Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ABOUT
Ierburi Uitate
Search… Mergi
Căutare:
Răcovina
03
POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED
miercuriIUL 2013
≈ SCRIE UN COMENTARIU
Etichete
aurică, chickweed,coadă-de-găină,cuișoriță, ghețișoară,iarba-găinii, iarbă-de-păsări, racuină, roc
oțel,rocovină, răcoină,răcovină, scânteiuță,steluța-fetei, steluță-albă
Există câteva specii asemănătoare răcovinei, cum ar fi cele din genulCerastium, însă
lor le lipsesc atributele culinare. Diferenţa se poate face uşor – răcovina are perișori
care cresc doar pe o parte a tulpinii, spre deosebire de rudele sale necomestibile care
au peri pe toată suprafața. Această linie de peri, când ajunge la o pereche de
frunzulițe, trece pe cealaltă parte.
Cel mai des, răcovina este considerată buruiană dăunătoare culturilor, însă planta
este comestibilă, nutritivă și chiar delicioasă. Poate fi folosită proapătă în salate sau
adăugată ca verdeață la mâncare, la omlete, fritate, papare sau clătite. Este bogată
în vitamina A și C. Frunzele tinere au un gust asemănător lăstarilor de spanac și sunt
la fel de bogate în nutrienți. Pot fi pregătite și sub formă de pesto, la fel ca frunzele
de busuioc.
Răcovina este unul dintre cele 7 ingredinte de bază din rețeta tradițională
japoneză, nanakusa-gayu, care se consumă în mod tradițional în preajma Festivalului
celor Șapte Ierburi, Nanakusa-no-sekku, desfășurat pe 7 ianuarie.
Pe vremuri, fiertura de răcovină era folosită împotriva constipației și ca măsură
naturală de reducere a obezității. Există multe alte întrebuințări tradiționale ale
răcovinei, pomenite prin diverse scrieri medievale. John Gerard, chirurg si pasionat
de botanică, a publicat în 1597 Herbal, o traducere cu adăugiri a cărții olandezului
Rembert Dodoens, publicată mai devreme, în 1554, în care pomenește răcovina ca
remediu medical în diverse afecțiuni: infuzie pentru ameliorarea tusei, drept
cataplasmă pentru umflăturile picioarelor și a abceselor și spălături pentru
tratamentul râiei. Nu există cercetări moderne care să susțină științific aceste
afirmații, însă mulți herbaliști moderni recomandă în continuare răcovina.
Citeşte mai departe
Macul
02
POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED
marțiIUL 2013
≈ UN COMENTARIU
Etichete
mac, măcuț, paparună,păpăruie, somnișor
Mac-
de-opiu, mac-de-grădină, mac-somnifer. Papavera somniferum. Aici,
varietatea laciniatum.
Macul
-oriental. Papavera orientalis. Aici, varitatea bracteatum.
Astăzi, cultivarea macului este atent monitorizată peste tot în lume datorită asocierii
cu producția de opiu, substanță considerată drog de mare risc și permisă numai în
industria farmaceutică, unde este folosită în confecționarea unor medicamente și
sedative. Deși macul este întâlnit în flora spontană de pe tot teritoriul României, la
noi, ca și în alte, țări cultivarea lui este teoretic interzisă, datorită sevei lăptoase din
capsulele tinere, care, uscată, se închide la culoare și devine cleioasă. Acesta este
principalul ingredient al opiumului. Totuși, macii europeni conțin mai puțini alcanoizi
narcotici și ar produce un opium de o calitate inferioară în comparație cu faimosul
opium oriental, în particular cel indian, unde producția și exportul erau încurajate în
secolul trecut de administrația britanică.
Siropul obținut din capsule era preparat și administrat în caz de tuse convulsivă.
Semințele conțin foarte puțini alcanoizi narcotici și, așa cum știm cu toții, se folosesc
în scopuri culinare pentru prepararea unor rețete de patiserie, brutărie și cofetărie,
dar și în mâncăruri variate. Anticii presărau semințe de mac peste un tip de dulciuri
asemănătoare baclavalei de astăzi, care erau însă picante, o caracteristică a
bucătăriei meditereneena antice. Semințele se consumă uscate sau chiar coapte și
măcinate (în Asia orientală, pentru obținerea unei paste din care se prepară un soi
de curry).
În toate țările de limbă slavă se gătește o specialitate numită makovnik, ruladă cu
mac, foarte populară și la noi. În spațiul german există varianta ștrudelului cu mac
(Mohnstrudel). Alte modalităță de preparare sunt pâine cu mac, brioșe, chec, sau
chiar clătite.
Uleiul din semințe de mac, presat la rece, era comun în vremuri de demult, dar
astăzi se mai găsește doar în magazine naturiste. Are un gust dulceag, de nucă și
este minunat în salate și mâncăruri. În bucătăriile rafinate este considerat un adaos
perfect echilibrat la salate, legume crude, cereale și deserturi. Din punct de
vedere nutrițional, uleiul de mac are o compoziție de acizi grași cu 73% acid linoleic,
10% acid palmitic, 13% acid oleic. Cercetările medicale moderne au demonstrat
că uleiul de mac este eficient în combaterea agentilor cancerigeni.
28
POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED
vineriIUN 2013
≈ UN COMENTARIU
Etichete
fân-grecesc, fenugreek,methi, molotru,schinduc, schinduf,schindufă
SCHINDUF. Trigonella foenum-gaecum. Plantă anuală din familia Fabaceae ce poate
crește până la 70 cm înălțime, cu frunze ovale de 2-3 cm, asemănătoare trifoiului,
grupate câte trei. Florile de mici dimensiuni sunt alb-gălbui și dezvoltă păstăi subțiri,
lungi de aproximativ 10 cm, ce conțin semințe de o formă caracteristică,
dreptunghiulară, colorate ocru. Schinduful estte originar din zona orientală, pornind
din estului Mediteranei până în India, însă astăzi este cultivat în aproape toată lumea
drept cultură adaptată solurilor semi-aride.
Apoi este menționat în scrierile romane semnate de Cato cel Bătrân și Pliniu, și, mai
târziu, prin secolul VII, pomenit de călugării benedictini care au reușit să aclimatizeze
planta în nordul Europei. În Estul îndepărtat, până în China, era recomandat ca
plantă medicinală pentru proprietățile tonice și afrodisiace.
Rețetele cu schinduf verde sunt numeroase și variate, mai ales din zona bucătăriei
indiene. Methi matar malai este o faimoasă rețetă de curry cu frunze proaspete de
schinduf și mazăre. Poate fi adăugat la mâncăruri cu cartofi, orez, carne sau în
aluatul cunoscutele lipii indiene, roti. Un alt preparat faimos esteghormeh sabzi, un
amestec de ierburi cu fasole, cu sau fără carne, considerat de mulți a fi felul național
iranian.
Semințele sunt mai bune prăjite, pentru că astfel elimină din amăreală și își sporesc
aroma și se pun măcinate în sosuri sau sunt adăugate întregi la diverse fierturi și la
borcanele cu murături. Se mai adaugă în aluatul pentru pâine, lipii sau turte. Sunt
considerate un tratament natural pentru diabet, datorită reducerii nivelului de
glucoză din sânge și a îmbunătățirii toleranței la glucoză.
Lăstarii se vând în piețele orientale la legătură și se pun în salate, lipii, omlete sau
fierturi.
Germenii au un gust proaspăt și revigorant, ușor picant și sunt excelenți în salate sau
adăugați în mâncăruri gătite, la final, odată cu verdeața, dupa ce se stinge focul.
Un studiu australian din 2010 realizat de Australian Centre for Integrative Clinical
and Molecular Medicine a descoperit că bărbații care consumă schinduf zilnic au un
nivel al libidoului crescut cu 25%. Acest studiu confirmă ceea ce strămoșii noștri
știau din timpuri imemoriale, având în vedere că planta a fost recomandată ca
afrodisiac de medicina naturistă din toate culturile vechi.
Un alt obicei era folosirea schindufului de către femeile care alăptau sau ca nutreț
pentru animalele care dau lapte. Planta este un galactagog, stimulator natural a
producerii laptelui mamar, iar astăzi capsule cu extract de schinduf se găsesc la
farmacie, tocmai în acest scop.
Vinarița
26
POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED
miercuriIUN 2013
≈ 3 COMENTARII
Etichete
mama-pădurii,sânziană-de-pădure,vinariță, Waldmeister,woodruff
VINARIȚA. Galium odoratum (în clasificări mai vechi Asperula odorata). Plantă
erbacee, perenă, din familia Rubiaceae, cu tulpină simplă ce poate crește până la 50
cm. Are frunze lanceolate, lucioase, cu marginile și nervura mediană păroase,
dispuse circular într-un verticil în grupuri de până la 9 frunze de 2-5 cm. Dezvoltă
flori albe de mici dimensiuni (4-7 mm) cu patru petale, adunate într-un buchețel la
vărful tulpinii. Fructele purtătoare de semințe sunt acoperite cu țepi micuți curbați,
ce se agață de blana animalelor sau de haine, drept mijloc de dispersie. Aria de
răspândire a vinariței este continentul european din nordul Africii până în stepele
vestice ale Asiei.
Datorită parfumului puternic, ce se menține chiar și atunci când planta este uscată,
vinarița a fost folosită și domestic pentru îndepărtarea moliilor sau pentru
improspătarea aerului din locuințe. Săculeți de pânză sau strachini cu frunze și flori
uscate (similare pot-pourri-urilor ce se găsesc astăzi în magazine dedicate
interioarelor) erau așezate prin case, sau între rufele curate din dulapuri.
Tot în regiunile de tradiție germană, Waldmeister, vinarița, este folosită pentru
aromatizarea berii (Berliner Weisse), a rachiului, și chiar a unor rețete de gem, de
jeleu și înghețată. O altă băutură foarte populară este vodka sau șnapsul cu
vinariță.
