TEODORA ANGHEL

PSIHOLOGIE PRENATALĂ ŞI PERINATALĂ

NAŞTEREA

EDITURA EUROBIT
TIMIŞOARA,2004
 2

Părinţilor mei,
care mi-au dat rădăcini,
dar şi aripi ca să pot zbura.
 3

MOTTO:

Oamenii au această lege caldă

Din struguri fac vin,
Din carbon fac foc,
Din sărutări, fac oameni.

Paul Eluard
 4

PREFAŢĂ

Acum aproximativ două decenii primeam, prin gentileţea unei prietene

(de profesie pediatru), xerocopia unei cărţi: Viaţa misterioasă a copilului
nenăscut, semnată de Th.Verny şi J.Kelly. Am lecturat-o pe nerăsuflate şi în
uimire nedisimulată, aproape elixirantă, căci ea mă transporta într-un areal
problematic cu totul necunoscut, cel al psihismului prenatal.
Din fericire, piatra aruncată de această lucrare, în lacul meu interior, mi-a
tulburat apele cu ecou. Aşa am realizat primele comunicări pe această temă, primele
articole şi evident primele referinţe în cursurile cu studenţii, de la diverse
specialităţi. Mai apoi, prin cărţile mele: Stadiile dezvoltării infantile (1997) şi
respectiv, Psihologia copilului şi a adolescentului (1998), îmi prefaţam
excursul ontogenetic, printr-un capitol special destinat vârstei intrauterine.
Prin urmare, a fost un dezechilibru trezitor, cu seminţe şi roade. Iar printre
acestea, fructul cel mai rotund şi mai promiţător se numeşte Teodora Anghel.
Cu riscul de a glisa într-un registru confesiv, trebuie să afirm că autoarea cărţii
pe care o prefaţez acum semnifică, pentru mine, de peste un deceniu, una dintre
certitudinile cu care mă mândresc, indiferent de ipostaza cu care s-a întrupat
filiaţia noastră ideativă şi emoţională: căci ea mi-a fost studentă, apoi membră a
grupului Atlantis (şi mentor al unor grupuri de creativitate similare), colaboratoare
la cartea Experienţa Atlantis. Din jurnalul unui grup creativ, iar de câţiva ani,
îmi este asistentă la toate disciplinele pe care le predau, în cadrul Facultăţii de
Psihologie, a Universităţii Tibiscus: Psihologia vârstelor, Psihologia
creativităţii şi Psihanaliză.
Ceea ce se cuvine să menţionez din start, în acest îmbucurător context,
este că întâlnirile noastre, indiferent cât de multiplu au fost ele constelate ar fi
rămas, mai mult sau mai puţin suspendate, dacă ele n-ar fi intrat în vibraţie cu
ceea ce este Teodora Anghel, în fibra sa profundă, modulându-i expresia de
astăzi.
Psihologia prenatală şi perinatală constituie încă un subiect incomod pentru
academismul ştiinţific, în pofida progreselor indubitabile pe care le-au repurtat
cercetările inovatoare din ultimele decenii. În consecinţă, el continuă să fie
lăcătuit în ghetoul circumspecţiei, al suspiciunii şi al persiflărilor autosuficiente.
Abordând, tocmai la debutul ei editorial, o asemenea temă spinoasă, chiar
tabuizată (prin ignoranţă sau rea voinţă), autoarea probează curaj şi
nonconformism. Dar nu este vorba de o evoluţie sinucigaşă, fără plasă, la
trapezul psihologiei contemporane, ci de a detecta, cu un fler remarcabil şi
subtil, pulsul novator şi firesc ascendent al lucrurilor. Altfel spus, aşa cum
observa V. Hugo, nici o forţă nu poate jugula afirmarea unei idei deja coapte, ori
psihologiei prenatale i-a sosit deja timpul.
 5

Oricum, cartea de faţă este o prestaţie de avangardă, prima de acest fel din
România, care vrea să se instituie ca un antidot indispensabil la incultura
cvasigeneralizată în materia respectivă, incultură cu atât mai reprobabilă cu cât
ea determină consecinţe dintre cele mai grave, ce amprentează şi destabilizează,
uneori definitiv, însuşi destinul viitorului copil. Afirmaţia se justifică pe deplin
deoarece, în consonanţă cu argumentele din ce în ce mai numeroase şi mai
infailibile, recoltate pe filiera investigaţiilor de teren (inclusiv a celor din
panoplia curentului transpersonal), fundamentele psihismului uman se forjează
încă în existenţă intrauterină.
Şi pentru că eczema amatorismului face prea multe victime printre viitorii
părinţi, grupul ţintă al autoarei este unul foarte larg, vizând practic orice
persoană, indiferent de sex, care vrea să-şi asume lucid şi responsabil statutul
parentalităţii.
Desigur, această lucrare se instituie şi ca un excelent îndreptar de viziune
şi mentalitate pentru toţi specialiştii chemaţi să deservească viaţa şi maternitatea
(obstetricieni, ginecologi, psihologi, educatori etc).
Expediţia pe care T.Anghel o realizează în defileul evoluţiei prenatale şi
perinatale poartă pecetea unui nonconformism de gradul doi, adică atât prin
problematica vizată, cât şi prin lentila de abordare.
Dorind să prezerve unitatea tridimensională a fiinţei umane, autoarea,
liberă de crispări sau complexe, recurge cu dezinvoltură şi probitate la mişcări
giratorii în câmpuri disciplinare dintre cele mai diverse (inclusiv în medicină,
psihologie transpersonală sau literatură).
Ideea coagulantă a întregii prestaţii este că trăirile pe care copilul le
tranzitează, începând cu zorii existenţei sale intrauterine, şi continuând cu
întreaga perioadă dinainte, din timpul şi imediat de după naştere, sunt cruciale
pentru configuraţia sa integrală de personalitate. Aceasta înseamnă că
metabolizarea lor nocivă poate cauza ulcerări adeseori ireversibile. Dintre toate
traumele posibile, prima în top se plasează rejecţia, ambivalenţa sau indiferenţa
maternă, stări care provoacă la copilul nenăscut un autentic harakiri afectiv,
puţin sau deloc retuşabil ulterior.
Deşi nu doresc să realizez o disecţie, nici măcar sumară a acestei cărţi
(pentru a nu ştirbi din savoarea întâlnirii directe a cititorului cu textul propriu
zis), voi menţiona totuşi că întregul discurs este conceput bifocal, respectiv, aşa
cum este anunţat încă prin titlu, în jurul celor două epicentre de interes:
psihologia prenatală (cu trei capitole) şi cea perinatală (cu cinci capitole). Cât
priveşte cel de-al 9-lea capitol, acesta realizează într-un tricotaj sintetizator
(deopotrivă pre şi perinatal), analiza rădăcinilor care nutresc violenţa umană.
Plasându-se în descendenţa unor autori tutelari, autoarea reconstituie
punctele arhimedice ale psihismului prenatal şi al naşterii, poposind, în
coregrafii ample, asupra tipurilor şi a metodelor de naştere, precum şi a
traumelor posibile oricărei secvenţe.
Şi întrucât întreaga prestaţie deserveşte şi fiinţa instrumentală a omului,
cartea aceasta musteşte, de la un capăt la altul, de sugestii, tehnici şi strategii,
care culminează cu subcapitolul final. Dincolo de aceste preţionase trofee, care
 6

aparţin de pragmatica umană, dar şi dincolo de explicaţiile şi implicaţiile

aferente registrului teoretic, paginile se înstelează uneori cu un halo de
spiritualitatea pură. Fenomenul este explicabil, dat fiind frecventele raiduri pe
care autoarea le face pe teritoriul psihologiei transpersonale, dar şi a unui gen de
carte, ce excede ortodoxismul ştiinţific şi este generat de un evident apetit
ezoteric. Cert este că, în acest fel, dobândim noi chei de lectură, care ne dilată şi
ne rafinează mirabil aria de reflexie şi aşteptare.
Agrementându-şi analiza şi cu multiple informaţii medicale, T.Anghel oferă
cititorului, indiferent de profesia lui, un spor de abilitate în decriptarea
universului pre şi perinatal. Şi pentru că rizomul cuvintelor se hrăneşte din
humusul unei sensibilităţi super - concentrate, simţi uneori cum un anume lirism
se insinuează discret dintre pagini.
Poposind şi asupra mesajului funciar al cărţii (mesaj care animă şi dă
culoare, explicit şi implicit, întregului travaliu), acesta se referă la elogiul irepresibil
al maternităţii, postură ce conferă femeii noi adâncimi şi arome asupra vieţii, dar
şi mărturii neîndoielnice pentru misiunea ei întemeietoare.
Nici o pasăre nu va şti niciodată mai mult despre lume, medita în acelaşi
sens şi Nichita Stănescu (1985), decât atunci când din oul ei de lumină, a ieşit
deja puiul. Acest crez patronator al autoarei devine cu atât mai plauzibil, cu cât
Teodora Anghel a gustat deja din ofrandele inegalabile ale maternităţii validând,
şi prin experienţă personală, multe dintre principiile şi sfaturile tezaurizate în
pagină, pentru a provoca dislocări de optică, de atitudini, şi de responsabilităţi la
semenul ei de aproape, la semenul ei de departe.
Fără îndoială, lucrarea de faţă nu va îngroşa literatura noastră de gang
(atât de debordantă astăzi), pentru că ea vine din viitor.

&&&

O carte adevărată este ca o azimă caldă, adusă în dar prietenilor, într-o zi

înaltă de duminică…Iar azi s-a aşternut de duminică şi eu ţin în căuşul inimii şi
al palmelor o asemenea carte.
Drum lin şi binecuvântat de lumină!

Prof. univ. dr.ANCA MUNTEANU

9 mai 2004
 7

Cuvânt înainte

Dragă cititorule, sper că te vei înţelepţi gustând din savoarea acestor

cunoştinţe pe care cu multă bucurie şi neostenită trudă le-am cules, le-am îngrijit
sau le-am găsit gata pârguite.
Călătoria mea pe tărâmul psihologiei prenatale a început în urmă cu peste
un deceniu, când, asistând la cursurile d-nei prof.univ.dr Anca Munteanu, un veritabil
antrenor de spirite, am învăţat că, plaja noastră existenţială nu este limitată între
naştere şi moarte, ci începe mult mai devreme. Astfel, ataşamentul, memoria,
învăţarea, limbajul şi simţurile care ne definesc îşi trag seva din perioada
intrauterină.
Viaţa e ca un puzzle din care bucata ce cuprinde primele noastre nouă luni
în plan terestru nu poate să lipsească.
Am fost fascinată şi totodată lovită de suflul acestei idei proaspete care m-
a urmat peste tot şi m-a făcut să transcend toate teoriile sulfuroase cunoscute până
atunci despre dezvoltarea umană pentru ca, în final, să dau viaţă pe hârtie experienţei
acumulate.
Au fost alături de mine în căutarea miraculoasei aventuri ce se cheamă
plămădirea unei fiinţe umane şi mi-au dat curaj să scotocesc pe mai departe
eminenţe ale domeniului precum: Arthur Janov, Otto Rank, Stanislav Grof etc,
care prin cercetările şi scrierile lor m-au inspirat şi mi-au deschis noi orizonturi.
În decursul călătoriei mele m-au însoţit şi sprijinit câteva prietene fidele:
trebuinţa de cunoaştere, optimismul, nevoia de a experimenta lucruri noi,
perseverenţa şi, nu în ultimul rând nevoia imperioasă de a-mi sonda interiorul
propriei fiinţe.
În culisele acestei cărţi se află totodată suportul celor dragi mie.
Mai întâi, doresc să mulţumesc celui care m-a redat întregului, prin
experienţa numinoasă a naşterii şi mi-a dat calitatea de mamă şi anume, fiului
meu Bogdan, acum în vârstă de trei ani şi patru luni.
Nutresc gânduri de gratitudine soţului meu, care cu neostenită răbdare şi-a
dedicat tot timpul său liber, în calitate de partener de joacă şi în acelaşi timp
“dădacă” a fiului nostru. De asemenea, mi-a înţeles şi sprijinit pasiunea pentru
scris, chiar dacă timpul rămas pentru a fi împreună a devenit o himeră.
Un gând aparte fiinţei care mi-a dat viaţă şi care pe lângă rolul de
“bunică” cu normă întreagă uneori m-a ajutat la corectura manuscrisului.
 8

Prinos de mulţumiri celei care a venit mereu în întâmpinarea nevoilor

mele spirituale, care mi-a fost mentor şi ghid prin labirintul cunoaşterii
psihologice, d-nei prof.univ.dr Anca Munteanu.
Caldă recunoştinţă celor care m-au impulsionat să scot cât mai repede la
lumina tiparului această carte, adică studenţilor mei avizi să absoarbă cât mai
multe cunoştinţe şi colegului meu atlant, Gabriel Dragomir, lector.univ.drd la
Universitatea Politehnica din Timişoara.
De asemenea, adresez sincere aprecieri studentei mele la psihologie, dr Andreea
Paşka, pentru preţioasele informaţii medicale pe care mi le-a oferit.
Aleasă preţuire d-şoarei dr Cristina Imre de la Cabinetul de Astrologie şi
Psihologie Blue Iris, care cu pasiune şi migală a realizat coperta mult visată.
Mulţumesc din suflet, unicului sponsor al cărţii de faţă, psih. Teodor
Voicu pentru sprijinul acordat.
Gânduri de încurajare tuturor femeilor ce vor avea privilegiul de a trece
pragul maternităţii.
 9

Capitolul I

SCURT ISTORIC AL PSIHOLOGIEI PRENATALE ŞI PERINATALE

Înainte de a ne avânta pe tărâmul psihologiei pre şi perinatale se cuvine să

urmăm, pe firul ontogenezei, câteva contribuţii remarcabile.
Pornind de la Sigmund Freud (1909), care a scrutat cu perseverenţă şi dibăcie
pliurile inconştientului, acesta şi-a manifestat interesul pentru experienţa naşterii numai
în măsura în care a considerat-o ca fiind intim legată de experienţa anxietăţii. El
spunea că, naşterea este importantă numai din cauză că este prima sursă a
anxietăţii şi astfel sursa şi prototipul afectului anxietăţii (1990, p226), insistând
asupra faptului că nu este loc pentru o abreacţie a naşterii.
Cea mai sistematică şi strălucită încercare de a încorpora trauma naşterii
în doctrina psihanalitică îi aparţine lui Otto Rank. Acesta va dezvolta ideea, ce
originează la Freud, aceea că anxietatea nou născutului în timpul procesului naşterii
este izvorul pentru toate anxietăţile de mai târziu. În contradicţie cu Freud, Rank
crede că, inconştientul pacientului utilizează procesul analitic pentru a repeta
trauma naşterii.
El va consacra termenul de traumatism al naşterii, ca primă experienţă umană
încărcată de durere şi avertisment pentru toate durerile ce vor urma în viaţă, subliniind
faptul că, trauma reală este părăsirea matricii materne, un loc calm şi securizant şi
aruncarea într-o lume rece şi ostilă.
Teoria respectivă o regăsim în cartea Traumatismul naşterii (1924), pe care o
dedică lui Sigmund Freud. Aceasta va constitui de fapt şi una din cauzele rupturii de
Freud şi ceilalţi membri ai Societăţii Psihanalitice din Viena, întrucât aceştia au
considerat că încalcă unul din principiile de bază ale psihanalizei, şi anume,
complexul Oedip.
Traumatismul naşterii este de fapt prima operă care dă o asemenea importanţă
relaţiilor dintre mamă şi copil.Toată reconstrucţia psihoterapiei sale va ţine seama de
acest rol primordial al mamei.
O altă idee rankiană ar fi aceea că, alegerea la vârsta adultă a unei forme de
nevroză ar fi determinată decisiv de procesul naşterii, ceea ce înseamnă că experienţa
fetusului în timpul celor nouă luni, precum şi modul în care decurge naşterea
reprezintă sursa fundamentală a unei constelaţii de simptome.
Rank insistă asupra faptului că, la copil apare o imperioasă dorinţă de a
trăi, cu care acesta face faţă procesului naşterii, dar atunci când limita
îndurării dispare, aceasta este înlocuită prin dorinţa de moarte. Amintirea a ceea
ce a însemnat naşterea pentru fiecare dintre noi, consideră Rank, ar fi populată de o
întreagă imagerie ţinând de străfundurile inconştientului. Spre exemplu, imaginile de
 10

înec, ardere, lovire, tăiere, dezmembrare ar trimite la eliberarea dureroasă prin

naştere, demonstrând violenţa la care este supus fetusul. De asemenea, toate visele
reprezentând peşteri, gropi, turnuri şi toate scenariile de închidere, înmormântare,
îngropare fie că se exprimă în vise, fantasme sau opere artistice, ar traduce pentru
Rank existenţa intrauterină.
Sandor Ferenczi (1927) este cel care face o asociere între claustrofobie
şi ideea de a fi în interiorul mamei, întrucât claustrofobia nu este o simplă frică
de spaţiile închise, ci şi blocarea unei căi de ieşire.
Donald Winnicott (1940), psihiatru englez şi psihanalist, crede că
materialul privind naşterea este de o importanţă vitală şi afirmă că în anumite
cazuri şi în anumite momente materialul naşterii trebuie acceptat înaintea altor
evenimente traumatice.
În contrast cu Rank, Winnicott neagă faptul că naşterea ar fi
întotdeauna traumatică. El insistă spunând că o naştere normală este
constructivă, nontraumatică şi conduce la creşterea puterii egoului şi a
stabilităţii, dar o naştere traumatică lasă cicatrici permanente individului. Copiii
traumatizaţi în uter şi în timpul naşterii sunt cei despre care Winnicott vorbeşte
ca fiind născuţi paranoici şi care pot rămâne hipersensibili la stres, temători,
supăraţi şi necomunicativi pentru tot restul vieţii
Nando Fodor (1949), unul din pacienţii lui Otto Rank, care la rândul său
a devenit psihiatru şi-a focalizat atenţia clinică asupra experienţei formative a
naşterii. Acesta scrie, în 1940, Amintiri ale naşterii, trauma naşterii şi
anxietatea. Preia ideea lui Rank considerând că trecerea de la viaţa prenatală la
cea postnatală e trăită ca o moarte şi raportează faptul că unii pacienţi, puţini în
număr şi-au retrăit naşterea pe canapeaua terapeutică. Terapia sa include
interpretarea viselor privind trauma naşterii sau cea prenatală.
Stanislav Grof, psihiatru ceh, unul dintre cei mai importanţi experimentatori şi
teoreticieni din acest domeniu şi lider de marcă al mişcării transpersonale, ne oferă un
model complet al stărilor de conştiinţă, precum şi o metodă practică de psihoterapie
transpersonală numită respiraţie holotropică.
După ce a început terapia cu LSD (1950), Grof a realizat că psihanaliza
freudiană, pe care a urmat-o la Praga, nu acoperă acele aspecte ale psihicului, pe
care LSD-ul le poate defrişa. Astfel, el va trece de la statutul de psihanalist, la cel de
terapeut transpersonalist.
Mai întâi, sub influenţa LSD şi mai târziu datorită efectelor curative ale
respiraţiei holotropice, Grof observă cum pacienţii săi păstrează amintirea
naşterii, amintire concretizată sub formă de viziuni, adică a unei imagerii
mentale care este exact cea pe care O.Rank a asociat-o intuitiv naşterii. De
aceea, Grof a numit nivel rankian al inconştientului, aceste viziuni care se
raportează la naştere. Autorul respectiv observă şi existenţa unei legături între
etapa naşterii de care se fixează inconştientul unei persoane şi profilul său
psihologic, ca şi cum, tocmai în timpul etapelor naşterii, este determinat nucleul
central în jurul căruia se va constitui personalitatea de mai târziu. El denumeşte
aceste momente ale naşterii matrici perinatale.
 11

Grof divide conştiinţa umană în trei aspecte: biografic, perinatal (din jurul
naşterii) şi transpersonal (dincolo de aspectul biografic). De asemenea, introduce un
concept nou, sistemul COEX, care reprezintă o constelaţie de amintiri formate din
experienţa condensată în diferite perioade ale vieţii individului, cu o
semnificaţie majoră fiind cele în care individul s-a aflat în situaţii limită. Aceste
sisteme COEX constituie adevărata dinamică a inconştientului individual, motorul său,
iar cunoaşterea lor e esenţială pentru înţelegerea unei personalităţi şi mai ales a
patternurilor nevrotice.
O altă idee de marcă a cercetărilor sale este aceea că, infecţiile virale ale mamei,
din perioada gravidităţii şi complicaţiile obstetricale din timpul naşterii
(incluzând travaliul prelungit şi deprivarea de oxigen), ar putea fi considerate
factori de risc pentru schizofrenie. De fapt, în cartea sa Psihologia viitorului,
Grof face legătura între diferitele stări psihopatologice actuale şi evenimentele
pre sau perinatale care au condus la instalarea lor.
L.Ron Hubbard (1950), fondatorul scientologiei (şi a ramurii sale –
dianetica) descoperă că, toate informaţiile recepţionate în stare de veghe, de
somn sau de inconştienţă sunt înregistrate undeva, în trup sau minte, încă din
momentul concepţiei. Introduce noţiunea de engram, care nu este o amintire ci
este o urmă celulară a înregistrărilor săpate adânc în structura propriu zisă a
trupului însuşi. El ajunge la concluzia că celulele fetusului, ale embrionului şi chiar
ale zigotului în momentul concepţiei pot înregistra date, ce se conservă în timp.
Această teorie o vom regăsi ulterior şi la Graham Farrant.
Robert St.John (1960), studiind efectele psihologice ale tratamentului
reflexologic, descoperă că între prima articulaţie a degetului mare (pe care a
asociat-o cu principiul patern) şi călcâi (principiul matern) se află reflectate cele
nouă luni de viaţă intrauterină. Întîlnim această idee şi la Frederick Leboyer
(1974) care, în cartea sa Naşterea fără violenţă, sugerează că şira spinării
păstrează toate amintirile din perioada prenatală şi explică felul cum, prin
coloana vertebrală, ne aflăm într-un contact constant cu pereţii uterului şi cu
fiecare mişcare care are loc în trupul mamei. Robert St.John o numeşte iniţial
terapie prenatală, iar mai târziu tehnică metamorfică.
Arthur Janov (1969), întemeietorul terapiei primale, în acord cu Winnicott,
consideră naşterea o experienţă copleşitoare, dar o caracterizează ca fiind traumatică
numai dacă apar diferite complicaţii cum ar fi: laterocidenţa de cordon, naşterea în
poziţie inversă sau travaliul prelungit. Spre deosebire de Winnicott, care se focalizează
asupra efectelor psihologice pozitive ale unei naşteri normale, Janov insistă asupra
efectelor fiziologice ale acesteia. El consideră că, traumele perinatale sunt îngropate
adânc în dezvoltarea sistemului nervos al nou născutului, putând ieşi la suprafaţă în
situaţii dificile din viaţă.
Alte aspecte critice privind procesul naşterii, pe care Janov le evidenţiază, sunt
maniera în care naşterea se termină şi primele momente în afara uterului, trauma
majoră cu efecte pe termen lung fiind separarea copilului de mamă, imediat după
naştere. Modul în care se termină naşterea şi primele clipe de după
consumarea acestui eveniment îşi pot pune amprenta asupra alegerii
modalităţilor de a răspunde la stres în viaţa de mai târziu.
 12

Pentru a alina efectele unei naşteri traumatice, Janov publică şi începe să

utilizeze terapia primală, din 1969.
Leonard Orr şi Sondra Ray (1974) dezvoltă, în urmă cu aproximativ trei
decenii tehnica care se numeşte rebirthing menită să elibereze trauma naşterii. Acesta
este o terapie corporală, bazată pe diferite tehnici de respiraţie.
Frans Veldman (1976) este cel care propune o formă de contact afectiv,
de comunicare, pe filieră tactilă, dintre mamă şi copil, pe care o denumeşte
haptonomie (ştiinţa afectivităţii). Când intri în contact afectiv cu copilul
nenăscut care îţi răspunde, spune Veldman, acesta se simte ocrotit şi astfel
începe dezvoltarea securităţii de bază
Frank Lake (1978), obstetrician englez şi psihiatru, a utilizat terapia primală şi
psihoterapia LSD. De un interes particular sunt cercetările sale care pretind a fi găsit
o asociere directă între simptomele claustrofobiei şi senzaţiile experimentate de
fetus, în timpul celui de-al doilea stadiu al travaliului. Lake conceptualizează
claustrofobia ca o repetiţie compulsivă la stresul din viaţa actuală, ce este
analog traumei naşterii.
O altă descoperire a sa este faptul că, cele mai influente evenimente
prenatale sunt emoţiile mamei transmise fetusului pe filieră hormonală.
Concluzia la care ajunge este că sursa tuturor nevrozelor se află în perioada
prenatală, şi îndeosebi în primul trimestru de viaţă şi la naştere. În acest sens el
afirmă (2000, p.2): Focusul psihopatologiei este acum pentru noi primul trimestru de
viaţă intrauterină. Aceste trei luni după concepţie conţin cele mai multe suişuri şi
coborâşuri, cele mai mari extaze sau devastări pe care ni le-am putea imagina
vreodată. Identificarea persoanei cu starea de ovul sau spermatozoid după părerea sa
nu este o teorie ci un fapt real.
William Emerson (1979) lucrează cu fenomenul perinatal în
psihoterapie, aplicând diferite strategii psihoterapeutice şi la vârste mai fragede,
adică la copii. Fructificând bogata sa experienţă de regresie destinată copiilor,
autorul pretinde că sursa majoră a traumei naşterii sunt procedurile medicale şi
intervenţiile aferente lor (anestezia, inducerea travaliului şi cezariana).
Emerson vorbeşte şi de existenţa unei experienţe osmotice, ce sugerează faptul că,
fetusul ar putea fi traumatizat de către propria traumă a naşterii pe care a avut-o
mama sa chiar dacă experienţa sa de naştere nu este una traumatică. El descoperă
faptul că, traumele prenatale afectează experienţa fetusului de a se naşte. De
exemplu, fetuşii care au fost supuşi unor încercări de avort percep naşterea ca fiind
anihilantă, cei care simt apropierea morţii, în timpul implantării în uter,
experimentează similar naşterea ca la fel, iar cei care au avut parte de violenţă în
existenţa uterină, trăiesc intervenţiile medicale în acelaşi mod.
Thomas Verny, medic şi psiholog, fondează Asociaţia de Psihologie
Perinatală, Prenatală şi Sănătate în 1983. Scrie, împreună cu John Kelly Viaţa
secretă a copilului nenăscut care este amprentată de următoarele idei: fetusul
are acces la toate sentimentele, gândurile şi visele mamei sale; un ataşament
prenatal determină calitatea relaţiei mamă-copil; iubirea formează o platoşă
protectoare în jurul fetusului, ce poate atenua impactul tensiunilor externe;
naşterea şi experienţa prenatală formează fundaţia personalităţii umane.
 13

Graham Farrant (1986) introduce termenul de memorie celulară,

reprezentată de amintirile disociate de conştiinţa normală şi care sunt încodate la nivel
fiziologic, unde formează nuclee de probleme psihosomatice şi psihologice. Propria
terapie primală îl conduce la descoperirea faptului că el însuşi a supravieţuit unei
încercări de avort, fapt confirmat de către mama sa, care a ţinut secret acest
lucru.
David Chamberlain (1990), psiholog, autorul cărţii Mintea unui nou
născut, îşi manifestă curiozitatea privind capacităţile fetuşilor şi a nou născuţilor
datorită clienţilor săi în timpul terapiei prin hipnoză, care aveau amintiri vii
privind naşterea. Chamberlain conduce un studiu pentru a compara amintirile
adulţilor (ce îşi retrăiesc naşterea) cu cele ale mamelor şi ale altor persoane care au fost
prezente la naştere. Rezultatele arată că ceea ce îşi amintesc adulţii despre propria
naştere, în stare de hipnoză coincide, de cele mai multe ori, cu ceea ce povestesc
cei care au asistat la evenimentul respectiv. În mod surprinzător a găsit cazuri în
care erau discrepanţe între amintirile adulţilor şi ale mamelor, deseori varianta
adultului fiind în acord cu realitatea. Astfel este demolat mitul privind
insensibilitatea nou născuţilor. În plus, autorul respectiv consideră că
dezamăgirea produsă de naşterea unui copil, având un sex diferit faţă de cel
dorit, este o formă de rejecţie şi poate reprezenta o întrerupere a
ataşamentului mamă-copil.
Ludwig Janus (1991), fizician, psihanalist şi profesor german crede că efectele
traumatice ale naşterii pot fi compensate de modul în care copilul este primit de către
părinţi. El consideră că riturile de trecere în pubertate, din diverse culturi,
precum şi rădăcinile mitologiei se află, de asemenea în viaţa prenatală şi naştere.
În cartea sa, Ecouri din uter (1991), Janus îşi focalizează atenţia asupra modului
în care trauma naşterii şi experienţele din proximitatea ei rezonează în vieţile
noastre. În acord cu Grof şi alţi autori consideră că o mare parte din bolile
psihosomatice au profunde rădăcini perinatale.
John Rowan (1996), psihoterapeut de factură transpersonală, consideră că modul
în care trauma naşterii persistă şi se repetă arată acelaşi pattern ca şi în cazul
stresului posttraumatic.
În acest recurs istoric se cuvine să-i amintim şi pe Frederick Leboyer, Dick
Read, Igor Charcovsky, Michel Odent, Ferdinand Lamaze, Robert Bradley,
Sheila Kitzinger, care au încercat să îmblânzească procesul naşterii prin diverse
metode. Având în vedere importanţa problemei, le vom dedica un capitol special.
În România, cea care a explorat pentru prima dată această terra incognita
(cum a fost cotată multă vreme psihologia prenatală) este Anca Munteanu. Prima
sa tentativă în acest sens o reprezintă comunicarea: Responsabilităţile cuplului
parental din perspectiva psihologiei prenatale, comunicare prezentată în cadrul
primei ediţii a Zilelor psihologiei timişorene (1992) şi care a fost publicată în revista
Psihologia (nr 2, 1993).
Tot sub aceeaşi semnătură a apărut, în Revista de psihologie (nr 4, 1993),
un alt articol ce se subsumează aceleiaşi problematici şi anume: Izvoarele
psihismului Uman. O parte din datele puse în circulaţie prin acest studiu au fost
 14

menţionate şi de către U.Şchiopu şi E.Verza în tratatul de Psihologia vârstelor

(ediţia revizuită din 1995, p 62).
Nu putem eluda, în acelaşi context, şi că autoarea respectivă, fiind titulara
cursului de psihologia vârstelor din cadrul facultăţii de resort al Universităţii de Vest
din Timişoara şi respectiv al Universităţii Tibiscus, îşi începe periplul în ontogeneză
(contrar uzanţelor clasice), printr-o prelegere special rezervată evoluţiei psihologice la
vârsta prenatală. Fidelă acestei viziuni, care valorizează aportul deosebit al psihismului
prenatal în gestionarea destinului uman, A.Munteanu consacră acestei probleme un
capitol distinct, atât în cartea Stadiile dezvoltării infantile (1997), cât şi în ediţia
revizuită şi adăugită a acestei lucrări şi care a fost publicată sub titlul Psihologia copilului
şi adolescentului (1998).
În fine, mai recent, prof.univ.dr. A.Munteanu a editat studiul Orizontul mirific
al psihismului prenatal, în Revista de psihologie aplicată (nr 4, 2002).
Sintetizând contribuţia respectivă, cuvintele autoarei ţin loc de concluzie
(A.Munteanu, 1998, p 87): Chiar dacă psihologia prenatală este o disciplină în plin
proces de întemeiere, datele acumulate până acum sunt îndeajuns de elocvente pentru
a demonstra că fiinţa care se plămădeşte în uterul matern, nu este o aglomerare
amorfă de celule, ci un sâmbure de viaţă şi mister, căruia îi datorăm protecţie şi
respect.

