din toate acestea rezultă următoarea definiție complexă a statului:
Statul este o organizație politică formată din reprezentanți ai populației de pe un
anumit teritoriu, care sunt investiți cu atribuții de putere ce constau în posibilitatea de a lua
decizii obligatorii, în numele întregii populații, decizii concretizate în norme de drept sau în
acte de aplicare a dreptului, care, dacă nu sunt respectate de bună voie, sunt aduse la
îndeplinire prin forța de constrângere.
Din această definiție rezultă legătura strânsă dintre stat și drept, căci majoritatea
deciziilor luate de reprezentanții populației sunt, de fapt, consemnate în normele de drept,
cuprinse și ele în diverse acte normative sau în acte de aplicare, pe care le elaborează
organele de stat competente.
Altfel spus, statul reprezintă principala instituție politică a societății, care
exercită puterea suverană, asigurând organizarea și conducerii societății, prin
prerogativa pe care o are de a elabora și aplica dreptul, a cărui respectare o poate
garanta prin forța sa de constrângere2.

5.2. Etimologia termenului „stat”

Din punct de vedere etimologic, cuvântul ”stat” provine din latinescul ”status”. Luat
în sine, el nu are un sens precis, ci exprimă o anumită poziție sau exprimă ideea de
stabilitate a unei situații. El a dobândit, cu timpul, o semnificație politică, datorită faptului
că i s-au adăugat o serie de atribute. Astfel, în societatea antică romană s-au adăugat
atributele „Rei Romanae” sau „Rei publicae”, devenind astfel „Status Rei romanae”(Statul
lucrurilor romane) sau „Status Rei publicae” (Statul lucrurilor publice).
Cu timpul, cuvântul Status, fără alte adăugiri și scris cu majuscule, a dobândit
valoarea unei expresii de sine stătătoare. Acest lucru s-a petrecut, în special, în Italia
secolului al XVI-lea, odată cu apariția lucrării lui N. Machiavelli (părintele științei politice
moderne)3, Il principe (Principele) în care se spunea: „Toate dominațiile care au fost
autorități asupra oamenilor sunt state și sunt Republici sau Principate”. În acest fel termenul a
intrat în limbaj, începând să însemne de acum înainte o instituție politică în sine.

5.3. Scurte considerații privind apariția și evoluția statului

Două momente sunt importante în apariția statului, anume: înlocuirea vechilor
legături de sânge cu legăturile teritoriale și apariția forței publice sau puterii publice.
Statul a apărut cu aproape șase milenii în urmă în Orientul Antic (Babilon, Egipt,
India, China). Statul a fost și continuă să fie considerat atât principalul instrument al
conducerii sociale cât și principala instituție politică a societății.
Apariția statului este determinată de schimbările petrecute în orânduirea comunei
primitive, schimbări care au făcut ca vechile forme de organizare și conducere (ginta, tribul)
să nu mai fie suficiente, impunându-se o formă nouă, cea statală. O dată cu apariția statului,
relațiile sociale se pot dezvolta la adăpostul unei forte de constrângere specială pe care statul
o deține și o poate utiliza împotriva celor care i se opun.

