Ierburi Uitate

7/14/2019 IERBURI UITATE
• IERBURI UITATE
ABOUT
Ierburi Uitate
Search… Mergi
Căutare:
Răcovina
POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED

03 miercuriIUL 2013
≈ SCRIE UN COMENTARIU
Etichete
aurică, chickweed,coadă-de-găină,cuișoriță, ghețișoară,iarba-găinii, iarbă-de-păsări, racuină, roc
oțel,rocovină, răcoină,răcovină, scânteiuță,steluța-fetei, steluță-albă
RĂCOVÍNĂ. Stellaria media. Plantă anuală de mici dimensiuni, cu tulpină târâtoare,

flori albe și 5 petalele (care par 10) mai scurte decât sepalele, care apar la sfâr șitul
toamnei, chiar spre iarnă, când formează largi covoare de frunziș. Deoarece sezonul
ei este unul scurt, planta dezvoltă flori și semințe în același timp, lucru mai degrabă
neobișnuit. Este originară din emisfera nordică, posibil din regiunea meditereneeană,
http://slidepdf.com/reader/full/ierburi-uitate 1/96
răspândindu-se apoi pe toate continentele cu climă temperată, din Europa până în

Asia și America de Nord, însă astăzi se întâlne ște în flora spontană din toată lumea.
Numele răcovină are o etimologie necunoscută, însă ar putea proveni din
slavulrakovina, găoace. La noi în țară este numită regional și iarba-găinii sau iarbă-
de-păsări, datorită preferinței păsărilor de curte pentru această plantă (o adi ție
foarte sănătoasă la meniul lor), dar și aurică, cuișoriță, ghețișoară, rocoțel,
scânteiuță, coadă-de-găină, steluța-fetei, steluță-albă, racuină, răcoină, rocovină. Se
întâlnește ca plantă sălbatică în zonele de câmpie și deal, în toată țara, până la o
altitudine maximă de 1600 m.
Există câteva specii asemănătoare răcovinei, cum ar fi cele din genulCerastium, însă
lor le lipsesc atributele culinare. Diferenţa se poate face uşor – răcovina are peri șori
care cresc doar pe o parte a tulpinii, spre deosebire de rudele sale necomestibile care
au peri pe toată suprafața. Această linie de peri, când ajunge la o pereche de
frunzulițe, trece pe cealaltă parte.
Cel mai des, răcovina este considerată buruiană dăunătoare culturilor, însă planta
este comestibilă, nutritivă și chiar delicioasă. Poate fi folosită proapătă în salate sau
adăugată ca verdeață la mâncare, la omlete, fritate, papare sau clătite. Este bogată
în vitamina A și C. Frunzele tinere au un gust asemănător lăstarilor de spanac și sunt
la fel de bogate în nutrien ți. Pot fi pregătite și sub formă de pesto, la fel ca frunzele
de busuioc.
Răcovina este unul dintre cele 7 ingredinte de bază din re țeta tradițională
japoneză, nanakusa-gayu, care se consumă în mod tradi țional în preajma Festivalului
celor Șapte Ierburi, Nanakusa-no-sekku, desfă șurat pe 7 ianuarie.
Pe vremuri, fiertura de răcovină era folosită împotriva constipa ției și ca măsură

naturală de reducere a obezității. Există multe alte întrebuin țări tradiționale ale
răcovinei, pomenite prin diverse scrieri medievale. John Gerard, chirurg si pasionat
de botanică, a publicat în 1597 Herbal, o traducere cu adăugiri a cărții olandezului
Rembert Dodoens, publicată mai devreme, în 1554, în care pomenește răcovina ca

remediu medical în diverse afecțiuni: infuzie pentru ameliorarea tusei, drept
cataplasmă pentru umflăturile picioarelor și a abceselor și spălături pentru
tratamentul râiei. Nu există cercetări moderne care să sus țină științific aceste
afirmații, însă mulți herbaliști moderni recomandă în continuare răcovina.
Citeşte mai departe
Macul

02 marțiIUL 2013
≈ UN COMENTARIU
Etichete
mac, măcuț, paparună,păpăruie, somnișor
MAC. Astăzi, în lume, există aproximatov 100 de specii de mac apar ținând
genului Papaver, familia Papaveraceae, unele anuale, altele bienale și perene, native
în zonele cu climă temperată și rece din Europa, Asia, Africa și America de Nord.
Cea mai ușor reconoscibilă parte a macului este floarea caracteristică, compusă din
două sepale, care se desprind când mugurele inflore ște și 4 (la unele specii 6) petale
colorate în roșu, roz, portocaliu, galen sau violet. În centrul florii este vizibil un pistil
compus, înconjurat de numeroase stamine, care, la maturitate, se dezvoltă într-o

capsulă ce conține semințele micuțe.
Diferite specii de mac au fost cultivate din motive culinare, medicinale și ornamentale
încă de acum 7000 de ani, întâi de civilizațiile mesopotamiene. Urme de mac au fost
descoperite și în mormintele egiptene. Ceva mai tâziu, s-a păstrat o statuetă

minoică, Zeița Macilor (veche de cel puțin 3000 de ani), care demonstrează
simbolismul macului în religiile mediteraneene antice, ce s-a perpetuat apoi în
cultura greacă, unde macul era asociat cu Demeter, zeița fertilității și a agriculturii,
iar uneori cu Hypnos, zeul somnului.
De la începutul istoriei, macului i-au fost atribuite proprietă ți medicinale. Substan ța
lăptoasă din capsula macului de opium (Papaver somniferum) conține o serie de
alcaloizi narcotici, între care morfină și codeină. Un altul, specific macului,
numit rhoeadină, după numele latin al macului comun (Papaver rhoeas), este folosit
ca sedativ ușor. Hipocrate descria prin secolul 4 î.e.n. mai multe modalită ți de
întrebuințare a macilor. Sucul lăptos din capsula tânără era folosit ca narcotic, pentru
inducerea somnului și pentru ameliorarea stărilor de rău, în special legate de digestie
și respirație. Discoride, Pliniu cel Bătrân și Galenus au reconfirmat și adâncit
cunoștințele vremii despre mac.
Numele latin al genului, Papaver, nu pare a avea rude indo-europene și nu poate fi
explicat mai departe de atât. El este însă întânit în multe dintre limbile europene de
astăzi: pavot în franceză, papavero în italiană, papoila în portugheză, poppy în
engleză (din old-english popaeg), pipacs în maghiară și păpăruie în anumite zone din
România.
Numele românesc mac, provine dintr-o rădăcină indo-europeană, perpetuată în
termenul mekon din greaca veche şi care se regăse ște atât în limbile germanice, cât
și în limbile slavice actuale: valmue în daneză și norvegiană,maan în
olandeză, Mohn în germană, mak în bulgară, rusă, poloneză, sârbă șimegon în
armeană.
Speciile de mac cultivat prin grădini sunt în număr mare și la noi, iar cele mai
răspândite în flora spontană au varietăți horticole numeroase:
Mac-
de-câmp, mac-roșu, mac-comun. Papavera rhoeas.
Mac-
de-opiu, mac-de-grădină, mac-somnifer. Papavera somniferum. Aici,
varietatea laciniatum.
Macul
-oriental. Papavera orientalis. Aici, varitatea bracteatum.
Astăzi, cultivarea
cu produc macului este atent monitorizată peste tot în lume datorită asocierii
ția de opiu, substan ță considerată drog de mare risc și permisă numai în
industria farmaceutică, unde este folosită în confecționarea unor medicamente și
sedative. Deși macul este întâlnit în flora spontană de pe tot teritoriul României, la
noi, ca și în alte, țări cultivarea lui este teoretic interzisă, datorită sevei lăptoase din
capsulele tinere, care, uscată, se închide la culoare și devine cleioasă. Acesta este
principalul ingredient al opiumului. Totuși, macii europeni conțin mai puțini alcanoizi
narcotici și ar produce un opium de o calitate inferioară în compara ție cu faimosul
opium oriental, în particular cel indian, unde produc ția și exportul erau încurajate în
secolul trecut de administrația britanică.
Pe vremuri, capsulele uscate și zdobite erau amestecate cu mu șețel pentru obținerea

unei cataplasme umede și călduțe, care se aplica drept pansament peste inflamații
sau tăieturi.
Siropul obținut din capsule era preparat și administrat în caz de tuse convulsivă.
Semințele conțin foarte puțini alcanoizi narcotici și, așa cum știm cu toții, se folosesc
în scopuri culinare pentru prepararea unor re țete de patiserie, brutărie și cofetărie,
dar și în mâncăruri variate. Anticii presărau semin țe de mac peste un tip de dulciuri
asemănătoare baclavalei de astăzi, care erau însă picante, o caracteristică a
bucătăriei meditereneena antice. Semințele se consumă uscate sau chiar coapte și
măcinate (în Asia orientală, pentru obținerea unei paste din care se prepară un soi
de curry).
În toate țările de limbă slavă se gătește o specialitate numită makovnik, ruladă cu

mac, foarte populară și la noi. În spa țiul german există varianta ștrudelului cu mac
(Mohnstrudel). Alte modalităță de preparare sunt pâine cu mac, brioșe, chec, sau
chiar clătite.
Uleiul din semințe de mac, presat la rece, era comun în vremuri de demult, dar
astăzi se mai găsește doar în magazine naturiste. Are un gust dulceag, de nucă și
este minunat în salate și mâncăruri. În bucătăriile rafinate este considerat un adaos
perfect echilibrat la salate, legume crude, cereale și deserturi. Din punct de
vedere nutrițional, uleiul de mac are o compoziție de acizi grași cu 73% acid linoleic,
10% acid palmitic, 13% acid oleic. Cercetările medicale moderne au demonstrat
că uleiul de mac este eficient în combaterea agentilor cancerigeni.
Schinduf. Misteriosul fân-

grecesc.

28 vineriIUN 2013
≈ UN COMENTARIU
Etichete
fân-grecesc, fenugreek,methi, molotru,schinduc, schinduf,schindufă
SCHINDUF. Trigonella foenum-gaecum. Plantă anuală din familia Fabaceae ce poate

crește până la 70 cm înăl țime, cu frunze ovale de 2-3 cm, asemănătoare trifoiului,
grupate câte trei. Florile de mici dimensiuni sunt alb-gălbui și dezvoltă păstăi subțiri,
lungi de aproximativ 10 cm, ce con țin semințe de o formă caracteristică,
dreptunghiulară, colorate ocru. Schinduful estte originar din zona orientală, pornind
din estului Mediteranei până în India, însă astăzi este cultivat în aproape toată lumea
drept cultură adaptată solurilor semi-aride.
Numele românesc schinduf este înregistrat cu etimologie necunoscută, ceea ce

înseamnă că nu își are originea în niciuna dintre denumirile plantei folosite în limbile
care au influențat limba română de-a lungul istoriei. Singurii care folosesc o
denumire asemănătoare sunt bulgarii – cминдух (sminduh) – însă, cum acest cuvânt
nu este regăsit în alte limbi slave, este posibil ca ei să fii preluat numele plantei de la
populațiile mai vechi care au trăit la sud de Dunăre. Alte forme regionale întâlnite la
noi sunt schinduc și molotru, sau traducerea directă a numelui latin fân-
grecesc (foenum graecum). Acest ultim nume a fost preluat și este uzitat în mai
multe limbi europene, între care cel mai cunoscut estefenugreek. O altă denumire
foarte folosită în Occident este termenul adus din India, methi, cunoscut în urma
creșterii popularității bucătăriei indiene.
Istoria cultivării schindufului pentru alimenta ția umană și în același timp ca plantă
furajeră este una foarte veche. Semințe de schinduf au fost recuperate din nivele
arheologice aparținând Epocii Bronzului, de acum 6000 de ani, la Tell Halal, în Irak și
altele la Tel Lachish în Israel, vechi de 4000 de ani. Câteva semințe au fost găsite și
în mormântul lui Tutankamon, puse acolo la moartea sa, în 1323 î.e.n.
Apoi este menționat în scrierile romane semnate de Cato cel Bătrân și Pliniu, și, mai
târziu, prin secolul VII, pomenit de călugării benedictini care au reușit să aclimatizeze
planta în nordul Europei. În Estul îndepărtat, până în China, era recomandat ca
plantă medicinală pentru proprietățile tonice și afrodisiace.
Întreaga plantă emană un miros puternic, ușor asemănător cu leușteanul, datorită

unui compus chimic numit sotolon. Semințele măcinate au o aromă puternică și un
gust dulce-amărui amintind de zahăr ars.
Schinduful are 3 întrebuin țări culinare, păstrate mai ales în culturile orientale, în timp
ce cultura occidentală le-a uitat, de și în prezent le redescoperă cu bucurie:
 verdeață (frunzee proapete sau uscate)


condiment (semințele)
 ingredient vegetal (frunzele verzi, lăstarii și germenii)
Rețetele cu schinduf verde sunt numeroase și variate, mai ales din zona bucătăriei
indiene. Methi matar malai este o faimoasă rețetă de curry cu frunze proaspete de
schinduf și mazăre. Poate fi adăugat la mâncăruri cu cartofi, orez, carne sau în

aluatul cunoscutele lipii indiene, roti. Un alt preparat faimos esteghormeh sabzi, un
amestec de ierburi cu fasole, cu sau fără carne, considerat de mul ți a fi felul na țional
iranian.
Semințele sunt mai bune prăjite, pentru că astfel elimină din amăreală și își sporesc
aroma și se pun măcinate în sosuri sau sunt adăugate întregi la diverse fierturi și la
borcanele cu murături. Se mai adaugă în aluatul pentru pâine, lipii sau turte. Sunt
considerate un tratament natural pentru diabet, datorită reducerii nivelului de
glucoză din sânge și a îmbunătățirii toleranței la glucoză.
Lăstarii se vând în piețele orientale la legătură și se pun în salate, lipii, omlete sau
fierturi.
Germenii au un gust proaspăt și revigorant, ușor picant și sunt excelenți în salate sau
adăugați în mâncăruri gătite, la final, odată cu verdeața, dupa ce se stinge focul.
Un studiu australian din 2010 realizat de Australian Centre for Integrative Clinical
and Molecular Medicine a descoperit că bărba ții care consumă schinduf zilnic au un
nivel al libidoului crescut cu 25%. Acest studiu confirmă ceea ce strămo șii noștri
știau din timpuri imemoriale, având în vedere că planta a fost recomandată ca
afrodisiac de medicina naturistă din toate culturile vechi.
Un alt obicei era folosirea schindufului de către femeile care alăptau sau ca nutre ț
pentru animalele care dau lapte. Planta este un galactagog, stimulator natural a
producerii laptelui mamar, iar astăzi capsule cu extract de schinduf se găsesc la
farmacie, tocmai în acest scop.
Vinarița