Capitolul II
 15

DIRECŢII DE DEZVOLTARE SOMATICĂ ŞI PSIHICĂ ÎN PERIOADA

INTRAUTERINĂ

Câmpul conştiinţei cosmice este adevărata noastră casă, casă care este
“lumina” de care vorbesc misticii sau pe care o îmbrăţişează persoanele ce au
trecut printr-o experienţă din apropierea morţii; este punctul de început şi de
sfârşit, reprezintă prezentul continuu care înglobează trecutul şi viitorul, este
infinitul şi finitul, albul şi negrul, viaţa şi moartea, locul unde se întâlnesc toate
experienţele omenirii de până acum.
Într-un interesant experiment, câteva mame au fost separate de copiii lor
pe care îi alăptau şi nu au primit nici o informaţie despre activităţile micuţilor.
Deşi aflate la depărtare de kilometri, multe mame au avut lactaţii exact în
momentele în care copiii lor au început să plângă şi să ceară lapte (Deepak
Chopra, 2003).
Nu putem decât să ne imaginăm că puntea de legătură dintre două minţi
aflate la distanţă una de cealaltă este conştiinţa universală.
Dar, fenomenul conştiinţei nu este doar un apanaj uman, deoarece el pare
să penetreze toate formele de viaţă. Într-o pădure, în care frunzele copacilor sunt
mâncate de animale, anumiţi arbori se protejează printr-un sistem chimic de
autoapărare. Şi anume, ei încep să exude gudroane nedigerabile în frunze,
înainte de a fi atinse, fiind “preveniţi” de copacii învecinaţi prin semnale
chimice, transmise prin aer sau rădăcini.
Într-un act asemănător de conştiinţă comună, celulele holoturiei sunt
aranjate astfel încât să dea o gură şi un sistem digestiv acestui animal primitiv,
care nu este mult mai mult decât un uriaş tub de hrănire. Poţi să pasezi o
holoturie cu mixerul şi să torni soluţia de celule şi apă de mare într-o găleată şi
după o vreme întregul animal se va regrupa din glodul biologic neformat. Este
vorba, în toate aceste cazuri, de acea conştiinţă ce fiinţează dincolo de trup
(Deepak Chopra, 2003).
Conştiinţa universală sau cosmică este de asemenea locul de unde coboară
spiritul în materie pentru a fiinţa mai întâi într-o celulă, apoi într-un embrion,
într-un fetus, luând apoi calea naşterii unui copil. Copilul creşte în ritmul
spiritului secret ce se scaldă în conştiinţa cosmică.
Francis Crick, descoperitorul structurii ADN-ului (1950), laureat al Premiului
Nobel, susţine că apariţia vieţii ar trebui să figureze printre cele şapte minuni ale
lumii, atât de multe sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a o crea.
Spre exemplu, deşi celulele mamă sunt identice, unele dintre acestea ştiu
că sunt menite a fi celule cerebrale. Deşi pe drum se intersectează cu celule care
contribuie la formarea diferitelor organe, ele nu interferează şi nu produc nici o
confuzie de identitate. Modul de desfăşurare al acestei activităţi este la fel de
 16

uimitor ca şi modul în care o celulă T învaţă să-şi recunoască inamicii înainte a

de a întâlni vreunul.
S-ar părea că memoria şi învăţarea guvernează şi preced materia.
Există o finalitate prestabilită în corpul celulei pentru realizarea căreia toate
funcţiile conlucrează în acelaşi scop. Într-o singură fâşie a ADN-ului, există, ca
sămânţă, toate organele corpului şi fiecare organ este creat în vederea funcţiei pe
care trebuie să o execute.
De asemenea, orice secvenţă a concepţiei şi a sarcinii se caracterizează prin
anumite particularităţi fizice, emoţionale, dar şi simbolice, de natură arhetipală
(exemplu: mişcările executate în timpul retrăirii stării de ovul şi spermatozoid
care sunt universale şi nu ţin de cunoştinţele biologice ale persoanei).
În timpul embriogenezei se reproduce însăşi evoluţia vieţii, adică are loc o
recapitulare a filogenezei speciei sale (legea lui Haekel). Concret, în a treia
săptămână, inima are un auricul şi un ventricul ca la peşti (deci embrionul uman
îşi începe existenţa, ca un protozoar marin); la 4 săptămâni are două auricule şi
un ventricul ca la batracieni; în a cincea săptămână are două auricule şi un
început de separare a ventriculelor, ca la reptile; în a şasea săptămână, inima are
două auricule şi două ventricule, ca la păsări şi mamnifere.
Implantarea în uterul mamei are loc la 5-9 zile după concepţie.
Evenimentele majore ale embriogenezei (Manualul Merck de diagnostic şi
tratament, 1999) au loc în:
gastrulaţie, prin formarea discului embrionar din cele trei lame
germinative primare: ectoderm, mezoderm şi endoderm. Dintre acestea:
ectodermul va da naştere celulelor senzoriale şi sistemului
nervos, învelişului exterior al pielii (epiderma) şi glandelor sudoripare,
părului, unghiilor şi unei părţi a dinţilor, constituenţilor organelor de
simţ, mucoasei cavităţii bucale, glandelor salivare, mucoasei canalului
anal, adenohipofizei.
mezodermul generează învelişul interior al pielii, muşchii
scheletici,căile genitale feminine, sistemul excretor şi circulator,
miocardul, oasele şi măduva osoasă, vasele de sânge şi limfatice,
splina, sângele şi limfa.
endodermul determină apariţia următoarelor structuri: glandele
exocrine (pancreas, ficat, prostată), stomacul, intestinul, glandele endocrine
(timusul în parte, paratiroidele, tiroida), tractul gastrointestinal, traheea,
esofagul, arborele traheobronşic.
nerulaţie prin formarea tubului neural;
perioada embrionară, prin conversia discului embrionar în structură
tubulară şi prin formarea extremităţii cefalice şi a membrelor.

Particularităţile dezvoltării somatice

Embrionul creşte rapid în lungime, la patru săptămâni având o rată de

creştere zilnică de aproape 1mm. Între săptămânile a 4-a şi a 8-a de la fertilizare,
 17

lungimea lui creşte de peste 7 ori. Din lungimea embrionului (care se măsoară între
vertex şi coccis) se poate deduce vârsta acestuia.
Primele săptămâni din momentul concepţiei poartă numele de etapa
germinală.
Prima săptămână se defineşte prin aceea că, oul rezultat în urma fecundării se
deplasează din treimea externă a trompei uterine spre cavitatea uterină unde se va
implanta. În cursul acestei migrări, el începe să se dividă în mai multe celule.
În săptămâna a 2-a, se produc două fenomene importante: blastocistul se
fixează pe mucoasa uterului, cu ajutorul unor tentacule şi are loc nidarea.
Începută în a 6-a sau a 7-a zi şi terminându-se în a 12-a zi, această implantare
marchează cu adevărat debutul sarcinii. La aproximativ 14 zile după concepţie,
perioada menstruală încetează. În blastocist se formează “discul embrionar”,
alcătuit din două straturi de celule sau foiţe (diametrul blastocistului este de 1 mm).
Până la 14 zile, oul se poate separa în două sau trei, rezultând gemeni sau
tripleţi monovitelini.
Din punct de vedere al crizelor epigenetice, cel mai vulnerabil interval
pentru creier este între 15 şi 25 de zile.
Etapa embrionară durează 6 săptămâni, de la finele perioadei precedente şi până
la sfârşitul săptămânii a-8-a.
Săptămâna a 3-a este o etapă de maximă vulnerabilitate în faţa oricărui factor
de mediu nociv (alimentaţia carenţială a mamei, consumul de medicamente, alcool,
tutun, droguri, boli materne). Incidenţa avorturilor spontane în perioada embrionară
este crescută, mai ales dacă există tare cromozomiale sau genetice. Acum se formează
tubul neural, din care se vor dezvolta creierul şi măduva spinării. Apare sistemul
circulator primitiv şi primordiul cardiac. Tot în acest interval se schiţează gura
primitivă şi membrana orofaringiană; se dezvoltă sacul amniotic (cu lichid care
protejează fetusul de infecţii şi care va juca rol de lubrifiant în momentul naşterii),
placenta şi cordonul ombilical. Ritmul dezvoltării este deosebit de alert, ceea ce
conduce la schiţarea organelor şi sistemelor fiziologice fundamentale, aşa încât
embrionul va avea la capătul perioadei alura unei fiinţe umane în miniatură.
În săptămâna a-4-a fetusul măsoară aproximativ 4 mm. Este o perioadă de
tranziţie între formarea embrionului (embriogeneza) şi cea a organelor
(organogeneza) viitorului copil.
Primele bătăi cardiace se manifestă către a 23-a zi. Acum se flectează şi se
închide corpul embrionar. De asemenea se formează tubul intestinal primitiv.
Săptămâna a-5-a şi a 6-a se definesc prin următoarele achiziţii: se
schiţează mugurii membrelor; are loc definitivarea scheletului;apar reflexele; se
formează dinţii; coada embrionului se dezvoltă, dar apoi descreşte şi se va resorbi
complet în săptămâna a noua; inima ajunge să formeze o mică umflătură, cele
patru cavităţi cardiace se conturează şi ele (bătaia inimii este de 180 pe minut);
se dezvoltă stomacul, pancreasul, intestinul şi aparatul urinar; încep să se
înregistreze frecvenţe electrice ale creierului; din a 6-a săptămână de gestaţie,
timusul se schiţează din epiteliul celui de-al treilea şi al patrulea sac branhial.
În săptămâna a 7-a şi a 8-a, fetusul îşi îmbogăţeşte zestrea somatică printr-o
serie de caracteristici: are greutatea de 2-3 g şi înălţimea de 3-4 cm; mugurii
 18

membrelor intră în perioada definitivării; se configurează cotul şi genunchiul; apar

liniile în palmă; capul puternic dezvoltat prezintă proeminenţele veziculelor cerebrale
primare; elementele feţei se conturează mai clar: apar două mici proeminenţe pentru
ochi (care sunt plasaţi în planul frontal la locul definitiv), două fose mici pentru urechi,
o singură deschizătură pentru nas şi gură; buzele sunt modelate, între ele apare fisura
labială. Se dezvoltă rapid organele sexuale; apare creasta mamară şi rudimentele
mamelonare;
La 49 de zile are degetele de la mâini şi de la picioare complete; ele se
diferenţiază prin dispariţia treptată a membranei interdigitale. La 56 de zile toate
organele funcţionează: stomacul, rinichii, creierul, toate sistemele sunt intacte.
Perioada fetală corespunde săptămânilor 9-38 de la fertilizare şi se
caracterizează prin următoarele caracteristici:
 creşterea şi maturizarea structurală şi funcţională a organelor şi sistemelor
de organe;
 procesele histo şi organogenetice începute în perioada embrionară se
definitivează;
 fătul devine capabil să supravieţuiască în viaţa extrauterină;
 ritmul de creştere al fătului este accentuat, lungimea lui crescând de 100 ori de
la începutul şi până la sfârşitul perioadei fetale; procesul de creştere în
lungime este mai accentuat în lunile 3-4, apoi devine mai lent; creşterea
în greutate este mai mare în ultimele două luni;
 ritmul de creştere al părţilor corpului diferă: capul, la începutul perioadei
fetale, reprezintă jumătate din lungimea totală a corpului, în luna a 5-a o
treime, iar în luna a 10-a o pătrime.
Săptămâna a-9-a şi a 10-a se individualizează prin: copilul măsoară
aproximativ 6 cm; ficatul este dezvoltat, produce hematii; apar rinichii definitivi
şi urina începe să se deverseze în lichidul amniotic. Faţa se distinge clar, căci
capul s-a ridicat şi ia progresiv formă mai umană: ochii care erau foarte departe
pe părţile laterale ale capului sunt acum în faţă, acoperiţi de pleoape; se
conturează buzele; urechile sunt ca două mici fante; datorită faptului că trupul
este îmbibat cu hormoni, dispar ridurile fine de pe faţă.
Săptămâna a 11-a şi a 12-a se diferenţiază prin următoarele: la 3 luni
cântăreşte 65 g şi are înălţimea de aproximativ 12 cm; se delimitează placenta care este
organul de respiraţie embrio-fetal (oxigenul difuzează înspre sângele fetal în reţeaua
venei ombilicale, iar bioxidul de carbon înspre sângele matern din ramificaţiile
arterelor ombilicale. Ea creşte, se îngroaşă şi se etalează urmând modificările
dimensionale ale uterului).
La sfârşitul perioadei embrionare, membrele devin tripartite, formate din braţ,
antebraţ şi mână primitivă, respectiv coapsă, gambă primitivă şi picior primitiv;
degetele mâinii şi ale piciorului sunt conjugate prin membrane interdigitale, care
persistă până la sfârşitul perioadei embrionare; de asemenea, membrele care la
început sunt rigide şi îndreptate ventral, la sfârşitul perioadei embrionare devin
flectate (se formează cotul, genunchiul etc) şi ocupă prin rotaţie poziţia lor obişnuită
faţă de corp. Capul creşte rapid; ochii şi urechile ocupă poziţiile lor definitive, se
 19

formează plicile palpebrale şi pavilionul urechii. Coada dispare complet; se formează

oasele; organele digestive încep să funcţioneze.
Pe parcursul lunii a treia se poate deja determina sexul viitorului copil.
Din săptămâna a 13-a procesul de creştere se accentuează până în luna a patra.
În săptămâna a 14-a şi a 15-a, fetusul are gene şi sprâncene; îi creşte
părul de pe corp, lanugo (perişorul care-i va acoperi faţa şi corpul până cu puţin
timp înainte de naştere). Mâinile sunt complet formate, capul nu mai pare atât de
disproporţionat în raport cu restul corpului
Săptămâna a 16-a şi a 18-a se configurează după cum urmează: la vârsta
de 4 luni, fetusul cântăreşte 250 g şi are înălţimea de aproximativ 20 cm. Acum
oasele se disting la razele x; reflexele devin mai rapide. Organele sexuale sunt
complet formate, la fetiţe începe să apară lumenul vaginal, la băieţi testicolul
coboară din cavitatea abdominală în scrot (procesul de coborâre externă având
loc în lunile 6-9). La 18 săptămâni, corzile vocale deja lucrează. El poate plânge.
Între lunile a patra şi a cincea procesul de creştere încetineşte. Membrele
inferioare îşi capătă proporţiile definitive, iar mişcările sunt percepute de către
mamă.
În săptămâna a 19-a şi a 20-a se pot consemna următoarele: la 5 luni
copilul are greutatea de 650 g şi înălţimea de 30 cm. Corpul este acoperit de
vernix; urechile şi nasul îşi dezvoltă cartilagiul; încep să apară unghiile de la
mâini şi picioare. Fetusul sughite, suge şi loveşte. Multiplicarea celulelor nervoase
s-a terminat şi din această perioadă creierul va creşte cu 90 grame în fiecare lună.
Pielea lui are acum două straturi: epiderma şi dermul.
Săptămâna 24-a şi 25-a înregistrează câteva achiziţii: la 6 luni, viitorul copil
cântăreşte un kilogram şi are înălţimea de aproximativ 37 cm. Dacă el se naşte acum,
sau după acest termen, e considerat viabil şi ar putea supravieţui într-o unitate de
terapie intensivă. Dacă este fetiţă, are deja şapte milioane de precursori ai
ovulelor în ovare (foliculi primari); sfârcurile apar la ambele sexe. Cunoaşte
fazele de veghe şi somn şi începe să reacţioneze la zgomotele exterioare. Pleoapele
se deschid pentru prima dată.
Săptămâna 28-a şi 29-a, la sfârşitul lunii a-7-a cântăreşte 1,5 kg sau mai mult
şi măsoară 42 cm; plămânii sunt în curs de maturare; cortexul cerebral se dezvoltă
rapid.
În săptămâna 32-a şi 35-a, la 8 luni, el cântăreşte 2,5 kg şi are înălţimea de 47
cm. Este momentul când fetusul îşi ocupă poziţia definitivă pentru naştere, cu capul în
jos şi fesele în sus; oasele continuă să se alungească şi să se îngroaşe.
Săptămâna 36-a şi 37-a, la 9 luni, cântăreşte 3 kg şi are înălţimea de 50 cm.
Primul scaun (meconiu) s-a adunat deja în intestinul gros şi va fi eliminat la naştere;
lanugo aproape a dispărut; oasele craniului sunt gata de naştere, pot aluneca unul peste
altul şi se pot suprapune uşor, permiţând capului să treacă prin canalul cervical
şi vagin fără probleme; volumul lichidului amniotic sporeşte treptat, în a 38-a
săptămână de dezvoltare depăşind 1000 ml. Creşterea peste 2000 ml,
(hidramion) sau scăderea sub 400 ml (oligoamion) sunt variaţii patologice
datorate unor cauze materne (diabet) sau fetale (malformaţii congenitale).
Rolul lichidului amniotic este multiplu:
 20

 constituie mediul acvatic în care se dezvoltă embrionul şi fătul;

 protejează fetusul de şocurile mecanice;
 previne formarea aderenţelor între embrion şi amnion;
 facilitează mişcările fetusului;
 menţine temperatura fetusului constantă.
Lichidul amniotic conţine 98% apă şi 2% substanţe minerale, componenţi
organici (enzime, hormoni, proteine, lipide etc) şi elemente celulare.
Săptămâna 40-a
Conform statisticilor doar un copil din 20 se naşte la data calculată (80% dintre ei se
vor naşte în următoarele 14 zile) şi cântăreşte aproximativ 3,5 kg; cordonul ombilical
are o lungime de aproximativ 50 cm şi o grosime de 1-2 cm.

Particularităţile dezvoltării psihologice în perioada intrauterină

Auzul
Simţul auzului este poate cel mai dezvoltat simţ înainte de naştere. Altfel
spus, cu mult înainte ca ochii sa vadă, înainte de a putea merge sau înainte
de a gusta sau vorbi putem auzi.
Poate, una din lecţiile cele mai importante la care participă fetusul este
tocmai această “babilonie” sonoră la care are acces înainte de naştere. Prin
urmare, uterul nu este un loc tăcut. Sunetele includ curgerea sângelui prin
venele mamei, sunetele produse de stomac, intestine, tonul vocii materne (filtrat
de ţesuturi, oase şi fluide) şi vocea altor persoane (care reuşeşte să traverseze
lichidul amniotic).
După expresia foarte inspirată a lui Bernard Martino (2002), pentru
fetus, la fel ca şi pentru Platon, viaţa este un joc de umbre sonore şi vizuale. El
este conştient că se petrec o mulţime de lucruri într-un loc ale cărei legi nu le
ştie. Poate că lumea noastră înseamnă pentru el “dincolo”.
Sunetele mediului intrauterin sunt diversificate, atingând, în condiţii
obişnuite aproximativ 50 – 60 dB. O şoaptă poate avea 30 dB, o conversaţie
normală 60 dB iar zgomotul traficului, la orele de vârf, atinge 70 dB. Pe de altă
parte, o ceartă şi zgomotul motocicletelor ajung la 100 dB; muzica rock a fost
măsurată la 125 dB.
Sunetele uterine formează un fel de “carpetă” peste care vocea mamei
apare distinctă şi, din acest motiv, fetusul îi acordă o atenţie specială, ea fiind
diferită de mediul intrauterin. De asemenea, ea are un impact particular deoarece
se transmite în uter prin propriul corp, ajungând la fetus într-o formă mult mai
puternică decât vocile celorlalţi, care provin din exterior.
Ritmul inimii fetusului încetineşte atunci când aude vocea mamei, ceea ce
sugerează faptul că fetusul nu numai că aude, dar şi recunoaşte glasul matern,
care are asupra lui un efect calmant, liniştitor. Conform specialiştilor, cinci
secunde de stimuli auditivi pot schimba ritmul bătăilor inimii şi produc mişcări ce
pot dura chiar o oră. Aceste sunete sunt de o importanţă majoră deoarece stabilesc
patternurile de comunicare şi ataşament.
 21

Alfred Tomatis (1978) consideră că urechea este “Roma corpului”,

datorită faptului că aproape toţi nervii conduc la ea şi, de asemenea, este organul
de simţ primar.
Ascultarea activă începe cu 8 săptămâni înainte de formarea structurii
complete a urechii (care se întâmplă la 24 de săptămâni). La 16 săptămâni există
răspunsuri comportamentale la muzică. În jurul intervalului cuprins între 4 –6
săptămâni sistemul vestibular şi cel cohlear devin diferenţiate; la 7 săptămâni şi
jumătate, oscioarele auditive încep să crească şi la 4 luni şi jumătate, urechea
fetusului are deja forma asemănătoare cu cea a adultului.
Urechea este organul care se dezvoltă cel mai bine înainte de naştere.
Apare în a treia lună de graviditate şi este funcţională din săptămâna a 16-a.
Experimente realizate cu ajutorul unui microfon subacvatic, introdus în uterul
unei femei, dovedesc faptul că, sunetele exterioare ajung la copil înăbuşite, amestecate
cu zgomotele interioare ale mamei sale (bătăi cardiace, zgomote digestive). În
acest fel, copilul aude şi vocea tatălui său, ceea ce nu-l împiedică să o poată
repera la naştere. Au fost studiate şi reacţiile fetusului la zgomotele exterioare şi s-a
constatat că, din a cincea lună de sarcină, şi poate chiar mai înainte, fetusul percepe
mediul sonor în care evoluează. O adevărată viaţă familială în trei este deci
posibilă.
Acesta este şi motivul pentru care noii născuţi devin mai calmi atunci
când sunt expuşi sunetelor intrauterine (Murooka şi colab, 1976, DeCasper,
1983).
Sunetele oceanului, ale valurilor, reprezintă reminescenţe ale mediului fluid în care a
apărut viaţa.
Tomatis (1978) sugerează că bătăile inimii materne, respiraţia, zgomotul
intestinelor reprezintă sursa atracţiei colective pentru sunetele produse de surf şi au de-
a face cu simţul înnăscut al ritmului.
Un studiu japonez, efectuat pe femeile gravide din apropierea aeroportului
Osaka, arată că acestea au avut copii mici la naştere şi o incidenţă crescută a
prematurilor datorită poluării sonore (a zgomotului cronic, care poate fi asociat
şi cu defecte la naştere).
O mamă în luna a şaptea a vizitat grădina zoologică. Leii în cuşti erau în
aşteptarea hranei. Răgetele leilor flămânzi au condus la reacţii din partea
fetusului, care a început să lovească cu picioarele în burta mamei. Mulţi ani mai
târziu, când copilul avea şapte ani i s-a descoperit o deficienţă a auzului. Copilul a
reacţionat de asemenea cu teamă ori de câte ori viziona programe cu lei la
televizor.
Există multe cazuri în care mamele au fost nevoite să părăsească concerte
sau filme de război, la care participau, datorită hiperactivităţii fetusului.

Muzica şi viaţa intrauterină

Cu mult timp înainte ca auzul să se fi definitivat în uter, fetusul este

conştient de vibraţiile energetice ale muzicii, precum şi de răspunsul biochimic
şi emoţional al mamei.
 22

De ce este muzica vindecătoare ?

Deepak Chopra (2003, p 187) consideră că, universul este un dans cosmic,
ritmurile noastre biologice făcând parte din acest dans, iar atunci când trupul nostru e
în armonie cu ritmicităţile inerente naturii, avem senzaţia că suntem una cu
întregul. Sănătatea este de fapt o reamintire a întregului. Prima manifestare a
bolii semnifică o rupere a ritmurilor biologice, ceea ce însemnă că nu mai
suntem în armonie cu simfonia cosmică.
Acordurile muzicii deşteaptă în noi un ecou profund şi ne conectează la
cunoaşterea farmecului lumii dând o semnificaţie deosebită existenţei noastre.
Sunetele vindecătoare fac parte integrantă din natură. Plimbându-ne fără
să vorbim, doar respirând aerul proaspăt şi ascultând valurile mării sau sunetul
pur al unei cascade, resimţim efecte binefăcătoare asupra întregului organism şi
aceasta datorită faptului că sunetul stabileşte o legatură cu infinitul, cu
divinitatea. Aşa cum precizează şi Luban Plozza şi I.Bradu Iamandescu
(1997, p.47), muzica reuşeşte mai bine decât orice formulă de compasiune
verbală să convingă pe ascultător în direcţia împăcării cu Dumnezeu şi cu sine
însuşi .
Atunci când auzim ritmurile naturii, dobândim o oportunitate pentru
ajustarea structurii celulare, a câmpurilor electromagnetice generate de corpurile
noastre, având loc o echilibrare subtilă a chakrelor. Mintea devine uşoară ca o
pasăre, fiind eliberată de tensiuni şi ceea ce rezultă este armonizarea celulelor
corpului. Cântecele păsărilor, spre exemplu, sunt necesare pentru trezirea
plantelor primăvara, acestea trimit curent electric ce este primit de plante şi
copaci şi stimulează creşterea lor.
Sunetele, muzica şi dezvoltarea umană sunt întreţesute.
Există un trib în Africa de Est în care arta intimităţii adevărate, ataşamentul
este încurajat încă dinainte de naştere. În acest trib, data naşterii unui copil nu
este socotită din ziua naşterii fizice şi nici din ziua concepţiei, ca şi în alte
culturi. Pentru acest trib, data naşterii este reprezentată de momentul când, în
mintea femeii, se conturează ideea de copil. Conştientă de intenţia ei de a
concepe un copil, cu un anumit bărbat, femeia se retrage în solitudine. Aici, ea
stă şi ascultă, până ce poate auzi o melodie, care va fi cântecul copilului pe care
vrea să-l conceapă. Din momentul în care aude acest cântec, ea se reântoarce în
sat şi-l învaţă pe viitorul tată astfel încât ei să poată cânta împreună, în timp ce
fac dragoste, invitând şi copilul să li se alăture. După ce el este conceput, ea îi
cântă acestuia cât timp locuieşte în uter. Apoi, gravida le învaţă pe femeile mai
în vârstă şi pe moaşele satului acest cântec, pentru ca în timpul travaliului şi în
miraculosul moment al naşterii, copilul să fie salutat, întâmpinat cu melodia
respectivă. După naştere, toţi membrii tribului îi cântă nou născutului, ori de
câte ori cade, se răneşte sau este bolnav. De asemenea, îi cântă în vremurile de
triumf, în ritualuri sau în timpul anumitor iniţieri. Acelaşi cântec devine o parte
integrantă a ceremoniei de căsătorie (atunci când copilul devine adult) dar el îl
acompaniază şi pe patul de moarte când cei dragi i-l cântă pentru ultima oară.
 23

Sunetele prenatale formează o componentă importantă a dezvoltării în

viaţa prenatală deoarece furnizează fundaţia pentru învăţarea şi comportamentul
de mai târziu.
Cântecele pe care le audiază fetuşii au un rol important deoarece, aşa cum ştim,
ei iau primele lecţii de limbaj în uter.
Inflexiunile limbii materne sunt transmise nu numai prin vorbire, ci mai
ales prin cântece.
Ceea ce învaţă copilul în uter sunt patternurile de intonare a sunetelor şi
frecvenţele limbajului în cultura din care fac parte. Vocea care se modulează
după melodie are o frecvenţă mult mai bogată decât vorbirea. Elementele
muzicale precum tonul, timbrul, intensitatea şi ritmul vorbirii mamei sunt, de
asemenea, elemente prezente în vorbire.
Aşa cum arată A.Tomatis (apud W.Wenger, R.Poe, 2001), urechea nu
este doar un instrument pentru auzit şi ascultat, nu este numai un organ pentru
menţinerea echilibrului şi verticalităţii, ci este generatorul primar de energie pentru
creier, având sarcina corticală de distribuţie în întreg corpul. La fel ca şi bateriile,
celulele cerebrale trebuie reâncărcate.
Autorul respectiv a descoperit, de asemenea că, o modalitate de a rezolva
această problemă, este ascultarea de sunete cu frecvenţe înalte, între 5000 şi
8000 de hertzi. Astfel, el susţine că vibrarea celulelor Corti (care coordonează
lichidul cohleic din ureche) acţionează ca un fel de generator. După ani întregi
de analiză Tomatis a ajuns la concluzia că muzica lui Mozart conţine cele mai
numeroase sunete de acest fel, în timp ce muzica rock cele mai puţine. El mai
recomandă pentru “încărcarea” creierului, muzica barocă (al cărei reprezentant
de seamă este îndeosebi Johann Sebastian Bach) şi cea gregoriană.
Muzica are efecte formative asupra vieţii viitoare. Atunci când fetusul a
fost stimulat de către mama lui, la 5 luni după naştere, el manifestă deja
memorie afectivă privind sunetele. La numai 9 luni, unul din bebeluşii studiaţi,
fredona cântecul pe care mama i l-a cântat sistematic în viaţa lui prenatală.
Un cuplu de părinţi a utilizat în fiecare dimineaţă o anumită piesă
muzicală, pentru trezire şi o alta atunci când viitoarea mamă se pregătea să
adoarmă. Bebeluşul a răspuns, încă din primele momente ale vieţii, tuturor
melodiilor pe care le-a auzit prenatal: atunci când i se punea să asculte Bach
(muzica folosită pentru trezire) el devenea foarte atent, îşi deschidea ochii mari
şi căuta sursa sunetelor. Melodiile pe care mama le audia seara, înainte de
culcare, au avut un efect liniştitor, de calmare, bebeluşul neavând probleme cu
somnul (dormea uşor şi mult).
Muzica poate fi considerată un limbaj prelingvistic care hrăneşte şi
stimulează corpul întreg, intelectul, afectivitatea, dezvoltarea simţului estetic. De
asemenea, susţine şi trezeşte calităţi care sunt inexprimabile în cuvinte.
De fapt, unele studii de lingvistică şi muzicologie (David Whitwell 1993),
subliniază că a fost o vreme când vorbirea era de fapt cântec. Există dovezi arheo-
antropologice, furnizate de vestigii de schelete umane, ce indică că folosirea vocii
pentru a vorbi datează de vreo optzeci de mii de ani, în timp ce cântatul a început,
poate, cu o jumătate de milion de ani mai devreme.
 24