2
C. Voicu, op.cit., p. 76; N. Popa, op.cit., p. 90. Pentru aspecte privind statul de drept, a se vedea, Claudia
Ghililia, Teoria statului de drept, Editura C.H.Beck, Bucureşti, pp. 20-31.
3
A se vedea, pe larg: I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Lumina Lex,
București, 2001; I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2000; O.
Trăsnea, Filosofia politică, Ed. Politică, București, 1986; D.C. Dănișor, Drept constituțional și instituții politice,
Ed. Științifică, București, 1997 etc.
 G. Burdeau în lucrarea sa intitulată L’Etat susține că statul este o idee, o abstracție.
Oamenii au inventat statul pentru a nu se supune oamenilor. Statul este o formă de putere
care înnobilează supunerea.
Relații de putere – autoritate au existat dintotdeauna.
Statul, apărut ca răspuns la anumite cerințe într-un anumit moment al evoluției
sociale, modifică aceste relații. Statul nu mai este constituit pe baza unei asocieri spontane a
indivizilor, el reprezintă o instituție menită să funcționeze în conformitate cu anumite norme
și în virtutea unei finalități distincte; „este forma prin care grupul se unifică, supunându-se
dreptului”.
Faptul că statul este titular al puterii nu trebuie să conducă la ideea că ar beneficia de
o putere absolută, deoarece puterea sa este întotdeauna subordonată dreptului.
În sens larg, statul este organizarea politică a societății, a unei populații în limitele
unui teritoriu istoric, recunoscut de comunitatea internațională, în care puterea și libertatea se
înfruntă și coexistă pentru apărarea valorilor umanității.
În sens restrâns, statul este ansamblul autorităților publice care asigură guvernarea,
aparatul prin care se realizează direcționarea societății.
Termenul de „stat” are următoarele accepțiuni:
 statul reprezintă o structură organizațională, care desfășoară o activitate specifică, în
raport cu anumite obiective și scopuri proprii;
 statul reprezintă un ansamblu de organe care realizează conducerea societății, având
ca principală prerogativă elaborarea și aplicarea dreptului;
 statul reprezintă puterea centrală în raport cu entitățile locale;
 statul reprezintă o creație social-istorică, având la bază necesitatea susținerii și
preluării intereselor unor grupuri sociale.

5.4. Elementele constitutive ale statului

Statul a fost definit ca fiind o putere organizată asupra unei populații pe un anumit
teritoriu. Așadar, statul se identifică și se remarcă prin trei elemente fundamentale4, absolut
necesare pentru a putea vorbi de stat în înțelesul deplin și modern al cuvântului.

Populaţia

ELEMENTELE
CONSTITUTIVE ALE
STATULUI

Teritoriul Suveranitatea

4
N. Popa, op. cit., pp. 92-93; C. Voicu, op. cit., pp. 76-77; I. Craiovan, op. cit., p. 84.
 A. Populația (elementul personal) – denumită generic colectivitate umană, socială este
cea asupra căreia acționează statul. Populația, indiferent că se constituie ca națiune sau numai
ca popor, se raportează la un anumit teritoriu pe care este așezată, față de care are anumite
drepturi și obligații, dar și interese.

B. Teritoriul (elementul material) – „o suprafață de pământ bună de locuit în raport

permanent cu populația” (Giorgio de Vecchio). Teritoriul reprezintă acea porțiune de pământ
și ape, delimitată de hotare naturale sau convenționale, pe care locuiește în mod permanent
poporul sau națiunea și asupra căruia se exercită puterea de stat.
C. Suveranitatea (puterea publică) – Suveranitatea reprezintă dreptul statului de a
conduce societatea și de a stabili relații cu alte state5. Puterea de stat este forța cea mai
importantă care conduce societatea și se exprimă prin autoritatea publică, având capacitatea
de a face ca deciziile ei să fie respectate de către membrii societății prin mijloace de
convingere sau prin mijloace de constrângere6.

5.5. Funcțiile statului

Scopul statului este apărarea interesului general, a drepturilor inalienabile ale
omului.
Realizarea acestor deziderate are loc atât prin activitatea statului cât și prin
participarea organelor nestatale și implică exercitarea funcțiilor statului.
Funcțiile statului reprezintă activitățile sau sarcinile principale pe care statul le
îndeplinește în vederea realizării obiectivelor menirii sale7.
În principal, s-au conturat trei funcții ale statului.

Funcţia
legislativă

FUNCȚIILE
STATULUI

Funcţia Funcţia
executivă judecătorească

A. Funcția legislativă este acea activitate a statului care are ca obiect edictarea normelor
juridice cu caracter general și impersonal, norme obligatorii pentru toți cetățenii (sau pentru
anumite categorii de persoane) și a căror aplicare este asigurată prin forța coercitivă a
statului; constă în adoptarea normelor juridice generale, încredințată Parlamentului.
B. Funcția executivă (sau administrativă) are ca obiect organizarea aplicării și
aplicarea corectă a legilor, precum și adoptarea actelor necesare pentru activitatea de
guvernare în plan central sau local; constă în aducerea la îndeplinire a acestor norme,
încredințată de regulă, șefului de stat și Guvernului.