Rețete cu vinariță:
Infuzi
e - http://www.gardenista.com/posts/diy-herbal-essence-just-add-water
Îngheț
ată - http://www.meanderinginwonderland.com/2012/05/sweet-woodruff-ice-
cream.html
Jeleuri
de vodca și vinariță - http://www.sweet-and-wild.com/sweet-woodruff-vodka-jelly/
Prajitu
ră cu jeleu de vinariță - http://lifeinametropolis.wordpress.com/2012/04/02/recipe-
waldmeister-cake/
Sirop
- http://charlottesdiner.blogspot.ro/2012/06/von-drau-vom-walde-kommt-er-
her.html
Citeşte mai departe
Sânzienele
20
POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED
joiIUN 2013
≈ SCRIE UN COMENTARIU
Etichete
drăgaică, floarea-lui-Sântion, sâmiană,sânjuană, sânziană,sânzănioară,smântânică
SÂNZIÁNĂ. Mitologia românească a perpetuat credințe străvechi panteiste
moștenite din religiile primitive ale primelor civilizații europene. Unul dintre aceste
mituri este cel al ielelor, făpturi feminine supranaturale, irezistibile și cu puteri
magice, similare nimfelor din mitologia greacă antică.
Ielele au multe nume (dânsele, drăgaice, vâlve (vâlva băii, vâlvapădurii), irodițe,
rusalii, nagode, vântoase, domnițe, măiestre, frumoase, împărătesele-văzduhului,
fetele-codrului, fetele-câmpului, șoimane, mușate, miluite, albe), dar între ele se
remarcă sânzienele, zânele bune, binevoitoare cu oamenii, atâta vreme cât nu sunt
supărate. Studiile antropologice semnate de Vasila Pârvan și de Mircea Eliade, din
prima parte a secolului trecut, demonstrează că termenul de sânziană este un
derivat din San(cta) Diana, zeița romană a vânătorii, nume echivalent cu
grecul Artemis sau tracul Bendis. Se sugerează că ar fi posibil ca în trecut să fi fost
preotesele unei zeități feminine dacice.
Sânzienele erau considerate încă din vremea lui Dimitrie Cantemir divinități
antropomorfe și reprezentări fitomorfe (florile de sânziene), celebrate la solstițiul de
vară, în noaptea de 23 spre 24 iunie, moment în care toate popoarele europene
sărbătoresc mijlocul verii, ziua cea mai lungă din an, cu semnificații religioase deja
cunoscute.
Aceste zâne bune erau slăvite cu dansuri în costume populare împodobite cu flori de
sânziene, focuri uriașe în afara satelor ce țineau toată noaptea, scăldatul tinerilor pe
întuneric și alegerea Drăgaicei, cea mai frumoasă fată din horă. Satele se întreceau
în sărbătorit. Legendele spuneau că zânele nemulțuminte pot aduce vijelii și grindină
– amenințări serioase la ceea ce urmau să pună țăranii pe masă în acel an. În
vremurile vechi, când nu existau frigidere și nici transport de alimente la scara de
acum, oamenii erau dependenți de starea vremii și de felul în care aceasta le
influența culturile.
Aceste ființe supranaturale sunt asociate în mod direct cu florile de sânziene, mai
multe plante erbacee ce înfloresc în perioada solstițiului de vară și care sunt folosite
în ceremoniile cu caracter precreștin pe care le-am amintit mai sus.
Sânzia
na-galbenă. Galium verum
Sânziana-galbenă. Galium verum. Plantă perenă din familia Rubiaceae, nativă
spațiului european și stepelor vestice ale Asiei, ce poate crește până la 1,20 m
înălțime, cu frunze de 1-3 cm și foarte înguste de 2 mm, verde-închis și ciorchini
denși de flori micuțe galben-intens. Sânzienele-galbene cresc în fânețe, pe coastele
însorite și pe culmile calcaroase din întreaga țară. Preferă locurile deschise, ceva mai
uscate.
Dincolo de obiceiurile cu semnificație religioasă, sânziana-galbenă a avut
întrebuințări cât se poate de domestice: a fost folosită ca pigment natural pentru
colorarea țesăturilor, ca plantă medicinală
Mărăcinii
15
POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED
sâmbătăIUN 2013
≈ 2 COMENTARII
Etichete
anghinare-sălbatică,armurariu, ciuline,ciulinul-laptelui, ciulinul-Mariei, crăpușnic,ghimpe, mărăcin
e,mărăcine-auriu, scai,scai-măgăresc, scaiete,sita-zânelor
Poate vă suprinde pe mulți astăzi, însă există un număr considerabil de specii de
mărăcini comestibili ce au făcut parte din bucătăria populară, începând cu populațiile
străvechi (mai întâi balcanice și carpatine, căci aici s-au așezat primii europeni acum
mii de ani și aici s-au dezvoltat primele civilizații agrare) și continuând în mediile
rurale, cu precădere în perioadele de secetă sau atunci când culturile le erau prădate.
Poate că utilizarea acestor plante nu se făcea doar într-un context extrem – îmi
imaginez că o dietă nu putea fi alcătuită numai din cereale și boabe uscate. Până la
coacerea fructelor și legumelor prin grădini, oamenii se întorceau spre plantele din
flora spontană, uneori cultivate și ele, de la care foloseau frunzele, tulpinile,
rădăcinile, lăstarii, mugurii sau florile. Cu grijă, din experiența acumulată cu fiecăre
generație, oamenii au ales plantele bune de cele rele, au săpat după rădăcini sau le-
au căutat lăstarii și frunzele când abia răsăreau prin păduri și pe câmpuri. Iar
mărăcinii sunt plante rezistente, nepretențioase, ce ating înălțimi considerabile –
unele specii cresc până la 3 m – și se întâlnesc peste tot, iar dincolo de bariera lor
naturală pe care o constituie spinii și marginile dințate, părtile comestibile sunt
consistente – dintr-o plantă mare se adună suficiente ingrediente pentru o masă la
care poate participa o familie întreagă.
Tulpini
de mărăcine-auriu decojite de țepi.
Astăzi termenul de mărăcine desemnează generic cele mai nepopulare dintre plante,
dar sunt regiuni unde armurariul, anghinarea sălbatică, scaiul-măgăresc și chiar
ciulinele sunt parte din bucătăria locală de sezon.
Toți mărăcinii sunt plante bienale – în primul an produc o rozetă de frunze spinoase,
sustinute de o rădăcită adâncă, uneori lungă și de 30 cm, care asigură nutriția
plantei, iar în al doilea an se dezvoltă complet.
ARMU
RARIU. Silybum marianum. În al doilea an.
Armurariul este cunoscut și ca ciulinul-laptelui, sau ciulinul-Mariei. De secole, dacă
nu milenii, armurariul a fost folosit ca plantă medicinală în remediile legate de
afecțiunile ficatului, ale splinei, pentru ameliorarea durerilor menstruale, pentru
stimularea eliminării pietrelor biliare și pentru protecția ficatului în cazul otrăvirii cu
ciuperci. Componentul cel mai faimos al Armurariului este silimarina, un tip de
flavonoidă găsit în coaja semințelor care are proprietăți regenerative și
hepatoprotectoare.
Dar, dincolo de calitățile sale medicinale, armurariul a fost de multe ori cules pentru
alimentație, mai ales în perioadele de secetă, când culturile erau afectate. Pe la
sfârșitul Evului Mediu, planta a devenit populară de-a lungul Europei și aproape toate
părțile ei erau consumate într-un fel sau altul.
Rădăcinile pot fi mâncate crude în salate, sotate cu unt, sau chiar coapte.
Lăstarii tineri, culeși primăvara, se gătesc asemeni sparanghelului.
Bracteele, receptaculul plantei mature, se pot consuma la fel ca anghinarea.
Tulpina, cojită, se lasă în apă peste noapte pentru îndepărtarea amărelii,
apoi se folosește în fierturi ca orice legumă.
Frunzele se curăță de părțile țepoase și se consumă crude, în salate,
sandwichuri, ca foaie (wrap) în care puteți rula humus, carne și legume sau gătite
în moduri similare spanacului.
Semințele se prăjesc, apoi, măcinate, se folosesc pentru prepararea unei
băuturi energizante asemănătoare cafelei sau la diferite preparate.
Bractee de armurariu.
Semin
țe de armurariu.
MĂRĂCINELE-AURIU. Scolymus hispanicus. Este o plantă bienală din
familiaAsteraceae care se întâlnește în zonele de coastă din jurul Mediteranei, pe
țărmul iberic și breton al Atlanticului și în jurul Mării Negre. La noi face parte din flora
spontană din sudul țării. Poate crește până la 1 m cu tulpină și frunze spinoase.
Dezvoltă flori galbene de 2-3 cm.
MĂRĂ
CINELE-AURIU. Scolymus hispanicus. În al doilea an.
În Grecia actuală, Scolymus aici numit ascolymbrus, este de departe una dintre cele
mai străvechi și apreciate plante din flora spontană, o iarbă care se vinde scump în
piețe, fiind considerată foarte delicioasă. Era cunoscută și utilizată pentru gătit sau
pentru proprietățile medicinale încă de pe vremea lui Theofrast, naturalist și filozof
grec ce a trăit prin secolul 4 î.e.n. În Spania, Scolymus este numită tagarnina și este,
la fel, foarte apreciată și căutată. În țările de limbă engleză planta este
numită golden-thistle sau oyster-plant și poate fi găsită în unele piețe ca plantă
exotică de sezon.
Tulpini
cojite de mărăcine-auriu.
SCAIUL-MĂGĂRESC. Onopordum acanthium. Plantă bienală din
familia Asteraceae, originară din Europa meridională, dar naturalizată în aproape
toate zonele temperate. Atât tulpina, ce poate crește până la 3 m, cât și frunzele
adânc lobate, sunt spinoase. Florile au formă globulară, de 2-6 cm, roz-închis spre
mov. Deși pare greu de imaginat, receptaculul era consumat pe vremuri asemeni
celui de anghinare, iar semințele acestei plante erau folosite pentru obținerea unui
ulei pentru gătit.