Bebeluşii născuţi din mame surde pierd aceaste lecţii importante pentru
dezvoltarea limbajului.
Nu trebuie să uităm însă importanţa stării afective a mamei, în timp ce
audiază diferite piese muzicale, întrucât aceasta poate avea influenţe decisive
asupra modului în care muzica este receptată de către fetus.
Iată un exemplu sugestiv în acest sens: un bebeluş de zece luni plângea
constant, nimic nu părea să-l ajute. Mama a încearcat să-l calmeze punându-i
Mozart. Totul a fost fără efect, dimpotrivă plânsul i s-a înteţit. Mama a recunoscut
că în ultimele luni de graviditate asculta Mozart pentru a se relaxa. Aflăm însă că, în
aceeaşi perioadă, tatăl copilului a decedat (cu două luni înainte de naşterea
acestuia). Consecvent, fetusul a fost hrănit cu angoasa mamei asociind muzica
lui Mozart cu această situaţie tristă. Mama credea că se relaxează în timp ce
asculta muzică, dar de fapt, în acest răstimp, plângea moartea soţului ei.
Inconştient, ea internaliza angoasa şi nu dorea să o împărtăşească nimănui.
Acesta era motivul pentru care, ori de câte ori asculta Mozart, copilul plângea.
Scopul terapiei prin muzică în timpul naşterii este de a reduce stresul şi
frica şi de a face faţă mai uşor durerilor naşterii.
În 1981 Diamond (apud Luban Plozza,1998) propune termenul de
“muzicoanestezie”. Unii medici utilizează muzica chiar în timpul cezarienei, realizată
sub anestezie epidurală sau spinală. Astfel, Fred J.Schwartz (1997), de profesie
medic anestezist, consideră că audiţiile muzicale au un rol important în
diminuarea discomfortului provocat de manipularea uterului şi în primirea
călduroasă a copilului în această lume. Mai apoi, posibilitatea alegerii unor piese
muzicale, în timpul naşterii, creşte controlul femeii asupra mediului.
Există mai mai multe procese neurofiziologice de vindecare prin
muzică:
 muzica este nonverbală, astfel că ea poate ajunge prin cortexul auditiv
direct la centrul sistemului limbic ce guvernează experienţele emoţionale şi
răspunsurile metabolice precum: temperatura corpului, presiunea sangvină şi
ritmul cardiac;
 ajută colaborarea armonioasă dintre cele două emisfere cerebrale;
 stimulează sistemul imunitar;
 ajută la crearea unor noi căi neuronale în creier;
 excită peptidele din creier şi stimulează producerea de endorfine, care
sunt calmante naturale secretate de către hipotalamus ce produc
euforia, emoţiile şi stările schimbătoare.
Dintre efectele audiţiei muzicale, pe plan psihic, B.Luban Plozza şi I.Bradu
Iamandescu (1997) le amintesc pe următoarele:
 efectul catharctic şi relaxant;
 evocă trăiri anterioare (aici putem exemplifica utilizarea anumitor melodii în
timpul respiraţiei holotropice, pentru ca persoana să poată avea acces la
evenimentul naşterii şi chiar la evenimente semnificative din viaţa
intrauterină );
 25

 produce o stimulare psihică multiplă: senzorială (inclusiv creşterea

rezistenţei la efort), intelectuale (mai ales ideaţia), voliţională (efect
mobilizator în diferite activităţi);
 potenţează unele stări psihice (de exemplu, este cunoscută acţiunea muzicii
de amplifica o stare de bucurie sau de adâncire a unei stări de tristeţe);
 facilitează erotismul;
 favorizează comunicarea umană;
 generează emoţii estetice;
 poate creşte chiar coeficientul de inteligenţă.
Lozanov si Novakov (apud W.Wenger, R.Poe, 2001) au descoperit că
oamenii care ascultă muzica barocă absorb informaţia la fel de eficient ca cei care
învaţă în stare de somn. Aceasta descoperire a condus la dezvoltarea metodei lui
Lozanov, sugestopedia, prin care informaţiile sunt furnizate celui care învaţă la
intervale de patru secunde, totul pe un fundal de muzica barocă. Primele
rezultate au arătat că, studenţii care învaţă folosind această metodă asimilează
între 60 şi 500 de cuvinte dintr-o limbă străină pe zi.
În ceea ce priveşte experienţele de ascultare ale a unor piese muzicale
înainte de naştere, acestea au început în timpul anilor 1980. La stimularea
sonică, fetuşii răspundeau prin mişcări ale membrelor. Aceste audiţii muzicale,
în timpul vieţii intrauterine au condus la consecinţe importante:
 scurtarea duratei travaliului;
 descreşterea ratei cezarienelor;
 naşteri mai puţin traumatice;
 noii născuţi s-au caracterizat prin relaxare corporală, au avut ochii
decshişi, au plâns mai puţin sau deloc;
 starea de sănătate generală şi puterea fizică sunt excelente;
 remarcabilă afabilitate, concentrare şi achiziţii ale limbajului;
 foarte bune abilităţi interpersonale şi QI de la 150 în sus.
Copiii născuţi prematur pot fi stimulaţi cu muzică şi cu sunete înregistrate din
mediul intrauterin. S-a constatat că această strategie a avut următoarele
beneficii:
 creşterea semnificativă a saturaţiei cu oxigen precum şi descreşterea
nivelului de agitaţie. Un alt studiu a arătat că, atunci când “lullaby
music”(melodia special destinată bebeluşilor) a fost audiată la secţia de
prematuri au existat mai puţine episoade de desaturare a oxigenului
(Caine 1991).
 alte studii demonstrează sporirea în greutate atunci când prematurii au
primit muzică terapeutică (Caine 1991, Coleman, Pratt şi Abel 1996);
 cercetări suplimentare privind utilizarea muzicii la bebeluşii prematuri au
arătat că aceştia au fost externaţi din spital cu 3-5 zile mai devreme.

Văzul
 26

În uter, pleoapele rămân închise până la aproximativ 26 de

săptămâni. Deşi vederea nu a putut fi testată intrauterin, s-a constatat că fetusul
e sensibil la lumină, răspunzând prin bătăi accelerate de inimă atunci când se
proiectează lumină pe abdomenul mamei (Verny şi Kelly apud A.Munteanu
1998), iar culoarea pe care o percepe este violet.
Nu se poate însă explica cum, copiii nenăscuţi, cu pleoapele încă închise par
să utilizeze o anumită “viziune” pentru a detecta locul unui ac ce intră în uter,
ascunzându-se într-o parte sau chiar atacând acul cu pumnul pentru a se apăra.
Similar, la 20 de săptămâni, gemenii în uter nu au nici o problemă în a se
localiza unul pe celălalt, atingându-şi feţele sau ţinându-se de mână.
Cert este că fetusul vede încă din luna a 7-a.

Memoria

Sigmund Freud intuieşte faptul că viaţa prenatală se află într-o

continuitate mai mare decât credem, în pofida întreruperii cauzate de
naştere.
Memoria reprezintă chintesenţa experienţei umane fără de care nu putem
face nici un progres, nu putem învăţa din experienţa avută şi nu putem să ne
dezvoltăm identitatea personală.
Faptul că sistemul mnezic este suficient de matur, nu numai pentru învăţare în
uter, dar şi pentru reamintirea experienţei prenatale şi a naşterii, este confirmat de date
experimentale observaţionale şi clinice.
Noii născuţi îşi pot reaminti cîntece de leagăn pe care le-au învăţat
prenatal şi pot recunoaşte vocea mamei dintre alte voci diferite (se constată
un ritm de supt mai accelerat al unei suzete când copilul recunoaşte melodia sau
vocea maternă).
DeCasper (1980) a realizat un experiment asupra unui lot de 16 femei
gravide care le-au citit fetuşilor “The cat in the hat” de două ori pe zi, în ultimele
6 luni de graviditate. Când copiii s-au născut, cercetătorul le-a conectat suzetele
la un mecanism ce le-a permis să aleagă dintre două casete diferite, una pe care
era înregistrat “The cat in the hat”şi alta necunoscută. S-a constatat că bebeluşii
sunt capabili să aleagă povestea ştiută, indicând faptul că ei pot să-şi amintească
patternuri complexe de vorbire, pe care le-au învăţat în uter.
De asemenea, bebeluşii sunt xenofobi, ei preferând să o audă pe mamă
vorbind în limba maternă decât într-o limbă străină.
Fetusul răspunde la cadenţa vocii sau a poveştii şi nu la cuvintele în sine,
dar concluzia este aceeaşi: fetusul poate asculta, învăţa şi-şi poate aminti la un
anumit nivel.
Nu există materie fără memorie, în natură totul este memorie.
Spermatozoidul este deja memorie, este viaţă înainte de viaţă. Dacă luăm o
celulă din cele care alcătuiesc spermatozoidul, obţinem din partea ei o reacţie
tactilă. Tactul este primul dintre simţuri şi unde este tact este şi memorie. Prin
senzorialitate, corpul înmagazinează tot ceea ce a fost trăit începând cu starea
celulară.
 27

Terry Larimore şi Graham Farrant (1986) ne vorbesc despre conceptul

de conştiinţă celulară, ce reprezintă memoria înscrisă în corpul nostru. Ea este
reprezentată de cele mai timpurii experienţe ale noastre, incluzând concepţia şi
experienţele separate ca fiind spermă sau ovul.
Studiile din domeniul psihologiei pre şi perinatale arată cum aceste
experienţe ne influenţează în moduri de care nu suntem conştienţi.
Observând diferite persoane în momentele când accesează nivelul conştiinţei
celulare, s-a descoperit că există şase mişcări ce apar spontan la toată lumea,
indiferent de localizarea geografică, de cultura căreia îi aparţin sau de nivelul de
educaţie. În plus, similitudinea dintre mişcările respective este independentă de
nivelul de informaţii pe acestă temă (este vorba de persoane care nu au
cunoştinţe privind conştiinţa celulară, nu au vizionat casete video, ca să
urmărească expresia celor care au trăit experienţe la acest nivel şi nu au vorbit
niciodată unele cu altele). De asemenea, aceste interpretări sau descrieri sunt
realizate de către persoane care nu au decât foarte puţine cunoştinţe despre
biologia concepţiei sau chiar deloc.
Faptul că sute de persoane relatează spontan mişcări şi le dau aceeaşi
semnificaţie este o dovadă certă a faptului că, suntem influenţaţi de momentul
concepţiei.
Primele filamente ale memoriei încep să se înfiripe, în creierul
fetusului, din al treilea trimestru al vieţii sale intrauterine.
Din luna a-6-a funcţionează unele scheme de memorie care urmează
modele recognoscibile.
Datorită producţiei de ocitocină, hormonul pe care îl secretă mama în
timpul naşterii, toate achiziţiile mnezice recoltate intrauterin sunt uitate, de fapt
sunt depozitate în inconştient, de unde pot fi aduse la suprafaţă numai cu
ajutorul unor tehnici speciale (regresie hipnotică, ingerare de substanţe
psihedelice, respiraţie holotropică etc). Capacitatea noastră de a regăsi mai târziu
aceste amintiri este condiţionată de producţia de ACTH, o substanţă care
exercită efectul invers ocitocinei.
Unele cercetări (Daniel Goleman, 2001) fac distincţia între memoria
emoţională (unde sunt depozitate sentimentele cele mai timpurii), aflată în
amigdală (centrul fricii) şi memoria declarativă din hipocampus (centrul
conştiinţei), ce devine pe deplin funcţiomală în copilăria târzie. Amintirile
impregnate de emoţii sunt de obicei inaccesibile memoriei declarative, conştiinţei.
Astăzi se ştie că toate informaţiile recepţionate în stare de veghe, de somn sau de
inconştienţă sunt înregistrate undeva, în trup sau minte, încă din momentul
concepţiei. Celulele foetusului înregistrează date, şi nu individul (R.L.Hubbard,
1999).
Graniţele memoriei transcend creierul, conştiinţa umană există
independent de creier şi de sistemul nervos chiar înainte de formarea micuţului
fetus.
Potrivit psihanaliştilor Olivier şi Varenka Marc (apud Bernard Martino,
2002), se pare că fetusul nu uită nimic, totul rămâne întipărit în memoria
corpului. Chiar mai mult, cei doi observă în desenele făcute de copii, dincolo de
 28

ceea ce ar putea fi socotit drept o mâzgâleală fără însemnătate, asemănări

izbitoare cu producţii grafice (ce exprimă desene rituale) care arată drumul
parcurs de iniţiat pentru a ajunge la cunoaşterea supremă şi imaginea ovulului
fecundat, care urcă încet în trompă.
Dovezi: când se compară documentele embriologice şi desenele copiilor există
foarte multe asemănări. Imaginile relatează mişcări care nu există decât în viaţa
dinainte de naştere.

Învăţarea

Vom începe printr-un exemplu concludent: un tată, din motive de

serviciu, se întorcea acasă la ora trei dimineaţa. Înaine de a adormi se întreţinea
cu soţia gravidă mângâindu-i burtica. Micuţul răspundea mângâierilor prin
lovituri uşoare de picior. Aceste jocuri produceau multă bucurie părinţilor, motiv
pentru care le-au continuat până la naştere. Ce s-a întâmplat după? Copilul în
fiecare nopate la ora trei dimineaţa se trezea şi dorea să se joace cu tatăl său.
Este evident că acea oră a rămas înscrisă în memoria sa celulară.
Alexandra Larmont, de profesie psiholog, a încercat să afle cât de mult
îşi pot aminti bebeluşii din ceea ce aud în viaţa intrauterină. Ca urmare, unui
anumit număr de femei li s-au pus zilnic aceleaşi melodii în ultimele trei luni de
sarcină. După mai mult de un an, 11 dintre bebeluşi au fost testaţi. Fiecare dintre
ei a arătat o preferinţă pentru piesele muzicale ascultate înainte de naştere.
Melodiile au fost, de asemenea, audiate de un grup de control, format tot din 11
bebeluşi. Aceştia nu au arătat vreo preferinţă pentru nici o piesă.
Puternica legătură dintre sunet-muzică şi memorie-învăţare prenatală a
fost relevată în mai multe experimente, observaţii ale părinţilor, înregistrări
clinice.
Chamberlain (1998), utilizând conceptul lui Howard Gardner de inteligenţă
multiplă, a prezentat dovezi privind inteligenţa muzicală înainte de naştere.
Fetuşii pot învăţa stările emoţionale ale mamei. Experimente realizate în
Australia relevă că nenăscuţii care au participat la supărarea indusă mamelor de
vizionarea unui film emoţionant, atunci când au fost expuşi filmului, la mai mult
de trei luni după naştere, ei încă recunoşteau experienţa negativă de odinioară.

Gustul şi mirosul

Gustul începe să se manifeste de la aproximativ 14 săptămâni. Teste

efectuate la naştere arată o puternică discriminare gustativă şi preferinţe bine
definite.
Mirosul se dezvoltă între 11 şi 15 săptămâni.
Dovezi neaşteptate privind învăţarea prenatală şi memoria vin din studii
privind simţul tactil şi cel olfactiv. Până recent, învăţarea mirosurilor nu a fost
considerată posibilă înainte de naştere. Înţelegerea curentă recunoaşte interacţiunea
complexă a receptorilor chimicosenzoriali în uter. Multe componente chimice,
incluzându-le pe acelea din dieta mamei, trec prin placentă şi ajung la fetus, în timp ce
 29

altele curg în capilarele mucoasei nazale. Respirând şi sugând lichidul amniotic,

fetusul devine familiar cu dieta mamei. Schimbări bruşte în dieta mamei, în
timpul perioadei prenatale, îl pot face confuz pe bebeluş şi pot perturba procesul
alăptării.
Fetuşii sug mai încet atunci când nu le place gustul lichidului
amniotic şi îşi opresc chiar mişcările respiratorii atunci când mama bea
alcool sau fumează.

Tactul

La începutul vieţii, simţul tactil este prima modalitate de a percepe ceea ce

se află înlăuntrul şi în afara fiinţei. Toate celelalte simţuri (văz, gust, auz, miros) ca
şi sentimentele lăuntrice se dezvoltă pornind de la pipăit.
Simţul tactil intră repede în funcţie datorită contactului stimulativ dintre
pereţii cavităţii intrauterine şi corpul copilului.
Atingerea, prima senzaţie este fundaţia, baza experienţei şi comunicării
umane.
Înainte de luna a-8-a prima senzaţie, cea de atingere, se manifestă printr-
un set de mişcări de protecţie atunci când fetusul încearcă să evite un fir de păr
care îl atinge pe obraz. Experimente efectuate cu firul de păr pe diferite părţi ale
corpului embrionului arată că, sensibilitatea tactilă se întinde din zona genitală (10
săptămâni), palme (11 săptămâni) şi la vârful piciorului (12 săptămâni). Aceste
suprafeţe ale primei senzitivităţi se numără printre acelea care vor avea cel mai mare
număr şi cea mai mare varietate de receptori sensibili la vârsta adultă. Începând cu
vârsta de 32 de săptămâni, aproape fiecare părticică a corpului este sensibilă
la atingerea firului de păr.
Atunci când fetuşii experimentează durerea, ei răspund prin mişcări
corporale viguroase, mişcări respiratorii şi adevărate furtuni hormonale.
Fetuşii reacţionează la experienţa amniocentezei, se feresc de ac, se pot
ascunde, sau dacă acul îi înţeapă, se întorc şi-l atacă. După efectuarea acestei
proceduri mulţi fetuşi rămân nemişcaţi sugerând teama sau şocul. Apar de asemenea
variaţii ale frecvenţei cardiace şi ale mişcărilor respiratorii. Totul reintră în
normal doar după câteva zile.
F.Veldman (1994) a conceput o metodă de dialog tactil între părinţi şi
fetus, metodă care se numeşte haptonomie. Conceptul de “haptonomie” derivă
din conjuncţia termenului clasic grecesc “hapsis”, care înseamnă atingere,
simţuri, tact şi cuvântul “nomos” care înseamnă regulă, lege, normă.
Ceea ce descoperă haptonomia este faptul că, în spatele “contactelor” noastre se află
lumea afectivităţii. Haptonomia este o tehnică specială, prin care pe filieră
tactilă, în prezenţa undelor gamma, deci atunci când ne aflăm în universul
imaginilor, afectelor, emoţiilor putem lua legătura cu viitorul copil. S-a constatat
că dacă acest tip de stimulare se succede cu o ritmicitate constantă, fetusul este
în aşteptare şi răspunde cu promptitudine. Obiectivele majore ale haptonomiei sunt
dezvoltarea ataşamentului dintre părinţi şi copil, precum şi optimizarea naşterii, prin
exersarea capacităţii de sincronizare motrică între mamă şi copil.
 30

Viaţa onirică

Fetuşii visează mai devreme de 23 de săptămâni. Studiile au relevat o

intensă activitate onirică (ocupând 100% din somn) până la 30 de săptămâni,
perioadă care şi-o petrec mai mult timp dormind decât o vor face vreodată după ce
se nasc. Frecvenţa viselor se diminuează treptat, ajungând la 50% înainte de scadenţa
naşterii.
Acesta este un lucru semnificativ, deoarece visatul este categoric, o
activitate cognitivă, un exerciţiu creativ al minţii.
La fel ca şi adulţii, fetusul experimentează somnul cu vise prin mişcări
oculare vizibile. Expresiile faciale, zâmbetul, o largă varietate de trăiri, care
reflectă nefericirea ne spun că visele pot avea un conţinut plăcut sau neplăcut.
La 32 de săptămâni, fetusul doarme 90-95% din zi. Unele din aceste
ore le petrece într-un somn profund, unele în REM şi unele într-o stare
nedefinită.
În apropierea naşterii, fetusul doarme 85-90% din timp, la fel ca şi un nou
născut, între aceste ore el aţipeşte.

Mişcările

Mişcările reprezintă expresia sinelui şi a personalităţii.

Treaz sau adormit, fetusul se mişcă de 50 de ori pe oră, flexându-şi şi extinzându-
şi corpul, mişcându-şi capul, faţa, membrele şi explorând mediul intrauterin prin
contact nemijlocit. Îşi atinge faţa cu mâna, o mână de cealaltă, îşi freacă
picioruşele, îşi atinge un picior cu talpa altui picior, îşi atinge cu mâna cordonul
ombilical.
La 10 săptămâni, fetuşii îşi duc mâinile la cap, faţă şi gură; îşi flexează şi întind
mâinile şi picioarele; îşi închid şi deschid gura; se rotesc longitudinal.
Între 10 şi 12 săptămâni, limbajul trupului are un repertoriu complet;
exerciţii periodice alternează cu perioade de odihnă.
Ultrasonograful a înregistrat erecţii fetale mai devreme de 16 săptămâni,
deseori în legătură cu sugerea degetului, sugerând că autostimularea erotică este
deja posibilă.
Alături de aceste mişcări, s-au detectat şi alte activităţi: suptul pereţilor
uterini şi mersul împrejurul uterului prin împingerea picioarelor.
Primele jucării sunt reprezentate de diferitele părţi ale corpului şi de
cordonul ombilical.
Fetuşii reacţionează puternic la acţiunile mamei: de exemplu, atunci când
mama râde, cu ajutorul ultrasunetelor, putem vedea fetusul plutind în uter în sus
şi jos, capul sărind ca o minge dintr-o parte în alta. Ultrasunetele au arătat chiar
gemeni care se lovesc, se joacă de-a ”cucu-bau” şi chiar se sărută.

Capitolul III
 31

CANALELE DE COMUNICARE DINTRE MAMĂ ŞI FETUS

Imaginaţi-vă universul matern ca o sferă mare strălucitoare, ca un cocon de

lumină. În interiorul acestei sfere se află o alta mai mică, la fel de luminoasă.
Între ele există mai multe canale ce nu sunt altceva decât punţi de trecere, de
legătură, de comunicare şi comuniune: cel matern şi cel intrauterin pe care vă
invităm să le exploraţi şi aprofundaţi cu dragoste şi credinţă. După părerea
noastră, în viaţa intrauterină există cinci canale de comunicare dintre mamă şi
copil:
 fiziologic
 comportamental
 empatic
 energetic
 spiritual

 CANALUL FIZIOLOGIC

Se referă la schimbul biunivoc, în care mama asigură hrana şi oxigenul

necesar dezvoltării copilului, iar acesta prin placentă, livrează hormonii necesari
pentru bunul mers al sarcinii.
Ideea că evenimentele din perioada evoluţiei sarcinii ar putea afecta
copilul este susţinută de descoperiri ştiinţifice recente. Există corelaţii strânse
între existenţa prenatală şi bolile apărute ulterior, de-a lungul vieţii.
Fiecare organ sau sistem din corpul uman traversează o scurtă perioadă
critică când se formează; orice criză produsă în acel moment îşi poate lăsa
amprenta asupra procesului de creştere. Această idee este susţinută de faptul că, în
timpul vieţii intrauterine, sunt parcurse 40 din cele 47 de etape de diviziune
celulară, care jalonează dezvoltarea fiecărui individ, din momentul concepţiei până
la maturitate.
De aceea, evenimentele vieţii intrauterine reprezintă etapa cea mai critică
a vieţii.
Factorii cu acţiune prenatală au efecte diferenţiate în funcţie de natura
agentului patogen, cât şi a momentului acţiunii acestuia.
Aceştia pot fi clasificaţi după T.Mircea (1999) în:
 factori gametopatici (perioada progenetică);
 factori embriopatici (până la trei luni, în perioada dezvoltării
embrionare);
 32

 factori fetopatici (perioada fetală extinsă, de la 3 la 9 luni de dezvoltare

intrauterină);
Organismul mamei constituie în această perioadă atât factorul protectiv, cât şi
cel care prin scăderea capacităţii de rezistenţă la diferiţi factori exogeni,
poate favoriza apariţia unui teren de vulnerabilitate.
Factorii gametopatici (T.Mircea,1999) se referă la calitatea
nesatisfăcătoare a materialului fecundant şi anume:
 leziuni ale celulelor germinative materne datorate unor afecţiuni
ginecologice, endocrine sau datorate altor boli (diabet, TBC etc);
 toxicomanie alcoolică, tabagică sau medicamentoasă, consum de
droguri, expunerea la radiaţii ce pot genera anomalii congenitale la
fetus;
 carenţe ale materialului fecundant patern (calitatea spermatozoizilor);
 starea de sănătate a părinţilor din momentul concepţiei care este
crucială, constituind nota dominantă pentru viitorul copil.

Factorii ce acţionează în perioada embrionară şi fetală pot fi clasificaţi

după natura lor în:
 factori fizico-chimici: iradieri, contact cu substanţe radioactive;
 substanţe volatile cu efect toxic, fumat, medicamente.
În timpul fumatului, mama reduce cantitatea de oxigen din sânge şi
încetineşte astfel formarea ţesuturilor fetale. Născuţii din mame care fumează 40
de ţigări pe zi sunt subponderali. Aceşti copii, la vârsta de 7 ani, învaţă mai greu
să citească şi prezintă diferite tulburări patologice, dintre care amintim
hiperactivitatea în copilărie (frecvenţa este de 3 ori mai mare decât la copii
născuţi din mame nefumătoare). Fumatul tatălui dăunează de asemenea deoarece
duce la modificări subtile ale calităţii spermei.
În uter, fetuşii îşi micşorează fluxul de substanţe nutritive primite pentru a
evita invazia de alcool, fum de ţigară sau medicamente.
Teste recente au arătat că la unele femei gravide, fumătoare pasionate, ritmul
cardiac al fetusului creştea chiar şi atunci când mama se gândea numai să
fumeze. Fumul de tutun conţine peste 4000 de substanţe. Circa 30 de
componente au fost identificate drept nocive. Cianidele din fumul de ţigară
afectează metabolismul vitaminelor B,C şi al calciului.
Monoxidul de carbon conţinut în fumul de ţigară are multiple efecte
nocive. Dintre acestea menţionăm:
 blochează transportul de oxigen de către hemoglobină şi deci reduce
oxigenarea celulelor;
 determină îngroşarea placentei prin absenţa de oxigen;
 slab oxigenate ţesuturile fetale se dezvoltă greu;
 greutatea la naştere va fi mai mică.
 Nicotina se acompaniază şi ea de consecinţe negative:
 în doze mici creşte performanţele intelectuale şi vigilenţa mamei;
 în doze mari are efect invers;
 33

 produce efecte cardiovasculare similare stresului, prin stimularea

eliberărilor de “mediatori de stres”;
 mediatorii de stres scad irigarea cu sânge a organelor interne şi a
placentei, ducând la întârzierea dezvoltării fetale.
O nouă cercetare, sugerează că bebeluşii care au părinţi fumători sunt mult
mai expuşi la sindromul morţii subite infantile. Experimentul arată că, nicotina
produce un efect nociv dublu, nu numai datorită faptului că generează dificultăţi de
respiraţie bebeluşului, dar şi prin faptul că tulbură dezvoltarea normală a circuitelor
neuronale care previn oprirea respiraţiei în timpul somnului. Se cunoaşte faptul că, în
timpul somnului, oamenii încetează să respire de mai multe ori, fenomen care se
numeşte apneea somnului. În mod normal, scăderea nivelului de oxigen din sânge,
care este consecinţa acestei încetiniri temporare a respiraţiei, provoacă o trezire
parţială şi atunci funcţia respiratorie este reluată. La copiii care prezintă sindromul
morţii subite infantile, apneea somnului nu mai provoacă reacţia de trezire şi
atunci survine decesul. Expunerea prelungită la nicotină face ca neuronii copilului,
chiar înainte de a se naşte, să fie mai puţin sensibili la lipsa de oxigen. Astfel,
bebeluşul este în pericol de a nu se mai trezi atunci când respiraţia încetează pentru
câteva secunde.
Se estimează că dacă toate femeile gravide ar suprima fumatul, incidenţa cazurilor de
moarte subită la sugari ar putea scădea semnificativ, chiar până la 50 la sută. La
femeile care fumează peste 10 ţigări pe zi s-a remarcat ca efect o micşorare a
diametrului arterelor care hrănesc placenta. Acest fapt periclitează alimentaţia
copilului.
Medicamentele utilizate în sarcină pot afecta fătul pe filieră toxică, letală sau
teratogenă; prin constricţia vaselor placentare, ce afectează astfel schimburile gazoase
şi nutriţionale dintre făt şi mamă; prin producerea hipertoniei uterine severe, ce
cauzează o leziune anoxică, sau indirect, prin schimbarea dinamicii biochimice la nivel
matern.
Efectul unui medicament asupra fătului este în mare parte determinat de vârsta fetală,
de potenţa medicamentului şi de doză. Produsele farmaceutice administrate înainte de
a 20-a zi după concepţie, pot avea un efect de “tot sau nimic”, omorând embrionul sau
neafectându-l deloc.
Perioada organogenezei (între săptămâna a-3-a şi a-8-a) este critică pentru
teratogeneză. Medicamentele administrate după perioada organogenezei (în trimestrul
al doilea şi al treilea) nu sunt teratogene, dar pot afecta creşterea şi funcţia organelor şi
ţesuturilor normal formate.
Un psihiatru din Japonia, Kumamoto, a studiat copiii autişti, în funcţie de
de locul naşterii. La un spital unde în mod uzual se inducea travaliul folosindu-se
o mixură de mai multe medicamente (ocitocină, prostaglandine etc) s-a
constatat că sugarii respectivi prezentau un risc mare de a deveni autişti.
Legătura dintre droguri, alcool, naştere dificilă, învăţare dificilă şi
instabilitate emoţională este binecunoscută.
Una din temele recurente din domeniul abuzului de droguri şi al violenţei
este aceea a violării de teritoriu. Când un copil ingeră alcool, fum de ţigară sau
medicamente (luate de mama lui), el trăieşte o experienţă devastatoare care
 34

semnifică o violare de teritoriu. Această experienţă poate da naştere unei

predispoziţii ulterioare, manifestate prin eşecul persoanei de a-şi apăra propriul
teritoriu şi prin tendinţa de atenta la teritoriul altei persoane.
Medicamentele primite de fetus în uter pot crea predispoziţii ulterioare
pentru consumul acestor produse. Tratamentul mamei cu steroizi pe termen lung
conduce la retardare, datorită faptului că substanţele respective produc constricţia
vaselor de sânge ale placentei, afectând nutriţia.
În timpul travaliului, transferul placentar al anestezicelor locale (mepivacaină,
lidocaină, prilocaină), poate cauza depresia SN şi bradicardie.
Consumul unui număr de peste 7-8 ceşti de cafea pe zi se asociază cu creşterea
incidenţei nou născuţilor morţi, a naşterilor premature, a avorturilor spontane, a
copiilor cu greutate mică la naştere. Un studiu efectuat pe femeile gravide care au
consumat doar o ceaşcă pe zi nu a arătat nici un efect teratogen.
Aspartamul, cel mai important metabolit al său, fenilalanina în concentraţii
mari poate provoca retardare mintală. Dacă mama are fenilcetonurie, aportul de
fenilalanină şi deci şi cel de aspartam este interzis.
Referitor la efectele drogurilor, acestea sunt multiple: provoacă avorturi şi
malformaţii congenitale; cocaina reduce semnificativ fluxul sanguin fetal,
producând perioade de hipoxie. Nou născuţii care prezintă sindromul de
înţărcare, datorat opririi brutale a consumului de droguri, sunt adesea victime ale
convulsiilor, ale tulburărilor neurocomportamentale şi uneori ale malformaţilor
digestive, renale sau cerebrale.
Cât priveşte alcoolul - sindromul alcoolic fetal este una din consecinţele
majore ale consumului de băuturi alcoolice în timpul sarcinii. El include
întârzierea creşterii înainte sau după naştere; anomalii faciale (de ex, fante
palpebrale scurtate), contracturi ale articulaţiilor, defecte cardiovasculare şi
disfuncţii ale SNC, incluzând microcefalia, variate grade de retardare mintală şi
anomalii ale dezvoltării comportamentale. Sindromul este principala cauză
cunoscută de retardare mintală, incidenţa sa o depăşeşte pe cea a sindromului
Down şi a paraliziei cerebrale. Alcoolul absorbit trece în sângele mamei şi
imediat în cel al copilului, iar ficatul lui nu este în stare să-l neutralizeze. De
aceea, consumul băuturilor alcoolice poate influenţa negativ sănătatea copilului,
generând handicapuri psihomotorii sau intelectuale.
 Factori biologici: virusuri, bacterii, microbi.
Există mai multe infecţii materne şi sindroame ale nou născuţilor, având drept
cauză atât virusuri, cât şi bacterii, care pot afecta sever mama şi fătul. Ele au fost
grupate iniţial sub formula TORCH, iar în 1993 prin adăugarea sifilisului în
prima poziţie a listei, configuraţia devine STORCH:
S - sifilis;
T - toxoplasmoza;
O - altele: rujeola, gonoreea, chlamidia trahomatis, tuberculoza, varicela,
streptococul de grup B;
R - rubeola;
C - citomegalovirus;
 35

