I.

Informația

Dinamismul societății contemporane, tendința evidentă a acesteia de a se transforma cu

pași uriași într-o societate a informației, având ca motor și principal fundament datele prelucrate
și agregate preponderent cu mijloace informatice, date suport pentru informațiile sociale și
juridice, pentru întreaga activitate umană, constituie caracteristica definitorie a timpurilor pe care
le trăim.

Noțiunea de informație face parte din viața cotidiană; peste tot este informație. Cuvântul
informație este folosit cu mai multe semnificații, adesea complet diferite, uneori contradictorii, în
funcție de domeniile și contextele în care este utilizat. Față de limbajul cotidian, în care informația
vizează în principal aspectul comunicativ, cuvântul are și alte sensuri atribuite prin definirea sa ca
termen tehnic sau științific, ori ca și concept în interiorul unor științe și tehnologii sau ramuri
filosofice, al căror obiect de studiu este.

Potrivit Wikipedia1, în sens larg, în limbajul comun, „prin informație se înțelege:

• faptele și opiniile percepute sau obținute în cursul vieții de zi cu zi direct de la o altă ființă
vie, din mass-media, din baze de date electronice și din toate tipurile de fenomene
observabile din mediul înconjurător.

• lămurire asupra unei persoane, lucru sau domeniu; totalitatea materialului de informare și
de documentare; izvoare, surse;

• cunoștințe comunicate de alții sau obținute prin investigații proprii ori cercetări
personale; cunoștințe acumulate din lectură, rapoarte despre evenimente recente sau
necunoscute anterior, materiale din ziare, din periodice sau din buletine de știri; cunoștințe
dobândite prin studiu sau instruire; cunoștințe deduse din observații directe și experiența
proprie.

În ultimul timp, au intrat și în limba română sensuri mai noi ori s-au adăugat la cele vechi precizări
noi:

1
http://ro.wikipedia.org/wiki/Informaţie
 • fiecare dintre elementele noi, necunoscute anterior, ale experienței (fizice sau mentale)
sau ale unui concept, în raport cu cunoștințele prealabile, ce sunt cuprinse în semnificația
unui simbol sau unui grup de simboluri (text scris, mesaj vorbit, imagini plastice, indicație
a unui instrument, date experimentale, partitură muzicală etc.) care produc schimbări într-
un concept (cum ar fi un plan sau o teorie).

• acțiunea cuiva de a (se) informa sau de a comunica cunoștințe, noutăți, lămuriri, vești,
știri, îndrumări, precizări etc., unei persoane (sau unui grup de persoane) și rezultatul ei
(faptul de a ști că mesajul este recepționat și înțeles de către destinatar);

• comunicare, veste, știre, mesaj care pune pe cineva la curent cu o situație nouă sau mai
veche, dar de care acesta nu avea știință înainte de a fi informat”.

Aceeași sursă arată că informația poate fi considerată ca fiind „o reprezentare a realității printr-
un set de simboluri accesibile simțurilor și rațiunii umane”.

Norbert Wiener, considerat de unii părintele ciberneticii, spunea că „informația este

informație, nici materie, nici energie”. Pornind de la ideea că informația este unul dintre factorii
ontologici primordiali, ce stă, alături de materie și energie, la originea universului, încercarea de a
o defini este un nonsens. Totuși, Dicționarul Enciclopedic2 și Dexonline.ro, consideră că
informația (din fr. Information, lat. informatio) este „1. Comunicare, veste, știre care pune pe
cineva la curent cu o situație. 2. Lămurire asupra unei persoane sau asupra unui lucru; totalitate
a materialului de informare și de documentare; izvoare, surse. 3. Fiecare dintre elementele noi,
în raport cu cunoștințele prealabile, cuprinse în semnificația unui simbol sau a unui grup de
simboluri (text scris, mesaj vorbit, imagini plastice, indicație a unui instrument etc.)”.

Prin date se înțeleg numere, litere, simboluri sau fapte care au o anumită semnificație, care
descriu un obiect, un conținut, o situație sau un alt factor; ele constituie elementele de bază ale
informației, care pot fi procesate sau produse de un procesor – uman sau electronic (calculator).
Datele în sens informatic sunt informații structurate pentru prelucrare automată. După opinia
exprimată în Dicționar de calculatoare & Internet3, prin informație se înțelege „date (sub formă

2
Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 207
3
B. Pfaffenberger, D. Wall, Dicţionar calculatoare & Internet, Ed. Teora, Bucureşti, 1999, p. 281
de numere, grafice sau cuvinte) organizate, sistematizate și prezentate astfel încât să aibă o
semnificație”.

Potrivit unei alte lucrări de referință4, informația „este semnificația pe care o au datele pentru
oameni, iar datele reprezintă fapte care se transformă în informații atunci când sunt încadrate
într-un context și interpretate de oameni”.