26 miercuri IUN 2013
≈ 3 COMENTARII
Etichete
mama-pădurii,sânziană-de-pădure,vinariță, Waldmeister,woodruff
VINARIȚA. Galium odoratum (în clasificări mai vechi Asperula odorata). Plantă
erbacee, perenă, din familia Rubiaceae, cu tulpină simplă ce poate crește până la 50
cm. Are frunze lanceolate, lucioase, cu marginile și nervura mediană păroase,
dispuse circular într-un verticil în grupuri de până la 9 frunze de 2-5 cm. Dezvoltă
flori albe de mici dimensiuni (4-7 mm) cu patru petale, adunate într-un buche țel la
vărful tulpinii. Fructele purtătoare de semințe sunt acoperite cu țepi micuți curbați,
ce se agață de blana animalelor sau de haine, drept mijloc de dispersie. Aria de
răspândire a vinariței este continentul european din nordul Africii până în stepele
vestice ale Asiei.
Particularitatea vinariței este mirosul dulce, datorat cumarinei, un compus chimic de

natură organică, întâlnit și la alte plante, de exemplu în boanele tonka sau în fânul
proaspăt. De-a lungul întregii istorii, plantele ce conțin cumarină au fost folosite
pentru aromatizarea băuturilor sau a unor alimente, însă din 1954, substan ța a fost
interzisă în SUA, iar în alte țări folosirea ei a fost strict reglementată la maximum
2mg/kg de produs. Acest lucru se datorează unor studii ce indicau toxicitatea

curamarinei în cantități mari, deși ea se se găsește în mod natural în căp șuni, caise
și cireșe.
Numele românesc vinariță este un derivat din vin (plus sufixul -ariță), la rândul său
păstrat și transformat din latinul vinum. Motivul trebuie să fie faptul că această
plantă era folosită în mod tradițional la aromatizarea vinului. Această rețetă de vin
aromatizat cu Galium odoratum se păstrează încă prin mai multe părți ale Europei: în
Germania, Luxemburg și Belgia, unde Maitrank sau Maiweinse consumă în mod
special la festivalurile și sărbătorile din luna mai. Reteța cere ca vinul alb să fie
amestecat cu flori de vinariță și căpșuni proaspete, apoi să fie lăsat la macerat astfel
încât aromele să se lege. A fost menționată pentru prima dată în 854 într-un
document scris la abația benedictină Prüm de pe teritoriul Germaniei actuale. Astăzi
Maitrank, vinul aromatizat cu vinariță, este specialitatea regiunii Pays d’Arlon din
sudul Belgiei, unde este și celebrat printr-un festival Maitrank ce are loc pe 24 și 25
mai în fiecare an.
Vinarița crește în locuri umbrite, mai ales prin păduri de foioase și preferă soluri
umede, de aceea este o alegere bună pentru părțile de grădini lipsite de soare.
Datorită parfumului puternic, ce se menține chiar și atunci când planta este uscată,
vinarița a fost folosită și domestic pentru îndepărtarea moliilor sau pentru

improspătarea aerului din locuințe. Săculeți de pânză sau strachini cu frunze și flori
uscate (similare pot-pourri-urilor ce se găsesc astăzi în magazine dedicate
interioarelor) erau așezate prin case, sau între rufele curate din dulapuri.
Tot în regiunile de tradiție germană, Waldmeister, vinarița, este folosită pentru
aromatizarea berii (Berliner Weisse), a rachiului, și chiar a unor rețete de gem, de
jeleu și înghețată. O altă băutură foarte populară este vodka sau șnapsul cu
vinariță.
Rețete cu vinariță:
Infuzi
e - http://www.gardenista.com/posts/diy-herbal-essence-just-add-water
Îngheț
ată - http://www.meanderinginwonderland.com/2012/05/sweet-woodruff-ice-
cream.html
Jeleuri
de vodca și vinariță - http://www.sweet-and-wild.com/sweet-woodruff-vodka-jelly/
Prajitu
ră cu jeleu de vinariță - http://lifeinametropolis.wordpress.com/2012/04/02/recipe-
waldmeister-cake/
Sirop
- http://charlottesdiner.blogspot.ro/2012/06/von-drau-vom-walde-kommt-er-
her.html
Sânzienele

20 joiIUN 2013
Etichete
drăgaică, floarea-lui-Sântion, sâmiană,sânjuană, sânziană,sânzănioară,smântânică
SÂNZIÁNĂ. Mitologia românească a perpetuat credințe străvechi panteiste

moștenite din religiile primitive ale primelor civilizații europene. Unul dintre aceste
mituri este cel al ielelor, făpturi feminine supranaturale, irezistibile și cu puteri
magice, similare nimfelor din mitologia greacă antică.
Ielele au multe nume (dânsele, drăgaice, vâlve (vâlva băii, vâlvapădurii), irodițe,
rusalii, nagode, vântoase, domni țe, măiestre, frumoase, împărătesele-văzduhului,
fetele-codrului, fetele-câmpului, șoimane, mușate, miluite, albe), dar între ele se
remarcă sânzienele, zânele bune, binevoitoare cu oamenii, atâta vreme cât nu sunt
supărate. Studiile antropologice semnate de Vasila Pârvan și de Mircea Eliade, din
prima parte a secolului trecut, demonstrează că termenul de sânziană este un
derivat din San(cta) Diana, zeița romană a vânătorii, nume echivalent cu

grecul Artemis sau tracul Bendis. Se sugerează că ar fi posibil ca în trecut să fi fost
preotesele unei zeități feminine dacice.
Sânzienele erau considerate încă din vremea lui Dimitrie Cantemir divinită ți
antropomorfe și reprezentări fitomorfe (florile de sânziene), celebrate la solsti țiul de
vară, în noaptea de 23 spre 24 iunie, moment în care toate popoarele europene
sărbătoresc mijlocul verii, ziua cea mai lungă din an, cu semnifica ții religioase deja
cunoscute.
Aceste zâne bune erau slăvite cu dansuri în costume populare împodobite cu flori de
sânziene, focuri uriașe în afara satelor ce țineau toată noaptea, scăldatul tinerilor pe
întuneric și alegerea Drăgaicei, cea mai frumoasă fată din horă. Satele se întreceau
în sărbătorit. Legendele spuneau că zânele nemulțuminte pot aduce vijelii și grindină
– amenințări serioase la ceea ce urmau să pună țăranii pe masă în acel an. În
vremurile vechi, când nu existau frigidere și nici transport de alimente la scara de
acum, oamenii erau dependenți de starea vremii și de felul în care aceasta le

influența culturile.
Aceste ființe supranaturale sunt asociate în mod direct cu florile de sânziene, mai
multe plante erbacee ce înfloresc în perioada solsti țiului de vară și care sunt folosite
în ceremoniile cu caracter precre știn pe care le-am amintit mai sus.
Sânzia
na-galbenă. Galium verum
Sânziana-galbenă. Galium verum. Plantă perenă din familia Rubiaceae, nativă
spațiului european și stepelor vestice ale Asiei, ce poate cre ște până la 1,20 m
înălțime, cu frunze de 1-3 cm și foarte înguste de 2 mm, verde-închis și ciorchini
denși de flori micuțe galben-intens. Sânzienele-galbene cresc în fâne țe, pe coastele

însorite și pe culmile calcaroase din întreaga țară. Preferă locurile deschise, ceva mai
uscate.
Dincolo de obiceiurile cu semnifica ție religioasă, sânziana-galbenă a avut
întrebuințări cât se poate de domestice: a fost folosită ca pigment natural pentru
colorarea țesăturilor, ca plantă medicinală
 Semințele prăjite și măcinate se folosesc pentru prepararea unei băuturi

energizante calde, asemănătoare cafelei.

Vârfurile înflorite se pun la macerat pentru ob ținerea unei băuturi
răcoritoare, la fel ca florile de soc, sau pentru aromatizarea unor spirtoase. Prin
Danemarca există și astăzi o băutură numită bjæsk, preparată în acest fel.
 Zeama obținută din zdrobirea plantei era folosită pe vremuri ca enzimă
naturală pentru coagularea laptelui, în procesul obținerii produselor lactate.
Sânzia
na-de-grădină. Solidago canadensis.
Sânziana-de-grădină. Solidago canadensis.

nativă continentului nord-american, Plantă
dar întâlnită erbacee
astăzi în floradin familia Asteraceae,
spontană de pe toate
continentele din emisfera nordică. Crește în colonii care au tendin ța să invadeze
culturile. Dezvoltă o tulpină înaltă de până la 2 m, cu înflorescen țe galbene ca niste
pămătufuri bogate și frunze lanceolate de 7-15 cm.
 Frunzele și semințele acestei plante sunt comestibile și erau consumate de
către triburile native, în special în țara de origine a acestei specii, astăzi Canada.
Mărăcinii

15 sâmbătăIUN 2013
≈ 2 COMENTARII
Etichete
anghinare-sălbatică,armurariu, ciuline,ciulinul-laptelui, ciulinul-Mariei, crăpușnic,ghimpe, mărăcin
e,mărăcine-auriu, scai,scai-măgăresc, scaiete,sita-zânelor
Poate vă suprinde pe mul ți astăzi, însă există un număr considerabil de specii de
mărăcini comestibili ce au făcut parte din bucătăria populară, începând cu popula țiile
străvechi (mai întâi balcanice și carpatine, căci aici s-au a șezat primii europeni acum
mii de ani și aici s-au dezvoltat primele civilizații agrare) și continuând în mediile
rurale, cu precădere în perioadele de secetă sau atunci când culturile le erau prădate.
Poate că utilizarea acestor plante nu se făcea doar într-un context extrem – îmi
imaginez că o dietă nu putea fi alcătuită numai din cereale și boabe uscate. Până la
coacerea fructelor și legumelor prin grădini, oamenii se întorceau spre plantele din
flora spontană, uneori cultivate și ele, de la care foloseau frunzele, tulpinile,
rădăcinile, lăstarii, mugurii sau florile. Cu grijă, din experien ța acumulată cu fiecăre
generație, oamenii au ales plantele bune de cele rele, au săpat după rădăcini sau le-
au căutat lăstarii și frunzele când abia răsăreau prin păduri și pe câmpuri. Iar
mărăcinii sunt plante rezistente, nepretențioase, ce ating înălțimi considerabile –
unele specii cresc până la 3 m – și se întâlnesc peste tot, iar dincolo de bariera lor
naturală pe care o constituie spinii și marginile dințate, părtile comestibile sunt
consistente – dintr-o plantă mare se adună suficiente ingrediente pentru o masă la
care poate participa o familie întreagă.
Tulpini
de mărăcine-auriu decojite de țepi.
Astăzi termenul de mărăcine desemnează generic cele mai nepopulare dintre plante,
dar sunt regiuni unde armurariul, anghinarea sălbatică, scaiul-măgăresc și chiar
ciulinele sunt parte din bucătăria locală de sezon.
Toți mărăcinii sunt plante bienale – în primul an produc o rozetă de frunze spinoase,
sustinute de o rădăcită adâncă, uneori lungă și de 30 cm, care asigură nutriția
plantei, iar în al doilea an se dezvoltă complet.
ARMURARIU. Silybum marianum. Plantă bienală din familia Asteraceae cu tulpină

nespinoasă, înaltă și ramificată ce poate cre ște până la 1,5 m. Dezvoltă frunze mari,
lobate, dințate și spinoase și flori rotunde, roz-violet de 3-4 cm, alcătuite din multe
florete tubulare și bractee țepoase. Arealul de răspândire al armurariului este Europa
meridională, Orientul Apropiat și nordul Africii. La noi în țară este întâlnită mai ales în
regiunile sudice.
ARMU
RARIU. Silybum marianum. În al doilea an.
Armurariul este cunoscut și ca ciulinul-laptelui, sau ciulinul-Mariei. De secole, dacă
nu milenii, armurariul a fost folosit ca plantă medicinală în remediile legate de
afecțiunile ficatului, ale splinei, pentru ameliorarea durerilor menstruale, pentru
stimularea eliminării pietrelor ș protecția

ciuperci. Componentul cel maibiliare
faimos ialpentru
Armurariului ficatului
este în cazul
silimarina, un otrăvirii
tip de cu
flavonoidă găsit în coaja semințelor care are proprietăți regenerative și
hepatoprotectoare.
Dar, dincolo de calitățile sale medicinale, armurariul a fost de multe ori cules pentru
alimentație, mai ales în perioadele de secetă, când culturile erau afectate. Pe la
sfârșitul Evului Mediu, planta a devenit populară de-a lungul Europei și aproape toate
părțile ei erau consumate într-un fel sau altul.
 Rădăcinile pot fi mâncate crude în salate, sotate cu unt, sau chiar coapte.
 Lăstarii tineri, culeși primăvara, se gătesc asemeni sparanghelului.

Bracteele, receptaculul plantei mature, se pot consuma la fel ca anghinarea.
 Tulpina, cojită, se lasă în apă peste noapte pentru îndepărtarea amărelii,
apoi se folosește în fierturi ca orice legumă.
 Frunzele se curăță de părțile țepoase și se consumă crude, în salate,
sandwichuri, ca foaie (wrap) în care pute ți rula humus, carne și legume sau gătite
în moduri similare spanacului.
 Semințele se prăjesc, apoi, măcinate, se folosesc pentru prepararea unei
băuturi energizante asemănătoare cafelei sau la diferite preparate.
Bractee de armurariu.
Semin
țe de armurariu.
MĂRĂCINELE-AURIU. Scolymus hispanicus. Este o plantă bienală din

familiaAsteraceae care se întâlnește în zonele de coastă din jurul Mediteranei, pe
țărmul iberic și breton al Atlanticului și în jurul Mării Negre. La noi face parte din flora
spontană din sudul țării. Poate crește până la 1 m cu tulpină și frunze spinoase.
Dezvoltă flori galbene de 2-3 cm.
MĂRĂ
CINELE-AURIU. Scolymus hispanicus. În al doilea an.
În Grecia actuală, Scolymus aici numit ascolymbrus, este de departe una dintre cele
mai străvechi și apreciate plante din flora spontană, o iarbă care se vinde scump în
piețe, fiind considerată foarte delicioasă. Era cunoscută și utilizată pentru gătit sau
pentru proprietățile medicinale încă de pe vremea lui Theofrast, naturalist și filozof
grec ce a trăit prin secolul 4 î.e.n. În Spania, Scolymus este numită tagarnina și este,
la fel, foarte apreciată și căutată. În țările de limbă engleză planta este
numită golden-thistle sau oyster-plant și poate fi găsită în unele piețe ca plantă
exotică de sezon.
Tulpini
cojite de mărăcine-auriu.
SCAIUL-MĂGĂRESC. Onopordum
familia Asteraceae, originară acanthium.
din Europa Plantă dar
meridională, bienală din
naturalizată în aproape
toate zonele temperate. Atât tulpina, ce poate crește până la 3 m, cât și frunzele
adânc lobate, sunt spinoase. Florile au formă globulară, de 2-6 cm, roz-închis spre
mov. Deși pare greu de imaginat, receptaculul era consumat pe vremuri asemeni
celui de anghinare, iar semințele acestei plante erau folosite pentru ob ținerea unui
ulei pentru gătit.
SCAIU
L-MĂGĂRESC. Onopordum acanthium. În al doilea an.
CRĂPUȘNICUL. Cirsium vulgare. Plantă bienală din familia Asteraceae, răspândită
pe toate continentele cu climă temperată. Tulpina și frunzele sunt spinoase, iar florile
roz-mov ating înălțimi de 2-5 cm. Poate crește până la 1,5 m. Tulpina poate fi
cojită, apoi fiartă sau gătită la aburi. Rădăcina se poate consuma crudă sau adăuga
în mâncare, dar ca și în cazul celorlalte, este mai bună culeasă în primul an.
CRĂPU
ȘNICUL. Cirsium vulgare. În al doilea an.
BRUSTURELE. Arctium
flora spontană pe lappa. Plantă
toate continntele bienală
cu climă din familiaPoate
temperată. Asteraceae, întâlnită
crește până la 2 în
m și
are frunze mari, triunghiulare sau ovate, flori tubulate de culoare roz-violet și
bractee ușor curbate care le permite să se aga țe de blana animalelor, fiind purtate
distanțe mari. Semințele sunt de tip achenă și au 5-6 mm.
BRUST
URELE. Arctium lappa.
Tulpinile imature se culeg la sfârșitul primăverii, înainte de înflorire, și se pot
consuma sotate sau prăjite. Au un gust similar anghinarei. De asemenea, lăstarii
tineri pot fi consumați la fel ca sparanghelul.
Faima rădăcinilor de brusture a crescut în ultimii ani odată cu popularitatea detei
macrobiotice, care sus ține consumul acestei plante. Ele con țin o cantitate apreciabilă
de fibre, caciu, potasiu, amino-acizi și puține calorii. Au textură crocantă, puțin aspră
și gust dulceag. Bucătăria japoneză, care nu a pierdut tradiția consumului acestor
rădăcini, le combină cu morcovi sau carne de porc în rețete specifice cum ar

fi kinpira gobō, supă miso, orez fiert (takikomi gohan) și sushi cu rădăcini murate de
brusture (makizushi). În Kyoto se pot găsi cipsuri de brusture, similare cu cele din
cartofi.
Rădăci
ni de bruture preparate după rețeta japoneză kinpira gobo.
Lucerna
marțiIUN 2013
11 ≈ SCRIE UN COMENTARIU
Etichete
alfalfa, culbeceasă,ghizdei, lucernă, luțernă
LUCERNĂ. Medicago sativa. Plantă perenă din familia Fabaceae ce poate crește până
la 1 m înălțime și care dezvoltă o rădăcină adâncă cu ramifica ții uneori de peste 10
m, ceea ce o face foarte rezistentă la secetă. Are frunze mici ce seamănă superficial
cu cele ale trifoiului și ciorchini de flori violet. Aria de origine a lucernei era
amplasată în Orientul Apropiat, pe teritoriul vechiului Imperiu Persan și a actualului
stat Iran. În Antichitate ea a fost adusă în Europa pe filiera grecească și a fost
folosită în special ca nutreț pentru animale de către armata romană, care a
popularizat-o de-a lungul întregului continent.
Astăzi, lucerna este cultivată în toată lumea și se folosește drept nutreț, din care se
obțin produse pentru animale. Este planta cu cea mai mare valoare nutri țională
dintre toate culturile cunoscute și calitate adăugată la producția mare pe hectar.
Aceste aspecte o propulsează în topul culturilor dedicate animalelor, mai ales celor
care oferă lapte, datorită unui compus numitgalactagogue, o substanță care
stimulează lactația.
Asemenea calități excepționale o fac căutată și ca hrană potrivită consumului uman.