H - herpes, hepatita tip B, HIV, virusul papiloma uman, parvoviruşi umani

(cinci tipuri de afecţiuni).
Principalele boli infecţioase acute care pot complica o sarcină sunt, fie
microbiene (TBC, sifilisul, pneumonia, colibaciloza, difteria, listerioza), fie
virale (gripa, rujeola, oreionul, varicela, hepatita, infecţii cu citomegalovirus sau
herpes), fie parazitare (malaria, toxoplasmoza).
Atunci când infecţiile se produc în prima perioadă a sarcinii (în perioada
de formare a embrionului) unele pot determina malformaţii grave
(cardiace,respiratorii) cu oprirea din evoluţia sarcinii.
Hepatita cu virus B sau C se transmite în timpul naşterii de la mama la
făt prin placentă şi prin sânge şi secreţii vaginale. Deoarece virusul trece prin
placentă, acesta poate produce malformaţii fetale (în formarea diferitelor aparate
şi sisteme), mai ales în primul trimestru de sarcină. La gravidele care sunt
purtătoare cronice ale infecţiei (deoarece au boala înainte de a rămâne
însărcinate) sau o contractează în ultimul trimestru de sarcină, riscul transmiterii
ei de la mamă la făt creşte foarte mult, la fel şi riscul naşterii unui copil
prematur. Hepatita de tip C se transmite de la mamă la făt în timpul sarcinii în
aproximativ 3% din cazuri. Nu există dovezi că hepatita este teratogenă în
primul trimestru de sarcină.
HIV (virusul imunodeficienţei umane, cel care dă boala numită SIDA, se
transmite de la mamă la făt prin placentă (înainte de naştere), în timpul naşterii
(pe cale vaginală) şi după naştere (prin laptele matern). Riscul de infectare al
nou născutului unei mame HIV pozitivă este estimat a fi de 13-39 %;
majoritatea copiilor afectaţi supravieţuiesc până în jurul vârstei de 5 ani.
Tratamentul cu zidovudină, administrată în sarcină scade riscul contaminării
fetusului la 68%. Naşterea se va face obligatoriu prin cezariană.
Rubeola gravidei poate determina:
 avort spontan în primul trimestru de sarcină;
 anomalii congenitale foarte severe la făt şi retard neuropsihic, malformaţii
în 50 – 90% din cazuri la începutul sarcinii; 15 % la mijlocul sarcinii; la
sfârşitul sarcinii riscurile de malformaţii ale fătului sunt nule, rămâne doar
riscul unei infecţii pulmonare;
 rubeola este o cauză majoră a anomaliilor congenitale, în special ale
sistemului cardiovascular şi urechii interne.
Herpesul genital – infecţia în timpul primului trimestru de sarcină poate
determina avort spontan şi doar în cazuri rare anomalii congenitale. Bebeluşii
infestaţi la trecerea prin canalul naşterii pot dezvolta meningită neonatală
(herpetică); de aceea este indicată naşterea prin cezariană, dacă mama are herpes
genital activ.
Varicela poate induce apariţia unor defecte în dezvoltarea diferitelor
organe ale copilului (anomalii congenitale).
Toxoplasmoza este cauzată de un parazit care se numeşte toxoplasma
gondii. S-a constatat că doar la 30-40% dintre femeile cu toxoplasmoză, în
timpul sarcinii infecţia trece la făt. Acest fapt este corelat cu vârsta sarcinii la
care a fost contactată infecţia. Dacă mama s-a infectat în trimestrul trei, riscul de
 36

infectare al bebeluşului este de 70 %, pe când dacă infecţia a survenit la

începutul sarcinii acest risc este de numai 15%. Toxoplasmoza poate duce la
pierderea sarcinii, moartea fătului în uter, naşterea unui copil cu probleme de
creştere, orbire, hidrocefalie, epilepsie, surditate).
Sifilisul – femeia însărcinată care suferă de această maladie poate
transmite infecţia bebeluşului ei prin placentă, în intervalul cuprins între a 10-a
şi a 15-a săptămână de sarcină.
Dacă mama are deja sifilis când concepe, sau dacă se îmbolnăveşte în timpul
sarcinii, pot apărea următoarele consecinţe:
 naşterea unui copil infectat;
 pierderea sarcinii (avort după luna a 4-a) sau naştere prematură;
 moartea fătului în uter;
 moarte neonatală la 50% dintre copiii afectaţi;
 infecţia congenitală (asimptomatică sau simptomatică) care atunci când e
simptomatică produce: mărirea ficatului şi a splinei
(hepatosplenomegalie), umflarea articulaţiilor, erupţie pe piele, anemie,
icter, respiraţie greoaie şi diverse anomalii ale sistemului nervos.
Gonoreea (boală venerică cauzată de bacteria numită neisseria
gonorhoeae – gonococc) poate determina în timpul sarcinii:
 ruperea prematură a membranelor;
 la mamă artrită, erupţii pe piele sau febră;
 retard al creşterii intrauterine a fătului;
 prematuritate la naştere;
 corioamniotită;
 oftalmia gonococică la nou născut – infecţie severă localizată la ochi,
transmisă în momentul trecerii fătului prin canalul naşterii.
Infecţia cu chlamidia (venerică) constituie principala cauză de sterilitate
din lume, de asemenea, creşte riscul sarcinilor ectopice (care se dezvoltă în afara
cavităţii uterine). Infestarea cu chalamida, în timpul sarcinii se poate asocia cu
ruptura prematură de membrane şi travaliu prematur.
Infecţia din timpul sarcinii se acompaniază de următoarele efecte:
 avort în primul trimestru;
 naştere prematură;
 conjunctivită;
 pneumonie;
Listerioza, infecţie generată de o bacterie care se găseşte în pământ,
vegetaţie şi la animale, prin traversarea placentei poate ajunge la făt determinînd
următoarele consecinţe:
 avort la începutul sarcinii;
 moartea intrauterină a fătului;
 moartea fătului după naştere;
 travaliu prematur;
 corioamniotită;
 37

 infecţia nou născutului, o infecţie care provoacă tulburări respiratorii,

leziuni ale pielii şi abcese multiple în ficat, splină, plămâni sau meningită.
Diabetul zaharat nu complică sarcina, dacă printr-un tratament adecvat,
femeia îşi conservă , în limite normale glicemia şi tensiunea arterială.
În timpul primelor luni de sarcină, embrionul se dezvoltă cu ajutorul
glucozei, prin intermediul placentei, din rezervele mamei. Întrucât glucoza este
folosită de fetus, femeia gravidă se simte mai bine, având nevoie de o cantitate
mai mică de insulină, în timp ce în a doua parte a sarcinii necesarul de insulină
va creşte.
În formele grave de diabet poate apărea frecvent avortul spontan sau infecţii ale
mamei; insulina administrată neadecvat poate produce acidoza, cu efecte grave
asupra fătului. Complicaţiile vasculare ale diabetului matern pot genera tulburări ale
circulaţiei placentare, cu perturbări ale creşterii fătului în uter, uneori
malformaţii sau chiar decesul acestuia.
Diabetul, chiar dacă este controlat, poate produce o serie de
complicaţii, una dintre acestea fiind moartea copilului în ultimele
săptămâni de sarcină. Pentru a preântâmpina acest risc este indicată
provocarea naşterii cu 2-6 săptămâni înainte de termen.
Infecţia cu virusul citomegalic poate traversa placenta şi leza ficatul fetal.
Referitor la patologia asociată sarcinii, aceasta se concretizează astfel:
 cardiopatii: fătul poate muri în timpul unui episod de insuficienţă
cardiacă maternă sau se naşte prematur. Travaliul şi naşterea sunt
periculoase pentru o pacientă cardiacă. Majoritatea pacientelor
asimptomatice cu cardiopatii congenitale nu prezintă un risc crescut de
decompensare în timpul gravidităţii, totuşi pacientele cu sindrom
Eisenmenger şi hipertensiune primară pulmonară sunt predispuse la
colaps subit şi moarte în timpul travaliului sau în perioada
postapartum. Bolile cardiace congenitale sunt mai frecvente la copiii
ale căror mame prezintă aceleaşi afecţiuni;
 incidenţa astmului în sarcină este de 1 % şi poate creşte; graviditatea
nu are un efect considerabil asupra astmului, deşi influenţa este mai
degrabă negativă decât benefică. Astmul este asociat cu naşterea
prematură şi întârzierea creşterii intrauterine;
 bolile autoimune sunt de cinci ori mai frecvente la femei decât la
bărbaţi, astfel asocirea lor cu sarcina este frecventă; lupusul eritematos
sistemic poate apărea iniţial în timpul gravidităţii sau se poate agrava
dacă era prezent înainte de sarcină; poliartrita reumatoidă se poate
instala în timpul sarcinii, în special în perioada postpartum; evoluţia sa
clinică este întotdeauna ameliorată în timpul gravidităţii, probabil ca
răspuns la creşterea nivelurilor circulante de cortizon liber.
Factori materni care au fost consideraţi drept cauze ale avortului spontan
cuprind:
 incompetenţa cervicoistmică;
 anomaliile congenitale sau dobândite ale cavităţii intrauterine;
 38

 hipotiroidia;
 diabetul zaharat;
 nefrita cronică;
 infecţia acută;
 consumul de cocaină;
 virusul citomegalic;
 virusul herpetic;
 virusul rubeolic.
Factori ce afectează metabolismul mamei şi implicit dezvoltarea fetusului :
starea de nutriţie şi aportul incomplet de substanţe şi vitamine în alimentaţie.
Malnutriţia mamei cât timp este gravidă (mai ales deficitul de proteine) reduce
cu 20% numărul neuronilor la copil, producând şi o diminuare a coeficientului său
intelectual (A.Munteanu, 1998).
În plus, malnutriţia mamei, în primele 4-5 luni de sarcină, predispune
postanatal copiii la obezitate, întrucât înfometarea mamei afectează acea zonă
din hipotalamus care reglează asimilarea alimentelor.
Tot din categoria factorilor ce afectează metabolismul mamei putem
enumera: tulburările tiroidiene, hipofizare, consumul de substanţe toxice,
medicamente (cele mai nocive fiind substanţele imunosupresoare,
hipoglicemiante, citostatice, psihotrope, neuroleptice etc).
Un rol determinant pentru buna desfăşuarre a sarcinii îl constituie şi
respectarea anumitor principii alimentare.
Astfel, grupele de alimentaţie cu rol major în sarcină sunt următoarele:
Grupa 1: laptele şi produsele lactate aduc proteine animale, calorii, materii
grase, vitamina A, vitamine din complexul B.
Grupa 2: carne, organe de animale, peşte, ouă; furnizează proteine
animale, fier, materii grase, vitamine din complexul B.
Grupa 3 : legume şi fructe; furnizează glucide simple, fibre, vitamina C,
caroten şi acid folic, săruri minerale.
Grupa 4: cereale şi derivate (dintre care pâinea), cartofi şi legume uscate;
furnizează amidon, proteine vegetale, fibre, vitamine din grupa B, săruri
minerale.
Grupa 5: materii grase, unt şi smântână ce furnizează vitamina A, acizi
graşi esenţiali şi vitamina E.
Grupa 6: produse dulci, deserturi, dulceaţă, zahăr; constituie o sursă de
energie disponibilă rapid.
Grupa 7: apă şi diverse băuturi.
Vitaminele cheie în sarcină sunt următoarele:
Acidul folic (sau vit B 9) este o vitamină hidrosolubilă şi face parte din
familia vitaminelor B. Profilaxia zilnică cu acid folic de 0,8 mg este
recomandată la toate gravidele.
Rolul său în sarcină este multiplu: ajută celulele fătului să se multiplice şi
în acelaşi timp protejează mama de anemia megaloblastică (produsă prin deficit
de acid folic şi vit B12). Este bine ca mama să ia tablete de acid folic şi să
 39

mănânce alimente ce conţin acid folic cu o lună înainte de concepţie şi în timpul

primului trimestru de sarcină pentru a preveni spina bifida (o malformaţie
congenitală, deci o anomalie prezentă la naştere, în care vertebrele, care
găzduiesc în interiorul lor măduva spinării, undeva nu sunt închise perfect, deci
rămâne un mic spaţiu între ele). Anemia megaloblastică datorată deficitului de acid
folic este tratată cu 1mg acid folic de două ori pe zi.
Printre cele mai importante surse alimentare ale acidului folic
menţionăm: ficat, legume cu frunze verzi, portocale, pâine integrală, ouă,
mazăre şi fasole uscată, salate.
Se recomandă 400 micrograme de acid folic zilnic.
Vitamina B12 este necesară pentru creşterea celulelor şi dezvltarea
sistemului nervos. Ea previne anemia megaloblastică la mamă.
Cantitatea recomandată zilnic 2,2 micrograme.
Ca surse alimentare menţionăm: ficat, rinichi, carne de pui, peşte, iaurt,
lapte, brânză, ouă.
Vitamina C, ca antioxidant, protejează organismul prin distrugerea radicalilor
liberi, care circulă în lichidele organismului. Este esenţială pentru repararea
ţesuturilor, ajută la dezvoltarea ţesutului conjunctiv, creşte rezistenţa organsimului
la infecţii şi ajută absorpţia fierului şi a a calciului. Lipsa acesteia conduce la
hemoragii, avorturi sau naşteri premature precum şi la scăderea rezistenţei
organismului la infecţii. Necesarul zilnic este de70 mg. Nu sunt recomandate
dozele mari de vitamină C deoarece pot afecta metabolismul fătului.
Surse alimentare: citrice (un pahar de suc de portocale conţine 60 mg de
vit C), căpşuni, struguri, mango, broccoli, cartofi, varză, roşii, spanac, conopidă.
Vitamina D participă împreună cu calciul la dezvoltarea oaselor şi a
dinţilor. Deficienţa acestei vitamine poate determina rahitism la noii născuţi.
Necesarul 10 micrograme (400 UI).
Surse alimentare: urzici, ficat, lactate grase, gălbenuş de ou şi expunerea
la soare.
Vitamina A se găseşte în alimente sub formă de betacaroten sau retinol. Este
esenţială în dezvoltarea oaselor şi dinţilor şi pentru creşterea şi repararea tuturor
ţesuturilor (în special pielea şi mucoasele). Carenţa ei predispune la modificări
oculare, tegumentare şi chiar avort spontan. Cantitatea recomandată este de
4000 UI zilnic.
Surse alimentare: ficat, lapte, unt, smântână, gălbenuş de ou, morcovi,
salată, mărar, pătrunjel, vişine, căpşuni, caise, piersici, .banane.
Vitamina A sub formă de retinol, în cantităţi excesive este teratogenă (determină
defecte la naştere). Betacarotenul, pe care organismul îl transformă în vitamina
A este mult mai benefic şi nu este asociat cu risc pentru făt.
Alte vitamine din grupa B au următoarele surse alimentare:
Vitamina B1(tiasmină) : pâinea neagră, cereale, seminţe de floarea
soarelui, germeni de grâu, fasole, fructe, lapte ouă.
Vitamina B2 (riboflavină) se găseşte în aceleaşi alimente şi în plus, în
ficat, peşte şi drojdie de bere.
 40

Vitamina B3(niacină): carne de pasăre, peşte, ficat, alune, orez, soia,

seminţe de floarea sorelui, fasole şi mazăre.
Vitamina B6 (piridoxină) ca şi B12 (cobalamină) se găsesc în produse de
origine animală.
Vitamina E este foarte importantă pentru o dezvoltare neurologică normală.
Contribuie la scăderea ratei avorturilor şi a prematurităţii; poate preveni riscul
de a avea copii alergici.
Sursele ei alimentare sunt: germenii de grâu, uleiurile vegetale, cerealele
integrale, nuci, broccoli, soia, carnea şi ouăle.
Vitamina K
Surse alimentare: legume verzi (salată, broccoli, varză, urzici, leuştean,
mărar, ceapă verde), ficat şi gălbenuş de ou.
O cantitate insuficientă de vitamina K este răspunzătoare de hemoragiile de după
naştere.
Zincul
Surse alimentare: carne roşie şi albă, peşte, cereale, legume uscate şi
oleaginoase. Femeile însărcinate suferă cel mai frecvent de carenţe de zinc.

Compatibilitatea de RH între părinţi

Când mama este RH pozitivă, iar tatăl RH negativ totul este în regulă,
întrucât RH-ul pozitiv fiind dominant, copilulul va avea, ca şi mama acelaşi tip
de RH. Dacă însă formula sangvină a mamei este Rh negativ, iar cea a fetusului
pozitiv (la fel ca al tatălui), gravida produce anticorpi ce atacă factorul RH
pozitiv din sângele copilului. La prima naştere acest fenomen, numit
eritoblastoză, poate lipsi în schimb la sarcinile următoare, el cauzează copilului
anemie severă şi retard mental (A.Munteanu, 1998).
Una din metodele moderne de urmărire a sarcinii o constituie utilizarea
frecventă a ultrasunetelor. Aceasta însă poate avea consecinţe nedorite. Într-un
studiu australian realizat pe 1400 de gravide, cele care au fost supuse testării
frecvente cu ultrasunete, în timpul gravidităţii , au născut de cinci ori mai mulţi
copii subponderali decât cele care au fost supuse acestei proceduri numai o
singură dată.
Din cauza faptului că ultrasunetele reprezintă o formă mecanică de
energie, ce produce căldură, cei mai mulţi cercetători sunt precauţi în ceea ce
priveşte răspândirea utilizării lor, aşa cum au făcut cu amniocenteza.
Atitudinea a fost promovată de către Doreen Lieberkind, profesor asistent
de radiologie, la Colegiul de Medicină Albert Einstein, în cadrul unui
Simpozion, în 1983: Eu nu cred că produce cancer în copilărie, mai degrabă
schimbări subtile…Atunci când spunem subtile înţelegem posibile mecanisme
comportamentale; posibile schimbări la nivelul reflexelor, al coeficientului de
inteligenţă şi al atenţiei; sau nişte fenomene mai subtile privind fenomene
psihologice, psihiatrice sau neurologice. Singura mea grijă sunt posibile efecte
întârziate şi cred că ar trebui să avem cunoştinţă dacă ele există.
În primăvara anului 1984, Institutul Naţional de Sănătate a realizat un raport
mult aşteptat asupra utilizării ultrasunetelor, considerând că ele nu sunt necesare în
 41

orice condiţie. Pe această cale se urmărea descurajarea utilizării lor numai pentru
satisfacerea dorinţelor familiei de a cunoaşte sexul copilului, de a-l vedea sau de a
obţine o poză a lui.
Unii medici au dat alarma de ani de zile. Printre aceştia se numără şi
James Stockman, medic şi editor asociat la Year Book of Pediatrics (1979) care
scria: Dacă ultrasunetele sunt sigure rămâne de văzut. Ultrasunetele pot
produce rupturi în ADN-ul pur.
Studii efectuate asupra animalelor şi studii de laborator au arătat că,
ultrasunetele pot cauza modificări cromozomiale, colaps sau eşec în funcţionarea
ADN-ului şi o varietate de schimbări în sistemul circulator, în celulele ficatului şi
enzimele creierului. De asemenea apar perturbări la nivelul undelor EEG, al
reflexelor nervoase şi al reactivităţii emoţionale În plus, şobolani experimentali
expuşi ultrasunetelor au demonstrat întârzieri în dezvoltarea neuromusculară şi
reducerea anticorpilor implicaţi în răspunsul imunitar.
În afara acestor efecte, la fetuşii umani s-a constatat că acestea produc
vibraţii. Câţiva cercetători din Minnesota au ascultat ce se întâmplă în uterul unei
femei, plasând un minuscul hidrofon (receptor de sunete subacvatice), în timp ce
aceasta era examinată cu ajutorul ultrasunetelor (Nicolette Popa, 2002). Ei au
detectat sunete similare cu cele mai înalte note scoase de clapele unui pian. Când
sonda a ajuns chiar deasupra hidrofonului, s-au înregistrat 100 decibeli,un zgomot la
fel de puternic ca acela pe care îl face metroul atunci când ajunge în staţie.
S-a observat în mod frecvent că, fetuşii în timpul scanării cu ultrasunete
încearcă să scape de influenţa radiaţiilor acestora. O fiinţă, care nu se poate
apăra împotriva diferitelor intervenţii ce se realizează asupra ei poate deveni
uşor un porcuşor de Guineea (adică un cobai experimental). Aceasta nu
înseamnă oare o violare de teritoriu? Poate că micuţul doarme şi este trezit brusc
din somn, poate că sunetele acestea îi provoacă teamă.
Pe de altă parte, ultrasunetele reprezintă singurul instrument de investigare de
înaltă tehnologie din obstetrică ce furnizează beneficii psihologice gravidei. Văzîndu-
şi copilul în uter, acest fapt le încarcă pe viitoarele mame de emoţii pozitive,
deci scanarea cu ultrasunete este informativă şi conduce la recompense emoţionale.
Dar este etic şi medical deontologic să influenţăm viaţa afectivă a
copilului prin obţinerea de poze cu ajutrul ultrasunetelor (mai ales atunci când el
nu corespunde ca sex dorinţelor inconştiente ale părintelui) ? Oare unde este
misterul de altădată?
Dacă am pune în balanţă beneficiile ultrasunetelor cu posibilele efecte
negative care alternativă ar trebui urmată ?

 CANALUL EMPATIC

Asemenea stupilor pare iubirea. Se umple mereu.

(D.Ureche)
 42

Graviditatea reprezintă începutul unui nou anotimp interior: cel al iubirii

necondiţionate, infinite, de sorginte divină.
Prin iubire sau rejecţie, mama va modela viaţa afectivă a celui ce se va
naşte; împreună cu tatăl ea are o influenţă decisivă asupra a ceea ce copilul
speră, visează, gândeşte şi îndeplineşte în cursul existenţei sale postnatale. Ceea
ce copilul trăieşte în uter reprezintă fundamentul atitudinilor sale faţă de viaţă şi
a modului în care percepe şi experimentează lumea, întrucât mama semnifică în
mod simbolic această lume, viaţa, ceilalţi.
Observaţiile haptonomice şi alte cercetări arată că foarte devreme,
începând cu concepţia, receptivitatea la contactul cu stimulii afectivi apare şi se
dezvoltă, fiinţa umană reacţionând prin răspuns şi anticipare. Experienţa rezultată
întipăreşte engrame în conştiinţa primitivă, prelogică, preraţională şi afectivă care le
fixează în memoria senzorială, constituind fundaţia pentru experienţele de mai
târziu.
Fetusul este “marinat” în emoţiile mamei, astfel că el trăieşte o gamă
întreagă de experienţe, de la cele mai plăcute la cele mai traumatizante şi este
capabil de comunicare telepatică cu mama, încă de la începutul gravidităţii sau
poate chiar mai devreme (vezi Canalul spiritual). Fetusul ne împărtăşeşte
emoţiile: sângele nostru poartă în el gustul “acru” al fricii sau “dulceaţa”
bucuriei, iar agenţii chimici pătrund prin placentă purtând mesajele noastre
emoţionale.
Fiinţa înfiripată din lut şi iubire şi scăldată în mii de speranţe şi vise poate
să intuiască foarte mult din ceea ce mama simte. Unii fetuşi nu pot bloca valul
de emoţii materne, alţii învaţă însă foarte repede acest lucru.
Interesant este că păstrăm modelele respective şi la maturitate, astfel cei
care reacţionează după primul model sunt mai vulnerabili la emoţiile altora, iar
cei care urmează cel de-al doilea model sunt mai susceptibili la interferenţa
mentală, ambele modele fiind deschise invaziei psihice.
Regresia hipnotică până în stadiul intrauterin demonstrează foarte clar acest
lucru: persoanele ştiu instinctiv ceea ce gândeşte şi simte mama lor, precum şi
ceilalţi membrii ai familiei. La cei mai mulţi dintre noi, această facultate se
pierde după naştere şi totuşi la unii rămâne, cauzând confuzie copilului între
ceea ce i se spune şi ceea ce percepe sub formă intuitivă.
Atunci când extrasensibilităţile rămân la capacitate maximă, copilul preia tot
ce se află în jur, absorbind ca un burete gândurile şi emoţiile celorlalţi, fapt ce
poate conduce la diferite boli psihice precum schizofrenia.
Dr Stott (apud A.Munteanu, 1998) apreciază că din luna a şasea, copilul
decodifică cu asemenea dexteritate mesajele materne, încât realizează dacă este sau
nu iubit de către aceasta. Fetusul nu poate fi păcălit, el percepe cu acuitate
atitudinea mamei faţă de el, fapt dovedit de cazurile acelor nou născuţi care în
afara oricărei explicaţii medicale (imaturitate, stare precară de sănătate) refuză
sânul propriei mame, dar nu şi biberonul sau sânul unei alte femei (Verny şi
Kelly, apud A.Munteanu,1998).
 43

De asemenea, noţiunea de respingere maternă constituie în ultimul timp

capul de afiş al cercetărilor psihosomatice privind cauzele alergiilor la copii.
Abramson (apud Jacques Cain, 1998), denumeşte această situaţie complexul lui
Cronos. Copilul care trăieşte o situaţie de respingere din partea mamei este
posibil să răspundă prin reacţii somatice (alergii).
În timp ce emoţiile materne pozitive ajută dezvoltarea, cresc conştienţa, calmul
şi inteligenţa, dimpotrivă, stresul mamei, ostilitatea împotriva fetusului conduc la
scăderea greutăţii la naştere, creşterea mortalităţii infantile, infecţii respiratorii,
reducerea dezvoltării cognitive, rată crescută de schizofrenie, eşec şcolar, rată crescută
a delicvenţei şi o probabilitate mai mare de drogomanie la vârsta adultă, violenţă,
suicid.
Există mai multe tipuri de mame clasificate după atitudinea lor conştientă şi
inconştientă faţă de sarcină şi copil (Rottman, 1999):
 mame ideale sunt cele care, după testul psihologic la care le-a supus
Rottman, au dovedit că-şi doresc copilul, atât conştient cât şi inconştient,
cele mai multe au sarcini bune şi liniştite, fără tulburări după naştere, iar
copiii se bucură de o sănătate excelentă;
 mame catastrofice, cele care nu şi-au dorit copilul sub nici o formă; ele se
confruntă cu tot felul de suferinţe în timpul sarcinii, nasc uneori prematur
şi aduc pe lume copii cu greutate mică şi perturbaţi emoţional;
 mame ambivalente, în exterior se arată încântate de perspectiva maternităţii, dar
în sufletul lor nu sunt foarte sigure de acest lucru; adeseori acest tip
manifestă tulburări de comportament sau diferite tulburări intestinale;
 mame reci, care conştient nu-şi doresc deloc copilul, de exemplu din cauza
carierei profesionale, dar inconştient îl doresc cu adevărat. După Rottman,
copilul înregistrează în uter aceste două mesaje contradictorii şi are
tendinţa de a fi apatic.
Referitor la condiţiile intrauterine oferite fetusului, există următoarele alternative:
 copii total bineveniţi: aceia a căror existenţă în uter este pe deplin securizantă
şi care drept urmare sunt înconjuraţi de o serenitate oceanică; afară din
paradisul intrauterin se vor simţi oarecum abandonaţi având dorinţa
puternică de reîntoarcere în locul ideal din care au fost expulzaţi. Ei pot
interpreta expulzarea din uter ca fiind o respingere din partea mamei, ceea
ce se poate concretiza prin apariţia a două consecinţe majore: apariţia
unor sentimente de agresivitate, pe de-o parte şi apariţia unei fixaţii absolute
faţă de mamă. Concret, în această din urmă situaţie, ei au nevoie de prezenţa ei
exclusivă, cei care ar putea polariza atenţia acesteia (soţ, alţi copii, prieteni etc)
devin persoane rejectate Universalitatea fixaţiei materne pentru ambele sexe,
se datorează faptului că mama furnizează securitatea intrauterină (aparţin
mamelor ideale).
Motivaţia umană de bază este dorinţa de securitate şi întreaga viaţă a
omului din momentul naşterii este căutarea unui ideal de securitate, cea
intrauterină.
 cei care nu au fost doriţi deloc: aceştia resimt teroare, anxietate care se pot
traduce prin convulsii corporale, prin sentimentul de a nu aparţine
 44

nimănui, prin refuzul propriului corp, iar mai târziu pot întâmpina dificultăţi
sexuale etc (aparţin mamelor catastrofice).
 persoane a căror existenţă a fost acceptată, dar al căror sex nu a fost
binevenit întrucât mama şi-a dorit un copil de sex opus. Dorinţa mamei este
percepută ca o comandă a unei supraputeri căreia copilul ar trebui să i se supună.
Sentimentele le sunt caracterizate de agresivitate, iar propriul corp perceput ca
nenatural şi care nu poate fi dominat de ei.
 copii a căror existenţă a fost binevenită, dar care au suferit şocuri
periodice datorită stărilor emoţionale ale mamei.
Percepţia extrasenzorială este foarte puternică între mamă şi copil, canalul
empatic reprezintă de fapt afectivitatea ce se instituie între mamă şi copil. Copilul
intuieşte foarte mult din ceea ce mama simte. Unii fetuşi nu pot bloca valul de
emoţii materne, alţii însă învaţă foarte repede acest lucru. Cert este că modelele
respective le conservăm şi la maturitate.
Dacă extrasensibilitatea aceasta rămâne, în continuare, la capacitate
maximă, atunci copilul preia tot ce se află în jur, absorbind ca un burete
gândurile şi emoţiile celorlalţi, fapt ce poate conduce la diferite boli psihice,
precum schizofrenia.
Un copil cu care nu se comunică va avea tendinţa să-şi însuşească
emoţiile şi experienţele mamei sale şi să le accepte ca fiind ale lui. Rezultatul
poate fi acela că fetusul unei mame cu tendinţe de suicid şi stres puternic va
avea ca şi copil aceleaşi tendinţe şi dependenţe ca ale mamei sale.
Gândurile şi sentimentele pe care mama le adresează copilului, vor
determina făurirea imaginii de sine a acestuia. Prin iubire sau rejecţie, mama va
modela viaţa afectivă a celui ce se va naşte, întrucât fetuşii sunt “marinaţi” în
emoţiile sale. Împreună cu tatăl, ea are o influenţă decisivă asupra a ceea ce
copilul speră, visează, gândeşte şi îndeplineşte în cursul existenţei sale viitoare.
Rezultă că, starea fizică şi emoţională în primii ani de viaţă poate să
reflecte felul mesajelor materne primite “in utero”. Afectivitatea copilului,
relaţia pe care a avut-o cu mama înainte de naştere sunt cruciale, ele reprezintă
fundamentul atitudinilor faţă de viaţă şi modul în care copilul vede şi
experimentează lumea.
Prin corpul mamei, copilul are primul contact senzorial şi primele relaţii cu
alţii şi cu lumea. Foarte des, din păcate, uterul este experimentat drept un loc
toxic: atunci când anterior s-au făcut avorturi sau au avut loc pierderi de sarcini
precum şi toxicitate provenind de la medicamentele ingerate. Dacă, în
antecedente există o pierdere de sarcină şi mama nu şi-a plâns durerea suficient,
aceasta va contribui la credinţa ei că va pierde şi acest copil.
În munca clinică, subiecţii îşi pot aminti dacă în viaţa intrauterină au fost
agresionaţi printr-o tentativă de avort. Uneori, imaginile apar în vis,
acompaniate de sentimentul că cineva vrea să-i omoare. Atunci când încearcă să
verifice sau să valideze astfel de experienţe, deseori mamele lor le mărturisesc :
“Nu am spus niciodată nimănui, de unde ştii asta?”Copilul ştie şi amintirea este
înregistrată în corp. Unele femei refuză să admită că sunt gravide, ceea ce se
traduce prin sentimente de ignorare şi lipsă de iubire pe care le copilul resimte.
 45