Informația poate fi definită într-o manieră obiectivă: mulțimea datelor capabile să îmbrace un sens
particular pentru utilizator, aici subliniindu-se generalitatea informației considerate; un articol de
jurnal care prezintă evenimentele din actualitatea cotidiană este o informație (o bucată din ceea ce
se cheamă generic informație), așa cum în terminologia anglo-saxonă se utilizează news pentru
noutăți, informații, știri în general, dar și piece of news pentru o bucată de informație, o informație.

Alături de definiția obiectivă a informației, o alta apropiată, subiectivă, constă în a considera că

orice poate fi informație, dar este esențială interpretarea pe care privirea ființei umane o poartă
asupra unui obiect purtător de informație: „este informație pentru mine numai ceea ce mă
interesează”. Această concepție este eminamente subiectivă pentru că nu articolul de jurnal,
invocat mai sus, este purtătorul și obiectul informației, ci privirea care este creatorul informației,
sau mai curând de sens.

Din punctul de vedere al teoriei comunicațiilor, informația este un mesaj, un semnal ce reflectă
starea unui sistem sau a mediului în care acesta funcționează, și care aduce receptorului un spor
de cunoaștere.

Informația trebuie să aibă, astfel, o sursă (S) și un receptor (R). Între sursă și receptor circulă un
mesaj care dă măsura în bună parte a sursei, dar mai ales a receptorului. Mesajul nerecepționat e
mesaj nefinalizat, nu neterminat; e nefinalizat deoarece nu și-a atins scopul. Sursa poate fi directă
(D), dar și indirectă (în cartea X scrie că Justinian a hotărât că …); pentru judecător martorul este
sursă directă, când a fost de față la producerea evenimentului, sau indirectă (mi-a spus X că…).
Sursa poate fi credibilă sau nu, dar trebuie să fie și adevărată (A), verosimilă cel puțin; de
asemenea, trebuie să aibă intensitate (I), atât încât să ajungă la receptor pentru a deveni inteligibilă
(i) și să aibă sens. Sursa poate fi intenționată (un cadru didactic pentru auditoriul său), dar și
neintenționată (vorbește tare în amfiteatru, se aude pe hol de către cineva care era în trecere). Sunt

4
Dicţionar de calculatoare - Microsoft, ediţia a II-a, Ed. Teora, Bucureşti, 2002 p. 309
posibile situații în care apare fenomenul de parazit; un tunet apare, de multe ori, ca un mesaj
neintenționat care se impune față de ceea ce spunea cineva într-o cuvântare. Un mesaj complet are
trebui să aibă caracteristicile: D, A, I, i.

Receptarea trebuie să fie directă, adevărată (adevăratul inițial + adevăruri de pe parcurs – alterări
la puncte de releu care să asigure intensitate), cu intensitate și inteligibilă.

Mesajul mai depinde și de alți factori: distanta (d), constituția mediului (fir de aramă, alte
tipuri de fire, aer pentru unde radio – hertziene), noduri (relee) etc.

Mesajele pot fi, printre altele:

. concentrate spre satelit (pot fi recepționate de oricine – erga omnes);

. direcționate pe cablu (controlat).

Agențiile de știri emit și transmit date care devin, cel mai probabil, cunoștințe noi pentru receptorul
uman, deci informații. Parcursul nu e simplu, poate fi ocolit, deturnat. Se cunoaște faptul că din
punct de vedere tehnic se poate interveni cu relee pentru întărirea semnalului sau se poate devia
pentru a nu fi obturat. Există nenumărate categorii de condiționări ale sursei, ale receptorului, dar
chiar și ale fluxului. La emițător poate fi prezent un stimul, în timp ce receptorul își poate selecta
stimulul, se poate adecva la acesta.

Informația s-a născut cu omenirea. În grote, când apărea un mamut, striga cineva, aduna
ceata; într-un amfiteatru, un student cu capul în jos dă o informație profesorului, se schimbă astfel
un mesaj. Citirea unei cărți, a unui dosar pe principiul tomografiei (în straturi, din afară spre
interior), ascultarea unei melodii etc. sunt momente în care se primește informație, astfel că totul
poate fi reductibil la conceptul de informație; aproape peste tot în viață este informație.

Din punct de vedere informatic S (sursa) emite date către R (receptorul) care devin informații la
acesta din urmă [R este obligat să le recepționeze (se impun datele!) sau R e interesat să le
recepționeze (sunt așteptate!)].

Orice decizie, în orice domeniu, are la bază informații ce se obțin din prelucrarea unor date culese
despre obiectul activității respective. Pentru a deveni informații, datele trebuie prelucrate în
concordanță cu cerințele informaționale, situație ce presupune culegerea datelor de la diverse
surse, prelucrarea propriu-zisă și distribuirea rezultatelor prelucrării – informațiile – la locul în
care sunt solicitate. Obiectul prelucrării datelor constă în convertirea acestora în informații
pertinente care să stea la baza deciziilor. Creșterea gradului de informatizare a societății și,
implicit, creșterea gradului de utilizare a informațiilor în rezolvarea problemelor omenirii conduc
la aprecierea că informația trebuie considerată și ca o resursă economică, alături de muncă, materii
prime și capital. Posesia, gestionarea, manipularea și utilizarea informației pot îmbunătăți raportul
cost-eficientă în multe procese fizice sau cognitive; este și motivul exploziei constatate în ultimii
zeci de ani în apelarea la serviciile mijloacelor de prelucrare electronică a datelor – ca suport pentru
informațiile decizionale, dar nu numai – oriunde în lume și în orice domeniu, omenirea
conștientizând că în acest stadiu de dezvoltare socială, producerea și consumul de informație este
activitatea cu cea mai mare importantă.