Pare că am ajuns să respingem automat termenul ”furajer”, pe care îl asociem
automat cu mâncarea din troc, însă multe dintre aceste plante furajere atât de
indicate pentru menținerea în formă fizică excelentă a animalelor ne fac și nouă la fel
de mult bine.
În realitate, frunzele foarte tinere și, mai ales, lăstarii abia încol țiți de lucernă, sunt
foarte indicate cosumului uman, fiind bogate în proteine, calciu, minerale, vitamina
C, D, E, vitaminele B și K.
Consumul frunzelor tinere de lucernă au fost recomandat de cel pu țin 1.500 de

ani în medicina antica chineză și ayurvedică, mai ales în cazul problemelor de
digestie. Frunzele mature conțin cantități mari de fibre și celuloză, ceea ce le face
greu de digerat, însă frunzele uscate se consumă ca suplimente alimentare, sub
formă de praf (powder), tablete sau infuzie.
Însă cea mai deliciosă parte a lucernei sunt lăstarii tineri, de câteva zile. În
prezent, în supermarketuri se poate găsi o varietate destul de mare de germeni de
plante și sper că asta va încuraja consumul lor, pentru că au proprietă ți minunate și
sunt extrem de hrănitori. Prin Occident, există un întreg trend legat de cultura
acestor sprouts, cu site-uri pline de sfaturi legate de cum să-i cre ști acasă și altele cu
recipiente dedicate exclusiv cultivării lor. Dar, în realitate, pot cre ște la fel de bine și
într-un borcan cu puțină apă, sau chiar în ceșcuțe.
Acești germeni au niveluri minime de grăsimi saturate, sodiu și colesterol, ceea ce îi
recomandă în aproape orice dietă. Pe de altă parte, sunt bogați în proteine, vitamina
A, calciu, vitamina C și K, riboflavină, niacină, tiamină, acid folic, fier, magneziu,
fosfor, zinc, cupru și mangan. Se consumă cruzi, în salate, sandwichuri, pache țele de
primăvară, rulouri cu legume, lipii umplute, presărați deasupra altor preparate – din
nou, imaginația este limita. La fel ca și frunzele tinere, germenii de lucernă pot fi un
ingredient excelent în smoothiurile verzi sau cu fructe.
Papura

08 sâmbătăIUN 2013
Etichete
berbecuț, bucșău,bățea, culm, șovar,papură, rogoz,spetează, spetie
PAPURA. Typha. Există în jur de 10 specii de papură aparținând genului Typha,

familia Typhaceae. Sunt plante semi-acvatice ce preferă zonele umede, mla știni,
bălți, lacuri și râuri de pe toate continentele. Au tulpini neramificate, perfect erecte,
ce pot crește până la 3 m, frunze lungi, alternate și un fel de flori ce formează
‘spicele’ caracteristice. Aceste spice sunt de două feluri: staminate (masculine) – la
vârful tulpinii și pistilate (feminine) – sub ele. În momentul în care planta ajunge la
maturitate deplină, spicele se coc într-un fel de pămătuf ce se dezintegrează sub
acțiunea vântului, dispersând semințele foarte mici (cam 0.2 mm).
Termenul de papură provine cel mai probabil din cuvântul foarte
vechi πάπυρος(papuros), preluat de greci de la egipteni și râspândit apoi de
romani. Papuroseste numele folosit de Teofrast, cel mai faimos naturalist grec
specializat pe botanică prin secolul IV î.e.n., pentru a desemna părțile comestibile ale
plantei din care se făcea și papirusul, Cyperus papyrus. Papura se aseamănă cu
papirusul datorită acceași dependențe față de apă și întrebuințărilor asemănătoare,
de aceea etimologia mi se pare explicabilă. Ambele au fost folosite de popula țiile
antice ca sursă alimentară și ca materie primă pentru împletituri diverse (rogojini,
coșuri, încălțăminte, frânghie) și chiar pentru confec ționarea hârtiei.
Astăzi, la noi în țară, papura este cunoscută regional și ca bățea, berbecuț, bucșău,
culm, rogoz, șovar, spetează sau spetie.
Cele mai răspândite două tipuri de papură sunt:
Papur
a cu frunză lată. Typha latifolia. Florile sunt aproape unite între ele.
Papur
a cu frunză îngustă. Typha angustifolia. Poate fi recunoscută după spațiul clar
delimitat
Rizomii, dintre cele
lăstarii douăflorile
tineri, tipuri de flori. Preferă locurile cu apă mai adâncă.
și polenul papurii sunt comestibile și au făcut
parte din dieta multor culturi antice, începând cu primii Homo sapiens. Pe pietrele de
măcinat folosite de popula țiile europene acum 30.000 de ani au fost descoperite
granule de amidon provenite din rizomii de papură, ceea ce sugerează că această
plantă făcea parte din dieta lor, alături de ferigă, buzdugan (Sparganium) și limba-
cucului (Borychium).
Rizo
mii erau scoși din mâl și folosiți ca sursă de amidon în lunile de iarnă. Uneori erau
mestecați cruzi, fără ca părțile fibroase să fie ingerate, ci mai degrabă supte. Însă cel
mai des erau uscați, apoi măcinați sub formă de făină care se adăuga la diferite
preparate.
Lăstari
i tineri se culegeau primăvara devreme, până vara. Astăzi, în Occident, sunt numi ți și
sparanghel cazac datorită

populari la cazaci. Tăia ți deunei legende
la bază, care
arată ca spune
un fel că
de lăstarii
praz dindecare
papură erau foarte
se consumă
părțile albe cele mai fragede ce au un gust asemănător castraveților. Se pot
consuma cruzi sau gătiți în moduri similare sparanghelului.
Floril
e arată ca un fel de hotdog pe bă ț. Partea comestibilă este floarea feminină, când
spicul este încă verde, acoperit de frunze. Are un gust ca de porumb proaspăt și se
poate mânca ca un fel de mini porumb fiert. Din aceste flori, desprinse de pe tulpina
fibroasă, pot fi făcute diferite preparate. Cel mai des se consumă fierte sau gătie la
abur, cu unt, sare și usturoi. Pe internet exită o mul țime de rețete, dacă veți căuta
cu termenul cattail recipe, numele plantei folosit în țările de limbă engleză. Se poate
adauga ca ingredient laclătite, brioșe, la papare cu ouă și brâză. Când papura devine
maronie, culoare sub care planta este cel mai des reprezentată, florile nu mai sunt
bune pentru consum.
Polen
ul de papură se culege scuturând pur și simplu florile masculine în momentul când
sunt
merităcoapte. E nevoie
tot efortul. de multe
Polenul poateflori pentru
fi folosit la aprăjituri,
aduna osecantitate suficientă,
poate pune însă unde
la aluaturi
înlocuiește cu succes cam 1/3 din făina necesară, poate fi adăugat la risotto, la
omlete și din nou clătite sau brioșe, de asemenea este excelent pentru îngro șarea
sosurilor – mult mai sănătos ca făina.
Papura conține vitamina A, B1, B2, B3, B5, B6, vitamin C, calciu, magneziu, potasiu,
zinc, fier, fosfor, mangan, seleniu, cupru și sodiu. Pe internet găsiți multe rețete cu
papură căutând după termenii din limba engleză: bulrush saucattail recipes. S-ar
putea să vă dea câteva idei bune.

Pătlagina

05 miercuri IUN 2013
≈ 4 COMENTARII
Etichete
coada-șoricelului, iarba-bubei, iarba-tăieturii,iarbă-de-cale, iarbă-grasă-de-grădină,iarbă-mare, limb
a-boului, limba-broaștei,limba-bălților, limba-șarpelui, limba-mânzului, limba-oii,limbariță, minciun
ă,plăcințica-vacii
PĂTLÁGINĂ s. f. Plantago este un gen care cuprinde aproximativ 200 de specii de

plante erbacee, cunoscute sub numele generic de pătlagină. Majoritatea speciilor de
pătlagină pot crește și până la 50 cm în înălțime, dezvoltând frunze ovate sau
lanceolate în rozetă, tulpini florifere drepte, cu inflorescențe terminale în formă de
spic și cu floricele gălbui, roz, sau alb-albăstrui de dimensiuni mici. Frunzele pot fi
late sau înguste în func ție de specie și au 5 nervuri longitudinale, vizibile ca ni ște
șanțuri.
Speciile de plantago cresc pe toate continentele și se întâlnesc în tipuri de habitat
diverse. Unele sunt adaptate la zonele alpine, iar altele care preferă zonele aride de
coastă. Dar cele mai răspândite în Europa, inclusiv la noi, se găsesc în flora spontană
din câmpie și zona de deal, la marginea satelor, pe terenurile virane și uneori prin
grădini. În zonele urbane pot fi întâlnite prin bălăriile din zonele lăsate sălbăticite.
Preferă solurile umede, dar cresc fără preten ții și în soluri mai dificile.
Cele mai comune 3 specii de pătlagină la noi în țară sunt:
Planta
go major. Pătlagină, numită și minciună, iarba-bubei, iarbă-de-cale, iarbă-grasă-
de-grădină, iarbă-mare, limba-boului, limba-oii, plăcin țica-vacii. Frunze late,
Planta
go lanceolata. Pătlagina-îngustă, numită și limbariță, coada-șoricelului, iarba-
tăieturii, limba-bălților, limba-broaștei, limba-oii, limba-șarpelui.
Planta
go media. Pătlagina-păroasă, numită și iarbă-de-cale, limba-mânzului, limba-oii.
Aceste
mențiunisoiuri
estede pătlagină
într-un au fostdefolosite
Herbarius la sfârșdin
itultimpuri ancestrale.
secolului Una dintre primele
4, numit Pseudo-Apuleius,
care pomenea pătlagina ca remediu împotriva mușcăturilor de șarpe. Apoi prin
secolul 10, în manuscrisul anglo-saxon Lacnunga, este notată înPoțiunea de nouă
plante pregătită împotriva infecțiilor și a otravei.
La noi, există o lungă tradi ție de folosire a pătlaginei ca remediu împotriva infec țiilor
cauzate de tăieturi sau scărpinături, datorită efectelor sale antiseptice. Pe vremuri, la
țară, oamenii puneau frunzele zdrobite direct pe rană atunci când se accidentau în
sapă sau cuțit, dacă aveau bășici căpătate din frecarea cu frânghie, de exemplu, sau
le foloseau pentru ameliorarea mâncărimilor cauzate de ciupiturile de insecte. Este

un remediu natural ce calmează urzicăturile și usturăturile cauzate de arsurile de
soare.
Pătlagina conține mulți compuși bioactivi ca flavonoide (compus organic întâlnit în

multe plante care are un efect benefic în dieta umană pentru că alterează ac țiunea
negativă a alergenilor, virușilor și carcinogenilor), allantoină (alt compus organic care
stimulează creșterea celulelor) și aucubină (compus organic care protejează ficatul).
Studiile științifice au demonstrat efectele pătlaginei ca anti-inflamatoare, analgezică,
ușor antibiotică, cicatrizantă și activă în creșterea imunității. Este bogată în vitamina
A, minerale și calciu.
Astăzi, cea mai cunoscută formă de consum a pătlaginei este ceaiul, însă planta
poate fi folosită și în stare crudă. Frunzele, mugurii și florile sunt comestibile și pot fi
preparate proaspete sau gătite în modalită ți felurite. Ca la multe plante din flora
spontană, ele sunt mai bune tinere – frunzele și tulpinile mature devin fibroase pe
măsură ce îmbătrânesc, totuși chiar și acestea se pot consuma fără probleme dacă
sunt fierte suficient. Semințele plantei sunt extrem de mici și pot deveni o durere de
cap în momentul culesului, însă la rândul lor sunt pline de vitamine și nutrienți. Se
pot pune în mâncăruri sau salate, în aluaturi, sau pot fi făcute făină. În comer ț, în
magazinele de profil, se poate găsi făină sau tărâțe de Psyllium, un nume complicat
care nu este altceva decât o varietate de pătlagină ce provine din subcontinentul
indian și care dezvoltă semin țe ceva mai mari ca dimensiuni.
Ceaiul și tinctura de pătlagină au fost și sunt folosite ca remedii pentru tuse ca

expectorante, pentru ameliorarea colitei, cistitei, problemelor diuretice sau
constipațiilor.
Din fibrele de pătlagină crecută la maturitate pe vremuri se făcea și sfoară, frânghie,

sau chiar diferite împletituri.
Măcrișorul

01
sâmbătăIUN 2013
≈ 6 COMENTARII
Etichete
macriș-păsăresc,macrișul-caprei, măcriș-de-pădure, măcrișor,măcrișor-trifoios,măcrișul-

cucului,măcrișul-iepurelui, pita-cucului, trifoi-măcriș,trifoiu-acru
MĂCRIȘORUL. Oxalis. Astăzi în lume există aproape 800 de specii de plante

aparținând genului Oxalis, din familia Oxilidaceae. Ele pot fi întâlnite pe toate
continentele, mai puțin în zonele polare. Sunt plante anuale, perene, de dimensiuni
modeste, care dezvoltă frunze aproximativ egale între ele, asemănătoare trifoiului,
dar considerabil mai mici. Toate speciile de măcri șor pot fi recunoscute facil, în
primul rând datorită acestor frunze inconfundabile compuse din 3 frunzulițe cu formă
de inimă, îndoite pe mijloc. Florile, cu 5 petale, înfloresc din primăvară până toamna.
Pot fi galbene, albe, roz, purpurii, sau cu striații violacee. Diferitele culori ale florilor
sunt și un indiciu bun pentru a identifica fiecare specie.
Cele care se întâlnesc la noi în țară sunt cunoscute ca măcrișor, măcriș-de-
pădure, măcrișul-iepurelui, trifoi-măcriș, macrișul-caprei, macriș-păsăresc,
măcrișor-trifoios, măcrișul-cucului, pita-cucului, trifoiu-acru. Deși numele
este asemănător, măcrișorul (Oxalis) nu este aceea și plantă cu măcrișul (Rumex),
despre care am scris într-un articol anterior.
Mai jos voi detalia 3 dintre cele mai răspândite specii de măcri șor din țara noastră:
Oxali
s stricta (flori galbene)
Oxali
s acetosella (flori albe cu striații violet)
Oxali
s corniculata (flori galbene și frunze cu tenta ro șiatică)
Toate sunt,
alcaline, de asemenea,
nisipoase native Eurasiei și Americii de Nord. Preferă solurile umede,
și pot fi găsite în flora spontană din păduri, pe pajiști și în colțurile
grădinilor. Cresc și în umbră, dar se dezvoltă mai bine la soare direct. O
particularitate sunt frunzele și florile ce se deschid și se închid în func ție de
intensitatea luminii.
Aceste plante sunt comestibile în totalitate și au fost consumate de-a lungul întregii
istorii umane, pe toate continentele. Pe vremuri, țăranii care lucrau la câmp
mestecau frunze de măcri șor pentru a-și potoli setea. Acidul oxalic din plantă are un
gust acrișor plăcut, frunzele crude sunt zemoase și au o textură proaspătă, un pic
crocantă.
Din acest motiv frunzele, dar și rădăcinile și florile, erau culese pentru salate sau
erau folosite drept verdeață peste felurite preparate, sau ca acreală pentru ciorbe.
Se mai foloseau pentru suc, pregătit după o rețetă asemănătoare socatei – se
obținea o băutură energizantă acrișoară care se îndulcea cu miere după gust. Înainte
se făcea și un fel de o țet din măcrișor, pentru aceasta frunzele erau zdrobite și
stoarse de zeamă, iar lichidul pus într-un recipient. Frunzele zdrobite erau bune și
pentru ameliorarea umflăturilor.
Substanța care îi conferă gustul plăcut acri șor este acidul oxalic, un compus care,
consumat în cantități mare, are efecte negative. El poate fi găsit natural în multe
plante spontane sau cultivate, cum ar fi spanacul, măcrișul sau știrul. Acidul oxalic
precipită conglomerarea calciului în formă solidă, ceea ce duce la formarea pietrelor
de rinichi. De aceea, aceste plante nu sunt recomandate persoanelor care suferă de
probleme ale rinichilor sau acuză lipsă de calciu. Pe de altă parte, lumea științifică
pare a fi de acord că persoanele cu rinichi sănăto și nu sunt expuse nici unui risc prin
consumul sezonal al acestor plante.
Măcrișorul este recomandat de multe terapii naturiste pentru cantitățile mari de
vitamina C.
Kale, varza furajeră