SCAIU
L-MĂGĂRESC. Onopordum acanthium. În al doilea an.
CRĂPUȘNICUL. Cirsium vulgare. Plantă bienală din familia Asteraceae, răspândită
pe toate continentele cu climă temperată. Tulpina și frunzele sunt spinoase, iar florile
roz-mov ating înălțimi de 2-5 cm. Poate crește până la 1,5 m. Tulpina poate fi
cojită, apoi fiartă sau gătită la aburi. Rădăcina se poate consuma crudă sau adăuga
în mâncare, dar ca și în cazul celorlalte, este mai bună culeasă în primul an.
CRĂPU
ȘNICUL. Cirsium vulgare. În al doilea an.
BRUSTURELE. Arctium lappa. Plantă bienală din familia Asteraceae, întâlnită în
flora spontană pe toate continntele cu climă temperată. Poate crește până la 2 m și
are frunze mari, triunghiulare sau ovate, flori tubulate de culoare roz-violet și
bractee ușor curbate care le permite să se agațe de blana animalelor, fiind purtate
distanțe mari. Semințele sunt de tip achenă și au 5-6 mm.
BRUST
URELE. Arctium lappa.
Tulpinile imature se culeg la sfârșitul primăverii, înainte de înflorire, și se pot
consuma sotate sau prăjite. Au un gust similar anghinarei. De asemenea, lăstarii
tineri pot fi consumați la fel ca sparanghelul.
Faima rădăcinilor de brusture a crescut în ultimii ani odată cu popularitatea detei
macrobiotice, care susține consumul acestei plante. Ele conțin o cantitate apreciabilă
de fibre, caciu, potasiu, amino-acizi și puține calorii. Au textură crocantă, puțin aspră
și gust dulceag. Bucătăria japoneză, care nu a pierdut tradiția consumului acestor
rădăcini, le combină cu morcovi sau carne de porc în rețete specifice cum ar
fi kinpira gobō, supă miso, orez fiert (takikomi gohan) și sushi cu rădăcini murate de
brusture (makizushi). În Kyoto se pot găsi cipsuri de brusture, similare cu cele din
cartofi.
Rădăci
ni de bruture preparate după rețeta japoneză kinpira gobo.
Citeşte mai departe
Lucerna
11
POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED
marțiIUN 2013
≈ SCRIE UN COMENTARIU
Etichete
alfalfa, culbeceasă,ghizdei, lucernă, luțernă
LUCERNĂ. Medicago sativa. Plantă perenă din familia Fabaceae ce poate crește până
la 1 m înălțime și care dezvoltă o rădăcină adâncă cu ramificații uneori de peste 10
m, ceea ce o face foarte rezistentă la secetă. Are frunze mici ce seamănă superficial
cu cele ale trifoiului și ciorchini de flori violet. Aria de origine a lucernei era
amplasată în Orientul Apropiat, pe teritoriul vechiului Imperiu Persan și a actualului
stat Iran. În Antichitate ea a fost adusă în Europa pe filiera grecească și a fost
folosită în special ca nutreț pentru animale de către armata romană, care a
popularizat-o de-a lungul întregului continent.
Astăzi, lucerna este cultivată în toată lumea și se folosește drept nutreț, din care se
obțin produse pentru animale. Este planta cu cea mai mare valoare nutrițională
dintre toate culturile cunoscute și calitate adăugată la producția mare pe hectar.
Aceste aspecte o propulsează în topul culturilor dedicate animalelor, mai ales celor
care oferă lapte, datorită unui compus numitgalactagogue, o substanță care
stimulează lactația.
Asemenea calități excepționale o fac căutată și ca hrană potrivită consumului uman.
Pare că am ajuns să respingem automat termenul ”furajer”, pe care îl asociem
automat cu mâncarea din troc, însă multe dintre aceste plante furajere atât de
indicate pentru menținerea în formă fizică excelentă a animalelor ne fac și nouă la fel
de mult bine.
În realitate, frunzele foarte tinere și, mai ales, lăstarii abia încolțiți de lucernă, sunt
foarte indicate cosumului uman, fiind bogate în proteine, calciu, minerale, vitamina
C, D, E, vitaminele B și K.
Papura
08
POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED
sâmbătăIUN 2013
≈ SCRIE UN COMENTARIU
Etichete
berbecuț, bucșău,bățea, culm, șovar,papură, rogoz,spetează, spetie
Papur
a cu frunză lată. Typha latifolia. Florile sunt aproape unite între ele.
Papur
a cu frunză îngustă. Typha angustifolia. Poate fi recunoscută după spațiul clar
delimitat dintre cele două tipuri de flori. Preferă locurile cu apă mai adâncă.
Rizomii, lăstarii tineri, florile și polenul papurii sunt comestibile și au făcut
parte din dieta multor culturi antice, începând cu primii Homo sapiens. Pe pietrele de
măcinat folosite de populațiile europene acum 30.000 de ani au fost descoperite
granule de amidon provenite din rizomii de papură, ceea ce sugerează că această
plantă făcea parte din dieta lor, alături de ferigă, buzdugan (Sparganium) și limba-
cucului (Borychium).
Rizo
mii erau scoși din mâl și folosiți ca sursă de amidon în lunile de iarnă. Uneori erau
mestecați cruzi, fără ca părțile fibroase să fie ingerate, ci mai degrabă supte. Însă cel
mai des erau uscați, apoi măcinați sub formă de făină care se adăuga la diferite
preparate.
Lăstari
i tineri se culegeau primăvara devreme, până vara. Astăzi, în Occident, sunt numiți și
sparanghel cazac datorită unei legende care spune că lăstarii de papură erau foarte
populari la cazaci. Tăiați de la bază, arată ca un fel de praz din care se consumă
părțile albe cele mai fragede ce au un gust asemănător castraveților. Se pot
consuma cruzi sau gătiți în moduri similare sparanghelului.
Floril
e arată ca un fel de hotdog pe băț. Partea comestibilă este floarea feminină, când
spicul este încă verde, acoperit de frunze. Are un gust ca de porumb proaspăt și se
poate mânca ca un fel de mini porumb fiert. Din aceste flori, desprinse de pe tulpina
fibroasă, pot fi făcute diferite preparate. Cel mai des se consumă fierte sau gătie la
abur, cu unt, sare și usturoi. Pe internet exită o mulțime de rețete, dacă veți căuta
cu termenul cattail recipe, numele plantei folosit în țările de limbă engleză. Se poate
adauga ca ingredient laclătite, brioșe, la papare cu ouă și brâză. Când papura devine
maronie, culoare sub care planta este cel mai des reprezentată, florile nu mai sunt
bune pentru consum.
Polen
ul de papură se culege scuturând pur și simplu florile masculine în momentul când
sunt coapte. E nevoie de multe flori pentru a aduna o cantitate suficientă, însă
merită tot efortul. Polenul poate fi folosit la prăjituri, se poate pune la aluaturi unde
înlocuiește cu succes cam 1/3 din făina necesară, poate fi adăugat la risotto, la
omlete și din nou clătite sau brioșe, de asemenea este excelent pentru îngroșarea
sosurilor – mult mai sănătos ca făina.
Papura conține vitamina A, B1, B2, B3, B5, B6, vitamin C, calciu, magneziu, potasiu,
zinc, fier, fosfor, mangan, seleniu, cupru și sodiu. Pe internet găsiți multe rețete cu
papură căutând după termenii din limba engleză: bulrush saucattail recipes. S-ar
putea să vă dea câteva idei bune.
Citeşte mai departe
Pătlagina
05
POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED
miercuriIUN 2013
≈ 4 COMENTARII
Etichete
coada-șoricelului, iarba-bubei, iarba-tăieturii,iarbă-de-cale, iarbă-grasă-de-grădină,iarbă-mare, limb
a-boului, limba-broaștei,limba-bălților, limba-șarpelui, limba-mânzului, limba-oii,limbariță, minciun
ă,plăcințica-vacii
PĂTLÁGINĂ s. f. Plantago este un gen care cuprinde aproximativ 200 de specii de
plante erbacee, cunoscute sub numele generic de pătlagină. Majoritatea speciilor de
pătlagină pot crește și până la 50 cm în înălțime, dezvoltând frunze ovate sau
lanceolate în rozetă, tulpini florifere drepte, cu inflorescențe terminale în formă de
spic și cu floricele gălbui, roz, sau alb-albăstrui de dimensiuni mici. Frunzele pot fi
late sau înguste în funcție de specie și au 5 nervuri longitudinale, vizibile ca niște
șanțuri.
Speciile de plantago cresc pe toate continentele și se întâlnesc în tipuri de habitat
diverse. Unele sunt adaptate la zonele alpine, iar altele care preferă zonele aride de
coastă. Dar cele mai răspândite în Europa, inclusiv la noi, se găsesc în flora spontană
din câmpie și zona de deal, la marginea satelor, pe terenurile virane și uneori prin
grădini. În zonele urbane pot fi întâlnite prin bălăriile din zonele lăsate sălbăticite.
Preferă solurile umede, dar cresc fără pretenții și în soluri mai dificile.
Cele mai comune 3 specii de pătlagină la noi în țară sunt:
Planta
go major. Pătlagină, numită și minciună, iarba-bubei, iarbă-de-cale, iarbă-grasă-
de-grădină, iarbă-mare, limba-boului, limba-oii, plăcințica-vacii. Frunze late,
Planta
go lanceolata. Pătlagina-îngustă, numită și limbariță, coada-șoricelului, iarba-
tăieturii, limba-bălților, limba-broaștei, limba-oii, limba-șarpelui.
Planta
go media. Pătlagina-păroasă, numită și iarbă-de-cale, limba-mânzului, limba-oii.