Informația este recunoscută – într-o societate, impropriu denumită informațională - drept resursă
principală, tehnologiile informației și comunicațiilor sunt tehnologii de bază, în timp ce mediul
informaţional, alături de cel social și cel ecologic, este considerat mediu de bază pentru existenţa
omului. Termenul informație este strâns legat cu un proces informaţional – succesiunea acţiunilor
prin care se informează -, dar și cu rezultatul acestui proces – volum, varietate, veridicitate etc.

Datele, indiferent de natura purtătorului material pe care se află, constituie pentru receptorul uman
suportul informațiilor, forma concretă de exprimare a acestora din urmă.

În sens managerial, informația este înştiinţare în scopul de a determina reacţii ce declanşează

acţiuni. Datele reprezintă elementele brute la intrarea în sistemul de prelucrare, constituind
suportul simbolic al informațiilor.

În acest domeniu se apreciază că sunt caracteristici ale informației:

- frecvenţa (ritmul în care informația parcurge traseul compus din subsistemele

operaţional – informaţional – decizional), care depinde de:

. timpul de elaborare a informației (deci durata parcursului subsistem operaţional –

subsistem decizional)

. timpul de reacţie, adică durata parcursului subsistem decizional – subsistem

operaţional

- vârsta, adică intervalul de timp dintre momentul înregistrării informației și cel al

utilizării ei;

- exactitatea apreciată prin:

 . raportul dintre numărul de răspunsuri juste și numărul total de răspunsuri date la
întrebările cu privire la evenimentul respectiv;

. precizia datelor de care se dispune;

- completitudinea, semnificând calitatea de a conţine elemente de cunoaștere care permit

conturarea unei imagini cât mai complete asupra evenimentului

Gradul de completitudine poate fi afectat de „bariere informaționale” cum ar fi cele:

. istorice: accesibilitatea informației este proporţională cu vârsta ei;

. geografice: accesibilitatea informației este invers proporţională cu distanţa până

la sursa ei;

. economice: accesibilitatea informației depinde de potenţialul economic al

beneficiarului;

. de rezonanţă: accesibilitatea informației depinde de măsura în care beneficiarul

este pregătit să o preia;

. tehnologice: schimbul de informații este mai uşor de realizat într-un domeniu

specializat decât între mai multe domenii diferite;

. lingvistice: accesibilitatea informației depinde de aria de răspândire a limbii în

care este redactată;

. de regim: priveşte informațiile clasificate.

- oportunitatea;

- frecvența de elaborare;

- conținutul adecvat;

- forma de prezentare adecvată;

- capacitatea de integrare în sistemul informațional;

- utilitatea;

- starea;

- entropia, adică măsura gradului de nedeterminare a unui câmp de probabilitate dat;

- cantitatea de informație, noțiune invers proporțională cu nedeterminarea unui
eveniment;

- energia informațională, semnificând gradul de nedeterminare a unui rezultat.

Dintre criteriile de clasificare a informațiilor utilizate în procesele manageriale pentru

fundamentarea deciziilor pot fi enumerate următoarele, împreună cu clasele de informații:

1. modul de exprimare: orale, scrise, audio-vizuale;

2. gradul de prelucrare: primare, intermediare, finale;

3. direcția: descendente, ascendente, orizontale;

4. proveniența: exogene, endogene;

5. destinația: interne, externe;

6. obligativitatea: imperative, non imperative;

7. natura proceselor reflectate: cercetare-dezvoltare, comerciale, producție, financiar-

contabile, personal etc.

Alte criterii de clasificare pot fi:

1. după formă: analogică, digitală;

2. după natură: numere, texte, imagini fixe, secvențe audio, secvențe video;

3. după suport: magnetice, optice, opace, transparente.

Sistemul informațional al unei organizații, considerat ca sistem cibernetic, vehiculează

informațiile între subsistemele condus și conducător, reprezentând latura dinamică a sistemului de
conducere, legată de funcționarea acestuia, respectiv de desfășurarea acțiunilor complexe și
multiple pe care le comportă procesul de conducere. Suprapus peste structura organizatorică,
sistemul informațional asigură, alături de aceasta, coeziunea sistemului de conducere pe care îl
modelează în întregime.

Datele și informațiile reprezintă componentele primare ale sistemului informațional.

