IDENTITATEA CULTURALĂ ÎN CONTEXT EUROPEAN

1. Formularea moţiunii:

Asumarea identitaţii cultural în context European a României începe în secolul al XIX-lea, când se
conturează clar orientarea spre valorile occidentale, şi se continuă în secolul al XX-lea, prin asumarea
necondiţionată sau prin negarea acestei identitaţi.

2. Epoci culturale vizate:

Sec. al XIX-lea: pasoptism, junimism.

Sec. al XX-lea : perioada interbelică (modernism, tradiţionalism ).

3. Termeni-cheie:

Identitatea culturală, specific naţional;

Modernism, sincronism, europenism; tradiţionalism, protocronism.

4. Abordarea temei:

Raportarea culturii române la Europa occidentală/ Etape ale receptării culturii occidentale:

Umanism , iluminism;

Sec. al XIX-lea . Paşoptismul. Construirea identitaţii culturale româneşti;

Sec. al XX-lea. Modernismul. Atitudini faţa de ideea specificului naţional

(Camil Petrescu, Sufletul naţional. Analiza descriptivă a termenului, 1936)

" Sufletul românesc e o extrem de interesantă contopire de insuşiri şi cusururi dintre cele mai
diverse... Toată minunea stă în desăvârşirea acestei contopiri, în propria conştiinţa a unitaţii ei. [...]

Exista cert, o formulă etnică, o formulă a sufletului românesc. Este un produs al timpului şi al
împrejurărilor de tot soiul. Obiceiuri, tradiţii, costum, muzică şi chiar o bună parte din vocabular nu
sunt decât manifestări exterioare ale acestui tot psiho-social. Ele urmează legile etnice şi sociale, cum
le-a urmat timp de aproape două mii de ani, chiar fara apostoli tradiţionalişti. Calităţile de sentiment,
vointă, sensibilitate şi inteligenţă sunt cele care ne deosebesc de bulgari, de sârbi sau de unguri, mai
mult decât folclorul.

Ni se va răspunde poate că tocmai faptul că poporul nostru şi-a pastrat tradiţiile, folclorul, a
contribuit la rezistenţa lui pe aceste meleaguri. (desi poate că ar fi de obiectat că a împrumutat
destul din toate părţile.) Adevarul e că şi-a păstrat tradiţiile, că a rezistat – şi e cum nu se poate mai
logic să fie – tocmai [...] din cauza prestigiului pe care l-a exercitat acest suflet asupra celorlalte
neamuri cu care venea in atingere."

Introducere

Problema identităţii, atât la nivel individual, cât şi la nivel de colectivitate, a reprezentat dintotdeuna
o problemă fundamentală a umanităţii. La baza acestei probleme a stat nevoia deautocunoaştere a
omului şi de a se autodefini. Noţiuni precum "identitate culturală" sau "specific naţional" au început
să domine câmplul ideologic mai ales la sfârşitul secolului al XIX-lea când apar o serie de controverse
lagate de identittea naţională românească.

Opiniile formulate de criticii vremii pot fi grupate în jurul a două idei: identitatea noastră se exprimă
prin valori naţionale şi identitatea noastră se exprimă prin valori europene.

În opinia noastră, identitatea culturală este dată, de fapt, de o îmbinare a valorilor tradiţionale şi a
celor europene. Iată de ce considerăm că, pentru a avea o imagine cât mai clară asupra temei aduse
în discuţie, trebuie să avem în vedere ambele seturi de argumente şi să ne raportăm nu numai la
momentul prezent, ci la întreaga evoluţie istorică a culturii şi literaturii române.
Problema identităţii noastre culturale apare încă din 1840, găsindu-şi expresia în afirmaţia lui Mihai
Kogălniceanu, conform căruia: "dorul imitaţiei s-a făcut o manie primejdioasă, pentru că omoară în
noi duhul naţional " (Mihail Kogălniceanu, "Introducţiune la Dacia Literară ,1840).

Susţinător al "specificului naţional", Kogălniceanu este primul care trage un semnal dealarmă
referitor la importul masiv de forme străine, considerat dăunător pentru dezvoltarea culturii române.

Asumarea identitaţii culturale în context european a României începe în secolul al XIX-lea, când se
conturează clar orientarea spre valorile occidentale, şi se continuă în secolul al XX-lea, prin asumarea
necondiţionată sau prin negarea acestei identitaţi.

Problema identitaţii culturale este pusă în discuţie incepând cu secolul al XVII-lea. Cronicarii, cărturari
umanişti, care fac parte din elita culturală a epocii şi care vin în contact cu Occidentul, aduc în prim-
plan ideea apartenenţei la romanitate. Argumentele lingvistice, arheologice, etnologice, aduse pe
rând de reprezentanţii umanismului românesc (Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir,
Nicolae Minulescu s.a ) sunt menite să afirme orgoliul apartenenţei la centrul cultural şi spiritual al
epocii. Identitatea culturală cu Europa occidentală nu antrenează după sine alterarea specificului
naţional. Secolul al XVII-lea românesc nu-şi pune încă problema specificului naţional. În epocă,
factorul definitoriu al unei naţii este cel religios (creştin). Limba romană mai pastrează şi astăzi
(folosit foarte rar, este adevarat) termenul pagan , care desemna adversarul, adică pe cel care nu era
creştin.