24 vineriMAI 2013
≈ 2 COMENTARII
Etichete
cole, collard-greens,kale, varză-creață,varză-furajeră
VARZA FURAJERĂ. Brassica oleracea Acephala. Varza albă, cea mai familiară
majorității românilor, are o istorie captivantă desfășurată în paralel cu evoluția
agriculturii, dar mai interesante pentru mine sunt chiar rudele ei foarte apropiate.
Toate tipurile de varză cunoscute astăzi (kale, conopida, varza de Bruxelles, savoy,
varza albă și cea roșie, broccolli) s-au dezvoltat din prima varză sălbatică, datorită
cultivării și selecțiilor repetate, generație după generație, practicate de oameni încă
de pe vremea primelor culturi. Varza sălbatică există încă și este o plantă bienală (cu
un ciclu de via ță derulat pe o perioadă de 2 ani) ce apare în flora spontană din multe
regiuni ale țării. În primul an ea dezvoltă o rozetă de frunze bogate, groase și
cărnoase, iar anul următor o tulpină înaltă de peste 1 m ce poartă numeroase flori
galbene. Ca și restul verzelor care au urmat-o, se înmul țește prin semințe.
Varză
sălbatică.
Această varză sălbatică a fost nativă pe continentul european și a devenit una dintre
primele plante consumate de triburile hominide. Odată cu agricultura incipientă,
apărută în neolitic, varza a ajuns una dintre culturile de bază, o practică atât de larg
răspândită, încât variații ale verzei cultivate au apărut destul de timpuriu.
Întotdeauna au fost alese semin țele exemplarelor cu frunze mai frumoase, mai
grase, mai suculente și astfel, în timp, s-au format prin selecție primele
verze Acephala. Acesta este numele botanic al grupului și provine din termenul antic
grecesc ‘fărăcap’, desemnând tipurile de verze care nu dezvoltă căpățână. Astăzi, în
România acest tip primitiv este denumit varză furajeră, probabil un nume alocat de
agricultura de stat comunistă care favoriza varza ’modernă’. Datorită lor, verzele fără
cap din grupul Acephala au ajuns una dintre cele mai nedreptă țite plante. Le-am
uitat numele și le-am ignorat proprietățile. Abia cei care au intrat în contact cu lumea
Occidentală au redescoperit varza kale, collard greens, sau spring greens, toate
verdețuri extrem de la modă, readuse pe locul pe care îl merită de pasiona ții culinari
și trendurile naturiste. În România nu se găsesc, spun cei care caută ’kale’, dar care
nu se informează suficient. Acest lucru este adevărat doar parțial, kale, collard
greens, varza creață revin și la noi. Încă nu au devenit parte din culturile comerciale
pentru că nu există cerere suficientă, îmi imaginez, dar aceste plante se consumau
pe teritoriul românesc cu mult înainte ca România să se definitiveze chiar ca stat.
Până pe la mijlocul istoriei europene, kale a fost una dintre cele mai des întâlnite
legume de-a lungul și de-a latul întregului continent. Primii care au pomenit varza în
scris au fost grecii (Theophrates o numea raphanos, astăzi o numesc láchano), apoi
au scris despre ea romanii și se poate presupune u șor că ei se referau la această
varza furajeră – pentru că este o realitate consemnată faptul că varza modernă a
apărut abia în Evul Mediu.
Numele românesc vine din latinul viridia (verdeață) în timp ce termenul
englezesc cabbage vine din francezul vechi caboche, însemnând căpățână. Aceste
verze cu cap aparțin genului Capitata, apărut în urma culturilor selecționate. Capul
verzei era mai ușor de transportat și de mânuit, astfel că primele variante au fost
reproduse cu grijă și varza modernă a început să se răspândească în detrimentul
primului grup, Acephala. Ultima varietate, varza-Savoy, cunoscută și ca varză-
creață, a apărut abia în secolul XVI, obținută de fermierii din regiunea Alpilor
francezi, în Savoie.
Kale este un nume derivat pe la începuturile Evului Mediu din termenul latin caulis.
Cole, nume generic folosit în limba engleză pentru varză, are aceea și etimologie.
În ultimii ani, kale î și câștigă treptat, dar sigur, popularitatea. Este considerată o
plantă super-nutrient, una dintre cele mai sănătoase de pe planetă, care poate aduce
beneficii semnificative. Este bogată în calorii, fibre,calciu și potasiu, vitamina A, B6,
C, K, cupru, fier, mangan, fosfor. Principalele atribute sunt legate mai ales de
cantitățile mari de antioxidan ți: carotenoide, flavonoide, luteină și zeaxantină. Pe

lângă antioxidanți, conținutul substanțial de fibre ajută bila, scade nivelul
colesterolului și reduce riscul atacurilor de cord, mai ales cînd este consumat în stare
crudă.
Conform American Journal of Clinical Nutrition, vitamina K este unul dintre cei mai
puternici antioxidanți cunoscuți, care reduce sau chiar înlătură riscul apari ției
cancerului. Această vitamină este esențială pentru o varietate largă de funcții ale
organismului, însă nu este recomandată tuturor. Cei care iau anticoagulan ți ar trebui
să evite kale, deoarece cantitatea mare de vitamina K din plantă poate interfera cu
medicația. Este recomandat să consulta ți medicul.
De asemenea, ni se recomandă să nu consumam deodată cu kale alimentele bogate
în calciu, datorită oxalaților din plantă care împiedică asimilarea lui. Asta nu interzice
rețetele cu lactate, însă va trebui să țineți cont că nu vă pute ți baza pe aportul de
calciu al respectivelor preparate.
Kale e o plantă care rezistă la temperaturi scăzute, fiind una dintre puținele ce
supraviețuiește în grădini până toamna foarte târziu. Cele mai bune, ca în cazul
tuturor plantelor proaspete, sunt frunzele tinere, verde-închis, cu aspect ferm și
tulpini crocante. Pot fi păstrate, dacă nu sunt spălate, pâna la o săptămână la
frigider, în pungi de plastic bine sigilate.
Poate fi făcut salată, sos de verdeață, adăugat la supe, ciorbe, fierturi, tigăi, omlete
sau papare, ghiveciuri cu legume sau gratinat la cuptor. Am găsit rețete de chipsuri
din kale, sau ca ultimul trend în materie de topping pentru pizza. Poate fi folosită în
rețete similarea verzei albe, la sarmale, sau ca substitut la preparatele din spanac.
Dacă aveți grădină, căutați un site online de unde vă pute ți procura semințe și ajutați
la readucerea verzei kale în bucătăria noastră.
Cicoarea

10 vineriMAI 2013
≈ UN COMENTARIU
Etichete
andivă, încingătoare,chicory, cicoare,cicoare-de-câmp,cicoare-de-vară,cicoare-sălbatică,cicoară, cico
ria, cicorie-amară, cociţă, endive,floarea-secerei, radiki,scai-voinicesc, sporiş
CICOÁRE, s.f. Chicorium intybus. Cicoarea sălbatică este o plantă anuală, cu

tulpină fibroasă ce poate crește pănă la 1,5 m, frunze verzi lanceolate și flori
albastru-deschis, mai rar alb sau roz, cu dimensiuni de 2-3 cm. Apar ține
familiei Asteraceae și este nativă spațiului european, din stepele vestice ale Asiei
până în Africa de Nord. Astăzi, specia s-a naturalizat și pe altecontinente, devenind
familiară în flora spontană din toată lumea temperată.
Cicoarea sălbatică are o arie de răspândire vastă, din zona de câmpie până la deal
și munte, fiind întânită în locuri necultivate, pe marginea drumurilor, căilor ferate,
malurile apelor curgătoare, dar și prin lanurile de cereale si grădini.
Există confuzii considerabile între cicoarea sălbatică (Cichorium

intybus var. Sylvanium), cunoscută de secole și celelalte varietăți moderne
deCichorium. Andiva belgiană, numită
și witloof (var. Sativum), radicchio(var. Rubifolium), puntarella, cunoscută și
ca andiva-sparanghel (var.Catalogna), pan-di-zucchero sau sugarloaf (var. Foli

osum) sunt, în mod surprinzător, varietă ți selecționate de cicoare cultivată. Diferența
este foarte mare, m-am tot întrebat cum pot fi ele aceea și plantă. Se pare însă că
”andivele” de mai sus sunt ob ținute prin forțarea rădăcinii. Iată cum: rădăcina
matură este scoasă din pământ, frunzele și tulpina sunt tăiate, iar rădăcina este
acoperită iarași cu pământ și ținută în permanență la întuneric. Frunzele care
încolțesc vor rămâne astfel decolorate. Cu cât sunt mai albe, cu atât sunt mai puțin
amare. Această metodă a fost descoperită accidental pe la 1850 în
localitatea Schaerbeek, Belgia și a devenit modalitatea cea mai răspândită de
cultivare și consumare a cicorii. Cele mai multe informa ții și rețete culinare de pe
internet se referă la cicoare în această formă. Dar cum acest blog se adresează
plantelor și modalităților lor de preparare tradi ționale românești, cicoarea sub formă
de andivă nu va face subiectul acestei postări.
Cicoarea sălbatică a fost folosită în alimenta ția umană din timpuri ancestrale, fiind
menționată, mai târziu, în primele scrieri egiptene, urmate de tratatele naturali știlor
romani și ale scolasticilor medievali. Termenul de cicoare provine din vechiul nume
grecesc kichòria, deși etimologia lui este încă discutată.
Bucătăria rurală românească, la fel ca restul Europei, a folositcicoarea sălbatică în
modalități diverse și preparate felurite. Frunzele se consumă proaspete, când sunt
culese tinere (la începutul verii) și pot fi puse în salate proaspete cu mai multe
ingrediente sau la sandvișuri, pentru o textură crocantă și ușor amăruie. Frunzele
mature își pierd amăreala dacă sunt opărite în mai multe ape, apoi făcute mâncare
sau salate calde cu untdelemn, usturoi și lămâie. Florile și mugurii sunt de asemenea
comestibili. Cicoarea se adaugă la fierturi, omlete, ca verdeață peste cartofi fierți
sau pasați, sau ca umplutură în placinte. Rădăcina plantei tinere se poate consuma
crudă, iar cea a plantei ajunse la maturitate deplină (culeasă la începutul toamnei)
poate fi prăjită, apoi macinată și consumată asemeni cafelei.
Cu mult înainte ca faimoasa cafea să ajungă în spațiul românesc, rădăcina

decicoare a fost energizantul preferat de multe gospodării tradi ționale. Conține
vitamina A, B, C, E si K, potasiu, calciu, fosfor, cupru, zinc și magneziu. Areinulină,
un carbohidrat tolerat de diabetici care scade riscul apari ției cancerului de colon,
stimulează bacteriile stomacale într-un mod similar iaurtului și mentine oasele
sănătoase.
Dincolo de consumul uman, această inulină, conținută în cantități generoase de
cicoare, se poate dovedi în viitor una dintre sursele de bază ale etanolului,
biocombustibil ce nu eliberează carbon în atmosferă.
Fiertura de rădăcină de cicoare, sau cum este numită mai nou – cafeluța de
cicoare – este indicată în controlul colesterolului. Contribuie la eliminarea toxinelor
prin urină. Ajută la creșterea imunității și ucide viermii intestinali. Crește apetitul,
stimulând secreția bilei și înlătură stările de grea ță. A fost un remediu tradi țional
pentru ameliorarea febrei.
Astăzi, rădăcina prăjită se poate achizi ționa foarte ușor din magazinele naturiste, iar
frunzele de ”andivă” se găsesc în orice supermarket. Dar vă sfătuiesc să încerca ți
cicoarea în felul tradi țional, specific spa țiului balcanic și carpatic, culegeți-o de pe
câmp și experimentați. Sunt convinsă că merită.
Violetele
sâmbătăMAI 2013
11
≈ 2 COMENTARII
Etichete
călțunei, micșunea,micșunele, toporaș,toporași, tămâioare,tămâioară, violete,violetă, viorea, viorele
VIOLÉTĂ s.f. Viola Odorata. Plantă anuală cu aspect delicat și dimensiuni micuțe,
până la 15 cm, aparținând familiei Violaceae. Florile, frunzele și rădăcinile se dezvoltă
din nodurile unei tulpini târâtoare numită stolon, care crește la nivel orizontal, prin
sau pe suprafața solului, asigurând înmul țirea vegetativă a speciei.
În România violetele sunt cunoscute și ca toporași, tămâioare, viorele (nume

atribuit și unei alte plante, Scilla bifolia), călțunei sau micșunele. Numele vine de la
culoarea violet, din latinul viola.
Frunzele apar în două rânduri. Primăvara sunt mai mici (2-3 cm), iar cele de vară ies
după înflorire și sunt mai mari (4-5 cm). Au forma de inimă, cu marginile u șor
dințate. Florile au 5 petale asimetrice de culoare violet, alb sau albastru-indigo și
înfloresc prin martie-aprilie. Al doilea rând de flori, apare vara sub formă de boboci
care nu se deschid, acestea fiind cele ce con țin capsulele cu semințe.
Zona nativă a violetelor a fost Europa, dar și Asia de vest. În zilele noastre, planta
a devenit parte din flora spontană pe toate continentele cu climă temperată. Preferă
locurile umbrite, păduri, pajiști, tufișuri, din zona de câmpie până la deal și munte.
Este o plantă nepretențioasă, rezistentă la variațiile temperaturii primăvara, ceea ce
îi permite să se răspândească pe areale largi, formând pături de violete cu miros
puternic, dulceag, care atrag insectele.