Pentru a deveni informații, datele trebuie să parcurgă fluxul: introducere, prelucrare, extragere
rezultate.
 Introducerea datelor reprezintă procesul de culegere și transformare a datelor într-o formă
accesibilă operatorului uman care va efectua prelucrarea, pentru informatică situația adaptându-se
corespunzător cerințelor echipamentelor electronice de calcul care vor efectua prelucrarea.
Calculatoarele doar procesează și administrează datele, fără să înțeleagă ce reprezintă acestea,
interpretarea lor fiind apanajul omului, asistat sau nu de componente informatice.

După introducere, datele sunt memorate și supuse, ulterior, unor prelucrări, cum ar fi:

a) clasificarea în concordanță cu anumite caracteristici;

b) sortarea crescătoare sau descrescătoare;

c) calcule aritmetice sau logice;

d) rezumarea datelor, ce constă în prezentarea sub formă concisă a anumitor rezultate ale
prelucrării;

e) arhivarea selectivă a datelor și/sau rezultatelor prelucrării, în vederea regăsirii și

prelucrării ulterioare a acestora.

În urma prelucrării datelor, ele devin informații care se vor distribui (transmite) la locul
unde au fost solicitate, într-o formă utilă pentru a servi la fundamentarea unei decizii.

Pentru extragerea rezultatelor prelucrării, trebuie parcurse, așadar, trei etape:

I. regăsirea rezultatelor;

II. conversia (decodificarea) rezultatelor din forma sub care au fost prelucrate într-o formă
accesibilă utilizatorului;

III. transmiterea informațiilor la locul solicitat de utilizator (distribuirea).

Prelucrarea informațiilor se referă, deci, la orice operație sau combinație de operații asupra
datelor în acord cu un set de reguli, specificat sau implicit, cum ar fi: stochează, sortează, scrie,
citește, imprimă, șterge etc. Procesarea datelor duce, de regulă, la soluționarea problemelor (sau a
unei anumite probleme).

Managementul modern solicită informații: exacte, obținute în timp util, în legătură cu sistemul
condus și în legătură cu mediul în care acesta se desfășoară.
 Societatea umană aflată într-o schimbare accelerată păstrează un element constant:
cantitatea uriașă de informații ce se acumulează în ritm exponențial. Soluțiile de business
intelligence realizează transformarea întregii informații existente într-o entitate (companie) dintr-
un conglomerat amorf într-o resursă strategică. Aceste soluții constituie instrumente specializate
care pot oferi modele sofisticate de analiză a informațiilor pentru suportul decizional (stabilirea
tendințelor, previzionările politicilor viitoare pe baza analizei și corelării datelor disponibile
relevante), cât și o platformă robustă și flexibilă de raportare, având modele de raportare
predefinite, cât și modele de raportare ad-hoc (una din teoriile economice fundamentale spune că
specializarea este premisa de bază pentru eficientă).

Relativ la parametrii calitativi se poate afirma că informația, ca noțiune generală, constituie

materia primă a sistemului informațional. În consecință, pentru a asigura o percepere realistă a
proceselor la care se referă, informațiile trebuie să îndeplinească o serie de condiții: să fie reale,
multilaterale, sintetice și concise, precise și sigure, să ajungă la beneficiar în timp util, să aibă un
caracter dinamic, orientare prospectivă și să fie adaptate nivelului de înțelegere a personalului
implicat etc.

În mediile academice se apreciază că sistemele de asistare a luării deciziei, învățământul

asistat sau sistemele expert vor apela la date elaborate și complexe – „date” – care trebuie
localizate, colectate, verificate înainte de a le introduce în ciclul clasic de informatică (preluare –
înregistrare – prelucrare - interpretare – difuzare). Aceste date vor constitui „materia primă” a
industriei, comerțului, societății și culturii viitorului imediat, ce se va organiza în jurul rețelelor
informatice. Spre deosebire de materiile prime tradiționale, „datele” nu sunt localizate geografic.
Ele nu sunt proprietatea unui particular sau a unui stat. Aceste „date” sunt difuzate prin „literatura
mondială” științifică, economică, tehnică, socială, culturală, profesională. Ele vor aparține celor
care vor ști să le colecteze și să le utilizeze.

Compilarea datelor, verificarea lor presupune o muncă modestă, metodică, foarte

organizată, greu de conceput în structurile administrative ale cercetării, de unde rezultă necesitatea
constituirii unor centre de date de strictă specialitate și de profundă detaliere, situație care devine
tot mai evidentă, mai ales în unele state superdezvoltate economic și tehnologic.