5
N. Popa, op.cit., p. 97; C. Voicu, op.cit., p. 85.
6
Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia Mihăilescu, op. cit., p. 72.
7
A se vedea, C. Voicu, op. cit., pp. 86-87.
 C. Funcția judecătorească (jurisdicțională) este acea activitate a statului care are ca
obiect soluționarea de către instanțele judecătorești a conflictelor juridice între diferite
subiecte de drept (persoane fizice, persoane juridice, organe ale statului); constă în
soluționarea litigiilor care apar cu prilejul aplicării normelor juridice și este încredințată
instanțelor judecătorești.

5.6. Separația puterilor în stat

Într-un stat democratic, puterea emană de la popor și aparține acestuia. Exercitarea
puterii, organizarea canalelor prin care circulă puterea, sunt încredințate statului; în planul
activității statale are loc o divizare, o separare a puterilor. Separația puterilor se realizează în
scopul echilibrării lor, pentru a se împiedica abuzul de putere8.
Ideea unor puteri multiple își are rădăcini în antichitate, încă Aristotel vorbea despre
cele trei părți ale guvernământului9.
Exercitarea puterii de stat are la bază teoria separației puterilor în stat lansată de John
Locke în Anglia (amintește de puterea legislativă, executivă și confederativă - puterea de a
pune în executare legile) și dezvoltată de Montesquieu în Franța în lucrarea sa „Despre
spiritul legilor”.
Potrivit concepției sale, în stat există trei puteri: puterea legiuitoare, puterea executivă
și puterea judecătorească. Fiecare putere trebuie să se exercite independent, trebuie să se
autolimiteze pentru a se preveni abuzul de putere. Libertatea politică nu există decât în statele
în care cele trei puteri nu sunt concentrate în mâna aceleiași persoane. „Nu există libertate -
notează Montesquieu - dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă și
cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă puterea asupra vieții și a libertății
cetățenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi și legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea
executivă, judecătorul ar putea avea forța unui opresor ”10.
Potrivit acestei concepții, cele 3 puteri sunt: puterea legislativă, puterea executivă și
puterea judecătorească, puteri ce trebuie încredințate unor titulari deosebiți și, deci, trebuie
să rămână distincte, fiecare având competențe specifice, dar militând în vederea realizării
echilibrului, coordonării și controlului reciproc, în scopul prevenirii abuzului de putere.
Rațiunea realizării acestei separații decurge din asigurarea libertății și îngrădirea
abuzului. Separația puterilor este absolut necesară pentru o guvernare democratică, pentru
existența unui stat de drept.
Pentru realizarea funcțiilor sale, statul își organizează un sistem de instituții care dau
expresie concretă puterilor statului. Modul de funcționare, repartizarea competențelor,
atribuirea unor prerogative specifice sunt conținute în constituție și în legi.
În esență, instituția sau organul de stat este acea parte componentă a aparatului de stat
investită cu competență și putere și caracterizată prin aceea că cei care o compun au o calitate
specifică, respectiv parlamentari, funcționari sau magistrați.
Corespunzător celor 3 puteri – legislativă, executivă și judecătorească – statul își
constituie un sistem de instituții, a căror organizare și funcționare este reglementată prin
normele juridice: organe legislative, executive și judecătorești.
Sub aspect terminologic, în sens larg se utilizează sintagma „organe ale statului”, iar
în sens restrâns „autorități publice”.
Ca principiu fundamental al statului de drept, separația puterilor în stat presupune o
distribuție a puterii, pentru a fi exercitată, de organe diferite și independente înzestrate cu
atribute și prerogative de conducere. În cadrul competențelor ce le sunt conferite, fiecare

8
N. Popa, op.cit., ed. 3, p.81
9
Aristotel, Politica, cartea IV, cap. XI.
10
Montesquieu, Despre spiritul legilor, I, p. 196
dintre cele trei puteri: legislativă, executivă și judecătorească deține și exercită o serie de
atribuții aflate în afara oricărei imixtiuni (amestec, intervenție nedorită) reciproce.
Potrivit principiului separației puterilor, nici una dintre cele trei puteri nu prevalează
asupra celeilalte, nu se subordonează una alteia și nu își asumă prerogative specifice
celorlalte.