Aceste soiuri de pătlagină au fost folosite din timpuri ancestrale. Una dintre primele
mențiuni este într-un Herbarius de la sfârșitul secolului 4, numit Pseudo-Apuleius,
care pomenea pătlagina ca remediu împotriva mușcăturilor de șarpe. Apoi prin
secolul 10, în manuscrisul anglo-saxon Lacnunga, este notată înPoțiunea de nouă
plante pregătită împotriva infecțiilor și a otravei.
La noi, există o lungă tradiție de folosire a pătlaginei ca remediu împotriva infecțiilor
cauzate de tăieturi sau scărpinături, datorită efectelor sale antiseptice. Pe vremuri, la
țară, oamenii puneau frunzele zdrobite direct pe rană atunci când se accidentau în
sapă sau cuțit, dacă aveau bășici căpătate din frecarea cu frânghie, de exemplu, sau
le foloseau pentru ameliorarea mâncărimilor cauzate de ciupiturile de insecte. Este
un remediu natural ce calmează urzicăturile și usturăturile cauzate de arsurile de
soare.
Astăzi, cea mai cunoscută formă de consum a pătlaginei este ceaiul, însă planta
poate fi folosită și în stare crudă. Frunzele, mugurii și florile sunt comestibile și pot fi
preparate proaspete sau gătite în modalități felurite. Ca la multe plante din flora
spontană, ele sunt mai bune tinere – frunzele și tulpinile mature devin fibroase pe
măsură ce îmbătrânesc, totuși chiar și acestea se pot consuma fără probleme dacă
sunt fierte suficient. Semințele plantei sunt extrem de mici și pot deveni o durere de
cap în momentul culesului, însă la rândul lor sunt pline de vitamine și nutrienți. Se
pot pune în mâncăruri sau salate, în aluaturi, sau pot fi făcute făină. În comerț, în
magazinele de profil, se poate găsi făină sau tărâțe de Psyllium, un nume complicat
care nu este altceva decât o varietate de pătlagină ce provine din subcontinentul
indian și care dezvoltă semințe ceva mai mari ca dimensiuni.
Măcrișorul
01
POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED
sâmbătăIUN 2013
≈ 6 COMENTARII
Etichete
macriș-păsăresc,macrișul-caprei, măcriș-de-pădure, măcrișor,măcrișor-trifoios,măcrișul-
cucului,măcrișul-iepurelui, pita-cucului, trifoi-măcriș,trifoiu-acru
Oxali
s acetosella (flori albe cu striații violet)
Oxali
s corniculata (flori galbene și frunze cu tenta roșiatică)
Toate sunt, de asemenea, native Eurasiei și Americii de Nord. Preferă solurile umede,
alcaline, nisipoase și pot fi găsite în flora spontană din păduri, pe pajiști și în colțurile
grădinilor. Cresc și în umbră, dar se dezvoltă mai bine la soare direct. O
particularitate sunt frunzele și florile ce se deschid și se închid în funcție de
intensitatea luminii.
Aceste plante sunt comestibile în totalitate și au fost consumate de-a lungul întregii
istorii umane, pe toate continentele. Pe vremuri, țăranii care lucrau la câmp
mestecau frunze de măcrișor pentru a-și potoli setea. Acidul oxalic din plantă are un
gust acrișor plăcut, frunzele crude sunt zemoase și au o textură proaspătă, un pic
crocantă.
Din acest motiv frunzele, dar și rădăcinile și florile, erau culese pentru salate sau
erau folosite drept verdeață peste felurite preparate, sau ca acreală pentru ciorbe.
Se mai foloseau pentru suc, pregătit după o rețetă asemănătoare socatei – se
obținea o băutură energizantă acrișoară care se îndulcea cu miere după gust. Înainte
se făcea și un fel de oțet din măcrișor, pentru aceasta frunzele erau zdrobite și
stoarse de zeamă, iar lichidul pus într-un recipient. Frunzele zdrobite erau bune și
pentru ameliorarea umflăturilor.
Substanța care îi conferă gustul plăcut acrișor este acidul oxalic, un compus care,
consumat în cantități mare, are efecte negative. El poate fi găsit natural în multe
plante spontane sau cultivate, cum ar fi spanacul, măcrișul sau știrul. Acidul oxalic
precipită conglomerarea calciului în formă solidă, ceea ce duce la formarea pietrelor
de rinichi. De aceea, aceste plante nu sunt recomandate persoanelor care suferă de
probleme ale rinichilor sau acuză lipsă de calciu. Pe de altă parte, lumea științifică
pare a fi de acord că persoanele cu rinichi sănătoși nu sunt expuse nici unui risc prin
consumul sezonal al acestor plante.
Măcrișorul este recomandat de multe terapii naturiste pentru cantitățile mari de
vitamina C.
Varză
sălbatică.
Această varză sălbatică a fost nativă pe continentul european și a devenit una dintre
primele plante consumate de triburile hominide. Odată cu agricultura incipientă,
apărută în neolitic, varza a ajuns una dintre culturile de bază, o practică atât de larg
răspândită, încât variații ale verzei cultivate au apărut destul de timpuriu.
Întotdeauna au fost alese semințele exemplarelor cu frunze mai frumoase, mai
grase, mai suculente și astfel, în timp, s-au format prin selecție primele
verze Acephala. Acesta este numele botanic al grupului și provine din termenul antic
grecesc ‘fărăcap’, desemnând tipurile de verze care nu dezvoltă căpățână. Astăzi, în
România acest tip primitiv este denumit varză furajeră, probabil un nume alocat de
agricultura de stat comunistă care favoriza varza ’modernă’. Datorită lor, verzele fără
cap din grupul Acephala au ajuns una dintre cele mai nedreptățite plante. Le-am
uitat numele și le-am ignorat proprietățile. Abia cei care au intrat în contact cu lumea
Occidentală au redescoperit varza kale, collard greens, sau spring greens, toate
verdețuri extrem de la modă, readuse pe locul pe care îl merită de pasionații culinari
și trendurile naturiste. În România nu se găsesc, spun cei care caută ’kale’, dar care
nu se informează suficient. Acest lucru este adevărat doar parțial, kale, collard
greens, varza creață revin și la noi. Încă nu au devenit parte din culturile comerciale
pentru că nu există cerere suficientă, îmi imaginez, dar aceste plante se consumau
pe teritoriul românesc cu mult înainte ca România să se definitiveze chiar ca stat.
Până pe la mijlocul istoriei europene, kale a fost una dintre cele mai des întâlnite
legume de-a lungul și de-a latul întregului continent. Primii care au pomenit varza în
scris au fost grecii (Theophrates o numea raphanos, astăzi o numesc láchano), apoi
au scris despre ea romanii și se poate presupune ușor că ei se referau la această
varza furajeră – pentru că este o realitate consemnată faptul că varza modernă a
apărut abia în Evul Mediu.
Numele românesc vine din latinul viridia (verdeață) în timp ce termenul
englezesc cabbage vine din francezul vechi caboche, însemnând căpățână. Aceste
verze cu cap aparțin genului Capitata, apărut în urma culturilor selecționate. Capul
verzei era mai ușor de transportat și de mânuit, astfel că primele variante au fost
reproduse cu grijă și varza modernă a început să se răspândească în detrimentul
primului grup, Acephala. Ultima varietate, varza-Savoy, cunoscută și ca varză-
creață, a apărut abia în secolul XVI, obținută de fermierii din regiunea Alpilor
francezi, în Savoie.
Kale este un nume derivat pe la începuturile Evului Mediu din termenul latincaulis.
Cole, nume generic folosit în limba engleză pentru varză, are aceeași etimologie.
În ultimii ani, kale își câștigă treptat, dar sigur, popularitatea. Este considerată o
plantă super-nutrient, una dintre cele mai sănătoase de pe planetă, care poate aduce
beneficii semnificative. Este bogată în calorii, fibre,calciu și potasiu, vitamina A, B6,
C, K, cupru, fier, mangan, fosfor. Principalele atribute sunt legate mai ales de
cantitățile mari de antioxidanți: carotenoide, flavonoide, luteină și zeaxantină. Pe
lângă antioxidanți, conținutul substanțial de fibre ajută bila, scade nivelul
colesterolului și reduce riscul atacurilor de cord, mai ales cînd este consumat în stare
crudă.
Conform American Journal of Clinical Nutrition, vitamina K este unul dintre cei mai
puternici antioxidanți cunoscuți, care reduce sau chiar înlătură riscul apariției
cancerului. Această vitamină este esențială pentru o varietate largă de funcții ale
organismului, însă nu este recomandată tuturor. Cei care iau anticoagulanți ar trebui
să evite kale, deoarece cantitatea mare de vitamina K din plantă poate interfera cu
medicația. Este recomandat să consultați medicul.
De asemenea, ni se recomandă să nu consumam deodată cu kale alimentele bogate
în calciu, datorită oxalaților din plantă care împiedică asimilarea lui. Asta nu interzice
rețetele cu lactate, însă va trebui să țineți cont că nu vă puteți baza pe aportul de
calciu al respectivelor preparate.
Kale e o plantă care rezistă la temperaturi scăzute, fiind una dintre puținele ce
supraviețuiește în grădini până toamna foarte târziu. Cele mai bune, ca în cazul
tuturor plantelor proaspete, sunt frunzele tinere, verde-închis, cu aspect ferm și
tulpini crocante. Pot fi păstrate, dacă nu sunt spălate, pâna la o săptămână la
frigider, în pungi de plastic bine sigilate.
Poate fi făcut salată, sos de verdeață, adăugat la supe, ciorbe, fierturi, tigăi, omlete
sau papare, ghiveciuri cu legume sau gratinat la cuptor. Am găsit rețete de chipsuri
din kale, sau ca ultimul trend în materie de topping pentru pizza. Poate fi folosită în
rețete similarea verzei albe, la sarmale, sau ca substitut la preparatele din spanac.
Dacă aveți grădină, căutați un site online de unde vă puteți procura semințe și ajutați
la readucerea verzei kale în bucătăria noastră.