Informație există oriunde, dar nu tot ce vine din afară recepționează omul; receptorul poate să nu
reacționeze la o informație, omul „nu o bagă în seamă” și de aici apare noțiunea de informație
latentă. Latența, în spațiul informațiilor, se referă la întârzierea dintre capturarea datelor și
momentul în care acestea pot atrage acțiuni imediate din partea factorilor de decizie, devin utile
pentru entitate (timpul care trece înainte ca informațiile primite să ajungă să aibă efect în
infrastructura informațională a entității primitoare). Latența zero înseamnă că datele sunt obținute
și entitatea poate obține imediat beneficii din acestea. Entitatea de latență zero își folosește
resursele pentru a menține datele actualizate și disponibile în mod continuu pentru toți utilizatorii
și toate situațiile. Informatic, latența zero înseamnă că imediat ce datele apar, ele sunt propagate
de-a lungul sistemelor informatice ale entității în aceeași tranzacție. Latența pozitivă presupune un
timp necesar pentru ca datele să apară în diferite sisteme; acesta este rezultatul colectării datelor
de către o aplicație, extragerii lor apoi și folosirii pentru actualizarea altor sisteme în etape
periodice, timpul dintre capturarea inițială a datelor și disponibilitatea lor pe alte sisteme fiind o
măsură a latenței. Latența negativă înseamnă că datele există în sistem înainte de a avea efect real
asupra entității; după capturarea datelor este nevoie de timp și de procese ulterioare pentru ca ele
să aibă efect.

Unii autori5 apreciază că, în general, se identifică următoarele niveluri la care poate fi considerată
informația: sintactic, semantic și pragmatic. Primul nivel arată sistemul de semne și regulile de
reunire a acestora în construcții sintactice utilizate pentru reprezentarea informației în procesul
culegerii, transmiterii și prelucrării acesteia; acestui nivel îi corespunde conceptul de dată, concept
de bază în informatică, al cărui model de definire poate fi exprimat în notația clasică BNF (Backus-
Naur Form) astfel: <dată>::= <identificator> <atribute> <valoare>. Se constată că noțiunea de dată
cuprinde și noțiunea de valoare și, în plus, elementul de reprezentare și manipulare, adică o
modalitate simbolică de exprimare și un sistem de reguli de transformare a acesteia prin care se
pot obține date noi. Apare și de aici deosebirea dintre dată și valoare, dar și dintre informație și
dată, ca deosebirea dintre obiect și modelul său.

Sensul informației la nivel semantic este corespondența dintre o dată și obiectul real sau situația
pe care o reprezintă această dată.

Nivelul cel mai concret de considerare a informației este însă cel pragmatic, singurul care
raportează informația la scopurile observatorului, care, în raport cu necesitățile poate defini

5
Gh. Dodescu, C. Apostol, C. Baron ş.a., Informatica, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987
caracteristici ca importanta și utilitatea informației; abordarea pragmatică reflectă cel mai fidel
mecanismul procesului de cunoaștere, a cărui înțelegere impune utilizarea noțiunii de cunoștință.

Chiar dacă informațiile se obțin în general din prelucrarea datelor, ele nu se confundă însă cu
acestea; după cum se cunoaște, terminologic, există nenumărate situațiile în care cei doi termeni
se folosesc unul în locul celuilalt. În ce ne privește considerăm că datele – mai ales în perspectiva
prelucrării cu mijloace informatice – constituie suport pentru semnalul pe care-l poate primi omul
când le recepționează, iar dacă ele aduc ceva nou în bagajul său de cunoștințe atunci constituie
informație. Cunoștințele apar astfel ca informație înțeleasă. În ultimii zeci de ani societatea de
consum a luat un aspect clar informațional (intelectual); orice prestare de servicii intelectuale nu
manipulează decât obiecte de ordin informațional: un bon de comandă, o factură, un virament
bancar etc. sunt operații asupra informației cu valoare contabilă. Totul se dematerializează, se
virtualizează. Informația este, fără îndoială, cel mai de seamă lucru oferit de Internet. Astăzi, ca o
consecință a tehnologiilor dezvoltate pentru acest mediu de comunicare, există posibilitatea de a
percepe informația în multiplele ei forme de exprimare. Avantajele utilizării Internetului nu sunt
legate numai de răspândirea acestei tehnologii și privesc mai cu seamă posibilitățile de interacțiune
cu cetățenii prin intermediul acestui mijloc de comunicare. În acest sens, Internetul și tehnologiile
digitale oferă un nivel ridicat de interactivitate a sistemelor informatice, comunicarea putându-se
realiza bidirecțional; utilizatorul poate fi informat prin intermediul siturilor Web și poate transmite
informații și date pentru derularea unei tranzacții, de exemplu. Internetul a condus la globalizarea
proceselor de afaceri, el constituind și unul dintre elementele de bază ale noii societăți; prin
mijloacele oferite de acest mediu de comunicare sunt simplificate modalitățile de transmitere a
informațiilor și de colaborare. Se apreciază că omenirea a depășit stadiul unei societăți
informaționale clasice și a trecut, în aceste decenii, într-o societate de consum în care se consumă
din ce în ce mai multă informație (volumul de cunoștințe se dublează la fiecare cinci ani), într-o
societate a cunoașterii (societate informatizată, societate bazată pe informație, societate a
informației).