Patrick Drouot (1996), efectuând 100 de regresii în perioada intrauterină, a

aflat un lucru foarte interesant: aproximativ 20 de persoane nu au reuşit să-şi retrăiască
viaţa intrauterină, fie că nu au fost capabili să “demareze”, după etapa relaxării, fie că
s-au întors în pântecul matern şi au declarat că nu simt nimic, nici rău, nici bine, nici
chiar prezenţa mamei lor. Aceste persoane au declarat, la un moment dat, în starea de
regresie, că au senzaţia neplăcută de a nu aparţine acestei lumi, de a nu face parte cu
adevărat din ea. În viaţa curentă, indivizii respectivi se confruntau cu diverse tulburări
psihologice (angoase, probleme de comunicare) şi/sau migrene, insomnii etc.
Ceea ce s-a constatat a fost faptul că, aceste persoane erau născute, fie
dintr-o mamă ambivalentă sau rece, care îşi reprimase parţial maternitatea, fie
dintr-o mamă având emoţii negative. Drept urmare, ca să nu aibe de dus o
povară psihică atât de grea, ei au întrerupt în mod voit, legăturile cu mama
(respectiv vârsta intrauterină de 3-4 luni sau mai târziu).
Dacă relaţia dintre mamă şi copil este eronată, întreaga viaţă a copilului
va merge pe un curs greşit, căci prezenţa maternă reprezintă primul său contact
cu lumea, prima sa relaţie.
Dacă veţi pătrunde adânc în nevrozele umanităţii, spune Osho
(2002,p134), o veţi descoperi întotdeauna pe mamă, căci sunt prea multe femei
care doresc să fie mame, dar nu ştiu cum să o facă. Singura patologie de care
suferă milioane de oameni este relaţia lor cu mama.
Tatăl are influenţă în sensul calităţii relaţiei cu mama: faptul că viitoarea
mamă se simte fericită şi în siguranţă, sau dimpotrivă ignorată sau ameninţată
duce la consecinţe decisive asupra fetusului.
De pildă, în cazul unor certuri violente s-au putut observa la copil atacuri
de tahicardie, ce durează chiar mai multe zile, până ce se revine la normal. Atunci
când mama resimte anxietate, bătăile inimii ei se accelerează şi automat
neurotransmiţătorii sunt transferaţi fetusului, iar tahicardia mamei este urmată la
câteva secunde de cea a copilului. În fine, atunci când mamei îi este frică, după
un minut, nivelul oxigenului ce ajunge la fetus scade imediat.
Biologul american W.B.Cannon (apud V.Boţiu 1994) dovedeşte că frica
şi anxietatea conduc la sporirea secreţiei de catecolamine în sângele mamei, ce
traversează bariera placentară şi perturbă fătul.
Un copil cu un sistem nervos autonom iritabil şi supraâncărcat va avea
tendinţe spre nervozitate, tendinţe manifestate prin tulburări de motilitate, de tonus şi
de funcţionalitate gastrointestinală. De asemenea, una din cauzele greutăţii mici la
naştere este secreţia neurohormonală excesivă la mamă, care supraâncarcă sistemul
autonom. Aceeaşi cauză se află şi la baza tulburărilor digestive, a dificultăţilor
de învăţare a cititului şi a diferitelor tulburări comportamentale.
O mamă, al cărei soţ a ameninţat-o verbal cu violenţă, a ajuns la doctor cu
următoarele simptome: fetusul o lovea atât de tare, încât îi provoca dureri, iar frecvenţa
cardiacă la amândoi era mult crescută Certurile maritale sunt corelate cu morbiditatea
la copii sub formă de disfuncţii neurologice.
Ca importanţă, relaţia dintre părinţi se poate plasa imediat după
atitudinea mamei faţă de maternitate.
 46

În timp ce emoţiile materne pozitive ajută dezvoltarea, cresc conştienţa,

calmul şi inteligenţa, stresul mamei, ostilitatea împotriva fetusului conduc la
scăderea greutăţii la naştere, creşterea mortalităţii infantile, infecţii respiratorii,
reducerea dezvoltării cognitive, rată crescută de schizofrenie, eşec şcolar,
frecvenţa crescută a delincvenţei şi drogomanie la vârsta adultă, violenţă, suicid.
Experienţele vieţii intrauterine lasă urme mnezice în corp şi în sistemul
nervos. Simptomele manifestate pot fi cauzate de probleme emoţionale ale
mamei:
 frica, anxietatea pe care gravida le-a resimţit din cauza unor factori externi
(veşti proaste, viol, stres profesional, decesul tatălui);
 rejectarea fetusului;
 neacceptarea sexului fătului.
Retardarea mentală şi paralizia cerebrală sunt semnificativ mai
numeroase printre copiii nedoriţi decât printre cei doriţi. În plus, creşterea
ratei crimelor violente este corelată cu rejecţia maternă în timpul
gravidităţii.
Un studiu efectuat la Praga de către David, Dytrych, Matejeck şi Schuller
(apud Ludwig Janus,1996), urmăreşte dezvoltarea a 2290 de copii născuţi, între
1961-1963 (din femei cărora li s-a refuzat de două ori avortul pentru aceeaşi
sarcină) şi un grup de control format din subiecţi cu vârsta cuprinsă între 9 – 23
ani. Şi această investigaţie conduce la concluzia că, rejecţia prenatală predispune
la handicapuri psihologice şi sociale de dezvoltare.
Copiii născuţi din sarcini nedorite sunt de două ori mai predispuşi să
moară la o lună după naştere, decât cei doriţi (Burtan şi Coker 1994). De
asemenea, copiii nedoriţi se pot naşte cu autism.
Un caz extrem de interesant este acela în care copiii respectivi sunt daţi
spre adopţie. Fiecare studiu efectuat ne arată că ei sunt printre indivizii cu
probleme de comportament, printre criminalii adulţi.
Chiar simpla discutare a eventualităţii unui avort poate avea efect.
Ideea că evenimentele din perioada sarcinii ar putea afecta copilul este
susţinută de descoperiri ştiinţifice recente. Dacă fetusul nu este dorit, el simte
acest lucru şi pofta sa de viaţă, ca şi încrederea sa în aceasta vor fi afectate. O
tentativă de avort este trăită de fetus ca o tentativă de crimă. Aceasta poate avea
drept consecinţă o atitudine de teamă şi neâncredere faţă de femei şi poate
oblitera viaţa sexuală şi afectivă a adultului, în special dacă este de sex
masculin.
Copiii planificaţi, bineveniţi au la 3 luni un nivel cognitiv mai ridicat
şi un ataşament mai puternic faţă de mamele lor decât cei neplanificaţi.
Copiii care îşi pierd tatăl în timp ce sunt în uter prezintă un risc major de
boli mentale, alcoolism şi criminalitate. Decesul tatălui înainte de naşterea
copilului îi provoacă acestuia mult mai frecvent tulburări psihotice, decât dacă un
asemenea eveniment survine după naştere (M.Huttunen şi P.Niskanen, apud
A.Munteanu, 1998). Cei doi cercetători irlandezi au luat în observaţie copii ai
căror taţi au murit în timp ce ei erau nenăscuţi sau în timpul primului an de
viaţă. Subiecţii în cauză au fost urmăriţi timp de 35 de ani, prin probe
 47

documentare. Aşa cum am mai menţionat, la persoanele respective, frecvenţa

afecţiunilor psihiatrice, a dependenţei de alcool şi a criminalităţii erau mult
sporite. Fenomenul este explicabil, deoarece, condiţia emotivă a mamei însărcinate
era alterată şi aceasta producea efecte deteriorante de lungă durată asupra copilului.
Când mama e supusă stresului în timpul sarcinii se înregistrează o creştere de
corticosteroizi, aceştia, la rândul lor, reduc numărul de receptori din hipocamp.
O producţie prelungită de steroizi este una din principalele cauze ale anomaliilor
encefalice la copii.
Ceea ce ni se întâmplă în uter este decisiv pentru producerea
neurotransmiţătorilor, ceea ce determină cât vom suferi din punct de vedere
emoţional de-a lungul vieţii. Dacă o femeie a fost abandonată de partener în
primele luni de graviditate şi suferă de depresie, aceasta poate fi transmisă
fătului prin schimburi hormonale.
S-ar părea că originea câtorva boli mentale grave trebuie căutată în viaţa
intrauterină, din cauza unei dezvoltări limbice dizarmonice: boala lui Alzheimer, la
persoanele în vârstă începe să se răspândească în hipocamp şi apoi trece în
celulele corticofrontale. S-a descoperit că, aceste disfuncţii mentale originează
în al doilea trimestru de sarcină. La autopsia unor pacienţi schizofreni s-au
descoperit neuroni dispuşi haotic în sistemul limbic.
Deci, evenimentele traumatice precoce în timpul sarcinii pot împiedica
dezvoltarea celulelor sistemului limbic. La psihotici, câteva celule limbice sunt
literamente suprapuse.
Lanţul evenimentelor care conduc la o tumoare poate să-şi aibe
originea în viaţa intrauterină şi poate rămâne în stare latentă până la vârsta de
5 ani, sugerează Gold (apud Ludwig Janus, 1996), cercetători care investighează
cancerul infantil.
Terapia psihedelică1 ne furnizează informaţii preţioase privind filmul vieţii
prenatale. Experienţele mamei lasă urme mnezice în sistemul nervos al fetusului,
urme ce pot fi reactivate în timpul sesiunilor LSD, sau cu ajutorul respiraţiei
holotropice.
Astfel, în 17 cazuri de persoane tratate cu LSD, teroarea resimţită de către
aceştia a fost cauzată de următoarele situaţii:
 neacceptarea sexului viitorului copil;
 rejectarea prezenţei acestuia;
 frica, anxietatea pe care gravida le-a resimţit din cauza unor factori externi
(veşti proaste, viol, stres profesional).
Iată câteva din trăirile unui fetus rejectat: mă simt ca şi cum aş fi inutil în acestă
lume, nu pot să înţeleg ce caut în acestă lume, nu simt, nu sunt decât un gol
imens.

Plânsul prenatal

psihedelic-ceva ce exteriorizează conţinutul psihicului

 48

Fetuşii îşi pot manifesta emoţiile şi prin plâns. Suficient de vechi, plânsul
audibil începe cu mult înainte de cele 40 de săptămâni de graviditate. Cel mai
timpuriu plâns a fost înregistrat la fetuşi avortaţi, în jurul vârstei de 21-23 de
săptămâni (Humphrey,1978).
Se vorbeşte de vagitus uterinus, dar un plâns puternic, generat de teamă
sau durere este posibil, însă mai rar.
Povestiri despre astfel de manifestări provin din Egiptul antic, Grecia şi
Roma. Ascultând cu stetoscopul, asistentele şi medicii spun că sunetele au fost
înalte şi plângăreţe, similare cu un mieunat de pisică. Acest eveniment a
condus la decoperirea unui număr de 131 de raportări de cazuri în lume, între
1546 şi 1941, de către 114 autori diferiţi. Analiza înregistrărilor respective arată
că plânsul a fost aproape întotdeauna asociat cu proceduri obstetricale. Aproximativ
20 % din plânsul nenăscuţilor, ce au murit, a indicat natura urgenţei plânsului lor
(Ryder 1943). Opt rapoarte adiţionale, publicate până în 1941, nu lasă nici un
dubiu privind exprimarea durerii şi ce anume a cauzat-o: o mână intrând în uter
pentru a apuca un picior, aplicarea forcepsului, injecţii pentru anestezie,
inserarea unui cateter sau ruperea sacului amniotic etc
O dimensiune diferită a durerii, cea a separării şi a izolării, provoacă de
asemena plânsul şi este o temă foarte comună în amintirile despre naştere.
Studiile arată că noii născuţi îşi recunosc propriul plâns înregistrat, ceea ce
evocă prezenţa unei anume conştiinţe de sine.
Plânsul înseamnă înainte de toate comunicare, plânsul conţine informaţii
neaşteptate, dar elocvente despre boli, malnutriţie, malformaţii şi alte probleme
de dezvoltare. Plânsul relevă deficienţe de auz, dovedeşte că fetusul a auzit şi a
învăţat nişte caracteristici ale vorbirii mamei, timp de jumătate de drum din
perioada gravidităţii.

 CANALUL ENERGETIC

Priveşte, nu poate fi văzut – e mai presus de

formă.
Ascultă, nu poate fi auzit – e dincolo de sunet.
Prinde, nu poate fi ţinut – e de neatins.
( Lao Tzen)

Astăzi, graţie unor desţelenitori de adevăr, precum Albert Einstein, (care a

demonstrat cu ajutorul fizicii ceea ce înţelepţii au gândit de milenii), este ştiut că
totul în lumea noastră materială, viu şi neviu, este alcătuit din energie şi radiază
energie. Corpul uman se prezintă ca un microcosmos în care o multitudine de
câmpuri energetice interacţionează şi se împletesc.
Energia este mediul de mişcare a spiritului prin lumea noastră, puntea
dintre spirit şi materie. Grigori Kapiţa (2000,p.11) afirmă, pe bună dreptate că,
Toate descoperirile ştiinţifice de astăzi demonstrează un singur lucru: există
ceva tainic ce nu poate fi pipăit sau văzut, măsurat sau cântărit, ceva ce-i poate
 49

da copilului doar mama şi nimeni şi nimic nu o va putea înlocui vreodată! O

parte din acest lucru tainic, mai exact un aspect al lui nesupus până acum unui
studiu atent este energetica copilului.
Perioada cea mai vulnerabilă din viaţa oricărui om o constituie primele
săptămâni şi primele luni din momentul concepţiei, perioada apariţiei câmpului
său energetic şi crearea bazelor dezvoltării organismului; în acest interval de
timp, fetusul nu este capabil încă să se apere deloc de influenţele exterioare.
Din momentul concepţiei copilului şi pe toată durata următorilor 10-15 ani,
până la maturizarea şi separarea completă, între mamă şi copil se păstrează un
câmp energetic comun şi trăinicia acestuia depinde de mamă; atâta timp cât se
află în uter orice face mama, vibraţia sa îl influenţează. Prin mamă poţi simţi
energiile vieţii; dacă energiile mamei sunt perturbate, filtrul este eronat şi viaţa
însăşi apare ca un lucru tulbure.
Fetusul trăieşte ca un mic val de energie, în marele ocean energetic
care este organismul matern, ca urmare, pe traseul celor nouă luni petrecute
împreună, mama şi copilul au o afinitate profundă fiecare pentru câmpul energetic
al celuilalt.
Atunci când nou născutul este luat după naştere în braţe şi alintat, el se
reconectează la câmpul energetic din care a făcut parte, încă din momentul
concepţiei. Copilul trăieşte experienţa recufundării în câmpul energetic care
constituie matca, originea propriei sale fiinţe. Se poate vorbi de un continuum
pentru că, în mod firesc, ceea ce mama trebuie să-i asigure copilului imediat
după naştere constituie un veritabil înveliş numit de Jean Marie Delassus al
doilea uter, care redă totalitatea: privirea, braţele, atenţia acordată copilului şi
cuvântul. În SUA Margaret Mahler numeşte simbioză, ceea ce Bernard Martino
(2002) numeşte înveliş, iar Melanie Klein piele psihică (1994). În fapt, este
vorba de acea “hăinuţă” energetică pe care mama i-o conferă copilului ori de câte ori
câmpurile lor energetice se intersectează.
Din această perspectivă, furnizăm câteva sugestii utile viitoarelor
mame:
 în perioada de început a sarcinii nu este bine să se schimbe
locuinţa(vatra strămoşească). Dezvoltându-se, copilul se conformează
particularităţilor câmpurilor locale (energetice, magnetice, radioactive),
duratei zilei şi intensităţii luminii solare, compoziţiei apei şi aerului, gradului
de saturaţie informaţională. El trebuie neapărat să se nască în acele locuri în
care se poartă sarcina şi locul ideal pentru experienţa gravidităţii mamei
este viitoarea lui casă;
 este recomandată consumarea de alimente din banda climatică proprie.
Spre luna a cincea, câmpul energetic al fetusului începe să se delimiteze, este
perioada în care nu numai mama îi apără pe amândoi cu câmpul energetic, ci şi
micuţul are propria lui contribuţie.

 CANALUL COMPORTAMENTAL
 50

În toată perioada gravidităţii adoptaţi o atitudine de

sărbătoare: dansaţi, cântaţi, ascultaţi muzică, meditaţi,
iubiţi. Fiţi cât mai blândă. Nu faceţi nimic în grabă, în
tensiune. Încetiniţi complet ritmul. În casa dumneavostră
va veni un mare oaspete, aşa că pregătiţi-vă să îl
întâmpinaţi cum se cuvine. Copilul este un cadou de la
Dumnezeu. (Osho)

De la concepţie până la naştere, fiinţa umană are o relaţie de complicitate

cu mama, o relaţie nelimitată, plină de culoare, de sentiment ce face parte din
infinitul întregii creaţii.
Este motivul pentru care, în anumite momente ale zilei, între mamă şi copil să
aibe loc mici momente de dialog şi regăsire. Mama poate să-i vorbească
copilului nenăscut şi să-i spună cât de mult îl iubeşte, că îl aşteaptă cu multă
dragoste indiferent ce sex are, să-i ureze să devină luminos, divin, plin de
inteligenţă, de forţă, de sănătate, de puritate. Verbul are putere magică, cuvintele
mamei se pot înregistra în subconştientul copilului şi vor lucra asupra lui în
sensul sugerat de ea.
Atunci când ne adresăm fetusului putem să ne imaginăm chiar, cum
acestea sunt însoţite de anumite culori, care radiază din inima noastră spre
interiorul abdomenului.
De asemenea, mama poate să-i citească poveşti, să pună muzică şi să se
legene în ritmul ei, să stea într-un balansoar şi să-şi maseze uşor abdomenul, în
timp ce se gândeşte la fiinţa ce se plămădeşte în interior, să şi-o imagineze
plutind într-un cocon de lumină şi iubire.
Viitorul tată, încă de la aflarea veştii, este bine să-şi concentreze timpul şi
atenţia în jurul viitoarei mame, asigurându-i un climat plin de respect, şi
protecţie. În plus, să comunice cu micuţul prin propria lui voce şi prin mângâieri
tandre ale abdomenului mamei. Primele mişcări ale copilului şi, mai apoi,
naşterea acestuia generează un coup de foudre care pecetluieşte ataşamentul
tatălui faţă de copil.
Pentru acesta din urmă, absenţa relaţiilor echivalează cu teama, iar teama
constituie fondul multor tulburări ulterioare.
Un alt mijloc de comunicare afectivă dintre mamă şi fetus este
haptonomia sau prelungirea corporalităţii. Haptonomia nu este o metodă, nici o
tehnică, ci este pur şi simplu arta de a fi uman. Ce este de fapt haptonomia? Ea
este ştiinţa afectivităţii, ce derivă din domeniul ştiinţelor despre viaţă a cărei
ţintă o reprezintă cercetarea stării emoţionale şi afective şi, în mod particular, tot
ceea ce ţine de comunicare, interacţiune şi contacte umane. Haptonomia
presupune prezenţa undelor gamma, care nu se declanşează decât dacă te afli în
universul imaginilor, emoţiilor, afectelor.
Când intri în contact afectiv cu fetusul, acesta răspunde, prin mişcări
intrauterine, simţindu-se ocrotit. Aici începe dezvoltarea securităţii de bază.
Deci, practicarea haptonomiei oferă copilului siguranţă, dar şi stări tonifiante.
 51

Nou născutul arată printr-un comportament de anticipare şi într-un mod distinct,

că aşteaptă, doreşte şi caută o prelungire a contactelor afective, psihotactile pe
care le-a experimentat şi care s-au imprimat în timpul vieţii intrauterine. Această
confirmare a fiinţei sale are o influenţă covârşitoare asupra integrării corporalităţii
şi, în consecinţă, posibilitatea de a deveni conştient de sine
Conceptul de haptonomie derivă din conjuncţia termenului clasic grec
hapsis, care înseamnă atingere, simţuri, senzaţii, tact şi cuvântul nomos ce
înseamnă lege, regulă, normă. Hapto de la verbul haptein înseamnă: eu ating, eu
mă reunesc, eu stabilesc o relaţie; eu mă ataşez şi, în sens figurat: a stabili un
contact (tactil) a vindeca (a face un întreg), a confirma (o altă persoană din existenţa
sa).
Haptonomia are un principiu fundamental: dreptul incontestabil şi
primordial al fiinţei umane de a-şi afirma existenţa şi de a fi confirmat afectiv,
drept pe care-l are încă din momentul concepţiei.
În acest context, haptonomia distinge fenomenologic trei modalităţi de
exprimare a existenţei umane (F.Veldman 1994):
 afirmarea existenţială: aceasta este acceptarea existenţei unei alte
persoane, certitudinea că este aici, spunând da apariţiei sale. Ea implică
recunoaşterea faptului că fiecare om are dreptul să aibă un loc, în această
lume, indiferent de rasă, origine, culoare sau piele;
 confirmarea raţională a existenţei este validarea intelectuală a existenţei
concrete a altei persoane, o recunoaştere care implică justificarea existenţei
sale. Această validare este dublă: a fi confirmat de alţii pentru ceea ce eşti
sau să fi ceea ce vei deveni şi aptitudinea înnăscută de validare în faţa
celorlalţi.
Confirmarea afectivă este aprecierea şi asigurarea celuilalt în esenţa sa, este
reîntărirea, afirmarea şi confirmarea autenticităţii sale şi fundamentarea unei
stări de securitate.
Ceea ce descoperă de fapt haptonomia este faptul că, în spatele contactelor
noastre se află lumea afectivităţii.
Practicarea metodei nu numai că îi ajută pe părinţi să ia legătura cu copiii lor
nenăscuţi şi să devină părinţi mai buni, dar are consecinţe postnatale dintre cele
mai benefice (în comparaţie cu cei care nu au beneficiat de asemenea stimulare):
circumferinţă craniană mai mare, dezvoltare cognitivă, motorie, socială şi de
limbaj mai bună.
Contactul psihotactil haptonomic creşte toleranţa fizică la stres şi rezistenţa la
durere, precum şi toleranţa la frustrare. Din păcate fără o pregătire haptonomică
personală ea nu poate fi practicată.

 CANALUL SPIRITUAL
 52

Spiritul n-are un loc al său, dar trăieşte în umbra unei aparenţe

pe care o numim trup.
(Deepak Chopra)

Legătura dintre părinţi şi copii nu este una pur biologică, ci este o relaţie
ce începe într-o dimensiune spirituală.
Cercetările privind conştiinţa, din ultimul secol, explorează mintea umană
depăşind graniţele în toate direcţiile. Teoria reâncarnării şi succesul înregistrat
prin terapia vieţilor trecute ne permit extinderea identităţii umane dincolo de
limitele viziunii înguste asupra vieţii, ca linie demarcată între leagăn şi
mormânt.
Teorii actuale consideră că orice copil îşi alege personalitatea mamei şi a
tatălui în funcţie de problemele karmice pe care trebuie să le rezolve. Astfel,
starea de conştiinţă a mamei din timpul sarcinii este în sine o ocazie oferită
copilului (o ocazie pe care copilul şi-o prilejuieşte) pentru a reactiva în subconştientul
său anumite şabloane karmice. Un suflet dominat de şablonul unei morţi violente
sau al abandonului va fi cu siguranţă atras de mama catastrofică a lui Rottman.
Când mama se va gândi sau va purta în ea gândul inconştient nu vreau
acest copil, copilul va percepe nu pot exista aici, nu am nimic de făcut aici,
nimeni nu mă vrea, nimeni nu mă iubeşte. Aceste gânduri nu vor fi provocate
de mamă, ci doar trezite de ea în inconştientul copilului unde dormitează
reminiscenţa traumatismelor anterioare.
În cartea sa The near-birth experience : A journey to the center of self , Jerry
Bongard (2000) prezintă conceptul preexistenţei şi posibilitatea reâncarnării ce
revelează natura transcedentă a omului. Autorul respectiv observă că oamenii se
mişcă, de la amintirile intrauterine, la o stare de conştiinţă, când existau într-o
stare fără corp, înainte de a se conecta la starea de fetus. Bongard s-a devotat
timp de zece ani explorării terapeutice şi a beneficiilor spirituale ale
experienţelor din preajma naşterii.
Spiritul se ţine la o anumită distanţă de corpul mamei, totuşi el ia contact
cu corpul ei în trei regiuni:
 printr-un fir fluidic se leagă de măduva ei, de aşa numitul nod vital;
 prin ombilicul mamei;
 prin partea inferioară a laringelui, în curbura unde se unesc claviculele
cu sternul.
Prima experienţă este adesea de natură viscerală, părinţii (mai ales mama)
simt ceva ce nu poate fi transpus în cuvinte. Ei vor fi conştienţi că ceea ce se
întâmplă este real şi nu se petrece numai în mintea lor. După validarea
experienţei, părinţii pot începe să vadă culori şi chiar să audă cuvinte. De
asemenea, pot simţi vibraţii reci sau calde, pot auzi vocea copilului sau dacă
femeia e deja însărcinată acesta poate începe să se mişte sau să lovească. Ei vor
şti cu fiecare celulă a corpului lor că ceea ce li se întâmplă este adevărat.
În cartea sa Born to live, Gladys Taylor McGarey (1980), cea care a introdus
conceptul de soul communication (comunicare sufletească), ne împărtăşeşte
 53

relatări remarcabile ale ale unor asemenea schimburi ce au avut loc între părinţi
şi viitorul copil. Ea afirmă că la naştere, avem de-a face cu o personalitate
individuală deja formată.
Autoarea recomandă mamelor să-şi noteze visele şi să vadă dacă pot lua
legătura cu copilul, prin intermediul lor şi de asemenea să-i scrie şi să-i vorbească,
mărturisindu-i sentimentele, pentru a stabili o legătură timpurie de la suflet la
suflet.
Există povestiri ce aparţin unor mame şi care sugerează una din cele mai
neobişnuite conectări, întâlniri dintre părinte şi copil. De exemplu, în copilărie
îţi poţi întălni viitorul fiu sau viitoarea fiică, în ipostaza prietenului de joacă,
acel prieten imaginar pe care mulţi dintre noi l-am avut, acel prieten care-ţi
poate popula visele sau pătrunde în mintea ta, preţ de câteva momente.
Aceste experienţe validează sugestiv ideea că, în fond, copiii noştri ne sunt
predestinaţi. Iată câteva confesiuni de acest tip:
 Am ştiut şi m-am jucat cu cei trei fii ai mei când am fost copil. Am avut
multe vise în jurul vârstei de 7 ani, mergând pe bicicletă cu cei trei băieţi
care urmau să fie copiii mei, chiar dacă ei erau de vârsta mea sau mai
mari. Întotdeauna cel mare mi-a apărut cel mai clar, iar ceilalţi doi nu i-
am simţit atât de aproape.
 În preajma pubertăţii am devenit conştientă de o prezenţă feminină
iubitoare şi care simţeam că mă ghidează. Cred că întotdeauna am ştiut
că va fi cu mine ca şi fiică a mea. Nu-mi amintesc să fi analizat asta, ci
numai am acceptat.
 Îmi amintesc că am avut sentimentul prezenţei unei alte persoane în
cameră, împreună cu mine şi cu soţul meu. Am avut cel mai cald şi
frumos sentiment, acela că simt un copil, copilul nostru în cameră cu noi.
I-am spus soţului meu că dacă am face dragoste, chiar în acel moment,
am avea un copil şi am fost surprinsă când el mi-a spus că ştie acest
lucru. Amândoi am fost de acord că este spiritul unei fetiţe.
Dacă ne concentrăm pe energiile copilului neconceput, îi putem permite acestuia
să intre în casa şi în viaţa noastră dacă copilul doreşte aceasta.
Contactul respectiv se poate realiza pe mai multe filiere:
 calea emoţională, unele femei însărcinate mărturisesc că descoperă
emoţii străine de natura lor, emoţii pe care nu le pot înţelege şi care, la o
cercetare mai atentă observăm că aparţin entităţii ce urmează să vină;
 calea vizuală, sub forma unor plăsmuiri luminoase, bulgări strălucitori
sau coloraţi în albastru, de exemplu; sau chiar sub forma chipului pe care-
l va avea viitorul copil;
 calea auditivă, este evocată de mărturisirea unei mame: Aveam deja 5
copii şi nu mai vroiam alţii. Dar, într-un moment de linişte, am auzit o
voce care mi-a spus: “Numele meu este James şi sunt gata să mă nasc”.
Iată alte câteva exemple:
 Dr McGarey crede că în anumite cazuri, comunicarea oferă o
alternativă. Într-un caz, o tânără face faţă unei gravidităţi neprogramate,
dar nu doreşte să facă un avort. Ea practică o conversaţie cu copilul,
 54

sugerându-i că ar fi mai bine să o părăsească. Într-o noapte ea îşi

aminteşte: Am fost capabilă să-mi mut conştiinţa jos, în uter. Am simţit
uterul ca un adăpost cald, securizant, profund, adânc. În acel loc am
avut o conversaţie serioasă, i-am explicat copilului că nu este
momentul potrivit să devin mamă. Cu dragoste i-am arătat că nu am
nimic cu el. L-am rugat să-şi găsească o altă mamă.Ziua următoare
am avut un avort spontan.
 Într-un alt caz şi mai tulburător o tânără a rămas gravidă la 17 ani. La fel
i-a explicat sufletului că este un moment cu totul nepotrivit. Ea l-a
perceput ca fiind o fetiţă. I-a promis că dacă va aştepta puţin vor fi
împreună peste un timp. Curând după aceasta ea a suferit, de asemnea, un
avort spontan. Doi ani mai târziu, prietena ei cea mai bună, care era
căsătorită şi mai în vârstă a avut primul copil. În noaptea naşterii, Suzane
s-a trezit şi a auzit vocea unui copil anunţând-o: mama mă întorc. Îndată
ea a sărit din pat şi a fugit la spital. De la început a avut o legătură
specială cu copilul prietenei sale. Suzane spune: ca şi cum amândouă am
fi ştiut de legătura noastră anterioară. M-am gândit la ea ca la copilul meu.
Când a luat-o în braţe, fetiţa i-a zâmbit larg. Când a fost capabilă să
meargă, ea alerga în braţele ei. Fantasme? Suzane spune că a păstrat
secretul gravidităţii ei timpurii şi sentimentelor puternice pentru fiica
prietenei ei. Când micuţa a împlinit trei ani, mama ei a rămas din nou
însărcinată. Stând în braţele Suzanei, copilul a întrebat-o brusc:
Îţi aminteşti când am fost în burta ta?
Suzane i-a răspuns : nu draga mea, tu ai fost în burta mamei tale.
Copilul a înălţat capul spunând: Nu şi prima dată.
Nefiind sigură ce răspuns să-i dea, Suzane a întrebat: Ce făceai tu în burta
mea?
Supărată, fetiţa a spus: plângeam.
De ce plângeai?
Deoarece mi-ai spus că nu pot să stau. Mi-ai spus că nu era timpul. M-au
împins înapoi.
Cine erau ei?
Aceiaşi care m-au adus la tine.
Unii medici se întreabă de ce ei nu au auzit despre comunicarea dinainte
de naştere. În timp ce autoarea strângea povestiri, ea a observat deseori că
femeile se temeau să-şi împărtăşească experienţele cu cei din jur. Remarcăm
că este aceeaşi situaţie ca şi în cazul persoanelor care s-au întors din
moartea clinică, teama de nu fi diferit de ceilalţi, teama de judecata
celorlalţi.
 O altă persoană relatează că atunci când era gravidă avea vise în care
vedea un băieţel jucându-se şi vise în care vedea un soldat mort în
Vietnam, sfâşiat de grenade. Ea a născut un băieţel, fiind şocată de
asemănarea acestuia cu băieţelul din vis. Peste ani, fiul a început să-i
povestească despre coşmarurile lui, în care era un soldat ucis de grenade.
Femeia nu i-a spus niciodată de visele sale care erau identice cu ale
 55

băiatului său. Cu ajutorul hipnozei şi altor metode de tip regresiv au ajuns

la concluzia că, fiul ei şi-a petrecut viaţa anterioară în Vietnam şi a murit
aşa cum apărea în visele lor. În acest caz, mama nu şi-a văzut numai
viitorul fiu, ci i-a surprins în vis chiar frânturi dintr-o viaţă anterioară.