Cicoarea
10
POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED
vineriMAI 2013
≈ UN COMENTARIU
Etichete
andivă, încingătoare,chicory, cicoare,cicoare-de-câmp,cicoare-de-vară,cicoare-sălbatică,cicoară, cico
ria, cicorie-amară, cociţă, endive,floarea-secerei, radiki,scai-voinicesc, sporiş
CICOÁRE, s.f. Chicorium intybus. Cicoarea sălbatică este o plantă anuală, cu
tulpină fibroasă ce poate crește pănă la 1,5 m, frunze verzi lanceolate și flori
albastru-deschis, mai rar alb sau roz, cu dimensiuni de 2-3 cm. Aparține
familiei Asteraceae și este nativă spațiului european, din stepele vestice ale Asiei
până în Africa de Nord. Astăzi, specia s-a naturalizat și pe altecontinente, devenind
familiară în flora spontană din toată lumea temperată.
Cicoarea sălbatică are o arie de răspândire vastă, din zona de câmpie până la deal
și munte, fiind întânită în locuri necultivate, pe marginea drumurilor, căilor ferate,
malurile apelor curgătoare, dar și prin lanurile de cereale si grădini.
Violetele
11
POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED
sâmbătăMAI 2013
≈ 2 COMENTARII
Etichete
călțunei, micșunea,micșunele, toporaș,toporași, tămâioare,tămâioară, violete,violetă, viorea, viorele
VIOLÉTĂ s.f. Viola Odorata. Plantă anuală cu aspect delicat și dimensiuni micuțe,
până la 15 cm, aparținând familiei Violaceae. Florile, frunzele și rădăcinile se dezvoltă
din nodurile unei tulpini târâtoare numită stolon, care crește la nivel orizontal, prin
sau pe suprafața solului, asigurând înmulțirea vegetativă a speciei.
În România violetele sunt cunoscute și ca toporași, tămâioare, viorele (nume
atribuit și unei alte plante, Scilla bifolia), călțunei sau micșunele. Numele vine de la
culoarea violet, din latinul viola.
Frunzele apar în două rânduri. Primăvara sunt mai mici (2-3 cm), iar cele de vară ies
după înflorire și sunt mai mari (4-5 cm). Au forma de inimă, cu marginile ușor
dințate. Florile au 5 petale asimetrice de culoare violet, alb sau albastru-indigo și
înfloresc prin martie-aprilie. Al doilea rând de flori, apare vara sub formă de boboci
care nu se deschid, acestea fiind cele ce conțin capsulele cu semințe.
Zona nativă a violetelor a fost Europa, dar și Asia de vest. În zilele noastre, planta
a devenit parte din flora spontană pe toate continentele cu climă temperată. Preferă
locurile umbrite, păduri, pajiști, tufișuri, din zona de câmpie până la deal și munte.
Este o plantă nepretențioasă, rezistentă la variațiile temperaturii primăvara, ceea ce
îi permite să se răspândească pe areale largi, formând pături de violete cu miros
puternic, dulceag, care atrag insectele.
O poveste interesantă este că anticul nume Ionia, o regiune din Turcia actuală,
aflată pe coasta vestică, cu ieșire la Mareea Egee, vine de la această plantă. Ion era,
și încă mai este, numele grecesc al plantei și a fost atribuit zonei renumite pentru
pajiștile nesfârșite de violete. Ionienii, popor grec, au fost cei care au lăsat
umanității ordinul ionic, un tip de arhitectură clasică ce încă se dovedește sursă de
inspirație pentru artiștii contemporani.
Datorită aspectului delicat și parfumului dulce, violetele au fost cultivate în așezările
umane de mii de ani, în timp sortându-se câteva varietăți horticole. Astăzi avem
multe specii de violete, care se deosebesc puțin, cea mai întâlnită după Viola
odorata fiind Viola silvestris (călțunii-popii), o varietate fără miros și cu frunzele mai
alungite. Aici puteți găsi, dacă sunteți interesați, o listă cu varietăți de violete.
Însă, dincolo de valoarea ornamentală, violetele sunt plante comestibile – atât
frunzele cât și florile. Din timpuri ancestrale a fost folosită ca plantă medicinală și de
consum. Atât florile, cât și frunzele tinere, dau o culoare minunată și un gust fin,
catifelat, salatelor proaspete. Deși utilizările gastronomice ale violetelor au fost
aproape uitate în timpurile noastre, în Occident există multe restaurante rafinate
care folosesc florile pentru decorarea mâncărurilor din meniu.
În 200 de Rețete Cercate, scoasă în Moldova pe la 1842 de către Mihail Kogălniceanu
și Costache Negruzzi, apare o minunată rețetă numită ”zalatină de toporași”.
Pelteaua de violete era obținută din sucul florilor, îndulcit cu zahăr și închegat cu
gelatină, pe vremea aceea obținută din oase de morun. În plus,violetele conțin o
substanță numită mucilagiu, care, la rândul ei, acționează ca o gelatină fină.
Acest mucilagiu, găsit de altfel și în alte plante, cum ar finalba, a făcut ca violeta să
fie folosită în remediile naturiste pentru durerile în gât și ca soluție calmantă pentru
inflamațiile membranelor mucoase.
Se făcea chiar și un fel de vin din florile fermentate de violete, iar în Europa
medievală meșteri specializați au început să extragă ulei și parfum din această
plantă.
Forile uscate și confiate se presară astăzi deasupra ciocolatei negre. O specialitate
foarte apreciată printre cunoscători.
Florile proaspete conțin un pigment puternic, care a fost utilizat în mod tradițional la
vopsirea țesăturilor în albastru-pastelat.
ȘTIR s.m. Sunt cunoscute aproape 60 de specii din familia Amarathaceae. Termenul
internațional atribuit tuturor acestor specii este amarant, după cuvântul grecesc
arhaic amarantos (floare nemuritoare). Cele mai întâlnite la noi sunt Amaranthus
viridis, A. retroflexus și A. blithum.
Cuvântul românesc știr vine din limba slavă, fiind, de asemenea, întâlnit în bulgară și
sârbă.
Sunt plante înalte ce pot crește până la 3 m, deși o înălțime obișnuită este cam la 1
m, cu tulpină dreaptă și solidă, cu flori micuțe, verzi sau verde-roșiatic, adunate într-
un fel de spic la vârf. Chiar dacă în România actuală este considerat o buruiană, în
culturile organice știrul este lăsat să crească liber pentru că rădăcina lui adâncă și
puternică ajută la aerisirea solurilor. Frunzele au formă romboidală, cele de sus fiind
mai alungite decât cele de la bază și sunt comestibile, cu un gust asemănător
spanacului. Semințele negre sau crem sunt prinse în capsule minuscule de 1 sau 2
mm și sunt de asemenea comestibile.
Niciuna dintre speciile de amarant nu este toxică, însă toate conțin cantități mici de
acid oxalic. Cum am mai scris și în alte articole, excesul de acid oxalic inhibă
absorbția calciului și a zincului și influențează negativ persoanele care suferă de
afecțiuni ale rinichilor, artrită sau reumatism. De accea consumul în cantități mari,
zile la rând, este nerecomandat. Astăzi această practică nu mai prezintă o
amenințare reală, dar dacă îți imaginezi comunități care se hrăneau exclusiv cu
plantele și culturile de sezon poți înțelege cum devine posibil. Sunt însă convinsă ca
regimul strămoșilor noștri era mult mai variat decât am crede/
Frunzele tinere și semințele de știr au fost folosite mii de ani în alimentație și pentru
proprietățile lor medicinale. Este o plantă bogată în vitamina A, K, B1, B3, B5, B6,
B17, C, E, riboflavină, acid folic, calciu, fier, magneziu, fosfor, potasiu, zinc, cupru și
magneziu. Valoarea nutritivă a știrului este foarte ridicată, frunzele conțin mai multe
proteine și lisină decât porumbul sau alte cereale și mai multă metionină decât soia,
ambele aminoacizi esențiali. Conține, de asemenea, cantități importante de beta-
caroten și omega6 și antioxidanți puternici.
Din semințe se poate extrage un ulei, recomandat pentru toate calitățile de mai sus
și pentru conținutul mare de squalen, un compus organic descoperit recent, cu
proprietăți anticancerigene și antioxidante, considerat secretul dietei mediteraneene
și probabil cel mai bun stimulator imunitar cunoscut. Din frunze infuzate în mod
tradițional se făceau și ceaiuri pentru gargară în cazul durerilor în gât.
Sunt convinsă că rețete asemănătoare aveau și strămoșii noștrii. Știrul nu a fost uitat
peste tot în România, însă. În Moldova, în special în zona Buzăului,ciorbele de
știr sunt încă foarte apreciate.
GRÁȘIȚĂ s.f. Portulaca oleracea. Plantă anuală din familia Portulacaceae, cu frunze
lucioase, cărnoase și suculente, flori micuțe galben-roșiatice cu 5 petale și
tulpină tărâtoare, de forma cilindrică, ce poate crește până la 40 cm. Rădăcina
adâncă rezistă bine în soluri compacte și aride. Atât frunzele, cât și rădăcina, florile și
semințele sunt comestibile.
Este una dintre cele mai vechi plante consumate de oamenii primitivi, având un areal
de răspândire din Europa Centrală și estul Mediteranei, prin Orient, până în
subcontinentul indian și Asia de sud-est. Este și una dintre cele 21 de plante dacice
pomenite de Discorides, medic roman născut în Asia Mică în secolul I e.n, care a scris
un tratat de botanică farmaceutică, De materia medica.Aparent dacii o numeau lax și
o foloseau în alimentație și ca plantă medicinală.
În România actuală grășița mai este cunoscută ca agurijoară, iarbă-grasă, portulacă,
grătiță, iarba-porcului, buruiană-grasă sau pita-porcului.