O poveste interesantă este că anticul nume Ionia, o regiune din Turcia actuală,
aflată pe coasta vestică, cu ie șire la Mareea Egee, vine de la această plantă. Ion era,
și încă mai este, numele grecesc al plantei și a fost atribuit zonei renumite pentru
pajiștile nesfârșite de violete. Ionienii, popor grec, au fost cei care au lăsat
umanității ordinul ionic, un tip de arhitectură clasică ce încă se dovedește sursă de
inspirație pentru artiștii contemporani.
Datorită aspectului delicat și parfumului dulce, violetele au fost cultivate în a șezările

umane de mii de ani, în timp sortându-se câteva varietă ți horticole. Astăzi avem
multe specii de violete, care se deosebesc puțin, cea mai întâlnită după Viola
odorata fiind Viola silvestris (călțunii-popii), o varietate fără miros și cu frunzele mai
alungite. Aici puteți găsi, dacă sunteți interesați, o listă cu varietăți de violete.
Însă, dincolo de valoarea ornamentală, violetele sunt plante comestibile – atât
frunzele cât și florile. Din timpuri ancestrale a fost folosită ca plantă medicinală și de
consum. Atât florile, cât și frunzele tinere, dau o culoare minunată și un gust fin,
catifelat, salatelor proaspete. De și utilizările gastronomice ale violetelor au fost
aproape uitate în timpurile noastre, în Occident există multe restaurante rafinate
care folosesc florile pentru decorarea mâncărurilor din meniu.
În 200 de Rețete Cercate, scoasă în Moldova pe la 1842 de către Mihail Kogălniceanu
și Costache Negruzzi, apare o minunată re țetă numită ”zalatină de toporași”.
Pelteaua de violete era obținută din sucul florilor, îndulcit cu zahăr și închegat cu
gelatină, pe vremea aceea obținută din oase de morun. În plus,violetele conțin o
substanță numită mucilagiu, care, la rândul ei, acționează ca o gelatină fină.
Acest mucilagiu, găsit de altfel și în alte plante, cum ar finalba, a făcut ca violeta să
fie folosită în remediile naturiste pentru durerile în gât și ca soluție calmantă pentru
inflamațiile membranelor mucoase.
Se făcea chiar și un fel de vin din florile fermentate de violete, iar în Europa
medievală meșteri specializați au început să extragă ulei și parfum din această
plantă.
Forile uscate și confiate se presară astăzi deasupra ciocolatei negre. O specialitate
foarte apreciată printre cunoscători.
Florile proaspete conțin un pigment puternic, care a fost utilizat în mod tradi țional la
vopsirea țesăturilor în albastru-pastelat.
Știrul aka Amarant

25 joiAPR 2013
Etichete
amarant, amaranth, știr,știriță, iarba-porcilor,vlita
ȘTIR s.m. Sunt cunoscute aproape 60 de specii din familia Amarathaceae. Termenul
internațional atribuit tuturor acestor specii este amarant, după cuvântul grecesc
arhaic amarantos (floare nemuritoare). Cele mai întâlnite la noi sunt Amaranthus
viridis, A. retroflexus și A. blithum.
Cuvântul românesc știr vine din limba slavă, fiind, de asemenea, întâlnit în bulgară și
sârbă.
Speciile de știr au fost culese, consumate și cultivate din timpuri străvechi

capseudogrâne. Mai mult ca sigur sunt predecesoarele cerealelor. Deși unele specii
au fost native în Lumea Veche, iar altele pe continentele americane, în epoca
modernă arealul lor de răspândire s-a suprapus și amestecat, făcând dificilă
identificarea originilor fiecăreia dintre specii. Multe siteuri plasează originea
consumului de amarant în America de Sud, acum vreo 4.000 de ani, însă la acea
dată cele mai multe specii de știr erau parte din flora spontană pe toate continentele
cu climă temperată, ceea ce mă face să presupun că și Orientul cunoștea aceste
semințe din vremuri timpurii.
Sunt plante înalte ce pot crește până la 3 m, de și o înălțime obișnuită este cam la 1
m, cu tulpină dreaptă și solidă, cu flori micuțe, verzi sau verde-ro șiatic, adunate într-
un fel de spic la vârf. Chiar dacă în România actuală este considerat o buruiană, în
culturile organice știrul este lăsat să crească liber pentru că rădăcina lui adâncă și
puternică ajută la aerisirea solurilor. Frunzele au formă romboidală, cele de sus fiind
mai alungite decât cele de la bază și sunt comestibile, cu un gust asemănător
spanacului. Semințele negre sau crem sunt prinse în capsule minuscule de 1 sau 2
mm și sunt de asemenea comestibile.
Niciuna dintre speciile de amarant nu este toxică, însă toate conțin cantități mici de
acid oxalic. Cum am mai scris și în alte articole, excesul de acid oxalic inhibă
absorbția calciului și a zincului și influențează negativ persoanele care suferă de
afecțiuni ale rinichilor, artrită sau reumatism. De accea consumul în cantită ți mari,
zile la rând, este nerecomandat. Astăzi această practică nu mai prezintă o

amenințare reală, dar dacă î ți imaginezi comunități care se hrăneau exclusiv cu
plantele și culturile de sezon po ți înțelege cum devine posibil. Sunt însă convinsă ca
regimul strămoșilor noștri era mult mai variat decât am crede/
Frunzele tinere și semințele de știr au fost folosite mii de ani în alimenta ție și pentru
proprietățile lor medicinale. Este o plantă bogată în vitamina A, K, B1, B3, B5, B6,
B17, C, E, riboflavină, acid folic, calciu, fier, magneziu, fosfor, potasiu, zinc, cupru și
magneziu. Valoarea nutritivă a știrului este foarte ridicată, frunzele conțin mai multe
proteine și lisină decât porumbul sau alte cereale și mai multă metionină decât soia,
ambele aminoacizi esențiali. Conține, de asemenea, cantită ți importante de beta-
caroten și omega6 și antioxidanți puternici.
Din semințe se poate extrage un ulei, recomandat pentru toate calită țile de mai sus
și pentru con ținutul mare de squalen, un compus organic descoperit recent, cu
proprietăți anticancerigene și antioxidante, considerat secretul dietei mediteraneene
și probabil cel mai bun stimulator imunitar cunoscut. Din frunze infuzate în mod
tradițional se făceau și ceaiuri pentru gargară în cazul durerilor în gât.
Planta a fost folosită în remediile triburilor native americane, în medicina antică

europeană și cea orientală. Popula țiile precolumbiene o prețuiau și o consumau
frecvent. Ei au domesticit știrul cultivându-l secole la rând, făcându-l familiar apoi
cuceritorilor spanioli. Astfel, pretinsa provenien ță aztecă a ajuns astăzi cunoscută

oriunde, deși numele rămâne unul antic grecesc.
În Balcani, știrul a rămas o plantă culeasă de pe câmpuri și oriunde crește sălbatic în
asemenea cantități încât pare omniprezentă. În spa țiul grecesc, unde este
numit vlita, frunzele tinere și mugurii sunt adunați și puși în fierturi, ciorbe sau
salate, după rețete similare spanacului. Semințele se pot mănca crude dacă sunt
presărate peste mâncăruri sau salate, prăjite asemeni popcornului, dar fără ulei ceea
ce le face foarte sănătoase (se ob țin niște floricele drăguțe de dimensiuni liliputiene)
sau măcinate sub formă de făină. Aceste semințe de știr sunt recomandate în multe
diete datorită faptului că nu conțin gluten și pentru că sunt proteine-complete,
cu un profil mai ridicat decât proteinele obținute din carne sau lactate.
Pe continentul sud-american semintele sunt lăsate la fermentat, obținându-se un fel

de bere.
Sunt convinsă că rețete asemănătoare aveau și strămoșii noștrii. Știrul nu a fost uitat
peste tot în România, însă. În Moldova, în special în zona Buzăului, ciorbele de
știr sunt încă foarte apreciate.
Grășiță. Iarba grasă de

la țară

23 marțiAPR 2013
≈ UN COMENTARIU
Etichete
agurijoară, buruiană-grasă, grășiță, grătiță,iarba-porcului, iarbă-grasă, pita-porcului,portulacă
GRÁȘIȚĂ s.f. Portulaca oleracea. Plantă anuală din familia Portulacaceae, cu frunze
lucioase, cărnoase și suculente, flori micuțe galben-roșiatice cu 5 petale și
tulpină tărâtoare, de forma cilindrică, ce poate cre ște până la 40 cm. Rădăcina
adâncă rezistă bine în soluri compacte și aride. Atât frunzele, cât și rădăcina, florile și
semințele sunt comestibile.
Este una dintre cele mai vechi plante consumate de oamenii primitivi, având un areal
de răspândire din Europa Centrală și estul Mediteranei, prin Orient, până în
subcontinentul indian și Asia de sud-est. Este și una dintre cele 21 de plante dacice
pomenite de Discorides, medic roman născut în Asia Mică în secolul I e.n, care a scris
un tratat de botanică farmaceutică, De materia medica.Aparent dacii o numeau lax și
o foloseau în alimenta ție și ca plantă medicinală.
În România actuală grășița mai este cunoscută ca agurijoară, iarbă-grasă, portulacă,

grătiță, iarba-porcului, buruiană-grasă sau pita-porcului.
A fost folosită în bucătărie din timpuri ancestrale. Frunzele, crocante, cu gust acri șor,
au fost mâncate în salate, puse în ciorbe, folosite ca umpluturi sau adăugate în
omlete. O altă modalitate, populară și în zonele mediteraneene, este de-a tăvăli
frunzele prin faină cu apă și a le prăji în untdelemn fierbinte.
Grășița conține mai mult omega3 decât oricare altă plantă – în cantită ți similare cu
cele din pește, alge sau semințele de in. Mai are vitamina A, C, vitamine B,
magneziu, calciu, potasiu, fier și antioxidanți puternici. Pliniu cel Bătrân, naturalist
roman din secolul I, avea atâta încredere în calită țile acestei plante încât o
recomanda drept amuletă.
Un lucru interesant la grășiță este că în perioadele aride recurge la un tip de
fotosinteză numit CAM: ziua porii frunzelor se închid, astfel încât să se evite
pierderea umidității, iar se deschid noaptea ca să capteze dioxid de carbon pe care îl
transformă în acid malic. La ivirea zorilor, odată cu lumina, acidul malic este
transformat în glucoză. De aceea, culese diminea ța devreme, frunzele degrășiță au
un gust acrișor mai intens.
Popular, frunzele zdrobite erau folosite ca remediu împotriva în țepăturilor de insecte.
Glosar de nume în alte

limbi: purselane (eng.), portulaca (it.), pourpier(fr.), glistrida (gr.)
Măcrișul. Pofta de acru
POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED 14

duminicăAPR 2013
≈ 4 COMENTARII
Etichete
Măcriș, măcriș-sălbatic
MĂCRÍȘ s.m. Rumex acetosa. Plantă cu tulpină moale și suculentă, care răsare an
de an din aceeași rădăcină foarte rezistentă. Are frunze alungite, cu gust acrișor, ce
pot crește până la 60 cm la maturitate. Frunzele de la bază au formă de vârf de
săgeată, iar cele superioare cresc la capătul tulpinei și prind frecvent o tentă
roșiatică. Face parte din familia Polygonaceae și este rudă apropiată șteviei.
Etimologia cuvântului este una controversată, în cele mai multe dic ționare fiind
trecut cu origine necunoscută, dar propunerea că măcriș este o transformare a
cuvântului acru-acrișor mi se pare plauzibilă.
Planta crește în soluri bine irigate și favorizează un mediu umed, fiind rezistentă la
diferențele de temperatură. Este crescută pentru frunzele sale cărnoase, care se

culeg când planta este tânără. Se întâlnește prin poieni, lunci, la marginea
drumurilor, pe câmpuri și în grădini, crescută sălbatic.
Măcrișul a fost cunoscut de milenii în flora spontană de pe continentul european,

vestul Asiei și nordul Africii. Primele civiliza ții au început să îl cultive, astfel că, prin
selecții repetate, s-a obținut măcrișul-de-grădină, care nu este altceva decât ștevia.
În România, frunzele sunt folosite în mod tradi țional în ciorbe, diferite fierturi cu
carne sau fără, în sosuri și salate. Gustul acrișor este dat de acidul oxalic conținut de
plantă în cantități mici, nepericuloase. În cantită ți foarte mari, în stare crudă (în
bucătărie nu este cazul pentru ca nu se ajunge la acel volum), poate fi fatal pentru
că acidul oxalic scade timpul de coagulare al sângelui și provoacă hipocalcemie.
Este bogat în vitamina C, vitaminele B, potasiu, caroten, magneziu, fosfor, proteine,

tanin și fier.
În lume, măcrișul este consumat într-un mod similar spanacului sau șteviei, toate
trei fiind folosite adeseori împreună în mâncăruri. Ciorba acrită cu măcri ș este o
specialitate est europeană, pe când în Occident este preferată supa cremă. Poate fi
adăugat la salatele cu cartofi, sfeclă coaptă, la carne ro șie, sau păsări de țară, în
plăcinte, quiche sau ca verdeață în supe – orice se potrivește cu un gust acrișor.
Doar imaginația vă poate limita!
Susaiul, buruiana de
bun gust
13 sâmbătăAPR 2013
Etichete
castrăvan, crestanie,crestățea, floarea-hoțului, foaia-făgetului,foaia-tâlharului,făgețea, iarba-
iepurelui,laiteron, lăptuci,lăptucă, pălămidă-grasă, salata-iepurelui,salată-câinoasă, sow-thistle, susa
i, susai-de-munte, susai-de-pădure, susai-pădureț,susai-sălbatic, susăiță,tâlhărea
SUSÁI, s.m. Sonchus oleraceus, S. asper, S. arvensis, S. tenerrimus. Susaieste un

nume atribuit mai multor specii Sonchus din familia Asteraceae, înrudite cu cicoarea.
Sunt plante anuale care nu se reproduc din rădăcină anul următor, ci prin
răspândirea semințelor. Tulpinile diferitelor specii Sonchus comestibile variază în
înălțime de la 30cm la 2m și conțin un lichid alb lipicios. Frunzele alungite și cu lobi
triunghiulari iregulați sunt comestibile. Toate au flori galbene, ușor diferite între ele,
cu petale așezate în rozetă. Plantele sunt native pe toate continentele cu climă
temperată, fiind cunoscute și folosite în alimentație încă din Antichitate, din Europa
până în China și în Noua Zeelandă.
Cuvântul susai pare a proveni din slavonul susu (țâță) pentru că produce un suc
asemănător laptelui. Din același motiv și francezii îl numesc laiteron.
Termenul sonchus era folosit de pe vremea grecilor antici, fiind înregistrat de
Teofrast – un botanist celebru în Atena, acum vreo 2500 de ani.
Conform asocierilor populare, o plantă care produce ‘lapte’ stimulează producția de
lapte mamar. Plantele cunoscute împreună ca susai au un gust dulceag, asemănător
salatei și au fost consumate cu plăcere de către oameni și de animale domestice
deopotrivă. În țările de limbă engleză este cunoscut ca sow thistle, sau hare thistle –
ciulinele scroafei, sau ciulinele iepuroaicei, pentru că erau hrănite în mod inten ționat
cu aceste plante în perioada alăptării.
Susaiul preferă lumina directă și tolerează soluri diverse. Florile sunt hermafrodite și
se reproduc prin polenizare. Înflorește din iunie până în septembrie.
Frunzele se culeg tinere și au un gust proaspăt și dulceag, fiind preferată în salate,
supe, dar și utilizată în moduri asemănătoare spanacului. În Italia, la țară, se
amesteca în paste, sau se folosea drept umplutură pentru ravioli. În Noua Zeelandă,
Maori foloseau rădăcina susaiului drept gumă de mestecat din cauza con ținutului de
latex lăptos.
La noi, susaiul mai este cunoscut drept: castrăvan, lăptucă, susăiță, tâlhărea, iarba-
iepurelui, pălămidă-grasă.
O altă specie din familia Asteraceae, numită în spa țiul românesc tot susai,
esteMycelis Muralis, întâlnită sub următoarele denumiri populare: crestanie,
crestățea, făgețea, floarea-hoțului, foaia-făgetului, foaia-tâlharului, lăptucă, salata-
iepurelui, salată-câinoasă, susai-de-munte, susai-pădureț, susai-sălbatic, tâlhărea.
Ca și celelalte, planta conține o substanță albă, lăptoasă și este comestibilă. Are
frunze alungite, cu mulți lobi triunghiulari iregulați și flori galbene cu 5 petale – florile
sunt cele care fac diferența între toate tipurile de plante numite susai. Este
răspândită, de asemenea, pe toate continentele cu climă temperată. Preferă solul

calcaros și crește la umbră, pe câmpuri și pe marginile drumurilor, uneori în
crăpăturile zidurilor vechi, ajungând până la 1,5m. Tulpina și vârfurile frunzelor îi pot
prinde o nuanță roșiatică.
Loboda. Mai mult

decât ciorbă
09 marțiAPR 2013
≈ 5 COMENTARII
Etichete
lobodă
LÓBODĂ, s.f. Atriplex hortensis. Plantă anuală din familia Amarathaceae, puternică
și nepretențioasă, rudă cu știrul (Amaranthus retroflexus) – de asemenea o plantă
comestibilă. Aria ei de răspândire se întinde din Europa până în stepele de vest ale
Asiei și a fost una dintre plantele consumate de homo sapiens încă din preistorie. În
timp, prin selecții repetate, s-a obținut loboda de grădină, cultivată astăzi.
Cuvântul lobodă vine din slavonă și este comun mai multor țări din Balcani și Estul
Europei. Specifică și binecunoscută spațiului românesc rural, este consumată cel mai
des în ciorbe, borșuri sau plăcinte. Dar în stare proaspătă, loboda con ține de
două ori mai multă vitamina C decât lămâia. Acest posibil aport de vitamine
este, din păcate, distrus prin fierbere. De aceea loboda este mult mai benefică în
salate sau garnituri negătite.
Pe lângă o listă uria șă de vitamine și minerale loboda este detoxifiantă și
antioxidantă.
Rezistă la secetă, cre ște bine atât în umbră cât și în soare, iar insectele o atacă rar.
Nu se lasă afectată de temperaturi scăzute, ceea ce o pretează la semănat și
primăvara devreme și toamna târziu. Apare spontan pe câmpuri, terenuri virane și
pe marginile drumurilor, datorită semințelor ușoare purtate de vânt.
Loboda este o plantă înaltă, cu tulpină simplă sau ramificată, cu frunze mari
triunghiulare, verzi, roșu-violet sau galbene și catifelate la atingere. Frunzele sunt
comestibile și au un gust placut acri șor. Se folosesc imediat ce au fost culese, de și
congelate, în recipiente închise ermetic, își păstrează proprietățile și gustul. Pe
vremuri, loboda era conservată pentru iarnă în borcane: frunzele erau a șezate în
straturi despărțite de un strat de sare grunjoasă.
Îmi amintesc că în copilărie detestam ciorbele de lobodă. Plantă mi se părea prea
fiartă și textura terciuită, fără consistență. Între timp am descoperit modalită ți
diferite și inedite de-a o prepara și loboda a renăscut pentru mine.
Ștevie