Exerciţiu care te ajută să te conectezi cu spiritul copilului nenăscut :

 respiră adânc relaxându-ţi corpul. Pentru a te relaxa fă o conexiune
imaginară între baza coloanei şi centrul pământului. Poţi pune un x la
baza coloanei şi un x la centrul pământului şi să le legi cu un trunchi de
copac imaginar, o cascadă, o ancoră sau orice altă imagine creată de tine;
 imaginează-ţi o bulă de aer goală în afara corpului. Ar putea fi în faţa ta
sau în dreptul inimii tale. Conectează această bulă la centrul pământului;
 acum invită spiritul copilului să umple bula respectivă. Pentru a facilita
această conexiune părinţii se pot lega de această bulă printr-o coardă, tub
etc;
 fii conştientă de ceea ce vezi, simţi, auzi sau ştii despre această bulă;
 începe o conversaţie: din vârful ultimei chakra (de deasupra capului),
creează un inel de aur care să încapsuleze, să conţină mesajul : Te văd.
Trimite acest inel auriu deasupra bulei unde se află copilul nenăscut.
Notează, fii atentă care e reacţia copilului la acest mesaj. Ce se întâmplă
cu bula? Se schimbă culorile? Corpul tău se simte altfel?
 acum întreabă-l dacă are ceva să-ţi comunice. La fel fii conştientă la
reacţiile corpului.
 pentru a încheia conversaţia trimite un La revedere.
Exerciţiul este preluat de pe www.cosmiccradle.com care este o colecţie a
celei mai misterioase faze a existenţei umane şi anume, stadiul premergător
concepţiei. În mai mult de 700 de pagini, Cosmic Cradle explorează întrebări
precum: Au sufletele un plan al naşterii şi îşi aleg părinţii înainte de concepţie?
Ce fel de oameni au comunicări cu viitorii copii înainte de concepţie sau
păstrează memoria vieţii lor intrauterine? Există un tărâm numit rai, în afara
universului fizic plin de spirite inteligente, aşteptând să se nască din nou ?
Comunicarea cu copiii nenăscuţi este veche ca omenirea. Oamenii
aborigeni din Australia împărtăşesc următoarea credinţă: conceperea unui copil
este un eveniment spiritual, spiritul copilului îşi selectează părinţii. Noua viaţă,
care alege să intre în femeie este o entitate completă, ce-şi are originea într-un
trecut îndepărtat şi este mai independentă decât orice persoană aflată în viaţă.
Într-un proiect desfăşurat pe parcursul a 10 ani, Elisabeth Carman
(psiholog) în urma intervievării a mai mult de 100 de persoane observă că, un
anumit număr de subiecţi, reuşesc să-şi amintească complet călătoria dinaintea
concepţiei şi până la naştere. Aceştia raportează diferite stări: Înainte de a intra
în uter faci parte din tot. Imaginează-ţi toate simţurile devenind unul singur. Tu
nu auzi, vezi, miroşi sau simţi într-adevăr. Toate acestea există pentru tine. Este
o experienţă unificatoare.
 56

În uter, ca şi fetus am fost conştient de coexistenţa prezentului, trecutului şi

viitorului. Am ştiut că voi avea un anumit stil de viaţă şi că voi avea multă
muncă de făcut. Şi desigur că a fost alegerea mea.Trecutul e de asemenea acolo
cu sufletul preexistent. Astfel, putem vorbi de vieţi paralele. Noi de asemenea
vedem vieţile ce vor veni.
O altă persoană îşi aminteşte de momente în care se simţea în distonanţă
cu energiile părinţilor săi şi astfel călătorea spre alte tărâmuri. El spune: Ca şi
copil divin am ştiut că uşa se deschide în ambele sensuri. Dacă anumite
activităţi erau insuportabile, ştiam că nu trebuie să fiu total acolo. Veneam şi
plecam când doream.
Autoarea menţionată este licenţiată în psihologie şi şi-a dedicat peste 30
de ani studiului conştiinţei, cu ajutorul tehnicilor de meditaţie.
Unele persoane sunt sceptice în privinţa acestor posibilităţi de contact.
Povestirea următoare poate constitui o mărturie sugestivă: fiind însărcinată cu o
fetiţă, viitoarea mamă a desenat un tablou cu fiica ei nenăscută aşa cum ar arăta
la vârsta de 10 ani. Când fetiţa a ajuns la etatea respectivă, ea a arătat într-adevăr
la fel ca în schiţa făcută de către mama ei.
Putem concluziona că de puritatea şi accesibilitatea acestor canale de
comunicare depind sănătatea şi armonia personalităţii viitorului copil.
În acest sens subliniem utilitatea instruirii femeii gravide, încă de la
începutul sarcinii şi chiar înainte, întrucât comunicarea şi conectarea cu viitorul
copil pot creşte fertilitatea şi deci abilitatea de a concepe. Instruirea trebuie să fie
bazată, nu numai pe teorie sau pe metode practice de ajustare a acestor canale, ci
şi pe dezvoltarea aşa numitei urechi a sufletului, care este intuiţia şi care
aşteaptă ascunsă în fiecare dintre noi.

Capitolul IV
 57

NAŞTEREA

Procesul naşterii nu seamănă cu scosul unei măsele.

Naşterea cuprinde o dimensiune iniţiatică, înseamnă
trecerea de la o stare la alta, de la un statut la altul.
Naşterea pentru o femeie este întâlnirea cu sine. Nu
ai nici o întâlnire cu tine însăţi când îţi scoţi
măseaua. Ai doar întâlnire cu dentistul.
Osho

Naşterea atinge esenţialul din uman, este liantul care asigură continuitatea
vieţii pe pământ, căci aşa cum spunea Simone de Beauvoir (1998,p.245), trupul
ce înmugureşte devine trunchi, izvor, floare, se depăşeşte, devine mişcare către
viitor şi în acelaşi timp o prezenţă consistentă. Femeia este scăldată în acest
curent al vieţii, reintegrată întregului, verigă în lanţul fără sfârşit al
generaţiilor.
Graviditatea este anotimpul unei creşteri şi împliniri spirituale, este sădirea
unui colţ de nemurire şi nu numai creşterea circumferinţei abdomenului.
A da naştere şi a te naşte reprezintă experienţe arhetipale de o mare
importanţă spirituală şi emoţională. O femeie gravidă se află într-o stare
privilegiată de creaţie, odată cu naşterea copilului se naşte şi ea întrucât
niciodată o femeie nu va mai fi aceeaşi după ce a devenit mamă. Sarcina este
momentul unei stări psihice particulare în care femeia îmbracă haina
vulnerabilităţii, în care fragmente de inconştient erup în conştiinţă, când rememorări
infantile se strecoară în psihicul gravidei. Acest fenomen a fost observat pentru prima
dată de către D.Winnicot (2003) care îi dă denumirea de preocupare maternă primară
şi de către maestra psihanalizei maternităţii, M.Bydlowsky (1998).
În timpul sarcinii unele femei revin la starea de fericire, de
completitudine, pe care au trăit-o înainte de propria naştere, pe când altele sunt
confruntate cu fantomele trecutului, cu amintirea unui uter neprimitor sau a unei
naşteri traumatizante.
Propria experienţă a mamei de a se fi născut modelează expectaţiile de a
avea un copil. S.Grof este cel care a descoperit faptul că tindem să ne imaginăm
procesul naşterii în termenii experienţei pe care am avut-o la naştere. Acest lucru
nu se întâmplă însă întotdeauna. Astfel, un studiu realizat la o maternitate din Roma
arată că femeile sunt mai predispuse spre naşteri uşoare atunci când au învăţat
povestea propriei naşteri, deci, conştientizarea condiţiilor în care am fost aduse pe
lume uşurează procesul naşterii.
În timpurile străvechi, tainele naturii erau bine cunoscute şi ascultate.
Femeia gravidă avea grijă să-şi aşeze patul cu picioarele la răsărit şi capul la
 58

apus, scopul fiind trecerea liberă a curentului cosmic, deoarece direcţia de

traversare este de la răsărit la apus. Referitor la somnul gravidei, el trebuie să
aibe loc imediat după apusul soarelui, întrucât noaptea sufletul ei se încarcă cu
noi fluide spaţiale cosmice. Mai apoi, viitoarea mamă era scutită de orice emoţii
negative fiind hrănită cu alimente consistente şi în cantităţi mici, iar în camera
unde avea loc travaliul naşterii nu erau multe persoane, întrucât se considera că
gândurile şi sentimentele acestora produc valuri de fluide magnetice, electrice,
spirituale, care se pot repercuta asupra mamei şi a copilului.
De asemenea, în viaţa oamenilor de atunci ritualurile erau o prezenţă constantă,
întrucât se considera că ele constituie adevărate punţi de legătură dintre om şi
divinitate.
Naşterea este prin esenţă un ritual de trecere, prin care femeia dobândeşte
reperele de identitate necesare jalonării rolului său de mamă.
M.Eliade(1998,p.227) creionează acest rit de trecere foarte expresiv: Nu
fenomenul natural al naşterii constituie misterul, ci revelaţia sacralităţii
feminine, adică solidaritatea mistică între viaţă, femeie, natură şi divinitate.
Realizând, trăind această sacralitate, femeia descoperă semnificaţia spirituală a
propriei existenţe, ea simte că viaţa este reală şi sanctificată şi nu o serie
infinită de automatisme psihofiziologice oarbe, inutile şi în ultimă instanţă
absurde.
Există o paletă largă de încercări pentru a reda naşterii caracterul de sacru,
prin crearea anumitor ritualuri. Important este ca însăşi femeia să identifice şi să
folosească acel tip de ritual care se mulează cel mai bine personalităţii sale.
Iată o mostră de ritual:
 crearea unui cerc, apoi a unui altar cu articole speciale pentru mamă, plus
ceea ce este necesar din punct de vedere medical;
 un cadou pentru mamă sau pentru viitorul copilaş, cadou care poate fi
simbolic (un cântec, un poem, un dans) sau articole de îmbrăcăminte, jucării
etc;
 în ceea ce priveşte invocarea elementelor naturii, prezenţa unui cristal
reprezintă cel mai bine elementul pământ;
 elementul apă poate fi prezent printr-o formă marină sau un bol cu apă
(în bolul cu apă nu se pun plante tăiate care pot semnifica utilizarea
instrumentelor chirurgicale);
 pentru foc este binevenită o candelă deoarece atunci când o aprindem la
un nivel mai profund, intrăm într-un spaţiu sacru prin exprimarea unei
dorinţe sau rugăciuni;
 pentru aer, tămâie sau o pană;
 pentru eter, o mandală;
 aşezarea mamei în cerc orientată spre nord.
Comportamentul ritualic, pe lângă încercarea de a ne relega de divinitate,
de a ne reintegra ritmurilor naturii, îndeplineşte un rol cu iz psihanalitic şi
anume poate fi utilizat drept mecanism de defensă împotriva anxietăţii.
 59

Dar nu numai ritualurile făceau parte integrantă din actul naşterii, ci şi

lucrurile şi mobilierul. Astfel, ebraicii antici aveau drept cutumă naşterea pe
pietre speciale, numite cărămizi de naştere; la Roma, în familiile bogate de
patricieni, o încăpere a casei era rezervată naşterilor, încăpere a cărei cheie soţul
o dădea femeii la primele dureri ale travaliului; în cultura australiană, viitoarea
mamă se izola în tabăra femeilor, acompaniată de două verişoare (Monique
Bydlowsky, 1998).
Exista şi tradiţia de naştere pe genunchii unei femei (vezi Biblia, cap.
Geneza).
O sculptură peruviană, ornând toarta unui vas şi conservată la muzeul
arheologic din Berlin, reprezintă o scenă de naştere: femeia este instalată pe
genunchii unei femei ce ajută şi-i susţine abdomenul, iar o altă femeie trage
copilul în jos.
Unul dintre primii obstetricieni ai erei noastre, Soranos d’Ephere (98 –
138 î.Ch), recomanda fotoliul obstetrical (un scaun înalt şi perforat, prevăzut cu
un braţ), o adevărată efigie a corpului matern securizant. Poziţia şezândă pe
fotoliul respectiv ajuta copilul să coboare mai uşor, datorită gravitaţiei, iar forma
lui îi permitea copilului să fie prins imediat sub el, în momentul naşterii.
Examinând specificitatea locului şi mobilierului consacrate naşterii, Monique
Bydlowsky (1998) lansează ipoteza că această distanţare printr-un mobilier
specific ar desexualiza naşterea şi ar putea servi refulării psihice.
În zilele noastre, naşterea are loc în spitale, înconjurate de o atmosferă
impersonală, în cea mai mare parte golite de lumina naturală, de culoare, de sunet
şi deprivate de binefacerile ionilor negativi. Femeile care nasc sunt deseori
conectate la diferite aparate, ce interferează cu procesul natural al naşterii.
Există mai multe consecinţe negative ale spitalizării femeii gravide:
 ea se regăseşte într-un spaţiu nefamiliar, unde trebuie să respecte anumite
reguli impuse de străini;
 oricine ocupă patul unui spital este considerat de personalul medical drept
bolnav şi deci, procesul natural al naşterii este maladiv;
 atotputernicia atribuită cunoştinţelor pe care le deţin medicii o fac pe
mamă să simtă că alţii ştiu mai mult despre corpul ei decât ea însăşi;
 deseori membrii personalului medical se comportă în aşa fel încât corpul
ei devine un bun de care ei dispun cum le place, o marionetă supusă
diferitelor investigaţii, mai mult sau mai puţin necesare actului naşterii;
 salonul de spital devine uneori neâncăpător atunci când şiruri de medici,
asistente şi studenţi apar încontinuu pentru a o examina. Stima de sine a
viitoarei mame suferă o erodare graduală;
 perfuziile intravenoase utilizate drept alternativă a hranei reprezintă un fel
de cordon ombilical al spitalului, femeia devine dependentă de instituţie;
La ora actuală, există o adevărată epidemie de practici medicale diverse, menite
a fi de ajutor medicilor şi mai puţin viitoarelor mame pe care dorim să le
împărtăşim din dorinţa de a îmblânzi cadrul rigid în care se desfăşoară acest
proces contaminat de miraculozitate care este naşterea.
 60

În primul rând, procedurile standard ale spitalelor creează o lipsă a

ataşamentului, spre exemplu, anestezierea mamei va conduce la micşorarea
nivelului hormonilor din corp, ce furnizează ataşamentul biologic. Plasarea
copilului într-o încăpere separată îl va priva de atingerile mamei, de contactul
ocular, de mirosul matern, care joacă un rol important în armonizarea dintre cei
doi.
Poziţia de naştere devenită clasică, culcată pe spate cu picioarele în sus, este într-adevăr
cea mai uşoară pentru intervenţiile obstetricale incluzând epiziotomia, administrarea
anestezicelor sau menţinerea sterilităţii dar, în realitate, poate genera mai multe
neajunsuri printre care amintim:
 răspunsul cardiac al mamei este redus şi vena cavă inferioară şi aorta sunt
comprimate, în această poziţie, rezultând în reducerea circulaţiei sangvine la
mamă şi scăderea furnizării de oxigen la copil;
 contracţiile tind să fie mai slabe, mai neregulate şi împingerile cer o forţă
herculeană, datorită faptului că femeia se opune în această poziţie
gravitaţiei;
S-a constatat că mamele care stau în picioare sau se plimbă au o durată a
travaliului mult mai scurtă. A fi în picioare şi a te plimba are de fapt două
semnificaţii: femeia îşi poate schimba poziţia, în acord cu propriile nevoi şi se
simte mai capabilă să dea naştere unui copil decât atunci când este redusă la
statutul de pacient, stând culcată în pat. În plus, plasarea picioarelor de-o parte şi de
alta a patului conduce la tromboze venoase sau compresii ale nervilor, ceea ce
poate determina întinderea excesivă a ţesutului perineal şi deci rănirea
acestuia.
Singura concluzie validă la care putem ajunge este aceea că, cele mai
multe dintre procedurile utilizate (sedativele, anestezia, hormonii
artificiali, amniocenteza, amniotomia, epidurala, etc) devin iatrogene şi pot
fi dăunătoare pentru mamă şi copil.

Prezenţa partenerului

În 1970, au fost realizate trei studii privind dorinţele femeilor

însărcinate, fiind chestionate mai mult de 2000 de persoane, aparţinând unor
nivele educaţionale şi economice diferite. Au fost identificate ca fiind
primordiale următoarele nevoi:
 prezenţa partenerului în timpul travaliului, naşterii, precum şi în timpul
recuperării;
 un contact precoce şi îndelungat cu propriul copil;
 hrănirea la sân;
 drept de vizită privind ceilalţi copii;
 cursuri pregătitoare pentru naştere şi asigurarea unei asistente cooperante
din partea spitalului.
Observăm că dintre acestea, prima în top este prezenţa partenerului şi aceasta
nu întâmplător întrucât efectele pozitive de care se acompaniază sunt multiple:
 61

descreşterea nivelului de anxietate, capacitate crescută de concentrare, încredere în

sine ridicată şi, nu în ultimul rând, compania partenerului constituie un veritabil
balsam emoţional.
În plus, prezenţa tatălui este însă o stradă cu dublu sens întrucât, acesta
rămânând curios şi deschis în timpul gravidităţii şi naşterii, i se oferă şansa de a
deveni un întreg, de a-şi întâlni anima, adică propria natură feminină ce dormitează
în fiecare bărbat.
Jean Marie Delassus (apud Michaelle Meria, 1996), pedopsihiatru
care a înfiinţat primul Serviciu de Maternologie în Franţa, exprimă cel mai bine
poziţia paternă: Tatăl nu este un fel de persoană care ajută mama, rolul lui este
dat de pasiunea de a iubi femeia; deoarece el este prezent în ochii ei, în privirea
mamei unde copilul va identifica prezenţa tatălui.

Alimentaţia în timpul travaliului

Interzicerea hranei a început în 1940, când anestezia generală a fost

larg răspândită şi pericolul aspiraţiei era considerat mare, însă după ce
motivaţia iniţială a dispărut, obiceiul s-a perpetuat totuşi de-a lungul
timpului. Mitul medical privind inhalarea conţinuturilor nedigerate ale
stomacului, datorate vomei, nu mai este justificat, aspiraţia fiind destul de rară
(aproximativ 2% la 200000 de femei).
Întrebarea care s-a pus este următoarea: poate un atlet să alerge 24 de ore
de maraton fără hrană sau apă? Răspunsul este indubitabil: negativ. Adevărul este
că asigurarea nutriţiei mamei, prin hrană predominant lichidă (sucuri de fructe)
necesare pentru hidratare, bogată în carbohidraţi pentru furnizarea de energie şi
scăzută în grăsimi, pentru uşurarea digestiei, are efecte remarcabile asupra
întregului proces al naşterii. Zahărul şi soluţiile administrate intravenos
reprezintă o sursă de risc atât pentru mamă, cât şi pentru copil, în special, atunci
când dextroza este utilizată în locul glucozei. Dintre efectele negative de care
acestea se acompaniază prezentăm succint câteva:
 dextroza creşte rapid conţinutul în zahăr al sângelui cauzând o creştere
temporară a energiei, după care urmează o stare de oboseală extremă;
 supraâncărcarea cu fluide generează imbalanţă electrolitică, aritmii cardiace
şi edem pulmonar;
 scade toleranţa la durere;
 hipoglicema la copil după naştere;
 atât glucoza cât şi dextroza au fost implicate drept cauze posibile ale
icterului la nou născuţi.
Epiziotomia, procedură medicală care presupune tăierea orificiului vaginal în jos,
spre anus (epiziotomie mediană) sau pe o parte (mediolaterală) predispune la
răniri ale sfincterului anal, adică exact ceea ce vrea să prevină, poate produce
răniri ale ţesutului perineal şi incontinenţă urinară şi dureri în timpul actului
sexual timp de mai multe luni.
 62

Utilizarea monitoarelor fetale

Înainte de inventarea monitorului electronic fetal (1950), de către Edward

Hon, medicii şi asistentele monitorizau bătăile inimii fetusului cu ajutorul
stetoscopului plasat pe abdomenul mamei.
În urma efectuării mai multor studii s-a constatat că, pe lângă efectele pozitive
de care se însoţeşte utilizarea acestuia, există şi numeroase efecte negative care
le contrabalansează. Şi anume:
 cele mai multe mame, monitorizate electronic, ajung prin a avea o
cezariană ( 63%);
 imobilizarea mamei la pat;
În ceea ce priveşte monitorul fetal intern, care presupune plasarea unui
electrod pe scalp, acesta poate conduce bacteriile direct în uter, sporind riscul
infecţiilor (aproximativ 5% din copiii, care au avut electrozi pe scalp, au
dezvoltat abcese, ce au necesitat administrarea de antibiotice şi spitalizare
prelungită).
La ora actuală, există câteva locuri în lume unde putem vorbi într-adevăr
despre o naştere ideală. Dintre acestea în Pithiviers (Franţa), în Caracas (Venezuela),
femeile au dobândit libertatea de a se mişca în timpul travaliului, de a-şi asuma
orice poziţie doresc şi de a avea lângă ele persoanele în care au cea mai mare
încredere şi de care se simt cel mai aproape emoţional. În aceste centre de
naştere, adevărate oaze în care tehnologia medicală nu a preluat controlul şi se
aplică numai dacă este neapărată nevoie, o atenţie crescută este acordată
reducerii stresului (B.Martino, 2002). Concret:
 mama alege muzica pe care doreşte să o asculte;
 energia culorilor este utilizată pentru a alina durerea;
 plante verzi sunt plasate în cameră, pentru a furniza energie;
 este prezentă lumina naturală, luminile artificiale sunt diminuate sau se
utilizează candelele;
 aromoterapia este una din căile de diminuare a stresului, în funcţie de
preferinţele viitoarei mame;
 femeia ce naşte primeşte hrană şi băutură hrănitoare, pentru a-i susţine
energia fizică;
 gravida este încurajată să fie receptivă la instinctele şi impulsurile
naturale, să plângă, să ţipe sau să facă orice i-ar aduce alinare;
 există posibilitatea de a alege naşterea într-un bazin cu apă.
După opinia noastră, înfiinţarea unor asemenea oaze de primire a noilor
născuţi este un imperativ şi la noi în ţară pentru că, asistenţa medicală şi mai ales
suportul psihologic, în timpul travaliului şi a naşterii, lasă mult de dorit.

Calcul inconştient şi data naşterii

Multe femei programează involuntar şi câteodată repetitiv naşterea

copiilor, la date semnificative pentru ele.
 63

Se pare că există un calcul inconştient sau preconştient, efectul acestui

calcul este emergenţa unei date semnificative, spre exemplu, a da viaţă la data
aniversară a pierderii decisive a unei părţi din tine: copil pierdut, părinte iubit,
organ vital etc.
Spre exemplu, Vincent Van Gogh s-a născut, exact la un an după un frate mai
mare, mort şi al cărui prenume fusese tot Vincent.
Din nefericire, astfel de copii, nu sunt decât nişte dubluri de-a lungul vieţii, o
încarnare a sindromului de culpabilitate al supravieţuitorului.
Aceasta nu înseamnă că prenumele, data prevăzută pentru naştere nu ar fi
deloc şi niciodată fructul hazardului dar, în numeroase cazuri, ele ar putea fi un
reprezentant nerecunoscut al dorinţei părinţilor.
Multe femei nasc la o dată identică sau apropiată de propria lor aniversare.
Altele nu pot da viaţă primului copil, decât la vârsta pe care o avea propria
mamă atunci când le-a dat naştere.

Naşterea psihică

Îmediat după naştere, când copilul se află într-o stare de conştiinţă, în

care totul este SENZAŢIE o atenţie deosebită trebuie acordată noului sosit, mai ales
vulnerabilităţii acestuia. Un nou născut este mult mai sensibil la experienţele prin
care trece decât un adult, întrucât el nu are nici un precedent, nici un cadru de
referinţă, cu ajutorul căruia să califice sau să înţeleagă impresiile şi senzaţiile care îl
copleşesc.
După naşterea fizică, copilul este pus undeva, nu mai este purtat, deci nu
mai există coerenţă, iar momentele se succed cu repeziciune, deci nu mai poate
fi vorba de permanenţă. Datorită acestei întreruperi bruşte senzorio-motorii şi
psihologice, singura acţiune pe care o poate iniţia este ţipătul de protest.
Chiar dacă sună a paradox, un copil nou născut nu s-a născut încă, el este
născut doar fizic, naşterea psihică se va realiza datorită contactului cu mama,
numai în braţele ei copilul poate regăsi unitatea pe care a trăit-o în uter.
Întrucât alăptarea reprezintă una din căile principale de a realiza această
continuitate vrem să subliniem avantajele pe care le poate oferi copilului:
 în momentul alăptării, copilul se găseşte înlăuntrul biocâmpului matern, de care
încă îşi mai aminteşte şi de aceea senzaţia de confort pe care i-o conferă
nu poate fi atinsă pe altă cale;
 în laptele matern există o componentă energetic informaţională, imposibil de
reprodus pe cale artificială şi deci nu întâmplător, cercetătorii nu au reusit să
identifice toate elementele din compoziţia lui, astfel încât acestea să poată fi
reproduse în formula laptelui artificial;
 mirosul corpului mamei în timpul alăptării are drept consecinţă
instituirea ataşamentului;
 laptele matern conţine cel puţin 100 de elemente care nu se regăsesc în
nici o formulă de lapte artificial; el conţine celule vii, enzime active,
imunoglobuline;
 64

 de asemenea, conţine cantităţile potrivite de acizi graşi, lactoză, apă şi

aminoacizi, care nu numai că astâmpără foamea, dar ajută şi la
dezvoltarea aparatului digestiv, a creierului şi, în general, a întregului
organism;
 anticorpii sunt prezenţi la datorie, ei îndeplinind rolul de protecţie
împotriva infecţiilor (răceli, pojar, varicelă, oreion). Concret, aproximativ
80% din celulele aflate în laptele matern sunt macrofage, adică special
făcute pentru a distruge bacteriile, viruşii şi ciupercile;
 de asemenea, el reduce incidenţa infecţiilor gastrointestinale, respiratorii sau
ale urechilor;
 poate diminua riscul unor probleme alergice ca astmul, eczemele;
 ajută la prevenirea diabetului de tip 1 (cu debut juvenil) la copiii
susceptibili genetic. Acest risc creşte, în cazul alimentaţiei cu lapte de
vacă, în primele 5-6 luni de viaţă;
 are temperatura potrivită şi se află în propriul container steril; nu necesită
preparare şi nu costă;
 compoziţia sa variază în cursul unei zile, precum şi pe măsură ce copilul
înaintează în vârstă, adaptându-se treptat necesităţilor energetice crescânde
ale acestuia;
 se pare ca datorită faptului că sugarii alimentaţi la sân îşi folosesc mai
mult muşchii maxilari, au o dezvoltare mai bună decât copiii alimentaţi
artificial;
 are proporţia ideală între lichid şi substanţe solide, astfel încât astâmpără
atât foamea, cât şi setea;
 nu provoaca alergii, deci nici un copil nu e alergic la laptele mamei sale
(în afară de cazurile în care nu a fost dorit şi reacţia alergică poate să
apară ca modalitate de apărare împotriva unei mame rejective);
 un studiu canadian semnalează descoperirea în laptele matern a unei
proteine solubile denumită SCD14, cu rol în stimularea limfocitelor B ale
bebeluşului. Substanţa SCD14 există în concentraţii uriaşe în colostru
(laptele matern secretat în primele 72 de ore după naştere, foarte bogat în
factori imunitari de protecţie). Cu toate că SCD14 scade în concentraţie,
această substanţă poate fi identificată la nivelul glandei mamare şi la 400
de zile după naştere, ceea ce este un argument suplimentar în favoarea
alăptatului natural pe o durată de 4-6 luni;
 pentru suptul la sân, bebeluşul depune de 3 ori mai mult efort faţă de
suptul din biberon, ceea ce îl determină pe micuţ să adoarmă repede şi
profund după fiecare masă;
 în aproximativ 20 de minute după alăptare, nivelul de endorfine este
maxim, acesta este unul din motivele pentru care, pe faţa bebeluşului se aşterne
mulţumirea.
Copilul dobândeşte prin lapte câte ceva din caracterul femeii care-l
hrăneşte, de aceea, este important ca mama să fie cea care îşi hrăneşte copilul.
Înaintea naşterii, mama nutreşte copilul cu sângele său, simbolic sângele
este roşu, reprezintă viaţa, forţa, activitatea. Cât priveşte laptele, care este alb,
 65

acesta reprezintă pacea, puritatea; este un principiu de armonie care vine să

echilibreze tendinţele pur biologice reprezentate de sânge (Popescu.A, 1993).
Alimentaţia copilului cu lapte nu reprezintă totul, deoarece el este doar simbolul
primului aspect al iubirii, al îngrijirii, al susţinerii vieţii ca atare. Se spune că pe
pământul făgăduinţei (ţara, pământul sunt întotdeauna simboluri materne) curge
lapte şi miere. Dar mierea simbolizează dulceaţa vieţii, dragostea de viaţă şi
fericirea de a trăi. Cele mai multe mame sunt capabile să dea copilului lor lapte,
dar numai o mică parte din ele îi pot da şi miere, spune Eric Fromm (1995). Ca
să poată da miere, o mamă trebuie să fie nu numai o mamă bună ci şi o persoană
fericită, deci înconjurată de aura dragostei şi a mulţumirii sufleteşti.