A fost folosită în bucătărie din timpuri ancestrale. Frunzele, crocante, cu gust acrișor,
au fost mâncate în salate, puse în ciorbe, folosite ca umpluturi sau adăugate în
omlete. O altă modalitate, populară și în zonele mediteraneene, este de-a tăvăli
frunzele prin faină cu apă și a le prăji în untdelemn fierbinte.
Grășița conține mai mult omega3 decât oricare altă plantă – în cantități similare cu
cele din pește, alge sau semințele de in. Mai are vitamina A, C, vitamine B,
magneziu, calciu, potasiu, fier și antioxidanți puternici. Pliniu cel Bătrân, naturalist
roman din secolul I, avea atâta încredere în calitățile acestei plante încât o
recomanda drept amuletă.
Un lucru interesant la grășiță este că în perioadele aride recurge la un tip de
fotosinteză numit CAM: ziua porii frunzelor se închid, astfel încât să se evite
pierderea umidității, iar se deschid noaptea ca să capteze dioxid de carbon pe care îl
transformă în acid malic. La ivirea zorilor, odată cu lumina, acidul malic este
transformat în glucoză. De aceea, culese dimineața devreme, frunzele degrășiță au
un gust acrișor mai intens.
Popular, frunzele zdrobite erau folosite ca remediu împotriva înțepăturilor de insecte.
MĂCRÍȘ s.m. Rumex acetosa. Plantă cu tulpină moale și suculentă, care răsare an
de an din aceeași rădăcină foarte rezistentă. Are frunze alungite, cu gust acrișor, ce
pot crește până la 60 cm la maturitate. Frunzele de la bază au formă de vârf de
săgeată, iar cele superioare cresc la capătul tulpinei și prind frecvent o tentă
roșiatică. Face parte din familia Polygonaceae și este rudă apropiată șteviei.
Etimologia cuvântului este una controversată, în cele mai multe dicționare fiind
trecut cu origine necunoscută, dar propunerea că măcriș este o transformare a
cuvântului acru-acrișor mi se pare plauzibilă.
Planta crește în soluri bine irigate și favorizează un mediu umed, fiind rezistentă la
diferențele de temperatură. Este crescută pentru frunzele sale cărnoase, care se
culeg când planta este tânără. Se întâlnește prin poieni, lunci, la marginea
drumurilor, pe câmpuri și în grădini, crescută sălbatic.
În lume, măcrișul este consumat într-un mod similar spanacului sau șteviei, toate
trei fiind folosite adeseori împreună în mâncăruri. Ciorba acrită cu măcriș este o
specialitate est europeană, pe când în Occident este preferată supa cremă. Poate fi
adăugat la salatele cu cartofi, sfeclă coaptă, la carne roșie, sau păsări de țară, în
plăcinte, quiche sau ca verdeață în supe – orice se potrivește cu un gust acrișor.
Doar imaginația vă poate limita!
Susaiul, buruiana de
bun gust
13
POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED
sâmbătăAPR 2013
≈ SCRIE UN COMENTARIU
Etichete
castrăvan, crestanie,crestățea, floarea-hoțului, foaia-făgetului,foaia-tâlharului,făgețea, iarba-
iepurelui,laiteron, lăptuci,lăptucă, pălămidă-grasă, salata-iepurelui,salată-câinoasă, sow-thistle, susa
i, susai-de-munte, susai-de-pădure, susai-pădureț,susai-sălbatic, susăiță,tâlhărea
LÓBODĂ, s.f. Atriplex hortensis. Plantă anuală din familia Amarathaceae, puternică
și nepretențioasă, rudă cu știrul (Amaranthus retroflexus) – de asemenea o plantă
comestibilă. Aria ei de răspândire se întinde din Europa până în stepele de vest ale
Asiei și a fost una dintre plantele consumate de homo sapiens încă din preistorie. În
timp, prin selecții repetate, s-a obținut loboda de grădină, cultivată astăzi.
Cuvântul lobodă vine din slavonă și este comun mai multor țări din Balcani și Estul
Europei. Specifică și binecunoscută spațiului românesc rural, este consumată cel mai
des în ciorbe, borșuri sau plăcinte. Dar în stare proaspătă, loboda conține de
două ori mai multă vitamina C decât lămâia. Acest posibil aport de vitamine
este, din păcate, distrus prin fierbere. De aceea loboda este mult mai benefică în
salate sau garnituri negătite.
Pe lângă o listă uriașă de vitamine și minerale loboda este detoxifiantă și
antioxidantă.
Rezistă la secetă, crește bine atât în umbră cât și în soare, iar insectele o atacă rar.
Nu se lasă afectată de temperaturi scăzute, ceea ce o pretează la semănat și
primăvara devreme și toamna târziu. Apare spontan pe câmpuri, terenuri virane și
pe marginile drumurilor, datorită semințelor ușoare purtate de vânt.
Loboda este o plantă înaltă, cu tulpină simplă sau ramificată, cu frunze mari
triunghiulare, verzi, roșu-violet sau galbene și catifelate la atingere. Frunzele sunt
comestibile și au un gust placut acrișor. Se folosesc imediat ce au fost culese, deși
congelate, în recipiente închise ermetic, își păstrează proprietățile și gustul. Pe
vremuri, loboda era conservată pentru iarnă în borcane: frunzele erau așezate în
straturi despărțite de un strat de sare grunjoasă.
Îmi amintesc că în copilărie detestam ciorbele de lobodă. Plantă mi se părea prea
fiartă și textura terciuită, fără consistență. Între timp am descoperit modalități
diferite și inedite de-a o prepara și loboda a renăscut pentru mine.
Ștevie
17
POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED
miercuriAPR 2013
≈ UN COMENTARIU
Etichete
bronghi, brozdii,crestățea, dragavei,dragomir, ștevie, ștevie-creață, ștevie-de-grădină, hrenuț, limba
-boului, măcrișul-calului,măcrișul-cucului,sceavă., stează, ştevia-porcească
ȘTÉVIE, s.f. Rumex patientia. Plantă cu tulpină moale, care crește anual din aceeași
rădăcină foarte rezistentă. Are frunze moi, lucioase și cărnoase, suculente.
Ștevia este descendenta domesticită a măcrișului, fiind cunocută în unele părți chiar
ca măcriș-de-grădină. Are un gust ușor astringent, mai fin și mai suculent, nu atât
de acru pe cât este măcrișul. Ca și ruda sa, aparține familieiPolygonaceae și crește în
grădini și în flora spontană pe continentul european, în Vestul Asiei și nordul Africii.
Cuvântul românesc ştevie are origini slave. În rest, mai este cunoscută
drept dragomir, măcrișul-cucului și, în una dintre variantele sălbatice
comestibile, Rumex crispus, ca dragavei, ștevie-creață, crestățea, hrenuț, limba-
boului, bronghi, brozdii, hrenuț, măcrișul-calului, sceavă.
Prin bălţi şi lunci creşte o altă ştevie sălbatică, de apă, Rumex hydrolapathum,iar în
zonele alpine o Rumex alpinus, numită şi ştevie-porcească. Ambele au fost folosite în
mod tradiţional ca să îndepărteze usturimea provocată de contactul cu urzicile. În
mod uimitor, aşa cum le potriveşte natura – urzicile şi şteviile sălbatice cresc
aproape unele de altele. În caz de urzicare, se iau frunze de ştevie, se zdrobesc şi cu
fibrele suculente astfel obţinute se tamponează zona afectată. Efectul de ameliorare
ar trebui resimţit aproape imediat.
Ştevia este o plantă specifică bucătăriei est europene, consumată mai ales
primăvara, când frunzele sunt tinere și acidul oxalic, conținut de planta matură, se
găsește în cantități mai mici. (Despre proprietățile negative ale acidului oxalic am
scris la măcriș). Frunzele pot fi conservate prin uscare, congelare, sau puse la borcan
cu sare și adaugate ulterior la diferite mâncăruri.
Rădăcina plantei era folosită în tradiția populară la vopsitul în culori naturale (galben,
verde, indigo) – de aici verbul a înștevia, utilizat în unele regiuni cu înțelesul de a
vopsi în culorile de mai sus. Tot din rădăcină, pisată-uscată sau zdrobită-crudă și
amestecată cu untură sau alte grăsimi se obținea o alifie cu care se tratau unele boli
de piele.
În bucătăria românească ștevia este consumată mai ales în ciorbe, în plăcinte,
omlete, ca foi pentru sarmale sau înăbușită asemeni spanacului. Se găsește în piețe
la țărani și mai recent chiar și în supermarketuri. Data viitoare când întâlnițiștevie,
nu o ocoliți!
Salsifi sau Barba-
Caprei
18
POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED
sâmbătăMAI 2013
≈ SCRIE UN COMENTARIU
Etichete
barba-caprei, iarba-viperei, planta-stridie,rădăcina-șarpelui,salată-de-iarnă, salsifis,salsifis-spaniol, s
alsify,scorțoneră, scorzonera,tragopogon
Barba-
caprei var. tragopogon
Numele tragopogon este moștenit din greaca antică, însemnând același lucru cu
românescul barba-caprei, aluzia făcându-se la forma lungă și ”păroasă” a rădăcinii.
Aceste plante au fost consumate în Tracia și spațiul mediteranean din timpuri
străvechi. Pliniu cel Bătrân a menționat barba-caprei în ultima lui operă,Historia
Naturalis, publicată prin 79 e.n. Dar în restul Europei, barba-caprei a devenit
populară abia prin secolul XVI, epoca Renașterii, când tot felul de plante ”exotice” au
început să trezească curiozitatea gastronomică a publicului.