17 miercuriAPR 2013
≈ UN COMENTARIU
Etichete
bronghi, brozdii,crestățea, dragavei,dragomir, ștevie, ștevie-creață, ștevie-de-grădină, hrenuț, limba
-boului, măcrișul-calului,măcrișul-cucului,sceavă., stează, ştevia-porcească
ȘTÉVIE, s.f. Rumex patientia. Plantă cu tulpină moale, care crește anual din aceea și
rădăcină foarte rezistentă. Are frunze moi, lucioase și cărnoase, suculente.
Ștevia este descendenta domesticită a măcrișului, fiind cunocută în unele păr ți chiar
ca măcriș-de-grădină. Are un gust ușor astringent, mai fin și mai suculent, nu atât
de acru pe cât este măcri șul. Ca și ruda sa, aparține familieiPolygonaceae și crește în
grădini și în flora spontană pe continentul european, în Vestul Asiei și nordul Africii.
Cuvântul românesc ştevie are origini slave. În rest, mai este cunoscută
drept dragomir, măcrișul-cucului și, în una dintre variantele sălbatice
comestibile, Rumex crispus, ca dragavei, ștevie-creață, crestățea, hrenuț, limba-
boului, bronghi, brozdii, hrenuț, măcrișul-calului, sceavă.
Prin bălţi şi lunci creşte o altă ştevie sălbatică, de apă, Rumex hydrolapathum,iar în
zonele alpine o Rumex alpinus, numită şi ştevie-porcească. Ambele au fost folosite în
mod tradiţional ca să îndepărteze usturimea provocată de contactul cu urzicile. În
mod uimitor, aşa cum le potriveşte natura – urzicile şi şteviile sălbatice cresc
aproape unele de altele. În caz de urzicare, se iau frunze de ştevie, se zdrobesc şi cu
fibrele suculente astfel obţinute se tamponează zona afectată. Efectul de ameliorare
ar trebui resimţit aproape imediat.
Ştevia este o plantă specifică bucătăriei est europene, consumată mai ales
primăvara, când frunzele sunt tinere și acidul oxalic, conținut de planta matură, se
găsește în cantități mai mici. (Despre proprietățile negative ale acidului oxalic am
scris la măcriș). Frunzele pot fi conservate prin uscare, congelare, sau puse la borcan
cu sare și adaugate ulterior la diferite mâncăruri.
Rădăcina plantei era folosită în tradi ția populară la vopsitul în culori naturale (galben,
verde, indigo) – de aici verbul a înștevia, utilizat în unele regiuni cu în țelesul de a
vopsi în culorile de mai sus. Tot din rădăcină, pisată-uscată sau zdrobită-crudă și
amestecată cu untură sau alte grăsimi se obținea o alifie cu care se tratau unele boli
de piele.
În bucătăria românească ștevia este consumată mai ales în ciorbe, în plăcinte,
omlete, ca foi pentru sarmale sau înăbu șită asemeni spanacului. Se găsește în piețe
la țărani și mai recent chiar și în supermarketuri. Data viitoare când întâlnițiștevie,
nu o ocoliți!
Salsifi
Caprei sau Barba-

18 sâmbătăMAI 2013
Etichete
barba-caprei, iarba-viperei, planta-stridie,rădăcina-șarpelui,salată-de-iarnă, salsifis,salsifis-spaniol, s
alsify,scorțoneră, scorzonera,tragopogon
BARBA-CÁPREI. În România există mai multe plante cunoscute sub numele de

barba-caprei, toate aparținând genurilor Tragopogon și Scorzonera, ambele din
familia Asteraceae. Cele două tipuri au aspect asemănător, se cultivă și se consumă

în moduri similare, de aceea m-am decis să le prezint împreună.
Tragopogon se dovedește un gen de plante extrem de versatil, dispus la hibridizare,
astfel că numărul de specii care îl alcătuiesc ajunge astăzi la peste 140. Cea mai
cunoscută și răspândită este T. porrifolius (violet), urmată de T. dubius (galbenă)
și T. pratensis (galbenă).
Tragopogon sunt plante bienale (au nevoie de 2 ani ca să î și completeze ciclul de
viață), cu tulpină fără ramificații, ce poate crește până la 1,20 m, frunze lungi ca de
iarbă și flori ornamentale între 3-5 cm, u șor recunoscibile datorită ”petalelor” verzi
care inchid floarea noaptea și care au un aspect de rozetă cu vîrfurile ascuțite aflată
imediat înapoia petalelor violet. Florile sunt hermafrodite, înmul țindu-se prin
polenizare.
Barba-
caprei var. tragopogon
Numele tragopogon este moștenit din greaca antică, însemnând același lucru cu
românescul barba-caprei, aluzia făcându-se la forma lungă și ”păroasă” a rădăcinii.
Aceste plante au fost consumate în Tracia și spațiul mediteranean din timpuri
străvechi. Pliniu cel Bătrân a menționat barba-caprei în ultima lui operă,Historia
Naturalis, publicată prin 79 e.n. Dar în restul Europei, barba-caprei a devenit

populară abia prin secolul XVI, epoca Rena șterii, când tot felul de plante ”exotice” au
început să trezească curiozitatea gastronomică a publicului.
În schimb, scorzonera a fost o plantă introdusă în cultura occidentală chiar mai târziu
prin vechea Spanie maură, pe filieră arabă. De accea numele botanic cu care astăzi o
recunoaștem este Scorzonera hispanica. În Orient era folosită de secole, dacă nu
milenii. Primul european care a scris despre ea a fost un anume Leonhard Rudolf,
care a întâlnit-o prin piețele din Alep, în Siria, în 1575 – întâmplător chiar anul în
care Chiajna, doamna Țării Românești, fusese exilată de turci în același oraș pentru a
fi ținută departe de manevrele diplomatice din principate, unde ea se dovedise un
jucător de temut. Nu-mi este greu să îmi imaginez că o astfel de expunere la cultura
și obiceiurile orientale a avut o influen ță uriașă asupra gastronomiei valahe și
moldovenești.
Numele scorzonera este traducea latinului medieval scorza-nera, scoarță-neagră,
care pare că pe atunci însemna și viperă, explicația fiind că rădăcina era folosită ca
antidot în cazul mu șcăturilor de șarpe. De altfel, un alt nume românesc pentru
barba-caprei este iarba-viperei sau rădăcina-șarpelui.
Scorzonera crește până la 1,30 m și are flori galbene. Rădăcina ei poate atinge 1 m,
cu o grosime de 2 cm. La maturitate floarea dezvoltă un pămătuf sferic asemănător
păpădiei, din care se desprind semințele purtate de vânt.
Barba-
caprei var. scorzonera
Astăzi, barba-caprei
băcăniilor var.ținute
din Occident, scorzonera a devenit
mai ales o legumăarabi.
de antreprenori des întâlnită
Când am pevăzut-o
tarabeleîn
Londra acum câțiva ani nu am avut nici cea mai vagă idee ce sunt acele rădăcini
lungi și negre.
Barba-caprei, în oricare dintre variante, este considerată o rădăcinoasă rafinată, cu o
aromă ce aduce cu gustul stridiilor, de aceea uneori este numită și planta-stridie. De
la ea se consumă mugurii, florile și frunzele tinere, dar mai ales rădăcina care poate
fi gătită în multiple feluri. Rădăcina se decolorează rapid odată cură țată, de aceea se
recomandă păstrarea ei în apă acidulată, în o țet sau zeamă de lămâie, pentru
menținerea culorii intense. Din rădăcina ruptă apare o substanță lăptoasă, foarte
lipicioasă, care pe vremuri făcea deliciul copiilor de la țară. Adunată pe o muchie
lată, unde putea fi lăsată la uscat, devenea un fel de gumă de mestecat.
Pentru preparare, coaja groasă a rădăcinii poate fi mai u șor înlăturată după fierbere,
datorită substanței lipicioase care se dizolvă. O altă metodă este cură țarea ei în stare
proaspătă sub un jet de apă. Poate fi consumată alături de legume ca mazăre sau
morcovi, dar poate fi servită și în moduri similare sparanghelului.
Poate fiartă, coaptă, gratinată sau prăjită. Făcută chifteluțe, sotată în vin alb și unt,
sau pasată piure.
Florile, mugurii și frunzele tinere pot fi adăugate la salate de vară. Rădăcina poate fi
folosită ca înlocuitor de cafea, la fel ca cicoarea.
Barba-caprei are un bogat conținut nutritiv: proteine, grăsimi, asparagină, colină,
levulină, potasiu, calciu, fosfor, fier, sodiu, vitaminele A, B1, E și C. Mai conține
inulină, un tip de zaharidă formată din fructoză, care o recomandă diabeticilor.
Frunzele de morcov
16 joiMAI 2013
≈ 2 COMENTARII
Etichete
carote, carrot-greens,carrot-tops, frunze-de-morcov, morcovi
MÓRCOV s. m. Daucus carota sativa. Plantă rădăcinoasă bienală, aparținând

familiei Apiaceae. Rădăcinile se înscriu într-un spectru de culori de la violet la galben,
trecând prin roșu, alb și, cea mai răspândită dintre ele, portocaliu. În rădăcină
morcovul stochează zaharuri ce, împreună cu frunzele crescute în rozetă, ajută
planta să dezvolte în al doilea an o tulpină ce poate cre ște până la 2 m, în vârful
căreia apare o înflorescen ță de forma unei umbrele întoarse, compusă dintr-o

multitudine de floricele albe care sunt purtătoarele semințelor. Acest tip de floare a
dat numele inițial al familiei, Umbelliferae, denumire pe care este posibil să o întâlni ți
în unele clasificări mai vechi.
Cuvântul românesc morcov a fost preluat de la popula țiile slave care s-au a șezat în
spațiul carpatic prin secolul 7. Îl folosesc încă bulgarii, sârbii, slovenii și rușii. O altă
denumire uzuală până în secolul trecut, carotă, provenea din latină, care la rândul ei
și-a însușit termenul antic grecesc karoton, moștenit din limbile străvechi indo-
europene, în care ker însemna corn. Morcovul nu este o plantă uitată, de fapt la nivel
mondial se produc anual peste 20 de milioane de tone de morcovi pentru consum,
dintre care jumătate se cultivă în China. Însă am decis să îl includ în lista ierburilor
ignorate pentru că astăzi aproape toți am uitat că frunzele morcovului sunt
comestibile și, în plus, sunt delicioase. Nici eu nu am știut acest lucru până recent,
când curiozitatea m-a împins să aflu mai multe. Și am descoperit că, în ciuda unor
dezbateri semi științifice, frunzele de morcov pot fi consumate crude în salate sau
preparate în nenumărate feluri. De atâtea ori am adus acasă morcovi minunați din
piață sau culeși din grădină și frunzele aveau un miros superb, aromat și proaspăt.
Parcă cu regret le tăiam și le aruncam la coș, așa cum am vazut că făceau mama și
bunica mea, fără să chestionez vreun moment obiceiul.
Acum știu că frunzele conțin cantități bogate de potasiu, clorofilă, caroten și vitamina
K. Au o aromă sofisticată cu o nuanță amăruie și textură crocantă, proaspătă. Mai
nou, descopăr că gustul amărui, considerat ”rău” de cultura occidentală, rămâne
apreciat de cele mai multe bucătării tradi ționale și sunt convinsă că și bucătăria
românească veche a știut să-i vadă odată valoarea. Astăzi, amăruiul este
un acquired taste, cum se întâmplă de exemplu cu ciocolata neagră, iar cei care
”îndrăznesc” să-l adopte ajung să nu mai renunțe niciodată la el. Ca și în cazul altor
ierburi, frunzele sunt cu atât mai bune cu cât sunt mai tinere. Tulpinile fibroase pot fi
evitate în momentul în care le mărun țim așa cum facem cu pătrunjelul. Iată câteva
modalități de-a încerca frunzele de morcov:
 Folosiți-le ca verdeață pentru salate sau mâncăruri.

Puteți prepara un excelent pesto de frunze de morcov, făcut în blender cu
usturoi verde, sare, ulei de măsline și o mână de migdale proaspăt prăjite. Acest
pesto (există mai multe rețete pe internet) va fi minunat cu bruschete, ca sos
pentru paste sau pe carne făcută la grătar.
 În storcătorul de fructe pune ți împreună morcovi și frunze, pentru un suc

detoxifiant și revigorant. Dulceața din rădăcini va fi temperată atât cât trebuie de
frunzele verzi.
 Încercați-le sote alături de ardei gras și bacon crocant abia fript în tigaie.
 Sau ce spuneți de legume (sau fasole, ori rădăcinoase) fierte în apă cu ierburi
de grădină și suc de frunze de morcov?
 Există și o rețetă de infuzie de frunze de morcov care este recomandată în

cazul crampelor stomacale. Are un parfum și un gust delicate iar, în plus,
combate gazele și este indicat ca remediu în cazul viermilor intestinali.
 Supa de frunze pare a fi o specialitate apreciată; am ata șat în link-urile de

mai jos câteva idei de preparare pe care le-am cules de pe internet.
O practică tradițională era mestecarea frunzelor de morcov în cazul sângerărilor

gingivale, a aftelor și pentru o respirație plăcut mirositoare.
Îmi imaginez că obiceiul de-a arunca frunzele are ca motiv credința că sunt
necomestibile, iar mai departe datorită asocierii cu cucuta, o rudă nu chiar atât de
îndepărtată a morcovului sălbatic. Plantele din familia Apiaceae, ca morcovul
și hasmațuiul, au flori și frunze care seamănă mult între ele, iar la rândul lor cu
această plantă mult evitată de oameni. Cum știm, cucuta este extrem de toxică: din
ea a fost preparată băutura care l-a ucis pe Socrate acum 2400 de ani.
Dar frunzele de morcov, la fel ca cele de țelină, pătrunjel, coriandru, hăsmă țui,
mărar, fenicul, sunt comestibile, delicioase și vă fac bine.
Fetică aka valeriană

20
sâmbătăAPR 2013
≈ 2 COMENTARII
Etichete
fetică, mache, salata-mielului, salată-de-câmp, valeriană
FETÍCĂ s.f. Valerianella locusta*. Plantă anuală de mici dimensiuni cu flori micuțe
alb-albăstrui aparținând familiei Valerianaceae. Frunzele, ovale, de culoare verde
închis, cresc în rozetă până la 30 cm. Au o textură moale și sunt comestibile – cu un
gust caracteristic de miez de nucă nouă.
Fetica crește în flora spontană în toate zonele cu climat temperat, din Europa până
în Asia de Vest, Caucaz și Africa de Nord, fiind cunoscută mediului rural din vremuri
ancestrale. În România, la țară, era numită și salata-mielului sau salată-de-
câmp. Fetică este o forma populară a diminutivului lui fată, similar lui fătucă sau
fetiță – paralela fiind făcută probabil din cauza aspectului delicat al plantei.
La un moment dat, în ora șe, consumul de fetică a fost ăriidat uit. Astăzi, termenul
italian valeriană a ajuns să îl înlocuiască pe cel vechi românesc odată cu
‘redescoperirea’ plantei prin intermediul hypermarketurilor, care au transplantat aici
obiceiuri și produse ‘occidentale’.
În Europa vestică, fetica a fost vândută în pie țe ca plantă de consum de pe la
sfârșitul secolului XVII, după ce Jean-Baptiste de La Quintinie, grădinarul oficial la
curtea lui Ludovic al XIV-lea, a introdus-o în meniul regal, propulsând-o pe drumul
spre faima pe care a atins-o în epoca modernă. În varianta cultivată, astăzi, se poate
întâlni pe toate continentele, fiind una dintre cel mai comercializate salate de
consum.
Pentru că are tendița de-a crește și a dezvolta semin țe foarte repede la temperaturi
calde, este cultivată mai ales ca salată de toamnă și iarnă. Rezistă bine în medii
semiaride fără să fie preten țioasă la apă. Frunzele de fetică conțin de 3 ori mai
multă vitamina C decât salată, pe lângă caroten, vitamina E, B6 și B9 și omega 3.
Sunt mai bune când frunzele sunt tinere, înainte ca planta să înflorească. Au un gust
plin și satisfăcător și sunt delicioase în salate mixte, sau în cele în care sunt
ingredientul principal. Merg minunat ca garnitură simplă lângă legume pregătite la
cuptor, sau cărnuri marinate.
În spațiul german, fetica era numită rapunzel și se speculează că de la această
plantă Frații Grimm și-au denumit personajul de poveste.