5.7. Statul de drept

Statul de drept reprezintă acel stat în care puterea a fost cucerită prin mijloace
democratice, există o Constituție care asigură egalitatea membrilor colectivității, toți cetățenii
având obligația să respecte legea.
Statul de drept este statul care se bazează pe drept și nimănui nu-i este permis să nu
respecte legea, iar atunci când o încalcă, să suporte rigorile acesteia (Constituția României
prevede că: „nimeni nu este mai presus de lege.”)
În general, prin stat de drept se înțelege statul care se fundamentează pe lege,
funcționează și își exercită prerogativele pe baza legii. El folosește forța argumentelor și
legea ca argument.
În statul de drept se stabilesc competențe clare pentru fiecare autoritate publică, astfel
încât substituirea unei autorități în locul alteia să fie exclusă din punct de vedere legal. Orice
autoritate publică are obligația de a-și duce la îndeplinire sarcinile și prerogativele cu care a
fost investită.
Kant consideră că statul legitim (statul de drept) este cel care are ca scop apărarea
drepturilor inalienabile ale omului și în care politica este subordonată moralei.

5.8. Supremația legii

Legea reprezintă pilonul de bază al oricărei societăți, deoarece prin intermediul său
se aduce la cunoștința publică acea conduită pe care trebuie să o aibă fiecare dintre cetățenii
unui stat.
Însăși legea fundamentală a statului ne spune că „cetățenii sunt egali în fața legii și a
autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări” și „nimeni nu e mai presus de lege”.
Aceste reglementări juridice și nu numai, scot în evidență un principiu de bază al statului
român - supremația legii.
Supremația legii este un principiu constituțional care exprimă acea calitate a legii în
virtutea căreia aceasta este superioară din punct de vedere juridic tuturor actelor normative
existente într-un sistem constituțional.
Legea reprezintă o formă de pronunțare solemnă a dreptului. Prin intermediul său este
exprimată voința unui întreg popor, deoarece temeiul legii este consimțământul public,
manifestat în mod direct prin aprobarea respectivei legi, sau indirect prin susținerea autorității
de la care emană.
Odată cu adoptarea legii, atât persoanele fizice, persoanele juridice cât și autoritățile
care au edictat-o sunt obligate să o respecte pe perioada cât se află în vigoare.
Statul, cu organele sale, oricare ar fi acestea Parlament, Guvern, Președinte și celelalte
organe ale puterii executive, sau organele puterii judecătorești, sunt obligate să respecte legea
și în caz de abatere să se supună formelor de răspundere juridică, deoarece nimeni nu poate fi
exonerat de răspundere.
 5.9. Forma statului
Un alt aspect ce caracterizează fenomenul statal îl constituie forma statului. Forma de
stat exprimă modul de organizare a conținutului puterii, structura internă și externă a acestui
conținut11.
Altfel spus, forma de stat reprezintă modalitatea de organizare și exercitare a puterii
statale constituite pe un anumit teritoriu.
Elementele componente ale formei de stat sunt: forma de guvernământ, structura
de stat și regimul politic.
A. Forma de guvernământ poate fi definită ca fiind organizarea puterii de stat,
modul de formare și competența organelor supreme ale statului.
Forma de guvernământ indică titularul puterii, adică cine deține și exercită puterea în
mod practic și modul în care cetățenii participă la exercitarea puterii, precum și modul în care
exercițiul puterii este atribuit diferitelor organe constituite în acest scop.
Cea mai generală clasificare a formelor de guvernământ este: republica și monarhia.
Republica este acea formă de guvernământ ce se caracterizează prin faptul că organul
care exercită funcția de șef al statului poartă, de regulă, denumirea de președinte și care este
ales pe o perioadă determinată, fie de către popor, prin vot direct sau indirect, fie de către
Parlament.
Monarhia este forma de guvernământ în care conducătorul nu este ales, puterea
supremă o deține o singură persoană ce ocupă tronul prin succesiune și nu poate fi schimbat
fără consimțământul său. Șeful statului poartă denumirea de monarh, rege, împărat, prinț sau
emir, etc.
B. Structura de stat ( sau forma de organizare) se referă la organizarea puterii de
stat în funcție de împărțirea administrativ-teritorială.
Din acest punct de vedere, statele pot fi împărțite în state simple (sau unitare) și state
compuse (state federale).
Un stat este unitar atunci când asupra tuturor indivizilor care îi populează teritoriul își
exercită autoritatea un singur rând de organe centrale de stat.
Caracteristicile principale ale statului unitar sunt:
 în stat există o singură constituție;
 în stat există o singură cetățenie;
 în stat există un singur rând de organe centrale de stat ( un singur Parlament, un singur
Guvern, un singur rând de organe judecătorești);
 dreptul este aplicat uniform pe întreg teritoriul țării;
 împărțirea internă a statului se face în unități administrativ-teritoriale.
Statele compuse12 se caracterizează prin existența a două sau mai multe state membre,
prin unirea cărora ia naștere o federație, ca subiect unitar și distinct de drept.
Principalele caracteristici ale statului federal sunt:
 în stat există o constituție federală și câte o constituție a fiecărui stat federat;
 în stat pot exista mai multe cetățenii: o cetățenie federală și o cetățenie a fiecărui stat
parte componentă a federației;
 în stat există două rânduri de autorități centrale de stat: autoritățile centrale federale și
autoritățile centrale ale statelor federate;
 pot exista sisteme juridice diferite: un sistem juridic federal aplicabil întregii federații
și un sistem juridic propriu fiecărui stat parte componentă a federației;