În schimb, scorzonera a fost o plantă introdusă în cultura occidentală chiar mai târziu
prin vechea Spanie maură, pe filieră arabă. De accea numele botanic cu care astăzi o
recunoaștem este Scorzonera hispanica. În Orient era folosită de secole, dacă nu
milenii. Primul european care a scris despre ea a fost un anume Leonhard Rudolf,
care a întâlnit-o prin piețele din Alep, în Siria, în 1575 – întâmplător chiar anul în
care Chiajna, doamna Țării Românești, fusese exilată de turci în același oraș pentru a
fi ținută departe de manevrele diplomatice din principate, unde ea se dovedise un
jucător de temut. Nu-mi este greu să îmi imaginez că o astfel de expunere la cultura
și obiceiurile orientale a avut o influență uriașă asupra gastronomiei valahe și
moldovenești.
Numele scorzonera este traducea latinului medieval scorza-nera, scoarță-neagră,
care pare că pe atunci însemna și viperă, explicația fiind că rădăcina era folosită ca
antidot în cazul mușcăturilor de șarpe. De altfel, un alt nume românesc pentru
barba-caprei este iarba-viperei sau rădăcina-șarpelui.
Scorzonera crește până la 1,30 m și are flori galbene. Rădăcina ei poate atinge 1 m,
cu o grosime de 2 cm. La maturitate floarea dezvoltă un pămătuf sferic asemănător
păpădiei, din care se desprind semințele purtate de vânt.
Barba-
caprei var. scorzonera
Astăzi, barba-caprei var. scorzonera a devenit o legumă des întâlnită pe tarabele
băcăniilor din Occident, ținute mai ales de antreprenori arabi. Când am văzut-o în
Londra acum câțiva ani nu am avut nici cea mai vagă idee ce sunt acele rădăcini
lungi și negre.
Barba-caprei, în oricare dintre variante, este considerată o rădăcinoasă rafinată, cu o
aromă ce aduce cu gustul stridiilor, de aceea uneori este numită și planta-stridie. De
la ea se consumă mugurii, florile și frunzele tinere, dar mai ales rădăcina care poate
fi gătită în multiple feluri. Rădăcina se decolorează rapid odată curățată, de aceea se
recomandă păstrarea ei în apă acidulată, în oțet sau zeamă de lămâie, pentru
menținerea culorii intense. Din rădăcina ruptă apare o substanță lăptoasă, foarte
lipicioasă, care pe vremuri făcea deliciul copiilor de la țară. Adunată pe o muchie
lată, unde putea fi lăsată la uscat, devenea un fel de gumă de mestecat.
Pentru preparare, coaja groasă a rădăcinii poate fi mai ușor înlăturată după fierbere,
datorită substanței lipicioase care se dizolvă. O altă metodă este curățarea ei în stare
proaspătă sub un jet de apă. Poate fi consumată alături de legume ca mazăre sau
morcovi, dar poate fi servită și în moduri similare sparanghelului.
Poate fiartă, coaptă, gratinată sau prăjită. Făcută chifteluțe, sotată în vin alb și unt,
sau pasată piure.
Florile, mugurii și frunzele tinere pot fi adăugate la salate de vară. Rădăcina poate fi
folosită ca înlocuitor de cafea, la fel ca cicoarea.
Barba-caprei are un bogat conținut nutritiv: proteine, grăsimi, asparagină, colină,
levulină, potasiu, calciu, fosfor, fier, sodiu, vitaminele A, B1, E și C. Mai conține
inulină, un tip de zaharidă formată din fructoză, care o recomandă diabeticilor.
Frunzele de morcov
Cuvântul românesc morcov a fost preluat de la populațiile slave care s-au așezat în
spațiul carpatic prin secolul 7. Îl folosesc încă bulgarii, sârbii, slovenii și rușii. O altă
denumire uzuală până în secolul trecut, carotă, provenea din latină, care la rândul ei
și-a însușit termenul antic grecesc karoton, moștenit din limbile străvechi indo-
europene, în care ker însemna corn. Morcovul nu este o plantă uitată, de fapt la nivel
mondial se produc anual peste 20 de milioane de tone de morcovi pentru consum,
dintre care jumătate se cultivă în China. Însă am decis să îl includ în lista ierburilor
ignorate pentru că astăzi aproape toți am uitat că frunzele morcovului sunt
comestibile și, în plus, sunt delicioase. Nici eu nu am știut acest lucru până recent,
când curiozitatea m-a împins să aflu mai multe. Și am descoperit că, în ciuda unor
dezbateri semi științifice, frunzele de morcov pot fi consumate crude în salate sau
preparate în nenumărate feluri. De atâtea ori am adus acasă morcovi minunați din
piață sau culeși din grădină și frunzele aveau un miros superb, aromat și proaspăt.
Parcă cu regret le tăiam și le aruncam la coș, așa cum am vazut că făceau mama și
bunica mea, fără să chestionez vreun moment obiceiul.
Acum știu că frunzele conțin cantități bogate de potasiu, clorofilă, caroten și vitamina
K. Au o aromă sofisticată cu o nuanță amăruie și textură crocantă, proaspătă. Mai
nou, descopăr că gustul amărui, considerat ”rău” de cultura occidentală, rămâne
apreciat de cele mai multe bucătării tradiționale și sunt convinsă că și bucătăria
românească veche a știut să-i vadă odată valoarea. Astăzi, amăruiul este
un acquired taste, cum se întâmplă de exemplu cu ciocolata neagră, iar cei care
”îndrăznesc” să-l adopte ajung să nu mai renunțe niciodată la el. Ca și în cazul altor
ierburi, frunzele sunt cu atât mai bune cu cât sunt mai tinere. Tulpinile fibroase pot fi
evitate în momentul în care le mărunțim așa cum facem cu pătrunjelul. Iată câteva
modalități de-a încerca frunzele de morcov:
Folosiți-le ca verdeață pentru salate sau mâncăruri.
Puteți prepara un excelent pesto de frunze de morcov, făcut în blender cu
usturoi verde, sare, ulei de măsline și o mână de migdale proaspăt prăjite. Acest
pesto (există mai multe rețete pe internet) va fi minunat cu bruschete, ca sos
pentru paste sau pe carne făcută la grătar.
FETÍCĂ s.f. Valerianella locusta*. Plantă anuală de mici dimensiuni cu flori micuțe
alb-albăstrui aparținând familiei Valerianaceae. Frunzele, ovale, de culoare verde
închis, cresc în rozetă până la 30 cm. Au o textură moale și sunt comestibile – cu un
gust caracteristic de miez de nucă nouă.
Fetica crește în flora spontană în toate zonele cu climat temperat, din Europa până
în Asia de Vest, Caucaz și Africa de Nord, fiind cunoscută mediului rural din vremuri
ancestrale. În România, la țară, era numită și salata-mielului sau salată-de-
câmp. Fetică este o forma populară a diminutivului lui fată, similar lui fătucă sau
fetiță – paralela fiind făcută probabil din cauza aspectului delicat al plantei.
La un moment dat, în orașe, consumul de fetică a fost ăriidat uit. Astăzi, termenul
italian valeriană a ajuns să îl înlocuiască pe cel vechi românesc odată cu
‘redescoperirea’ plantei prin intermediul hypermarketurilor, care au transplantat aici
obiceiuri și produse ‘occidentale’.
În Europa vestică, fetica a fost vândută în piețe ca plantă de consum de pe la
sfârșitul secolului XVII, după ce Jean-Baptiste de La Quintinie, grădinarul oficial la
curtea lui Ludovic al XIV-lea, a introdus-o în meniul regal, propulsând-o pe drumul
spre faima pe care a atins-o în epoca modernă. În varianta cultivată, astăzi, se poate
întâlni pe toate continentele, fiind una dintre cel mai comercializate salate de
consum.
Pentru că are tendița de-a crește și a dezvolta semințe foarte repede la temperaturi
calde, este cultivată mai ales ca salată de toamnă și iarnă. Rezistă bine în medii
semiaride fără să fie pretențioasă la apă. Frunzele de fetică conțin de 3 ori mai
multă vitamina C decât salată, pe lângă caroten, vitamina E, B6 și B9 și omega 3.
Sunt mai bune când frunzele sunt tinere, înainte ca planta să înflorească. Au un gust
plin și satisfăcător și sunt delicioase în salate mixte, sau în cele în care sunt
ingredientul principal. Merg minunat ca garnitură simplă lângă legume pregătite la
cuptor, sau cărnuri marinate.
În spațiul german, fetica era numită rapunzel și se speculează că de la această
plantă Frații Grimm și-au denumit personajul de poveste.
Numită comercial valeriană din cauza numelui împrumutat din italiană, fetica nu
este același lucru cu ‘adevărata’ valeriană, Valeriana Officinalis, planta medicinală cu
efecte calmante mai degrabă cunoscută sub acest nume.
*În unele cărți sau articole ce folosesc ca referință publicații mai vechi de 1973 mai
este numită Valerianella olitoria.
Hasmăţui
10
POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED
miercuriAPR 2013
≈ UN COMENTARIU
Etichete
asmaţuchi, asmăţui,chervăr, Hasmaţuchi,hasmăţui, haşmaciucă,maşmă, pătrunjel-franţuzesc, pătru
njel-spaniol
HASMĂŢÚi s.m. Anthriscus cerefolium. Plantă bianuală din familia Apiaceae, înrudită
cu pătrunjelul şi morcovul. Are o tulpină moale, ierboasă, care poate creşte până la
70 cm, cu o rădăcină adâncă şi încăpăţânată. Frunzele, cu aspect fragil şi lucios (de
unde numele latin cerefolium), sunt dispuse într-o dantelărie elaborată pe tulpiniţe
lungi. Pot fi şi creţe. Florile sunt mici, albe, strânse în bucheţele la capătul tulpinii.
Este probabil originar din zona Munţilor Caucaz şi a fost răspândit în restul Europei
Antice de armatele romane. La noi, mai este cunoscut ca hasmaţuchi, asmăţui,
haşmaciucă, haşmă şi era o plantă foarte populară în bucătăriile boiereşti din
secolele trecute. În prezent, hasmăţuiul este cunoscut mai mult prin Moldova, dar
planta este redescoperită prin intermediul reţetelor occidentale şi a reeditărilor
recente a unor cărţi vechi de bucate româneşti (Constantin Bacalbaşa, Sanda Marin).