Evoluția tehnologiilor informației și comunicațiilor constituie unul din fenomenele caracteristice

secolului XXI. Asociate celui de mondializare, aceste tehnologii produc un impact revoluționar
asupra comportamentelor, manierelor de a trăi, de a învăța și a munci, dar și asupra raporturilor
dintre puterile publice și cetățeni.
Libertatea informației

Odată ce informația a fost creată, ea primește vocația de a circula liber. Informația este,
probabil, singurul bun care poate fi dat cuiva fără să existe posibilitatea deposedării. Informația
este astfel un bun de natură pur intelectuală care se multiplică la infinit și îmbogățește toate ființele
la care ajunge. În toate sistemele de drept de autor cunoscute în lume există un principiu esențial:
libera circulație a ideilor; ideile nu aparțin nimănui, fiind de liber curs. Primele încercări de a
acredita ideea noțiunii de libertate a informației au apărut la 1894 în timpul Congresului
internațional al presei de la Anvers - Belgia, dar abia în 1946 Adunarea Generală a Națiunilor
Unite a cerut Consiliului Economic și Social convocarea unei conferințe asupra drepturilor,
obligațiilor și practicilor care vor creiona conceptul. Conferința de la Geneva din martie 1948 a
elaborat trei proiecte de convenții: prima se referă la accesul la informații și transmiterea acestora
de la o tară la alta, a doua, la instituția dreptului de rectificare la nivel internațional, iar a treia, la
principiile generale ale libertăţii informației. În acelaşi an s-a proclamat Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului în cuprinsul căreia (art. 19) este prevăzut dreptul la libertatea opiniilor și
exprimării. „Societatea universală a informației” a devenit conceptul în jurul căruia UNESCO și
diversele comisii internaţionale ale sale și ale ONU au studiat de-a lungul timpului problemele
internaţionale ale comunicațiilor și informației și au concluzionat asupra diverselor modalităţi de
adaptare a legislaţiilor tradiționale la exigenţele noilor tehnologii ale informației. Summit-ul
Mondial al Societăţii Informaţiei desfăşurat în anul 2005 la Tunis a încununat o perioadă de câţiva
ani de eforturi și încercări ale specialiştilor de a răspunde chestiunii principiale legate de
reglementarea „cyberspace-ului”, adică dacă mijloacele de informare pot fi gestionate prin
reglementările clasice (prin art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului) sau trebuie
găsite alte soluții pentru reglementarea societății bazate pe tehnologiile informației și
comunicațiilor electronice.

După cum este cunoscut, obiectivul fiecărei reglementări este în general asigurarea
funcționării corecte a unui sistem complex; reglementarea juridică a „cyberspace-ului” este o
chestiune delicată pentru că presupune o încadrare, o limitare a libertății de comunicare care este,
în toate statele democratice, o libertate fundamentală. Concilierea între reglementare și libertate
nu poate să opereze decât în raport cu valorile superioare din care se inspiră societatea; datele
acestei concilieri evoluează în funcție de mutațiile pe care le cunosc noile tehnologii ale
comunicațiilor și diferă, după tipul ideologiei sau/și școlii care o promovează.

Problema legitimității intervenției legiuitorului, a puterii reglementatoare generale sau a

puterii reglementatoare specializate continuă să agite dezbaterile între liberali și intervenționiști.
Pentru unii singura reglementare posibilă este cea a pieței, în timp ce pentru ceilalți libertatea
trebuie să fie limitată, pentru a permite respectarea valorilor superioare ale societății și asigurarea
unui minimum de echitate între bogați și săraci (diminuarea fenomenului de divizare a societății –
Digital Divide: prăpastia digitală). Sunt excluse pozițiile regimurilor autoritare care protejează
monopolul la toate nivelurile și refuză dispozițiile art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor
Omului privind libertatea presei, dar și pe cele ale articolelor următoare privitoare la crearea
asociațiilor sau la dreptul la reuniuni publice.

„Ultraliberalii” susțin că nu există nici o motivație pentru ca mijloacele de informare în

masă în spațiul cibernetic să fie tratate diferit față de trecut, circulația informației pe Internet fiind
supusă acelorași reglementări ca și presa scrisă; experiența aplicării prevederilor art. 19 asupra
televiziunii și transmisiilor directe prin satelit, a confirmat dreptul fiecăruia la libertatea de opinie
și de exprimare, inclusiv libertatea susținerii opiniilor fără îngrădiri și libertatea de a comunica
ideile prin orice mijloace de informare și fără condiții de frontiere. Atâta timp cât adevăratul drept
internațional al comunicării este asigurat de art. 19, în noua lume cibernetică nimic nu trebuie
schimbat din moment ce nu producătorul impune emisiunea sa ori situl său, ci „internautul” este
cel care alege programul sau „linkul”, exact ca la chioșc când se cumpără o revistă. Reglementările
generale privind defăimarea, frauda, pedofilia, instigarea la violenta și altele joacă rolul lor și dacă
legile existente în statele moderne sunt aplicate rezonabil nu este necesară prezența regulilor
speciale pentru a reglementa conținutul presei electronice.

Un guvern global sau o „Cyber police” vor conduce la reducerea libertății cuvântului și a
presei și vor fi un pericol real împotriva fluxului de informații pe mapamond. Liberalii poartă un
război asiduu contra tentației de a aplica legea națională contra rețelelor internaționale.