Rolul placentei

Noua teorie privind faptul că fetusul îşi începe viaţa mentală în relaţie
activă cu propria placentă nu are prea mulţi adepţi. Thomas Verny (1997) care
este de acord că viaţa mentală începe în uter, se numără printre cei care contestă
această opinie.
Cercetările lui Piontelli (2000) cu ultrasunete relevă însă o relaţie
complexă între fetus şi placentă sau ombilic, ca prim obiect. Fetuşii lovesc şi
explorează placenta tot timpul şi apucă cordonul ombilical pentru confort, atunci
când se află sub tensiune. Autorul respectiv a observat un fetus, care utiliza
placenta drept pernă pe care se odihneşte. El notează că după naştere, acest copil
a avut dificultăţi de a suge la sân, preferând să sugă capătul unei perne.
Cea mai faimoasă imagine a placentei denumită fenomenul Isakower, de
către psihanalişti constă într-o senzaţie de plutire când obiectele sunt văzute ca
nişte umbre nediferenţiate, ce se învârtesc mai aproape şi se măresc când aţipim.
Isakower însuşi descrie imaginea cu acurateţe ca fiind un disc, culcat deasupra
lui, alte persoane îl descriu sub forma unui balon.
Cei care afirmă că placenta este primul obiect iubit de fetus, spun că pierderea
placentei echivalează cu placenta fantomă, la fel ca amputarea unui membru
conduce la membrul fantomă şi că există o căutare permanentă de substituţie a
acesteia.
În Egiptul antic, oamenii purtau placenta faraonului drept steag în bătălii,
a fost primul steag din istorie (cu arterele roşii şi venele albastre).
Este posibil ca, dorinţa frenetică a omului de a căuta OZN-uri (adică veritabile
discuri placentare), să reprezinte o astfel de reminiscenţă.
Unii autori fac chiar o corelaţie între răpirile de către extratereştri cu
experienţa naşterii, cei care au o naştere vaginală, îşi imaginează un tunel în
timpul răpirii, iar cei care s-au născut prin cezariană experimentează smulgerea,
extragerea de către navele acestora.

Capitolul V
 66

TIPURI DE NAŞTERE

Jocul copiilor, distracţiile adulţilor, viaţa sexuală şi chiar unele

particularităţi individuale se pot explica prin felul cum a decurs naşterea.
Cercetări recente subliniază importanţa trăirilor prenatale şi a procesului
naşterii în formarea imaginii de sine şi a percepţiei asupra lumii.
Pornind de la teoria potrivit căreia fiecare celulă şi moleculă din corpul nostru
reprezintă o replică microscopică a întregului macrocosmos şi că, în fiecare celulă,
există imprimată amintirea întregii creaţii, putem afirma, în consonanţă cu S.Grof
(1997) că naşterea fizică e o replică a fundaţiei spirituale, încapsulate în creaţia
universului.
Naşterea este şi trebuie privită ca o sărbătoare şi deci tratată în consecinţă,
pentru ca farmecul inestimabil al momentului în care primim în această lume un
locuitor uterin să nu fie perturbat în nici un fel.
Referitor la principalele tipuri de naştere configuraţia lor se prezintă
astfel:
 naşterea naturală fără riscuri;
 naşterea prin cezariană;
 naşterea în prezentaţie pelvină;
 naşterea cu circulară de cordon sau laterocidenţă de cordon;
 naşterea prematură;
 naşterea provocată;
 naşterea sălbatică;
 naşterea cu ajutorul anesteziei;
 naşterea extatică sau transpersonală.

Naşterea prin cezariană

Naşterea prin cezariană se dovedeşte a fi doar o alternativă de ultimă

instanţă, deoarece privează copilul de acele inegalabile trăiri senzuale cu care se
acompaniază naşterea normală, trăiri pe care nimic nu le va putea compensa
ulterior (A.Munteanu,1998).
În această alternativă, corpul copilului este întins abrupt, atunci când este tras afară,
fără stimularea graduală a travaliului. Nu este vorba numai de o durere fizică, ci
şi despre o creştere bruscă de energie pentru un organism nepregătit şi drogat de
anestezie. Corpul nu poate să facă altceva decât să reacţioneze la această teroare
cu tremurături şi frică.
Uniunea cu mama este deranjată prima oară de anestezie, apoi urmează
experienţa tăierii, deschiderii abdomenului mamei, atunci când copilul se află încă
în simbioză cu organismul matern. Astfel, copilul pătrunde în lumea noastră aflându-se
 67

încă într-o stare de uniune cosmică, apoi experimentează starea de a fi luat împotriva
voinţei sale şi în mod brutal din uter. Lupta cu medicul, care încearcă să-i
stimuleze respiraţia, nu este diferită de travaliu şi pare a fi ceva ce poate fi
descris ca un ataşament faţă de medic, după această luptă. Apoi, legătura este
întreruptă şi copilul este luat la infirmierie.
Această dramă poate fi diferită pentru tipul de cezariană care utilizează
anestezia locală, perminţându-i tatălui să fie prezent şi mamei să aibe contact
vizual cu copilul şi chiar să-l alăpteze imediat.

Personalitatea celor născuţi prin cezariană

Se pune întrebarea care ar fi diferenţele între cei născuţi normal şi cei

născuţi prin cezariană? Cum diferă ei în ceea ce priveşte personalitatea lor, incidenţa
diferitelor boli psihosomatice, inteligenţa emoţională, ce fel de strategii de coping
adoptă, ce tip de relaţii interpersonale întreţin?
Caracteristicile următoare, identificate de diferiţi autori care au avut
curiozitatea şi elanul de a se avânta pe acest teritoriu puţin explorat, nu sunt
specifice pentru persoanele născute prin cezariană, ci doar mai pronunţate:
 o caracteristică considerată majoră este ambiguitatea, paradoxal,
persoana născută prin cezariană are un sentiment al disponibilităţii
cosmice a naşterii şi, în acelaşi timp, convingerea că nu e nimeni
pentru mine, nici o persoană la naştere;
 sentimentul predominant în timpul experienţei de naştere prin
cezariană este cel de fără ieşire. Concret, există o mare deziluzie, aceea de a fi
lăsat baltă, subestimat: eşti invitat, ţi se permite, apoi eşti abandonat, mai ales
în cazul unei cezariene neprogramate. Ceea ce rezultă este un amestec de
vinovăţie, confuzie, contradicţie, este ruşinea de a nu fi suficient de bun.
Altfel spus, este vorba de un copil care are nevoie să fie reasigurat mereu;
 indivizii născuţi pe acestă cale vor prezenta carenţe în percepţia spaţiului
(astfel, la vârsta grădiniţei, copiii născuţi prin cezariană au tendinţa să stea în
afara cercului) şi a propriei scheme corporale;
 tendinţa de a da înapoi în faţa şanselor de schimbare, a oportunităţilor
ce apar în viaţă;
 atitudinea defensivă în relaţia cu cei din jur, şi apărarea tactilă (din
cauza atingerilor grăbite şi impersonale ale membrilor echipei medicale).
După ce atitudinea defensivă se retrage în penumbră, apare exacerbarea
nevoii de tandreţe şi de căldură umană (inclusiv de contact fizic prin
îmbrăţişare);
 insecuritate, ambivalenţă în ceea ce priveşte intimitatea, ataşamentul şi
sentimentul apartenenţei;
 probleme de sexualitate la vârsta adultă, distorsionarea relaţiilor şi
patternurilor sexuale, cu persoane de acelaşi sex ca şi obstetricianul;
 obiceiul de a fi deschis numai când individul este foarte obosit;
 68

 patternuri reziduale de tensiune corporală (ex: tensiuni asupra nasului,

deoarece capul a fost tras afară , în loc de a fi împins afară, în travaliul
normal);
 dependenţă, sentimentul de a avea nevoie să fie salvat, inabilitatea de a
acţiona pe cont propriu şi paradoxal, incapacitatea de a cere ajutor;
 încrederea că ajutorul va fi întotdeauna prezent fără a-l cere (o zicală din
înţelepciunea chineză spune că o persoană ce cade dintr-o barcă va deveni
dependentă de salvatorul său);
 prezenţa fantasmelor de salvare, în timpul copilăriei şi, mai ales, în
timpul viselor la vârsta adultă;
 furie împotriva salvatorilor care dau greş în satisfacerea, la nivel fizic, a
pretenţiilor imposibile de salvare totală;
 sentimentul intruziunii şi al neînţelegerii: persoane care au regresat până în
momentul naşterii mărturisesc că au simţit cezariana ca pe o intruziune,
sentiment care persistă şi la vârsta adultă (a fi judecat greşit de către ceilalţi, a
fi neânţeles);
 percepţie distorsionată a sinelui, un sens mai slab al graniţelor
personale;
 acces uşor la conştiinţa personală, dar lipsa aprecierii acestei capacităţi
din cauza lipsei sensului limitelor proprii;
 succesul sau eşecul în timpul naşterii sădeşte importante atitudini faţă de
viaţă mai târziu. Într-un studiu, copiii născuţi prin cezariană au folosit de
patru ori mai mult cuvintele Nu pot în limbajul lor zilnic decât cei născuţi
vaginal (W.Emerson,1993); deci stima de sine se află la cote joase;
 predomină un sentiment de impotenţă fizică şi psihologică în timpul
copilăriei şi a vieţii de adult;
 renunţarea: mulţi adulţi care au regresat raportează că s-au luptat în
timpul naşterii şi apoi au renunţat. Ei indică faptul că acest pattern de
comportament le-a afectat vieţile de adulţi, că luptă în viaţă o perioadă de
timp şi apoi tind să renunţe în momente importante;
 faptul că au eşuat în progresul pe canalul naşterii conduce la sentimentul
de a fi incapabil să se mişte, să acţioneze în timpul perioadelor dificile, a
tranziţiilor majore sau a sarcinilor dificile în viaţă;
 testarea permanentă a limitelor şi graniţelor;
 patternurile de relaţionare sunt intense, abrupte, pline de culoare şi acute,
în comparaţie cu valurile contracţiei şi expansiunii ce ar fi trebuit să fie
învăţate în travaliu; persoana are mai puţin capacitatea de a primi şi a
dărui afecţiune în mod echilibrat, relaţiile sale se desfăşoară în extreme;
 aşteptarea faptului că o relaţie există şi nu are nevoie să fie întreţinută sau
nu există şi deci e imposibilă;
 a nu fi în mod particular orientat spre scop, având sentimente critice pentru
asta, dorind să aibe scopuri dar simţindu-se incapabil să găsească unul
care să fie real;
 puternice judecăţi negative (autocritică);
 69

 din punct de vedere energetic, câmpul unei astfel de persoane născute prin
cezariană, apare întrerupt, cei născuţi prin cezariană au nevoie să-şi coboare
energia în partea de jos a corpului;
 neâncrederea în ritmuri.
Mărturisiri ale unor persoane născute prin cezariană:
 Îmi amintesc spune J.E, propria mea experienţă de a fi fragmentată:
venind în jos pe canalul naşterii întregul corp este stimulat; aceasta dă un
sentiment de întreg, de coerenţă şi integritate corporală. Desigur, toţi
copiii vin afară, li se curăţă mucozităţile, dar cei născuţi vaginal au
trecut deja printr-o experienţă de învăţare, experienţa propriului corp.
Pentru un copil născut prin cezariană, curăţarea este travaliul; aceasta
este cea care îi dă o experienţă a graniţelor, a contactului.
 M.A: Există o cantitate herculeană de trăiri sexuale implicate în naştere.
Această energie se plimbă prin corp, străbate suprafaţa pelvină şi produce
senzaţii pe care mai târziu le numim sexuale. Energia sexuală este o parte
integrantă a procesului naşterii, dar în cazul celor născuţi prin cezariană,
aceasta se întâmplă datorită stimulării de către personalul medical.
 O amintire puternică, pe care M.C a păstrat-o în legătură cu naşterea sa
prin cezariană este trecerea după naştere, dintr-o pereche de mâini în alta.
Această trecere a părut că durează foarte mult, şi i s-a părut extrem de
impersonală. Întrebările pe care şi le-a pus sunt: A cui proprietate
eram? Cine are responsabilitatea pentru starea mea de bine? Cine a
fost principala figură maternă în absenţa mamei mele în timpul
anesteziei?

Terapia celor născuţi prin cezariană

Având aceste cunoştinţe la îndemână, ele sunt de ajutor în psihoterapia

persoanelor născute prin cezariană, psihoterapie care, la ora actuală, dobândeşte
amploare în diferite părţi ale lumii.
Douăzeci de ani de observaţii clinice şi comportamentale indică faptul că
cezariana poate cauza traume numeroase bebeluşilor, efectele fiziologice şi
psihologice sunt subtile şi puternice, având loc la nivelul inconştient al
psihicului. Impactul negativ include plâns excesiv, dificultăţi de hrănire,
probleme cu somnul, colici, apărare tactilă.
Ca efecte psihologice pe termen lung amintim complexul salvatorului,
complexe de inferioritate, stimă de sine scăzută şi alte comportamente
disfuncţionale.
Terapia corporală reprezintă o cale eficientă pentru persoanele născute
prin cezariană. Dintre acestea, procesul masajului poate fi folosit ca diagnostic
pentru trauma naşterii (cei fără traume tind să experimenteze masajul ca fiind
 70

relaxant şi plăcut, în timp ce aceia care prezintă traume tind să se joace cu

mâinile care îi masează, evitându-le, împingându-le, alunecând, lovind etc, datorită
accesării sentimentelor nerezolvate ale procesului naşterii).
Alte modalităţi terapeutice includ: jocul cu nisip, desenul, modelajul,
jocul de-a casa sau angajarea în diferite activităţi cu caracter ludic.
Cele mai comune jocuri de naştere sunt următoarele:
 părinţii le masează blând capul şi umerii astfel încât să simuleze canalul
naşterii pentru activarea amintirilor naşterii şi a sentimentelor aferente;
 părinţii formează un fel de topogan, sprinjinându-şi picioarele pe ceva mai sus,
încurajându-i pe copii să alunece în jos, în timp ce-i masează uşor de-o parte şi
de alta a capului, apăsând uşor pentru a imita canalul naşterii;
 părinţii îndoaie genunchii de fiecare parte a mâinilor şi îşi arcuiesc spatele
spre tavan, permiţându-le copiilor să se târască din propria voinţă prin
tunelul respectiv;
 părinţii stau faţă-n faţă cu podeaua cu picioarele şi mâinile uşor
interconectate. Copiii se caţără în şi afară din spaţiul rezultat, în timp ce
părinţii furnizează o uşoară rezistenţă.
Acestea şi alte jocuri sunt foarte eficiente şi când sunt utilizate ele readuc
în prim plan senzaţii şi emoţii, asociate cu naşterea lor. Uneori senzaţiile sunt
disproporţionate faţă de stimularea care este uşoară. De exemplu, copiii care s-
au născut cu ajutorul forcepsului pot raporta presiune dureroasă şi senzaţia de
prindere pe cap, în timpul acestor jocuri, chiar dacă masajul sau apăsarea sunt
foarte uşoare.
Eliberarea emoţională lentă, combinată cu completarea jocului este considerată
un aspect important al procesului terapeutic.
Experienţele noastre şi traumele fizice sunt marcate diferit faţă de
persoanele născute vaginal (ceea ce înseamnă că, indivizii care au avut parte de
naşterea prin cezariană au nevoie de metode diferite de vindecare). De pildă, ei
au nevoie să experimenteze târâtul prin tunel (canalul naşterii), datorită faptului
că propriile lor eforturi, în timpul naşterii, au fost fără succes.
Condiţii esenţiale ale terapiei:
 catharsisul (copiii se eliberează de amintirile dureroase prin plâns sau alte
comportamente nonverbale);
 empatia (părinţii şi practicienii trebuie să furnizeze răspunsuri empatice,
de compasiune);
 împuternicirea (copiii sunt ghidaţi şi asistaţi pentru a avea succese
constante, angajarea în exerciţii şi jocuri prin care li se returnează potenţa
care le-a fost negată în timpul naşterii). În acest scop, se identifică patternurile
specifice de mişcare, care au fost ineficiente în timpul naşterii. Împuternicirea
este importantă pentru toţi cei născuţi prin cezariană, dar în mod particular
pentru cezarienele neplanificate întrucât, atât mamele, cât şi copiii simt că au
dat greş;
 71

 alegerea (copiilor li se oferă posibilitatea identificării amintirilor dureroase sau

negarea lor, stoparea tratamentului, modificarea prin schimbarea tehnicii sau
reducerea intensităţii);
 graniţele (copiii sunt observaţi cu atenţie în ceea ce privesc semnele de
rezistenţă sau refuz al tratamentului; ei sunt încurajaţi să-şi accepte limitele.
Atunci când tratăm traume ale naşterii este important ca tehnica folosită să
fie una blândă şi respectuoasă, în plus, copiii au mecanisme de apărare
psihologice primitive şi sunt mai puţini capabili, decât adulţii, să le
folosească împotriva durerii. Din aceste motive, procedurile de tratament
pentru copii subliniază alegerea, autocontrolul şi împuternicirea.
Când un terapeut, de acelaşi sex cu obstetricianul, lucrează cu un client adult,
dependenţa, disperarea, teama şi furia pe care persoana născută prin cezariană le
resimte faţă de cei care l-au ajutat să se nască sunt proiectate asupra
specialistului. Ca urmare:
 terapeutul trebuie să fie conştient că persoanele născute prin cezariană nu au un
sens clar al internalizării şi că el trebuie să-i ajute să găsească balanţa între
atitudinea rigidă, de închidere şi identificarea inconştientă cu tot ce-i înconjoară;
 terapeutul poate foarte uşor confunda necesitatea, nevoia unui travaliu, cu
tendinţa subiectului de a-l manipula, pentru a capta atenţia.
Situaţia în care un terapeut (născut vaginal) lucrează cu un pacient (născut
prin cezariană), sau invers, reprezintă o oportunitate pentru amândoi de a
transcende naşterea proprie, pentru a se întâlni la un nivel mai profund al
umanităţii. Fiecare dintre cei doi va oferi celuilalt patternuri de comportament şi
conştiinţă.
De exemplu, o persoană născută prin cezariană poate învăţa patternul de a
da şi a lua într-o relaţie pe care cel născut vaginal l-a cunoscut în timpul naşterii
sale, iar cel născut vaginal poate învăţa direcţionarea la ţintă, pe care a
experimentat-o cel născut prin cezariană.
Totuşi, cezariana este necesară în următoarele circumstanţe:
 când copilul (măsurabil la ecograf, cu ajutorul unui radiopelvimetru) este
mai mare;
 când uterul, în urma îndepărtării unor fibroame, are deja o cicatrice care
va risca să se rupă sub efectul contracţiilor;
 când copilul se prezintă transversal sau cu şezutul;
 când e vorba de o sarcină multiplă (tripleţi sau cvadrupleţi);
 când placenta împiedică capul copilului să înainteze în bazin (placenta
praevia);
 când mama prezintă herpes la sfârşit de sarcină;
 în caz de contraindicaţie la efortul de împingere (hipertiroidism, boli de
inimă).
Durata unei cezariene, de la începutul inciziei şi până la scoaterea
copilului, durează aproximativ 10’; restul operaţiei aproximativ 45’. Cezariana
poate fi efectuată sub anestezie peridurală sau generală. Jumătate din femeile
care au născut prin cezariană au o nouă cezariană la următoarea naştere. Cât
 72

priveşte urmările cezarienei pentru mamă acestea sunt: somnolenţă şi blocajul

tranzitului intestinal .

Cezariana ideală

O cezariană ideală ar trebui să cuprindă următoarele etape:

 explorarea sentimentelor, a temerilor legate de operaţia în sine şi de
recuperare;
 pregătirea emoţională a mamei (naşterea prin cezariană poate semăna
sentimente de mânie în sufletul mamei, dacă aceasta nu este exprimată se
retrage în interior, generând o stare depresivă, aşa numitul sindrom de
depresie postpartum).
Multe femei experimentează un sentiment al eşecului şi al dezamăgirii
pentru şase luni sau mai mult după o cezariană, în special una neaşteptată.
Unii terapeuţi compară adâncimea depresiei unor femei, după cezariană, cu
stresul asociat soldaţilor din Vietnam, al copiilor abuzaţi, al femeilor violate şi al
victimelor terorismului, este vorba despre sindromul stresului posttraumatic.
Femeilor care au avut o cezariană deseori li se reproşează că nu au încercat
suficient să aibe o naştere naturală, similar victimelor violului li se spune că
probabil l-au provocat pe atacator.
Deci, atitudinea femeii trebuie să fie străină de sentimentul eşecului;
 alegerea cezarienei ar trebui să aibe loc în mod logic la începutul
travaliului din două motive: prevenirea problemelor respiratorii ale copilului
şi a prematurităţii;
 în ceea ce privesc pregătirile preoperatorii, fineţea şi lipsa de grabă sunt
esenţiale;
 medicul nu are voie să-şi proiecteze anxietatea vizavi de procedura
medicală în caz de urgenţă, ci trebuie să arate încredere în propriile
abilităţi.
 utilizarea anesteziei regionale permite mamei să fie conştientă parţial şi
soţul poate asista alături de ea;
 echipa medicală trebuie să se concentreze asupra aparatului
somatosenzorial al copilului, să-şi focalizeze energia asupra copilului,
îndreptându-şi energia în mâini pentru a primi copilul;
 este benefică comprimarea în mâinile obstetricianului pentru a putea
simula canalul vaginal. Este indicat ca medicul să poarte mănuşi
umede şi alunecoase care să imite peretele uterin. S.Grof (1997) indică
faptul că, pasajul intrării în lume creează graniţele şi renaşterea iar,
D.Chamberlain (1998) descrie, în cartea sa, senzaţiile teribile pe care le
resimt clienţii săi atunci când regresează în momentul naşterii;
 copilului este bine să i se permită să respire singur, în loc de a-i forţa
respiraţia şi numai atunci când este pregătit;
 cordonul ombilical se taie numai atunci când nu mai pulsează;
 73

 camera operatorie să fie luminată cât mai discret şi având temperatura

apropiată de cea intrauterină; evitarea zgomotelor puternice, ascuţite;
 o baie în stil Leboyer este benefică şi tatăl poate fi cel care o face;
 hrănirea la sân poate avea loc imediat (singurele restricţii sunt
problemele induse de operaţie şi poziţia mamei). Culcat, la pieptul
mamei, copilul recunoaşte sunetele cu care a crescut, bătăile inimii şi
ritmul respiraţiei, adică tot ceea ce a reprezentat pentru el muzica vieţii
intrauterine;
 cu noile tehnici anestezice, primele ore sunt libere de durere, astfel
încât, copilul poate sta cu mama sa în loc să ajungă la infirmerie;
 ceilalţi membri ai familiei pot veni în întâmpinarea nou născutului,
reasigurându-l de dragostea lor.
S-a constatat că există o predispoziţie către depresie, după o cezariană, iar
femeile cele mai predispuse sunt cele care:
 se aşteaptă la o naştere normală;
 nu au un suport adecvat în timpul cezarienei şi/sau după operaţie;
 au avut o anestezie generală sau o combinaţie de sedative, care au avut
efecte secundare neplăcute;
 s-au simţit constrânse de personalul spitalului sau de către partener să
aibe o cezariană;
 au simţit că cezariana a fost mai mult o operaţie decât o experienţă a
naşterii, a aducerii pe lume a unui copil;
 se aşteaptă să-şi hrănească copilul la sân, dar găsesc dificil acest lucru
după cezariană;
 au avut complicaţii după operaţie sau o convalescenţă prelungită;
 sunt mai puţin capabile să facă faţă schimbărilor, pe care le pretinde
prezenţa unui copil, din cauză că sunt fizic slăbite şi labile emoţional.
La antipod, cel mai puţin predispuse la o depresie, după cezariană sunt femeile
care:
 îşi doresc doar un copil sănătos şi nu o bună experienţă a naşterii;
 au încredere în judecata, hotărârea medicului şi simt, ştiu că cezariana este
necesară;
 îşi plănuiesc cezariana sau cunosc motivele pentru care ea este absolut
necesară;
 nu sunt adepte ale naşterii pe cale naturală şi-şi doresc eliberarea de
durere;
 au avut alte schimbări majore în viaţă care le-au contrazis planurile, au
învăţat să se adapteze.
Riscurile cezarienei pentru mamă nu pot fi însă minimalizate. Iată câteva dintre
ele (apud Manualul Merck de diagnostic şi tratament,1999):
 morbiditate asociată cu orice operaţie abdominală;
 accidente provocate de anestezie;
 accidente ale vaselor de sânge;
 74

 extensia inciziei uterine;

 probleme ale vezicii urinare şi a altor organe abdominale;
 infecţii iatrogene;
 cicatrici ale uterului, ce scad fertilitatea şi cresc probabilitatea avorturilor
spontane;
 creşterea numărului de sarcini ectopice, ale placentei praevia şi a
rupturilor de placentă.
Cezariana se acompaniază şi de unele riscuri pentru copil:
 primul pericol este neşansa ca bisturiul să atingă fetusul accidental (6%,
atunci când nu se află în poziţie non-vertex);
 un alt risc serios este distresul respirator al nou născutului, care reprezintă
o cauză majoră a mortalităţii neonatale. Acest risc este în mare măsură
redus, dacă i se permite femeii să intre în travaliu înainte de operaţia
cezariană;
 un al treilea risc îl reprezintă prematuritatea iatrogenă (copilul este
prematur deoarece a fost scos afară prea devreme). Chiar cu ajutorul
scanărilor cu ultrasunete, deviaţia standard pentru estimarea vârstei
gestaţionale este mare, creând erori în judecarea datei posibile a naşterii.
Concluzia care se impune este aceea că femeile, care aleg cezariana în
mod deliberat, îşi pun copilul în pericol.
Desigur, cezariana aduce unele beneficii pentru spitale:
 timpul scurt, aproximativ 10’ – 40’, în timp ce o naştere normală poate
dura 12 ore;
 rata crescută a cezarienelor înseamnă creşterea profitului pentru medici,
spitale, industria farmacologică;
 programarea se face în cursul zilei, când tot personalul se află la spital;
 ratele crescute de cezariene îmbunătăţesc imaginea spitalelor;
 interesul comercial are nevoie să promoveze tehnologia înaltă, ce
utilizează la maxim echipamentul, dar nu trebuie să uităm că, avansul
tehnologic poate avea atât efecte pozitive cât şi negative.
S-a constatat că, cezariana salvează de fapt tot atâtea vieţi câte pierde.
Din păcate, medicii cred în tehnologie şi nu în natură, Natura e un prost
obstetrician a spus un medic.

Naşterea în prezentaţie pelvină, care poate cauza apariţia unor dificultăţi

de învăţare a cititului, în ciclul primar.

Naşterea cu circulară de cordon sau laterocidenţă de cordon, care

provoacă pentru scurt timp blocarea fluxului respirator, poate marca individul
printr-o serie de tulburări psihice sau prin apariţia unei sensibilităţi exagerate la
nivelul gâtului, concretizată prin deglutiţie anevoioasă, faringite, laringite,
bâlbâit etc. Situaţia de a fi strangulat este ameninţătoare şi presupune o creştere
a nivelului de catecolamine. Această reacţie se imprimă profund, astfel încât se
poate transforma într-un prototip, manifestându-se ori de câte ori apare o situaţie
 75

copleşitoare sub forma fricii de schimbare, a rigidităţii şi a lipsei de

spontaneitate.