În Vestul Europei, hasmăţuiul este cunoscută ca “pătrunjel franţuzesc” (sub
forma Anthriscus cerefolium) sau “pătrunjel spaniol” (Myrrhis odorata), foarte
asemănătoare între ele. Unele dicţionare româneşti, la fel ca şi pagina în limba
română de pe Wikipedia, confundă planta domestică cu cea sălbatică(Anthriscus
sylvestris) - şi aceasta are frunze comestibile însă cu un gust mai aspru, mai puţin
delicat. O altă confuzie, dramatică însă, poate fi facută cu pătrunjelul-
câinesc (Aethusa cynapium), o plantă extrem de asemănătoare ca aspect, dar foarte
toxică.
Frunzele proapete de hasmăţui sunt bogate în vitamine C, provitamina A şi
vitaminele B şi se culeg prin tăiere. Tăierea periodică este recomandată astfel încât
planta să nu crească prea mare, moment în care frunzele devin amare. La fel ca şi
pătrunjelul, are nevoie de îngrijire atentă, fiind sensibil la paraziţi şi favorizând
solurile bine afânate şi udate. Se poate semăna oricând, începând din martie până în
iunie. Plantele rasar la doua săptămâni după semănat. Creşte fără probleme şi în
ghiveci.
Hasmăţuiul este dulce şi foarte aromat, cu un gust între pătrunjel şi anason.
Frunzele sale seamănă cu pătrunjelul, mai ales când sunt tinere, însă sunt mai mici,
mai creţe şi de un verde mai deschis. Se consumă proapăte în salate, sosuri, omlete.
La mâncărurile gătite se adaugă la sfârşitul preparării. Se pot conserva prin uscare
sau congelare (o metodă preferată pentru că le păstrează mult mai bine aroma).
Leurda este una dintre cele mai versatile plante sălbatice comestibile, putând fii
consumată într-o multitudine de feluri, în moduri asemănătoare spanacului, sau
pentru condimentare ca verdeață proaspătă. Are un gust aromat și delicat, fără să
lase mirosul neplăcut al usturoiului. Este minunată în salate, în omlete sau papare
rustice, risotto sau paste, pâine cu verdețuri, tarte cu legume sau fiartă alături de
ochiuri românești. La țară se pune în supe și ciorbe, drept zarzavat. O altă rețetă
grozavă este pesto cu leurdă (în loc de busuioc).
La noi îi se mai spune și aiurdă, usturoiță, usturoi sălbatic, ai de pădure sauaiu-
ursului. Cuvântul leurdă are o etimologie necunoscută, fiind considerat un termen
autohton – probabil la fel de vechi ca obiceiul de-a o culege. Și, ca să înțelegeți mai
bine cât de veche este folosirea leurdei, există chiar și o urmă arheologică rămasă
din Mezolitic într-o peșteră din Danemarca – o amprentă de frunză.
Leurda preferă solurile umede, ușor acide, de aceea pădurile de stejar și pin sunt
habitatul său ideal. Este o plantă europeană prin excelență, care nu s-a lăsat până
acum aclimatizată cu succes pe alt continent.
Dioscorides, medic roman născut în Asia Mică în secolul I e.n, a scris un tratat de
botanică farmaceutică, De materia medica, în care a prezentat 21 de plante
medicinale utilizate de populațiile getodacice. Leurda este unul dintre ele. Pe baza
practicilor dacice el o recomanda ca detoxifiant de primăvară, pentru curățarea
arterelor, a plamânilor și a tractului digestiv. A fost urmat de o cohortă de scolastici
din Evul Mediu până în epoca recentă care au descris proprietățile benefice ale
leurdei.
În 1992 leurda a fost aleasă planta anului de către The Association for the
Protection and Research on European Medicinal Plants.
Untișorul. Cum să
trăiești periculos
UNTIȘÓR s.m. Ranunculus ficaria. Plantă de dimensiuni mici cu flori ca niște rozete
galben-aurii și cu frunze cărnoase și lucioase, aflate la capătul unei tulpinițe lungi.
Înflorește de la sfârșitul lui februarie până la începutul verii. Aria sa de creștere se
întinde din Europa până în stepele vestice ale Asiei, fiind introdusă relativ recent și în
America de Nord.
Îl cunoșteau romanii, în ale căror scrieri apare repetat, și cu siguranță era familiar
populațiilor geto-dac – probabil inclusiv culturilor neolitice din Spațiul Carpatin. În
România actuală, în funcție de regiuni, untișorul mai este cunoscut ca: grâușor,
sălățea, sălăgea, calce-mică, salată-de-câmp, scânteiuță-galbenă, scorbutăriță,
scânteiuță, untul-vacii.
Se pare că untișorul conține vitamina C, E, calciu, potasiu și fibre alimentare care
ajută la reducerea nivelului colesterolului și îmbunătățește circulația. Acidul folic este
bun pentru menținerea sănătății creierului. Popular, din timpuri străvechi, se spune
că zeama obținută prin fierberea untișorului este un tratament excelent împotriva
hemoroizilor. O altă metodă era de-a zdrobi frunzele în mojar și a le amesteca cu
untură. Se obținea astfel un fel de unguent rustic – vă las să vă imaginați restul.
Este una dintre primele flori primăvăratice – apare prin păduri, lunci, câmpuri și
grădini aproape înainte ca iarna să se sfârșească. Preferă zone umbroase și sol
umed, fiind una dintre puținele plante care prosperă la umbra copacilor, unde
formează un covor des de plăntuțe. Florile se închid noaptea sau înainte de ploaie
când cerul se întunecă și se redeschid la apariție soarelui. Petalele exterioare sunt
verzi, astfel că floarea închisă este camuflată în mijlocul frunzelor.
Frunzele și florile sunt comestibile crude doar când planta este tânără, prin
martie și aprilie. Planta matură dezvoltă o toxină numităprotoanemonină,
evitată de animale, care însă prin procesul uscării la soare sau prin gătit la
cald se transformă în anemonină, o enzimă cu proprietăți antispasmodice și
analgezice. Pe măsură ce primăvara avansează spre vară, florile pălesc și frunzele
se usucă. Rămâne rădăcina compusă din tuberculi mici care se separă între ei și din
care anul următor vor ieși noi plante.
Untișorul se găsește primăvara în piețe, vândut de țărani în buchețele mici legate
cu sfoară, alături de leurda cu care în mod tradițional este preparat în salate rustice
proaspete. Untișorul este salata tradițională în săptămâna Paștelui pentru efectul
tonic digestiv și detoxifiant, care permite organismului, obișnuit cu postul, să
metabolizeze mâncarea bogată de sărbători. Planta are un gust ierbos intens, dar
tocmai acest lucru o face deosebită de salatele crescute în sere, cu gust sec de apă și
pline de pesticide.
Știu ei ce știu acești țărani.
Sparanghelul sălbatic
14
POSTED BY HIGHWAY IN UNCATEGORIZED
marțiMAI 2013
≈ SCRIE UN COMENTARIU
Etichete
asparagus, asperag,coasta-dracului, coasta-vrasmasului, Iepurel,par, ragila-pamantului,sparang, sp
aranga,sparanghel, Sparanghel-bun, sparanghel-sălbatic, sparangin,sparga, Sperenghea,sperghea, s
perghie,umbra-cucului, umbra-iepurelui
Sparanghelul sălbatic preferă zonele stâncoase și solurile saline, pe care cele mai
multe plante le evită. Datorită aspectului decorativ al tufei, a fost cultivat de
generații și generații prin grădini și ghivece. Multă lume crește umbra-iepurelui pe
balcon, fără să aibă habar toată viața că planta este una și aceeași cu sparanghelul
din magazine. Și bunica mea avea unul pe verandă – am învățat de timpuriu că nu
avem voie să ne apropiem de fructele roșii, sclipitoare, însă până să adun materialul
pentru acest post nici eu nu am știut mai multe.
CALO
MFIR, Tanacetum balsamita.
VETRI
CE, Tanacetum vulgare.
Atât calomfirul cât și vetricele au fost cunoscute și cultivate din cele mai vechi
timpuri. De fapt, istoria lor este aproape identică și multe articole recente ajung să le
suprapună, dacă nu să le confunde cu totul. Alte încurcături se fac cu numele
botanice din clasificările mai vechi, Chrysanthemum balsamita sau C. vulgare, care
astăzi au fost înlocuite de Tanacetum balsamita și, respectiv, T. vulgare.
Primele mențini ale acestor plante au apărut la începuturile Evului Mediu european.
Una este o colecție de acte legislative, numită Capitulaire De Villis, scrise la
finelensecolului al VIII-lea, în care sunt înșiruite 94 plante ce urmau să fie cultivate
pe domeniile regale. 600 de ani mai târziu, o carte de bucate apărută pe la 1430 în
provincia Lancashire din nord-vestul Angliei, Liber cure cocorum, conține o rețetă de
omletă aromatizată cu frunze de calomfir. Despre vetrice știm că era cultivat încă din
Grecia Antică, posibil chiar mai înainte de egipteni, pentru proprietățile sale curative.
Apoi, după mai mult de un mileniu, în jurul anului 800, a fost pomenit printre
plantele de grădină de la curtea lui Carol cel Mare. Și tot din acea perioadă există o
semnalare în arhivele mănăstirii Saint Gall din Elveția. Mai târziu, apare o mențiune
din partea lui John Gerard, un naturalist englez care publică în 1597 Herball, o istorie
a plantelor, în care amintește vetricele ca fiind ‘pleasant in taste’.
Deși calomfirul și vetriceaua erau plante extrem de populare odată pe teritoriul
românesc – la fel ca în restul spațiului european – tradiția utilizării lui s-a subțiat
până la ignorare. Astăzi faima de altădată a acestor plante a rămas în numărul larg
de români ce poartă Calomfir sau Caranfil ca nume de familie.