„Intervenționiștii”, cu toate că recunosc caracterul sacrosant al libertății presei, consideră

că reglementarea liberei circulații a informației pe Internet nu se oprește la frontierele jurnalismului
și nu trebuie să ignore câmpul larg de aplicații ale Internetului în domeniile culturale ale
schimbului de informații (comerțului electronic), rezultatele spectaculoase obținute invită la
modificarea reglementărilor și la elaborarea unui nou set de norme în scopul dezvoltării și
promovării diferitelor aplicații. Spațiul cibernetic transcende frontierele naționale și permite
existenta legăturilor unde se plămădesc rețele de abuzuri și delicte virtuale la nivel planetar prin
circulația materialelor pornografice, propagandă dușmănoasă, pirateria operelor protejate și
distribuirea informațiilor relative la viața privată. Apare deci ca necesară o protecție a individului
contra utilizărilor defectuoase ale noilor tehnologii și, prin consecință, reglementări viitoare pentru
noua criminalitate informatică, care utilizează rețelele deschise pentru procurarea frauduloasă a
codurilor cărților de credit, pentru furtul secretelor industriale și pentru accesul la datele
confidențiale ale agenților guvernamentali. Este vorba despre dezvoltarea încrederii între
operatorii pe Internet, asigurarea protecției consumatorilor, favorizarea concurenței, garantarea
valorii probante a documentelor electronice (folosind mecanismul semnăturii electronice),
protejarea drepturilor de proprietate intelectuală, asigurarea securității tranzacțiilor, prevenirea
activităților criminale și a tuturor tipurilor de manipulări de informații care vizează destabilizări
sociale.

Ca soluție, această tendință intervenționistă preconizează un compromis între libertatea de

exprimare și concurența, pe de o parte, și responsabilitățile morale și etice, pe de altă parte. Este
scos în evidentă rolul statelor care trebuie să acționeze în mod fundamental în acest scop și să
respecte marile principii etice, făcând loc tot mai mult organizațiilor internaționale și organizațiilor
non-guvernamentale, subordonând într-o manieră strictă, politicile acestor organizații, unui cod de
conduită morală și unei etici universale.

Privitor la reglementarea cyberspace-ului, la nivel mondial se constată că preocuparea

esențială a dreptului este cea cunoscută: de a prohibi anumite comportamente și de a menține
anumite valori. Printre drepturile și libertățile garantate de către aceste reguli, care pot avea
incidență asupra reglementărilor tehnologiei informației, pot fi scoase în evidentă: libertatea de
exprimare, libertatea reuniunilor și a asocierii, protecția vieții private, dreptul la egalitate în fața
legii, dreptul la educație, dreptul proprietății intelectuale, drepturile consumatorilor etc.

Pe plan internațional, se observă că dreptul intern folosește maniera de reglementare

cunoscută: principii constituționale pe culmea ierarhiei normelor statale, apoi regulile de drept
privat sau public care organizează drepturile persoanelor și garantează respectarea lor; se constată
o internaționalizare și o uniformizare a acestui tip de drept. Anumite activități sau utilizarea
tehnologiilor informației au amploare internațională și, în consecință, impun cu necesitate
elaborarea de reguli și norme la nivel universal care să permită garantarea drepturilor și libertăților
persoanei oriunde ar fi sau s-ar manifesta ea. Se întrevede că normele și entitățile auto
reglementatoare vor fi regimul juridic cel mai susceptibil de a se dezvolta în domeniul tehnologiei
informației; aceste reguli vor trebui să aibă ca referințe principiile societății informației: libera
circulație a informației și cunoștințelor, respectul diversității culturale, religioase etc., efortul de a
atenua decalajul între bogați și săraci. Internetul a devenit un instrument de difuzare în timp real a
informației în lumea întreagă, indiferent de forma în care se găsesc datele suport: texte, sunete sau
imagini; rețelele electronice aduc o contribuție enormă la progresul cunoașterii, al cercetării,
comerțului, afacerilor și activităților de comunicare, conducând însă și la apariția a numeroase
probleme juridice precum responsabilitatea diferiților intervenienți, protecția consumatorului și
protecția vieții private. Cyberspace-ul este o nouă lume fără limite, fără reguli și fără autorități,
este un continent universal unde toate culturile și limbile trebuie să coexiste pentru a găsi un
mecanism necesar administrării acestui mediu informatic. Statele, în parteneriat cu societatea
civilă, trebuie să sensibilizeze cetățenii lor față de riscurile în materie de Cyber security și să
militeze pentru cooperarea internațională de manieră să inspire încredere în societatea informației.