11
A se vedea, în acest sens, C. Voicu, op. cit., p. 87; N. Popa, op. cit., p. 101.
12
Gh. Moca, M. Duţu, Drept internaţional public, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pp. 155-161.
  parlamentele federale au o structură bicamerală în care o cameră reprezintă cetățenii
federației, iar cealaltă cameră reprezintă statele federate;
 numai statul federal este subiect de drept internațional, nu și statele federate;
 raporturile juridice care se stabilesc între statul federal și statele federate sunt raporturi
de drept intern, de drept constituțional.
C. Regimul politic reprezintă ansamblul metodelor și al mijloacelor de conducere a
societății, cu referire imediată la raporturile dintre stat și individ, la modul concret în care
un stat asigură și garantează, în volum și intensitate, drepturile subiective13.
Altfel spus, regimul politic reprezintă modalitățile de organizare ale puterii politice
într-un stat, în vederea guvernării, concretizate în gradul de participare a poporului la
conducerea societății14.
Din acest punct de vedere statele se clasifică în: state cu regimuri politice autocratice
și state cu regimuri politice democratice.
Regimul autocratic se caracterizează prin faptul că masele populare nu au nicio
posibilitate de a determina sau influenţa politica internă şi externă a statului, autoritate revine
unei singure persoane fără a avea limite: autocratul.
Regimul democratic presupune existenţa unor condiţii care fac posibilă participarea
cetăţenilor la viaţa politică, influenţează politica internă şi externă a statului. Regimul
democratic se bazează pe voința poporului. Termenul democrație provine din grecescul -
demokratia, de la „demos” popor + „kratos” putere = puterea poporului.

Forma de
guvernământ
• Republică
• Monarhie

FORMA
DE STAT
Structrura de Regimul
stat politic
• State autocratice
• Stat unitar
• State
• Stat compus
democratice

13
N. Popa, op.cit., ed. 3, p. 88.
14
A se vedea, în acest sens, C. Voicu, op. cit., p. 89; Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia Mihăilescu,
op. cit., p. 79.