Numită comercial valeriană din cauza numelui împrumutat din italiană, fetica nu
este același lucru cu ‘adevărata’ valeriană, Valeriana Officinalis, planta medicinală cu
efecte calmante mai degrabă cunoscută sub acest nume.
*În unele cărți sau articole ce folosesc ca referin ță publicații mai vechi de 1973 mai
este numită Valerianella olitoria.
Hasmăţui

10 miercuriAPR 2013
≈ UN COMENTARIU
Etichete
asmaţuchi, asmăţui,chervăr, Hasmaţuchi,hasmăţui, haşmaciucă,maşmă, pătrunjel-franţuzesc, pătru
njel-spaniol
HASMĂŢÚi s.m. Anthriscus cerefolium. Plantă bianuală din familia Apiaceae, înrudită
cu pătrunjelul şi morcovul. Are o tulpină moale, ierboasă, care poate creşte până la
70 cm, cu o rădăcină adâncă şi încăpăţânată. Frunzele, cu aspect fragil şi lucios (de

unde numele latin cerefolium), sunt dispuse într-o dantelărie elaborată pe tulpiniţe
lungi. Pot fi şi creţe. Florile sunt mici, albe, strânse în bucheţele la capătul tulpinii.
Este probabil originar din zona Munţilor Caucaz şi a fost răspândit în restul Europei
Antice de armatele romane. La noi, mai este cunoscut ca hasmaţuchi, asmăţui,
haşmaciucă, haşmă şi era o plantă foarte populară în bucătăriile boiereşti din
secolele trecute. În prezent, hasmăţuiul este cunoscut mai mult prin Moldova, dar
planta este redescoperită prin intermediul reţetelor occidentale şi a reeditărilor
recente a unor cărţi vechi de bucate româneşti (Constantin Bacalbaşa, Sanda Marin).
În Vestul Europei, hasmăţuiul este cunoscută ca “pătrunjel franţuzesc” (sub
forma Anthriscus cerefolium) sau “pătrunjel spaniol” (Myrrhis odorata), foarte
asemănătoare între ele. Unele dicţionare româneşti, la fel ca şi pagina în limba
română de pe Wikipedia, confundă planta domestică cu cea sălbatică(Anthriscus
sylvestris) - şi aceasta are frunze comestibile însă cu un gust mai aspru, mai puţin
delicat. O altă confuzie, dramatică însă, poate fi facută cu pătrunjelul-
câinesc (Aethusa cynapium), o plantă extrem de asemănătoare ca aspect, dar foarte
toxică.
Frunzele proapete de hasmăţui sunt bogate în vitamine C, provitamina A şi
vitaminele B şi se culeg prin tăiere. Tăierea periodică este recomandată astfel încât
planta să nu crească prea mare, moment în care frunzele devin amare. La fel ca şi
pătrunjelul, are nevoie de îngrijire atentă, fiind sensibil la paraziţi şi favorizând
solurile bine afânate şi udate. Se poate semăna oricând, începând din martie până în
iunie. Plantele rasar la doua săptămâni după semănat. Creşte fără probleme şi în
ghiveci.
Hasmăţuiul este dulce şi foarte aromat, cu un gust între pătrunjel şi anason.

Frunzele sale seamănă cu pătrunjelul, mai ales când sunt tinere, însă sunt mai mici,
mai creţe şi de un verde mai deschis. Se consumă proapăte în salate, sosuri, omlete.
La mâncărurile gătite se adaugă la sfârşitul preparării. Se pot conserva prin uscare
sau congelare (o metodă preferată pentru că le păstrează mult mai bine aroma).
Din lăstarii tineri se prepară un ceai medicinal, cu efecte diuretice şi stimulative.

Popular, se spune că vindecă sughiţul.
Năsturel aka Creson-

de-apă.
Antidotul nicotinei

08 luniAPR 2013
Etichete
creson, creson-de-apă,măcriș-de-baltă,năsturaș, năsturel
NĂSTURÉL, s.m. Nasturtium officinale. Plantă semi-acvatică, care înflore ște an de

an, preferând zonele mlă știnoase cu sol alcalin (calcaros) din apropierea apelor
curgătoare. Are frunze verde închis și tulpini goale în interior, ce dezvoltă rădăcini pe
toată lungimea lor, formând tufe întinse. Florile apar din iunie până în septembrie, au
4 petale și cresc în buchet la capătul tulpinilor. Apare spontan pe un areal larg, din
Europa până în Asia, și este una dintre cele mai vechi ierburi consumate de homo
sapiens.
În România, năsturelul mai este cunoscut drept măcriș-de-baltă,
năsturaș saucreson de apă (din fr. cresson), alături de denumirile
importate: crescione (din it.) sau watercress (din eng.).
Este un membru al familiei Brassicaceae, înrudit cu ridichea.

De-a lungul istoriei europene, năsturelul a fost utilizat ca aliment, condiment și
plantă medicinală. Frunzele stimulează eliminarea toxinelor prin urină și
îmbunătățește digestia. Planta conține iod și vitamina C, fiind indicată în asteniile de

primăvară, iar sucul ei are efect antidot împotriva nicotinei, ducând și la scăderea
glicemiei în diabetul zaharat. Popular, se mai spune că acest suc, amestecat cu cel
de urzică, frânează căderea părului. Un studiu britanic din 2004 al Universității din
Southampton a demonstrat că, prin consumul regulat, năsturelul inhibă dezvoltarea

cancerului la sân.
Frunzele se culeg tinere și se consumă proaspete în salate, garnituri sau sucuri
obținute prin stoarcere. Tăiate mărunt, ele condimentează minunat preparatele reci,
mai ales cele pe bază de lapte. Au un gust aromat, acrișor și ușor picant.
Ca toate plantele comestibile de primăvară, după ce înflorește devine amărui. Fiind
adaptat la mediul semi-acvatic, năsturelul nu poate fi conservat nici prin uscare,
nici prin congelare, căci î și ompromite proprietățile. La fel – gătită prin tratament
termic, planta iși pierde o parte din calită ți, deși supa de năstureleste o specialitate
franceză foarte apreciată.
Poate fi crescut in interior, în ghivece bine udate. Industrial planta este

comercializată în supermarketuri numai în pungi de plastic vidate care conțin
umezeală și suficient aer care se protejeze frunzele de strivire. Au termen de
valabilitate de numai două zile. Se mai poate găsi sub formă de muguri germina ți.
Năsturelul este contraindicat în timpul sarcinii, deoarece aceasta poate produce

contracții uterine. În Talmudul evreiesc, scris acum aproape 2500 de ani, se spune
că năsturelul, amestecat cu oțet, poate opri sângerările.
Leurda. Gourmet
din preistorie

05 vineriAPR 2013
Etichete
ai-ciorăsc, ai-de-pădure, ai-sălbatic, aiu-ursului, aiuț, aiurdă,alibeta, aliu, leoardă,leordă, leurdă, ust
uroi-de-pădure, usturoi-sălbatic, usturoiță,usturoiul-ursului
LEÚRDĂ s.f. Allium ursinum. Plantă perenă din genul Allium, rudă cu arpagicul,
ceapa și prazul. Frunzele alungite, terminate într-un vârf ascu țit au gust pregnant de
usturoi și au fost mâncate încă de pe vremea când homo sapiensera vânător-
culegător. Florile albe, grupate într-o buchețel la capătul tulpinii, sunt de asemenea
comestibile, la fel ca și bulbii micuți – o delicatesă pentru ursul brun și mistreț care
scurmă după ele (de aici și numele în latină).
Leurda apare prin martie, aprilie fiind luna ei de apogeu – când covoare abundente
de plăntuțe acoperă solul pădurilor din Europa până în zona Munților Caucaz. Mugurii
și frunzele plantei tinere sunt mai delicio și în această perioadă și devin cu atât mai
amărui cu cât planta îmbătrânește. La începutul veriileurda dispare cu desăvârșire.
Leurda este una dintre cele mai versatile plante sălbatice comestibile, putând fii
consumată într-o multitudine de feluri, în moduri asemănătoare spanacului, sau
pentru condimentare ca verdea ță proaspătă. Are un gust aromat și delicat, fără să
lase mirosul neplăcut al usturoiului. Este minunată în salate, în omlete sau papare
rustice, risotto sau paste, pâine cu verdețuri, tarte cu legume sau fiartă alături de
ochiuri românești. La țară se pune în supe și ciorbe, drept zarzavat. O altă rețetă
grozavă este pesto cu leurdă (în loc de busuioc).
La noi îi se mai spune și aiurdă, usturoiță, usturoi sălbatic, ai de pădure sauaiu-
ursului. Cuvântul leurdă are o etimologie necunoscută, fiind considerat un termen
autohton – probabil la fel de vechi ca obiceiul de-a o culege. Și, ca să înțelegeți mai
bine cât de veche este folosirea leurdei, există chiar și o urmă arheologică rămasă
din Mezolitic într-o peșteră din Danemarca – o amprentă de frunză.
Leurda preferă solurile umede, ușor acide, de aceea pădurile de stejar și pin sunt
habitatul său ideal. Este o plantă europeană prin excelență, care nu s-a lăsat până
acum aclimatizată cu succes pe alt continent.
Dioscorides, medic roman născut în Asia Mică în secolul I e.n, a scris un tratat de
botanică farmaceutică, De materia medica, în care a prezentat 21 de plante
medicinale utilizate de popula țiile getodacice. Leurda este unul dintre ele. Pe baza
practicilor dacice el o recomanda ca detoxifiant de primăvară, pentru cură țarea
arterelor, a plamânilor și a tractului digestiv. A fost urmat de o cohortă de scolastici
din Evul Mediu până în epoca recentă care au descris proprietă țile benefice ale
leurdei.
În 1992 leurda a fost aleasă planta anului de către The Association for the
Protection and Research on European Medicinal Plants.
Untișorul. Cum să
trăiești periculos
04 joiAPR 2013
≈ 5 COMENTARII
Etichete
calce-mică, grâușor,salată-de-câmp,scânteiuță, scânteiuță-galbenă, scorbutăriță,sălățea, sălăge
a,untișor, untul-vacii
UNTIȘÓR s.m. Ranunculus ficaria. Plantă de dimensiuni mici cu flori ca niște rozete
galben-aurii și cu frunze cărnoase și lucioase, aflate la capătul unei tulpinițe lungi.
Înflorește de la sfârșitul lui februarie până la începutul verii. Aria sa de cre ștere se
întinde din Europa până în stepele vestice ale Asiei, fiind introdusă relativ recent și în
America de Nord.
Îl cunoșteau romanii, în ale căror scrieri apare repetat, și cu siguranță era familiar
populațiilor geto-dac – probabil inclusiv culturilor neolitice din Spațiul Carpatin. În
România actuală, în funcție de regiuni, untișorul mai este cunoscut ca: grâușor,
sălățea, sălăgea, calce-mică, salată-de-câmp, scânteiuță-galbenă, scorbutăriță,
scânteiuță, untul-vacii.
Se pare că untișorul conține vitamina C, E, calciu, potasiu și fibre alimentare care
ajută la reducerea nivelului colesterolului și îmbunătățește circulația. Acidul folic este
bun pentru menținerea sănătății creierului. Popular, din timpuri străvechi, se spune
că zeama obținută prin fierberea untișorului este un tratament excelent împotriva

hemoroizilor. O altă metodă era de-a zdrobi frunzele în mojar și a le amesteca cu
untură. Se obținea astfel un fel de unguent rustic – vă las să vă imagina ți restul.
Este una dintre primele flori primăvăratice – apare prin păduri, lunci, câmpuri și
grădini aproape înainte ca iarna să se sfâr șească. Preferă zone umbroase și sol
umed, fiind una dintre puținele plante care prosperă la umbra copacilor, unde
formează un covor des de plăntu țe. Florile se închid noaptea sau înainte de ploaie
când cerul se întunecă și se redeschid la apariție soarelui. Petalele exterioare sunt
verzi, astfel că floarea închisă este camuflată în mijlocul frunzelor.
Frunzele și florile sunt comestibile crude doar când planta este tânără, prin
martie și aprilie. Planta matură dezvoltă o toxină numităprotoanemonină,
evitată de animale, care însă prin procesul uscării la soare sau prin gătit la
cald se transformă în anemonină, o enzimă cu proprietăți antispasmodice și
analgezice. Pe măsură ce primăvara avansează spre vară, florile pălesc și frunzele
se usucă. Rămâne rădăcina compusă din tuberculi mici care se separă între ei și din
care anul următor vor ieși noi plante.
Untișorul se găsește primăvara în piețe, vândut de țărani în buchețele mici legate
cu sfoară, alături de leurda cu care în mod tradi țional este preparat în salate rustice
proaspete. Untișorul este salata tradițională în săptămâna Paștelui pentru efectul

tonic digestiv și detoxifiant, care permite organismului, obi șnuit cu postul, să
metabolizeze mâncarea bogată de sărbători. Planta are un gust ierbos intens, dar
tocmai acest lucru o face deosebită de salatele crescute în sere, cu gust sec de apă și
pline de pesticide.
Știu ei ce știu acești țărani.
Sparanghelul sălbatic
14 marțiMAI 2013
Etichete
asparagus, asperag,coasta-dracului, coasta-vrasmasului, Iepurel,par, ragila-pamantului,sparang, sp
aranga,sparanghel, Sparanghel-bun, sparanghel-sălbatic, sparangin,sparga, Sperenghea,sperghea, s
perghie,umbra-cucului, umbra-iepurelui
SPARÁNGHEL s. m. Asparagus prostratus. Există aproximativ 300 de specii de

sparanghel, conform Enciclopediei Britanice. Dintre acestea vreo 15 sunt native
spațiului european, cu o mai mare concentrare în zona mediteraneană. Cel mai

popular rămâne Asparagus officinalis, sparanghelul cultivat, pe care îl știm din
magazine și din media. Eu nu am crescut cu el. Mi-a devenit familiar mut mai târziu,
în călătoriile pe care am avut ocazia să le fac. Dar vreau să vă vorbesc acum
despre sparanghelul sălbatic, care poate fi găsit și pe la noi în flora spontană.
O lungă vreme s-a crezut că A. prostratus este o subspecie, dar clasificările moderne
îl consideră acum o specie separată. Ambele apar țin familieiAsparagaceae.
Numele românesc de sparanghel s-a păstrat din cuvântul latin