Ca urmare a eforturilor și dezbaterilor la nivel internațional, în vara anului 2006 s-a creat
Grupul Națiunilor Unite pentru Societatea Informației (UNGIS) având drept scop crearea
sinergiilor în căutarea soluțiilor la problemele de fond ale societății informației și pentru
sensibilizarea publicului privind obiectivele societății mondiale a cunoașterii (fondate, potrivit
viziunii UNESCO, pe patru principii: libertatea de exprimare, educație de calitate pentru toți, acces
universal la informație și la cunoștințe, respect pentru diversitatea culturală și lingvistică), pentru
conectivitate mondială și punerea tehnologiilor informației și comunicațiilor (TIC) în serviciul
dezvoltării. În fiecare an ziua de 17 mai va fi serbată ca fiind Ziua mondială a societății informației
pentru a contribui la sensibilizarea opiniei publice privind perspectivele dezvoltării societăților
cunoașterii solidare, în care fiecare individ poate participa fără restricții de frontiere, pe baza
utilizării Internetului și a celorlalte tehnologii ale informației și comunicațiilor6.

Dreptul la informație nu numai că a devenit, de fapt și este, un drept distinct de libertatea de

exprimare, dar și-a îmbogățit conținutul. Privit în general, conținutul dreptului la informație

6
www.unesco.org
cuprinde, printre altele: „dreptul persoanei de a fi informată prompt, corect și clar cu privire la
măsurile preconizate și mai ales luate de autoritățile publice; accesul liber la sursele de informare
publică, științifică și tehnică, culturală, socială, sportivă etc.; obligația autorităților de a crea
condițiile materiale și juridice pentru difuzarea liberă și amplă a informației de orice natură;
posibilitatea persoanei de a recepționa direct și în mod normal emisiunile de radio și televiziune”.7

În țara noastră, principiul libertății informației este enunțat la cel mai înalt nivel legislativ.
Astfel, actul normativ fundamental al statului de drept, Constituția, enunță:

„Dreptul la informație

Art. 31. – (1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu
poate fi îngrădit.

(2) Autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure

informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes
personal.”,

iar o serie de acte normative de cel mai înalt nivel detaliază aceste aspecte, precum:

- Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, care definește
informația de interes public ca fiind orice informație care privește activitățile sau
rezultă din activitățile unei autorități sau instituții publice și care își desfășoară
activitatea pe teritoriul României, conform Constituției, indiferent de suportul, forma
sau modul de exprimare; orice persoană are dreptul să solicite și să obțină de la
autoritățile și instituțiile publice, în condițiile legii, informații de interes public și,
corelativ, autoritățile și instituțiile publice sunt obligate să asigure persoanelor, la
cererea acestora, informațiile de interes public solicitate în scris sau verbal. Dacă sunt
întrunite condițiile tehnice, solicitarea și obținerea informațiilor de interes public se pot
realiza și în format electronic, progresiv trebuind ca aceste date publice să devină
disponibile prin intermediul unor baze de date informatizate accesibile publicului la
nivel național.

7
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia 12, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005,
p. 183
 - Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică, care
stabilește regulile procedurale minimale aplicabile pentru asigurarea transparenței
decizionale în cadrul autorităților administrației publice centrale și locale, alese sau
numite, precum și al altor instituții publice care utilizează resurse financiare publice;
obligația de transparență este definită ca fiind obligația autorităților administrației
publice de a informa și de a supune dezbaterii publice proiectele de acte normative,
precum și de a permite accesul la luarea deciziilor administrative și la minutele
ședințelor publice. Aici apare o prevedere deosebită, ultramodernă, șocantă pentru
mulți dintre români la data adoptării, aceea privitoare la obligativitatea utilizării sitului
propriu pentru afișarea/publicarea anunțului, a proiectului actului normativ și a
minutelor ședințelor.

Mai multe acte normative stabilesc, pentru situații bine delimitate, anumite limite,
restricții în aplicarea principiului libertății informației, precum:

- REGULAMENTUL (UE) 2016/679 pentru protecția persoanelor cu privire la

prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestora;

- Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate;

Ca o adevărată lege a informatizării în România, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri
pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul
de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției statuează obligativitatea utilizării de către
autoritățile administrației publice, centrale și locale, a aplicațiilor bazate pe tehnologiile
informațiilor, în scopul îmbunătățirii accesului la informațiile și serviciile publice ale
administrației publice, eliminării procedurilor birocratice, simplificării metodologiilor de lucru,
îmbunătățirii schimbului de informații și servicii între autoritățile administrației publice,
îmbunătățirii eficacității, eficienței și calității serviciilor publice, în special la nivelul autorităților
administrației publice locale. Aceste elemente creionează noțiunile de guvernare electronică (la
nivel central) și administrație electronică (la nivel local), punând în prim plan principiul potrivit
căruia trebuie să circule datele și nu oamenii, dar și transparența în administrarea
informațiilor și serviciilor publice prin mijloace electronice. Dintre serviciile publice de bază
pe care legea le anunță că vor fi furnizate prin intermediul mijloacelor electronice se numără și cel
privind consultarea Monitorului Oficial al României, fapt ce ne îndreptățește să sperăm că în
viitorul apropiat orice persoană să poată consulta gratuit banca de date juridice a Sistemului
Informatic Juridic Românesc. Se va elimina astfel embargoul impus în prezent de o anume editură
(Regia Autonomă „Monitorul Oficial”) la consultarea on-line a imaginilor foii oficiale a statului –
obținută, mai mult ca sigur, și din bani publici.