medieval,sparagus, care a fost moștenit din latina antică. După mine este o dovadă a
continuității consumării sparanghelului în spațiul românesc. Romanii îl luaseră din
greacă (asparagos), care, la rândul lor, îl luaseră din persană (asparag). La origini
însemna tulpină. Termenul modern de asparagus a fost ”reinventat”, preluându-
se denumirea științifică a plantei.
În limba română sunt înregistrate multe denumiri atribuitesparanghelului: iepurel,
păr, spargă, sparangă, sperghie, coasta-dracului, coasta-vrăjma șului, ragila-
pământului, umbra-cucului, umbra-iepurelui.
Sparanghelul este o planta ierboasă cu multe încrengături și cladode, ace care țin
loc de frunze. Poate crește până la 1,5 m înăl țime și dezvoltă flori verde-crud spre
galben în formă de clopo ței de 4-5 cm. Probabil, mai memorabile sunt fructele
sferice, micuțe și roșii, toxice pentru oameni, dacă sunt ingerate în cantită ți
mari. Varietățile de sparanghel mediteraneene au evoluat în tufi șuri spinoase.
Sparanghelul sălbatic preferă zonele stâncoase și solurile saline, pe care cele mai
multe plante le evită. Datorită aspectului decorativ al tufei, a fost cultivat de
generații și generații prin grădini și ghivece. Multă lume cre ște umbra-iepurelui pe
balcon, fără să aibă habar toată via ța că planta este una și aceeași cu sparanghelul
din magazine. Și bunica mea avea unul pe verandă – am învățat de timpuriu că nu
avem voie să ne apropiem de fructele ro șii, sclipitoare, însă până să adun materialul
pentru acest post nici eu nu am știut mai multe.
Tufa de sparanghel dezvoltă la rădăcină lăstari tineri, viitoarele ramuri în stare

incipientă, care sunt și partea comestibilă cea mai faimoasă a acestei plante. Odată
ce frunzulițele de pe lăstar încep să crească, sparanghelul devine lemnos.
93% din lăstarii de sparanghel sunt apă. Conțin puține calorii și sunt săraci în
sodiu, ceea ce e un lucru bun. Sunt de asemenea o sursă considerabilă de vitamina
A, B6, C, E, calciu, magneziu, zinc, potasiu, fier, fosfor, cupru, magneziu, seleniu,
crom, acid folic, fibre și proteine.
Lăstarii de sparanghel sălbatic se culeg de sub tufe (uneori tufa poate să
lipsească), apoi sunt preparați și serviți în modalități felurite. Pot fi consuma ți cruzi
sau gătiți. Acest obicei de-a mânca sparanghel proaspăt a fost aproape uitat, dar
revine în forță odată cu mi șcarea culinară raw. Este minunat pe grătar, fiert, copt, în
supe-creme, omlete, în tocane – pe internet găsi ți mii de rețete fantastice. Poate fi
de asemenea murat sau congelat, astfel poate fi păstrat pentru ani buni.
Prima carte cu temă gastronomică europeană, scrisă în amurgul epocii de aur a
civilizației romane de un anume Apicius, De re coquinaria, conține și cea mai

timpurie rețetă cu sparanghel pusă în scris. El dă și cel mai important sfat, care
pare ignorat de majoritatea bucătarilor astăzi. După ce se cură ță și spală, lăstarii de
sparanghel se taie de lungimi egale și sunt legați împreună, pentru a putea fi puși
vertical în oala de gătit. Astfel, vârfurile fragede se vor găti la abur, în timp ce
tulpina groasă va fierbe și ambele se vor face în acela și timp.
La noi, vechea carte de bucate a lui Constantin Bacalbașa, Dictatura Gastronomică,

scoasă în 1935, conține 6 modalități diferite de-a găti sparanghelul, în timp ce prima
ediție a cărții Sandei Marin, apărută în 1936, menționează 2 feluri, dintre care unul
foarte interesant: chifteluțe de sparanghel. Eu zic că merită căutate și încercate.
Din decoctul ramurilor de sparanghel se prepară suc, sirop și

tinctură. Mănunchiurile de ramuri se întrebuințează la diverse feluri de mâncare. Mai
multe despre asta nu am găsit, însă este clar că apa în care fierbeau aceste ramuri
cu țepi era considerată benefică pentru sănătate. Mai multe tratate naturaliste
medievale pomenesc acest lucru. Probabil că mănunchiuri erau aruncate în fierturi ca
să dea gust și să își lase nutrienții.

Rizomii sparanghelului au fost și sunt folosiți de medicina naturistă pentru
ameliorarea funcționării sistemului circulator, digestiv și respirator. Rădăcina este
antispastică, diuretică și afrodiziacă (deși științific nu a fost confirmat acest lucru –
atributul afrodiziac fiind legat mai degrabă de forma falică a lăstarilor – iar cum
forma și funcția coincid în mentalitatea populară, nici nu este vreo supriză).
Calomfir și vetrice
29 miercuri MAI 2013
≈ UN COMENTARIU
Etichete
bumbişor, busuiocul-fetelor, busuiocul-sfintelor, calampăr,calapăr, calofir,calonchir, calonfir,calubăr,
caranfil, carpin,călugăr, dumbravnic,galopăr, iarba-Sfâtului-Petru, izma-Maicii-Preciste, spiculeţ
e,vetrice, vetriceauă
CALOMFIR, Tanacetum balsamita și VETRICE, Tanacetum vulgare. Plante erbacee

aromatice cu rădăcini persistente din care se dezvoltă în fiecare primăvară o nouă
tulpină ramificată la vârf ce poate cre ște până la 1,50 m. Ambele specii apar țin
familiei Asteraceae și au flori galben-intens care apar la sfâr șitul verii – au

dimensiunea și forma unor butoni, aproape fără deosebire între cele două tipuri. De
fapt, diferența o fac frunzele: în cazul calomfirului,ele sunt ovale și alungite, cu
marginea ușor zimțată, în timp ce vetricele are frunze divizate în 7 segmente care,
la rândul lor, sunt formate din lobi micuți ce dau frunzelor aspect de frunze de ferigă
în miniatură. De asemenea, frunzele de calomfir sunt mai intense și mai plăcute la
gust decât cele de ventrice, de unde și numele de balsamita. Speciile
de Tanacetum își au originile în Eurasia, dar în prezent sunt răspândite pe toate
continentele cu climă temperată.
CALO
MFIR, Tanacetum balsamita.
VETRI
CE, Tanacetum vulgare.
Atât calomfirul cât și vetricele au fost cunoscute și cultivate din cele mai vechi
timpuri. De fapt, istoria lor este aproape identică și multe articole recente ajung să le
suprapună, dacă nu să le confunde cu totul. Alte încurcături se fac cu numele
botanice din clasificările mai vechi, Chrysanthemum balsamita sau C. vulgare, care
astăzi au fost înlocuite de Tanacetum balsamita și, respectiv, T. vulgare.
Primele mențini ale acestor plante au apărut la începuturile Evului Mediu european.
Una este o colecție de acte legislative, numită Capitulaire De Villis, scrise la
finelensecolului al VIII-lea, în care sunt înșiruite 94 plante ce urmau să fie cultivate

pe domeniile regale. 600 de ani mai târziu, o carte de bucate apărută pe la 1430 în
provincia Lancashire din nord-vestul Angliei, Liber cure cocorum, conține o rețetă de
omletă aromatizată cu frunze de calomfir. Despre vetrice știm că era cultivat încă din
Grecia Antică, posibil chiar mai înainte de egipteni, pentru proprietă țile sale curative.
Apoi, după mai mult de un mileniu, în jurul anului 800, a fost pomenit printre
plantele de grădină de la curtea lui Carol cel Mare. Și tot din acea perioadă există o
semnalare în arhivele mănăstirii Saint Gall din Elve ția. Mai târziu, apare o mențiune
din partea lui John Gerard, un naturalist englez care publică în 1597 Herball, o istorie
a plantelor, în care amintește vetricele ca fiind ‘pleasant in taste’.
Deși calomfirul și vetriceaua erau plante extrem de populare odată pe teritoriul
românesc – la fel ca în restul spațiului european – tradi ția utilizării lui s-a sub țiat
până la ignorare. Astăzi faima de altădată a acestor plante a rămas în numărul larg
de români ce poartă Calomfir sau Caranfil ca nume de familie.
Indicațiile terapeutice din vechime recomandau aceste ierburi în cazul paraziților

intestinali, problemelor digestive, febrei, ca metodă de ameliorare a reumatismului,
sau ca tratament împotriva rubeolei. Dozaje concentrate de infuzii din frune erau
folosite pentru inducerea avortului în cazul sarcinilor nedorite. Prin secolul al XV-lea,
creștinii au început să servească în Postul Mare ceaiuri amare de ventrice și o
budincă specială numită tansy, aromatizată cu vetrice. Scopul acestei practici era
rememorarea spirituală a dietei din ierburi pe care israeli ții fuseseră obligați să le
consume în timpul fugii din Egipt, dar și comuniunea cu Hristos printr-un fel de
transă indusă de substanțele active din plante. O altă poveste spune că frunzele erau
folosite ca semne de carte în Biblii, fiind un fel de energizante olfactive care îi țineau
pe credincioși atenți în timpul slujbelor prelungi.
Calomfirul și vetriceaua sunt extrem de adaptabile, versatile din punct de vedere

climatic și foarte rezistente la atacurile insectelor și paraziților. Cresc în orice tip de
sol și preferă locurile însorite, fiind întâlnite în toată țara sub aspectul unor tufişuri de
formă rotundă, pline de flori pe parcursul întregii veri. Din această cauză au fost
cultivate și ca plante ornamentale în numeroase grădini, mai ales la țară.
În prezent, folosirea internă a părților de calomfir sau vetrice este destul de limitată,
datorită uleiurilor volatile conținute (tuionă, camfor și mirtenol), extrem de excitante
pentru sistemul nervos. În cantită ți exagerate aceste substanțe pot cauza halucina ții,
convulsii, spasme sau chiar moartea. Dar în trecut, calomfirul și vetriceaua erau
nelipsite din farmacologia populară. Din timpuri imemoriale au fost folosite ca

remedii extrem de eficace împotriva paraziților interni. Există mențiuni că până și
astăzi mamele de la țară dau copiilor 2-3 flori amestecate în miez de pâine contra
viermilor intestinali. Legături din aceste plante erau agă țate în case pentru a ține la
distanță țânțarii și puricii, iar mănunchiuri cu flori și frunze erau folosite pentru
frecarea animalelor împotriva scabiei. Frunzele se foloseau și la marinarea cărnurilor,
pentru conservarea lor pe o perioadă mai lungă – motivul are de-a face cu aroma
intensă conferită, dar și faptul că planta ținea muștele la distanță de carne.
Frunzele ambelor specii au fost utilizate în mod tradi țional și în bucătărie. Se
culegeau de tinere, înainte ca planta să înflorească și se foloseau proaspete pentru
aromatizarea sosurilor, la omlete și papare, la carnea de vânat, sau se puneau la
umpluturi – un exemplu este astăzi o re țetă autentică din Lombardia, înregistrată ca
produs alimentar tradițional recunoscut de Uniunea Europeană și cunoscută
ca Tortello Amaro di Castel Goffredo. De asemenea, în 2012, chef Simon Hulstone a
câștigat o competiție a bucătarilor britanici cu o rețetăsenzațională de budincă din
trandafiri, migdale și frunze de vetrice.
Alte utilizări populare erau folosirea frunzelor pentru aromatizarea băuturilor

răcoritoare, a berii și chiar a supelor și salatelor de fructe. Se spune că gustul aduce
cu cel de mentă – de unde un alt nume sub care calomfirul mai este cunoscut, izma-
Maicii-Preciste.
Frunzele pot fi păstrate prin congelare și folosite ulterio

Ierburi Uitate

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ierburi Uitate

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

7/14/2019 IERBURI UITATE

POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED

RĂCOVÍNĂ. Stellaria media. Plantă anuală de mici dimensiuni, cu tulpină târâtoare,

răspândindu-se apoi pe toate continentele cu climă temperată, din Europa până în

Pe vremuri, fiertura de răcovină era folosită împotriva constipa ției și ca măsură

Rembert Dodoens, publicată mai devreme, în 1554, în care pomenește răcovina ca

POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED

compus, înconjurat de numeroase stamine, care, la maturitate, se dezvoltă într-o

descoperite și în mormintele egiptene. Ceva mai tâziu, s-a păstrat o statuetă

secolul trecut de administrația britanică.

Pe vremuri, capsulele uscate și zdobite erau amestecate cu mu șețel pentru obținerea

În toate țările de limbă slavă se gătește o specialitate numită makovnik, ruladă cu

Citeşte mai departe

Schinduf. Misteriosul fân-

POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED

SCHINDUF. Trigonella foenum-gaecum. Plantă anuală din familia Fabaceae ce poate

Numele românesc schinduf este înregistrat cu etimologie necunoscută, ceea ce

Întreaga plantă emană un miros puternic, ușor asemănător cu leușteanul, datorită

 verdeață (frunzee proapete sau uscate)

schinduf și mazăre. Poate fi adăugat la mâncăruri cu cartofi, orez, carne sau în

afrodisiac de medicina naturistă din toate culturile vechi.

Citeşte mai departe

POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED

Particularitatea vinariței este mirosul dulce, datorat cumarinei, un compus chimic de

2mg/kg de produs. Acest lucru se datorează unor studii ce indicau toxicitatea

vinarița a fost folosită și domestic pentru îndepărtarea moliilor sau pentru

POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED

SÂNZIÁNĂ. Mitologia românească a perpetuat credințe străvechi panteiste

derivat din San(cta) Diana, zeița romană a vânătorii, nume echivalent cu

acum, oamenii erau dependenți de starea vremii și de felul în care aceasta le

în ceremoniile cu caracter precre știn pe care le-am amintit mai sus.

denși de flori micuțe galben-intens. Sânzienele-galbene cresc în fâne țe, pe coastele

 Semințele prăjite și măcinate se folosesc pentru prepararea unei băuturi

Sânziana-de-grădină. Solidago canadensis.

Citeşte mai departe

POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED

ARMURARIU. Silybum marianum. Plantă bienală din familia Asteraceae cu tulpină

stimularea eliminării pietrelor ș protecția

MĂRĂCINELE-AURIU. Scolymus hispanicus. Este o plantă bienală din

Dezvoltă flori galbene de 2-3 cm.

rădăcini, le combină cu morcovi sau carne de porc în rețete specifice cum ar

Asemenea calități excepționale o fac căutată și ca hrană potrivită consumului uman.

Consumul frunzelor tinere de lucernă au fost recomandat de cel pu țin 1.500 de

Citeşte mai departe

POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED

PAPURA. Typha. Există în jur de 10 specii de papură aparținând genului Typha,

sparanghel cazac datorită

Citeşte mai departe

POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED

PĂTLÁGINĂ s. f. Plantago este un gen care cuprinde aproximativ 200 de specii de

de-grădină, iarbă-mare, limba-boului, limba-oii, plăcin țica-vacii. Frunze late,

le foloseau pentru ameliorarea mâncărimilor cauzate de ciupiturile de insecte. Este

Pătlagina conține mulți compuși bioactivi ca flavonoide (compus organic întâlnit în

Ceaiul și tinctura de pătlagină au fost și sunt folosite ca remedii pentru tuse ca

Din fibrele de pătlagină crecută la maturitate pe vremuri se făcea și sfoară, frânghie,

Citeşte mai departe

POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED

macriș-păsăresc,macrișul-caprei, măcriș-de-pădure, măcrișor,măcrișor-trifoios,măcrișul-

MĂCRIȘORUL. Oxalis. Astăzi în lume există aproape 800 de specii de plante

Kale, varza furajeră

POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED

galbene. Ca și restul verzelor care au urmat-o, se înmul țește prin semințe.

cantitățile mari de antioxidan ți: carotenoide, flavonoide, luteină și zeaxantină. Pe