Naşterea prematură, care comportă un grad de risc cu cu atât mai

accentuat cu cât imaturitatea produsului de concepţie este mai mare (la opt luni
naşterea prematură e mai periculoasă decât la şapte luni). În principiu, se acceptă
că un copil născut înainte de a 32-a săptămână de sarcină este prematur.
Cu mii de ani în urmă, Hipocrate credea că bebeluşii decid când să se
nască, fapt confirmat de către cercetările de astăzi. Iniţierea travaliului de către
fetus începe cu aproximativ două sau trei săptămâni înainte de naştere. Întrucât
cunoaştem acest fapt, întrebarea care se pune este de ce un fetus provoacă
debutul travaliului mai devreme, născându-se prematur.
Un anumit număr de factori a fost asociat cu riscul prematurităţii şi al
greutăţii scăzute la naştere. Dintre aceştia menţionăm:
 factori mecanici (traumatisme, prezentaţii anormale ale fetusului, placenta
praevia, prezentare transversă, circulară de cordon ombilical, tumori uterine şi
ovariene);
 factori infecţioşi (tuberculoză, sifilis, infecţii virale acute, hepatită);
 incompatibilitate de RH;
 o sarcină anterioară, ce a condus la prematuritate;
 vârsta sub optsprezece ani;
 intoxicaţia cu droguri şi alcool;
 lipsa îngrijirii prenatale (carenţe alimentare, hipovitaminizare, suprasolicitare
fizică şi psihică).
Dintre factorii de natură psihologică amintim:
 stresul matern, care conduce la manifestarea hiperactivă a sistemului
nervos simpatic şi la descreşterea frecvenţei cardiace (pe care copilul o
percepe) şi care poate conduce la iniţierea travaliului. În timpurile
moderne, răspunsul la stres este văzut ca un catalizator pentru boală. De
aceea, pentru a supravieţui biologic, specia are nevoie de un mecanism
care să permită iniţierea travaliului sub condiţii de stres;
 conflictul dintre aspiraţia de a fi o mamă bună şi presiunea unei cariere ar
putea fi invocat aici;
 grija exagerată a mamei pentru siguranţa copilului, care poate determina
apariţia contracţiilor, ce se vor concretiza printr-un travaliu prematur.
Oricare ar fi însă cauzele unei naşteri premature, trebuie să fim conştienţi
în legătură cu nevoile copilului, după ce se naşte, pentru că un copil prematur,
pe lângă trauma fizică pe care o implică venirea sa pe lume mai devreme, va
deveni un pion pe acest teatru al violenţei, care este incubatorul, cu tot cortegiul
de instrumente (monitoare destinate să menţină viaţa fizică, dar fără suport
emoţional, lumini puternice, tuburi prin care să respire, tuburi de hrănire
implantate în gât, electrozi lipiţi de piele, înţepături intravenoase etc).
Există câteva caracteristici privind habitatul în care prematurii sunt nevoiţi
să locuiască înainte de a putea ajunge în braţele ocrotitoare ale părinţilor:
 76

 atmosfera din cadrul unui spital este încărcată de ioni pozitivi, energia de
la resursele naturale este blocată;
 copiii stau culcaţi pasiv, inhibarea oricărei activităţii este o stare patogenă
ce rezultă atunci când organismul nu poate răspunde la stres.
Noradrenalina este cea care pregăteşte corpul pentru răspunsul “fight-flight”.
Hipotalamusul este activat şi ţinut în condiţii de supraâncărcare;
 sindromul inhibiţiei acţiunii produce apnee, probleme cardiovasculare,
gastrointestinale şi respiratorii;
 produce dificultăţi emoţionale: lipsa de încredere şi de ataşament. Copilul
devine tactil defensiv, cu hiper sau hipotonie;
 procesele gândirii devin aberante din cauza durerii şi a sentimentului
inutilităţii şi abandonului.
Atunci când aceste locuri speciale au fost realizate, în 1967, nimeni nu se
aştepta ca prematurii ar putea simţi durerea atât fizic, cât şi psihologic.
Dacă între 1846-1986, adică timp de 140 de ani de la descoperirea
eterului, anestezia a fost rezervată numai pentru anumite operaţii efectuate la
copii şi adulţi, dar nu şi pentru prematuri, astăzi asistăm la o îmbunătăţire a
condiţiilor de viaţă ale prematurilor:
 stimularea tactilă este vitală pentru noul născut, copilul fiind mai
receptiv la atingere, în primele cinci zile, decât la orice altă formă de
stimulare;
 s-a constatat că există o eliberare mai mare a hormonului de
creştere(somatotropina) atunci când stimularea vestibulară şi tactilă este
furnizată curând după naştere; astfel, vindecarea poate fi produsă în
organism prin relaxare, masaj, interacţiuni tactile plăcute, precum şi cu
ajutorul mişcărilor ritmice, legănatul, loviri uşoare, ioni negativi în aer (nu
trebuie decât să ţinem cont de înţelepciunea antică când vindecarea avea
loc afară, în lumina blândă a soarelui şi aproape de ocean, păduri, de
ritmurile inerente ale naturii);
 o altă măsură de vindecare pe cale tactilă este culcarea copilului pe o
lână de miel (virtuţile vindecătoare ale acesteia s-au descoperit în Noua
Zeelandă);
 imersia frecventă în apă;
utilizarea culorilor pentru vibraţia lor energetică (întrucât
conurile,celulele receptoare ale luminii ce dau vederea în culori nu sunt
suficient dezvoltate);
 echiparea pătuţurilor astfel încât să simuleze sunetele şi mişcările
mediului intrauterin (se pot utiliza şi sunetele oceanului);
 muzica pe care a audiat-o intrauterin este benefică, dar mai ales vocile
părinţilor, pe care ar trebui să le audă cât mai des.

Naşterea provocată este contraindicată întrucât, atât mama, cât şi copilul

reacţionează în contratimp, iar acestă lipsă de sincronizare a conduitelor aferente
naşterii îngreunează desfăşurarea naşterii şi prejudiciază calitatea ataşamentului,
 77

ce trebuie să se instituie între cei doi: mama are sentimentul că travaliul este
impus, copilul pe de altă parte este propulsat, fără ajutorul efectiv al mamei,
chiar dacă nu este pregătiti suficient pentru expulzie.
Se vehiculează şi ideea că tendinţele sadomasochiste ale individului, la vârsta adultă,
pot fi cauzate de o naştere provocată.
Amniotomia sau ruperea pungii cu apă este unul din primele procedee la
care au recurs moaşele, în 1700, pentru a putea interveni în procesul naşterii.
Această manevră nu se recomandă din următoarele motive:
 o pungă intactă permite mişcări libere ale copilului;
 oferă protecţie împotriva infecţiilor;
 previne înfăşurarea în cordonul ombilical;
 protejează copilul şi cordonul de compresia travaliului;
 copilul poate face faţă mai bine la stresul travaliului atunci când există
punga de apă;
 o pungă intactă îi oferă mamei suficient timp să termine dilatarea;
 datorită lubrefierii se evită rotaţii greşite ale umerilor;
 din punct de vedere psihologic este un act de violenţă şi lipsă de respect
faţă de copil.
În continuare, să trecem în revistă consecinţele inducerii travaliului:
 inducerea travaliului poate cauza traume permanente ale creierului copilului,
unele femei reacţionează la ocitocină prin tetanie uterină, urmată de suferinţa
cerebrală a fătului;
 poate determina o cezariană;
 scoţând copilul mai repede de 38 de săptămâni, acest lucru poate cauza
traumatisme permanente ale sistemului imunitar;
 poate cauza hemoragie în timpul travaliului şi timp de mai multe luni,
după naştere;
Utilizarea ocitocinei sau a pitocinei, care este un hormon sintetic pentru
inducerea travaliului, sunt la fel ca şi cum ai ţine un copil sub apă permiţându-i
să vină la suprafaţă pentru a apuca cu mâinile în căutarea aerului, dar
nerespirând.
Mai apoi, aceste substanţe pot cauza: episoade de hipertensiune a mamei,
aritmii cardiace, spasme uterine, rupturi uterine, hemoragie, convulsii, hematoame,
comă, moartea fetusului. De asemenea, stimulentele uterine ce fac contracţiile
prea lungi, prea puternice sau prea apropiate cresc probabilitatea morţii
celulelor creierului.

Naşterea sălbatică
În naşterea sălbatică, femeia are de ales între a-şi pune viaţa proprie în
pericol şi pe cea a copilului său sau a depăşi cu succes tehnologia modernă. Este
o alegere? Căile naturale sunt deja văzute ca fiind primejdioase pentru mamă şi
copil.
În loc de a fi ajutată să-şi dezvolte intuiţia, bogăţia vieţii interioare, femeia este
expusă mecanicii ultrasunetelor, care deranjează copilul şi nu pot oferi decât o
 78

imagine mai mult sau mai puţin clară. Mâine, uterul nu va mai fi locul sigur
pentru a creşte un copil…
Primul pas îl reprezintă conştientizarea faptului că opţiunea liberă pentru
naşterea sălbatică încă există, femeia are dreptul să se racordeze la propriile
resurse. Nu este vorba aici de depăşirea limitelor, de o alegere extremă, imatură,
în necunoştinţă de cauză şi nici de a căuta cu orice preţ aventura, naşterea în sine
este oricum pigmentată de senzaţii tari. Este vorba de recâştigarea dreptului de
exercitare a liberului arbitru.
În lumea întreagă naşterea sălbatică a devenit marginală, odată cu
dezvoltarea tehnologiei moderne, femeile şi-au pierdut dorinţa de a-şi exersa
acest drept.
Cererile majore ale sec XXI ar trebui să fie dreptul de a naşte, cu
intervenţie minimă, din partea tehnologiei medicale.
Există câteva deziderate majore, ce constituie veritabile semnale de
alarmă pentru medicina actuală:
Mai întâi, în timpul unei naşteri, există o energie involuntară, ce se
revarsă cu o putere înzecită şi care sperie orice observator. Este motivul pentru
care naşterea nu are nevoie de observatori. Există numai două corpuri în
libertate, două corpuri sălbatice, ascultându-se şi ajustându-se unul celuilalt. În
simbioză ele încep naşterea. Corpul mamei cunoaşte din instinct progresia
copilului, el are toate mijloacele de protecţie împotriva infecţiilor şi poate crea
propriile stimulente, emoliente, antibiotice şi anticorpi, îşi poate utiliza propriile
resurse pentru a se regla singur.
În al doilea rând, călătoria la spital poate avea efecte negative asupra
travaliului, procesul de schimbare a cadrului creşte enorm nivelul de stres. Multe
femei raportează faptul că, imediat ce au ajuns la spitral, contracţiile au încetat
sau au fost încetinite. De cele mai multe ori, ideea de spital este asociată cu
starea de boală. Femeile se pot simţi pasive şi înstrăinate, incapabile să se
concentreze, distrase de mediul nou, întrerupte de personalul medical şi chiar de
prezenţa altor femei în travaliu. O proastă experienţă a naşterii este o proastă
introducere la rolul de mamă.
În al treilea rând, mâncatul în timpul travaliului, dacă nu e interzis cu
desăvârşire, e mai dificil la spital. Cercetări recente arată că hrănirea, în timpul
travaliului, e asociată cu o naştere mai uşoară.
În al patrulea rând, germenii prezenţi acasă sunt mai familiari.
În al cincilea rând, este vorba de propriul confort, cele mai multe femei
simt că acasă este mediul cel mai potrivit pentru un nou născut, este locul în care
se simt cu adevărat în pielea lor. Luxul de a face baie şi de a fi în propriul pat,
fără teama separării de copil sau de partener sunt subestimate. Atunci când se
află în propriul pat, femeia este mai înclinată să-şi asculte vocea interioară, care
o ghidează în adoptarea unor poziţii cât mai adecvate.
La spital, din păcate, de multe ori, femeilor în travaliu li se spune să stea
jos, atunci când şi-ar dori să se plimbe sau sunt supuse diferitelor teste medicale,
atunci când simt nevoia să fie singure.
 79

De cele mai multe ori, copiii născuţi natural tind să vină pe lume noaptea,
când atât el, cât şi mama, se simt relaxaţi şi nu atunci când sunt dispuşi doctorii
şi moaşele să-i programeze.
Transferul la spital se recomandă în următoarele cazuri:
 travaliu ce începe mai devreme de 37 de săptămâni sau după
săptămâna 42 (există pericolul prematurităţii sau al postmaturităţii);
 hemoragie antepartum, adică înainte de travaliu, ce poate semnifica
desprinderea placentei sau placenta praevia;
 hipertensiune, preeclampsie, toxemie;
 poziţie defectuoasă a copilului;
 travaliu prelungit, modificări ale ritmului cardiac al copilului;
 extenuarea mamei, travaliu căruia nu-i poate face faţă, lipsa
progresului, cervix ce nu se dilată;
Există şi pericole care survin după naştere. De exemplu: hemoragie
prelungită, reţinerea placentei, copilul nu respiră la naştere.
S-a constatat că, nou născuţii care se nasc acasă, iau în greutate mult mai
repede, întrucât nu există separare maternală.

Naşterea cu ajutorul anesteziei

Regina Victoria a fost prima femeie ce a dat naştere unui copil, sub
anestezie şi decizia ei a fost împotriva doctrinei religioase şi a obiceiurilor
sociale ale timpului respectiv, ea a acceptat cloroformul pentru naşterea celui de-
al şaselea copil.
În 1920 twilight sleep (un amestec de morfină şi cloroform administrat la
începutul travaliului) a devenit cel mai utilizat anestezic în spitale dar, în timp
ce femeii i s-au uşurat durerile naşterii, abilităţile ei de a da naştere în mod
natural au fost total subminate.
Anestezia atenuează reacţiile mamei, drept consecinţă copilul simte că
mama pleacă, că nu mai este acolo. Această separare este, atât mentală, psihică
cât şi fizică. Copilul se simte abandonat, refuzat şi nu înţelege ce i se întâmplă.
Această percepţie a separării se poate transforma într-o frică de separare, care îl
poate însoţi întreaga viaţă, fiind reactualizată în cadrul relaţiilor interpersonale
atunci când acestea străbat momente de cumpănă.
Din punct de vedere fiziologic, anestezicul pătrunde prin bariera
placentară, ceea ce înseamnă că şi copilul se va simţi ameţit.
V.Maikov (2003) consideră că anestezia limitează şi în plus, dă o
predispoziţie pentru droguri, la vârsta adultă. Organismul copilului memorează
informaţia că trebuie să fie anesteziat, în faţa situaţiilor de criză, astfel se va
droga sau va consuma alcool, ori de cîte ori va simţi că nu poate face faţă
încercărilor vieţii.
Pe de altă parte, un copil născut fără anestezie, natural sau în apă va fi
creativ, va şti cum să facă faţă tuturor intemperiilor vieţii pentru că va avea
resursele necesare, va fi deschis către nou.
 80

Copiii care se nasc din mame cu anestezie generală au tendinţa de a avea

un comportament leneş şi pot prezenta coordonare motorie nesatisfăcătoare, pe o
perioadă de mai mulţi ani după naştere.
Riscurile administrării unei anestezii epidurale, foarte la modă, de altfel sunt
următoarele:
 utilizarea pitocinei întrucât epidurala încetineşte travaliul;
 creşte probabilitatea de a avea o cezariană sau o naştere cu ajutorul
forcepsului;
 deseori după administrarea unei epidurale este necesară epiziotomia;
 femeia e deconectată de la actul naşterii, întrucât nu simte copilul coborând
şi este simplu spectator la naşterea propiului copil;
 endorfinele şi alţi hormoni (prezenţi la naşterea naturală) sunt în mare
măsură reduşi şi aceştia se ştie că formează o parte importantă a
procesului de ataşament;
 afectează alăptatul;
 poate rezulta deprivarea de oxigen şi încetinirea ritmului său cardiac;
 efectele epiduralei asupra copilului sunt puternice din prima zi. În ziua a
cincea, apar semne ale recuperării, dar continuă să aibe o stare proastă de
organizare întrucât drogul utilizat în epidurală afectează ficatul imatur al
copilului care este menţinut în corp timp de mai multe zile până la
eliminare;
 atunci când epidurala a fost făcută de cinci ore, temperatura corpului
mamei creşte ceea ce va conduce la creşterea frecvenţei cardiace, tahicardia
copilului.
Anestezia epidurală mai are şi alte efecte secundare: dureri de cap severe (cauzate
de penetrarea accidentală a membranei, ce înconjoară cordul spinal, de către acul
injecţiei) şi scăderea presiunii sangvine. Muşchii pelvieni se lasă astfel încât,
copilul nu se roteşte în modul potrivit şi poate rezulta distocia. Extrem de rar,
există riscul potenţial ce include pierderea conştiinţei, oprirea inimii şi chiar
moartea.
Se suspectează că, persoanele născute din mame care au avut o epidurală
suferă de hiperactivitate, începând cu vârsta de şapte ani.
De asemenea, alegerea anesteziei epidurale reduce şansa de a avea o naştere
normală, la mai puţin de 50 %.

Naşterea extatică
Observaţiile sesiunilor LSD şi a celor de respiraţie holotropică pot
contribui la înţelegerea fenomenului extazului. Astfel, putem identifica două
categorii de extaz, experienţa naşterii şi cea a orgasmului putând fi prezente în
oricare dintre ele:
 extazul vulcanic, sălbatic, tipul de extaz senzual cu o puternică tensiune
internă, excitare sexuală şi agresivitate. Este pus în legătură cu dansurile
mistice definite prin monotonie, bătaia ritmică de tobe, dansurile rituale
cu amestec unic de elemente sexuale şi religioase. O formă intensă a
 81

acestui tip de extaz implică durere fizică şi emoţională, după care urmează
eliberarea. Acest tip de extaz este pus în legătură cu matricea perinatală
numărul trei.
 extazul plin de pace şi armonie, de tip oceanic, este tipul spiritual de
extaz, cu experienţa pierderii egoului, identificare cu Dumnezeu şi cu
Universul, cu lumina, iubirea şi securitatea. Este legat de dansul rafinat,
fluent precum baletul clasic sau oriental, de muzica pacifistă, coruri
solemne, frumuseţi ale naturii în culori armonioase, pastelate, lumină
radiantă. Cele mai multe experienţe de vârf după Maslow, intră în aceată
categorie. Tipul respectiv este pus în legătură cu prima şi cea de-a patra
matrice perinatală.
Ce este naşterea extatică sau mai bine spus ce este extazul? Este vorba de
o experienţă copleşitoare, în care sensul sinelui este transcens şi dimensiunile
timpului trecut, prezent şi viitor sunt transformate într-un etern acum, este
experienţa expansiunii conştiinţei, plină de serenitate şi beatitudine.
Calea spre extaz se conturează în primul rând când femeia învaţă cum să
plutească prin experienţa naşterii, frica şi durerea transformându-se în excitare.
Dacă femeia poate să fuzioneze cu experienţa contracţiilor, în loc de a rămâne
prizonieră egoului ce le experimentează drept o ameninţare copleşitoare la adresa
sa, atunci naşterea devine o experienţă vie, erotică, plină de emoţionalitate,
spiritualitate atât pentru mamă, cât şi pentru copil. O naştere extatică dizolvă
iluzia separării spiritualităţii de sexualitate, de aceea trăirea unei astfel de naşteri
este percepută ca fiind periculoasă pentru ego.
Antropologul Sheila Kitzinger (1998) crede că dacă i se permite femeii să
răspundă în mod natural travaliului, respiraţia ei va corespunde aceleia care
apare în cazul excitării sexuale şi orgasmului. Din păcate, există o suprimare a
acestor răspunsuri naturale în travaliu (din cauza practicilor spitaliceşti, a ruşinii
pierderii controlului şi datorită atitudinilor culturale), toate acestea conducând la
mai multă durere.
O cale spre o naştere extatică îl reprezintă eliberarea de temeri, ruşine şi
vinovăţie.
Atunci când travaliul se petrece acasă, în locul special destinat nevoilor
cuplului, femeia se poate simţi total dezinhibată, ori de câte ori doreşte să facă
zgomote sau să-şi îndepărteze hainele, ea poate alege orice loc din casă pe care-l
consideră potrivit pentru acest eveniment.
Lipsa inhibiţiilor furnizează curgerea liberă a ocitocinei. De fapt, atunci
când femeia se află acasă, împreună cu soţul ei, ea îşi poate exprima pe deplin
sexualitatea, naşterea fiind prin esenţă o experienţă sexuală. Atunci când femeia
e stimulată sexual, ocitocina eliberată cauzează contracţii uterine sub forma
contracţiilor orgasmice sau a contracţiilor travaliului. Unele femei sunt capabile
chiar să experimenteze contracţiile travaliului ca fiind plăcute.
Sexul în timpul stadiilor timpurii ale travaliului este benefic, deoarece
lichidul seminal conţine hormonul numit relaxină, la cel mai înalt nivel, hormon
ce întinde, relaxează ligamentele pelviene şi înmoaie cervixul. Mai mult, sărutul
profund relaxează faţa mamei şi alte elemente ale anatomiei sale, atingerile
 82

tandre, şoaptele, susţinerea privirii şi mirosurile corpului, toate contribuie la

eliberarea ocitocinei, care conduce la contracţii uterine sub forma contracţiilor
orgasmice sau a contracţiilor travaliului.
Naşterea erotică este opusul naşterii medicalizate, mamele care dau
naştere liber, neasistate se pot conecta la sursa creaţiei: În timpul naşterii
extatice,mărturiseşte o astfel de femeie, am avut o viziune unde am avut ochi pe
tot corpul şi am putut vedea multidimensional. Am realizat că am fost în gaura
alba din astrofizică, punctul unde ceva nou vine în existenţa materială şi opusul
găurii negre. Uterul îmi era universul. A da naştere este similar cu originea
stelelor. Cu alte cuvinte ştiu acum ce a simţit Dumnezeu când a dat naştere
universului.
Naşterea extatică dizolva iluzia separării şi integrării dualităţii vieţii,
femeile care trec printr-o astfel de trăire devin pe deplin conştiente că energia
sexuală şi cea spirituală sunt aceeaşi forţă a vieţii. O femeie ce naşte se află într-
o stare de creaţie, ea se naşte pe ea însăşi, naşte copilul, lumea.
În continuare redăm cîteva exemple sugestive selectate din Childbirth
ecstasy (Laura Shanley, 2001), privind latura transpersonală a naşterii:
 Umerii ei au ajuns în mâinile mele. În acelaşi timp, în care corpul ei se
contorsiona, născându-se am avut o viziune: m-am văzut ca mamă
vulpe dând naştere unor pui în pădurea salbatică. Am văzut copacii şi
apoi măreţia sălbaticiei, măreţia universului. Am devenit una cu el şi
în special cu toţi oamenii şi toate animalele prin experienţa comună a
naşterii. În final, am experimentat sentimentul binecuvântării a ceea ce
am văzut, auzit şi descris ca fiind UNUL, o explozie de dragoste pură
străbătând întreaga fiinţă. Aceasta a durat numai câteva secunde, dar
pot experimenta sentimentul sacru ori de câte ori rechem viziunea.
Acestă descriere face parte dupa clasificarea realizată de S.Grof
(apud.I.Mânzat,2002), din categoria stărilor de expansiune spaţială a conştiintei şi
anume, identificarea animală.
 Copilul este încă în punga cu apă. Se rupe şi alunecă în mâinile mele,
se uită în ochii mei. Sunt extaziată, nu mai există nimeni pe lume decât
eu şi ea. Este cel mai frumos dar pe care l-am primit vreodată. Am
îmbrăţişat-o şi am plâns. Am escaladat, am ajuns în vârf şi am fost
răsplatită dincolo de visele mele cele mai sălbatice. Brusc, m-am simţit
extenuată. M-am culcat pe canapea şi am început să aud sunete
stranii, de dragoste, valurile oceanului izbindu-se de ţărm şi şuierul
vântului prin hornuri deşi mă aflam la sute de mile departe de mare şi
nu era vânt. Sunt în extaz.
 Scurt timp după ce capul copilului a ajuns jos, am rămas surprinsă de
faptul că toate contracţiile au încetat complet. Mi-am simţit corpul
străbătut de mii de ace, furnicături, apoi nu am mai simţit nimic. M-
am simţit plutind, condusă de vânt pentru câteva momente. Pentru acel
scurt timp nu m-am simţit nici bărbat, nici femeie, nici măcar gravidă.
Este indescriptibilă acea zi. Apoi am simţit capul copilului coborând şi
după două împingeri s-a născut. Nu m-am simţit niciodată atât de bine
 83

în viaţa mea întreagă. Am simţit nevoia să mă ridic şi să alerg în jurul

camerei.
Acestea sunt doar câteva exemple din multitudinea de stări pe care unele
femei au privilegiul de a le experimenta în timpul naşterii.

Capitolul VI

METODE DE UMANIZARE A NAŞTERII

Dacă am învăţa să fim mai respectuoşi şi conştienţi în legătură cu

miracolul propriei noastre biologii, întregul proces al gravidităţii, travaliului şi
naşterii ar fi mult mai blând.

1. Naşterea sub apă

După unii autori, viaţa îşi are originea în ocean cu mai mult de trei
bilioane de ani în urmă, după alţii ne-am ridicat din apă cu câteva milioane de
ani în urmă.
Aristotel, care considera apa principiul vieţii, a fost cel mai aproape de
adevăr, dacă ne gândim la faptul că primele nouă luni din viaţă ni le petrecem în
mediul acvatic.
Într-adevăr, apa poate fi considerată leagănul vieţii aici pe pământ:70%
din pământ este apă, corpul nou născutului este 90% apă şi 60% cel al adultului.
Corpul scheletului are încă 50-70% apă, fiind dependent de cantitatea de ţesut
gras.
Originile naşterii sub apă sunt străvechi: în Egipt, bebeluşii se năşteau sub
apă; în Minoas (o insulă a Cretei), se spune că exista un templu sacru pentru
naşterile sub apă; indienii chumash relatează poveşti despre femei ce năşteau în
apă, pe plajă în timp ce bărbaţii tribului băteau tobele şi rosteau incantaţii.
Naşterile erau uneori însoţite de prezenţa delfinilor, care rămâneau aproape de
femeia care năştea; triburi indiene din America Centrală, ca şi triburi din Noua
Zeelandă şi Samoa, cunoşteau naşterea în apele oceanului sau a râurilor; mii de
generaţii de pe insula Kuhuna, din Hawai, s-au născut sub apă.
Alianţa naturală a fiinţei umane cu apa este cel mai bine observată la
bebeluşii care pot înota natural şi cu uşurinţă, cu mult timp înainte ca ei să înveţe
să stea în fund sau să se târască. În timpul primului an de viaţă, bebeluşii păşesc
cu calm pe sub apă, uitându-se în jur cu ochii larg deschişi. Atunci când au
nevoie să respire, ei se ridică în mod natural la suprafaţă, pentru a lua o gură de
 84

aer. Ei ştiu instinctiv să nu respire în timp ce încă au capul sub apă, abia mai
târziu îşi pierd aceste instincte naturale, intervenind teama de înec.
Prima naştere modernă sub apă a avut loc în Franţa, în 1805 şi a fost
descrisă într-un jurnal francez de medicină. O femeie, care era în travaliu de 48
de ore, neprogresând deloc, la scurt timp, după ce a fost introdusă în bazinul cu
apă, a născut.
Documentaţiile privind naşterea sub apă au început în Uniunea Sovietică, în
1960, odată cu munca lui Igor Charcovsky, un autodidact, om de ştiinţă şi
vindecător care a cercetat animalele în travaliu, născând sub apă. Munca lui a
implicat observaţii ale bebeluşilor în apă, incluzând-o pe propria sa fiică, Veta,
ce s-a născut prematur, în 1963. Charcovsky şi-a plasat fiica într-un mediu
acvatic, cea mai mare parte a timpului, în primii doi ani de viaţă.
Beneficiile principale pe care le-a identificat au fost lipsa gravitaţiei şi, în
acelaşi timp, conservarea energiei necesară organelor vitale pentru supravieţuire,
în opoziţie cu un incubator normal.
Igor Charcovsky a descoperit că bebeluşii, care au fost reintroduşi în apă,
după câteva săptămâni de la naştere, au avut o dezvoltare fizică şi mentală de
două ori mai rapidă decât alţi copii, întrucât aceasta simulează un mediu uterin.
Realizează experimente privind naşterea în Marea Neagră şi utilizează delfinii pentru
a ajuta femeia să nască. Observă că delfinii au o afinitate cu bebeluşii aflaţi în
uter şi sunt automat atraşi de femeile gravide. Ei simt când femeia e gata să
nască şi o însoţesc, uneori după ce copilul s-a născut şi îl împing cu botul la
suprafaţă pentru a-l ajuta să respire.
Nu întâmplător Igor Charcovsky se foloseşte de capacităţile uimitoare ale
delfinilor. Dintre acestea spicuim câteva:
 după interacţiunea cu oamenilor cu delfinii, măsurând armonia dintre cele
două emisfere cerebrale, cercetătorii au arătat o echilibrare spectaculoasă
a acestora deşi încă nu s-a descoperit de ce;
 la ora actuală, delfinii sunt utilizaţi în procesul de vindecare a numeroase
boli dintre care amintim sindromul Down, depresia etc;
 energia delfinilor poate conduce la stări modificate de conştiinţă, visele
sunt accelerate după ce o persoană înoată alături de delfini şi patternul
somnului se schimbă.
În acelaşi timp cu munca lui Igor Charcovsky, Frederick Leboyer
introduce conceptul de baie caldă pentru noii născuţi, imediat după naştere, într-
un spital din suburbia franceză Las Lilas.
Michel Odent (1987), medic la un spital din Franţa, Pithiviers, a fost
primul care a recunoscut beneficiile evidente ale apei calde în travaliu şi naştere.
Odent ne atrage atenţia asupra fenomenului fetal ejection response (răspunsul
ieşirii fetusului), care se referă la faptul că odată ce mama intră în apă şi
adrenalina este eliberată, copilul se naşte foarte uşor. Termenul este similar cu
milk ejection response (răspunsul ieşirii laptelui), atunci când mama îşi aude
bebeluşul plângând sau numai se gândeşte la el şi sânii încep să producă lapte.
Avantajele naşterii sub apă pentru mamă sunt următoarele:
 85

 naşterea sub apă este deseori numită aquadural sau wetepidural, întrucât
este sigură şi mai eficientă decât o epidurală;
 apa dă o anumită elasticitate ţesuturilor perineului, reducând incidenţa şi
severitatea ruperii acestuia. Cu ocazia celei de-a 100 naşteri sub apă, pe
care le-a asistat Michel Odent, el a arătat că, dintre acestea nu a existat
nici o epiziotomie, doar 29 de răniri ale ţesuturilor şi toate pe suprafeţe
mici.
 durerea este semnificativ redusă prin blocarea impulsurilor nervoase ce ajung
la creier, cunoscute drept teoria lui Gate despre durere. Percepţia femeii
asupra durerii este în mare măsură influenţată de nivelul de anxietate. Apa
ajută la eliberarea anxietăţii şi permite femeii să se focalizeze intern
asupra procesului naşterii. De asemenea, ea le ajută pe unele femei să
ajungă la o stare de conştiinţă în care frica şi rezistenţa sunt diminuate sau
eliberate complet; apoi corpul se relaxează şi bebeluşii se nasc în modul
cel mai uşor cu putinţă. Mamele se simt nu numai uşurate, dar de
asemenea extatice, excitate, fericite şi încântate de a fi avut o experienţă a
naşterii completă, într-un mod atât de minunat şi ştiu, de asemenea, că
bebeluşii nu au suferit nici o traumă sau una minoră;
 vederea şi sunetul apei, care curge în bazin, le ajută pe femei să-şi
elibereze inhibiţiile atât de repede încât, deseori ele nasc chiar înainte ca
bazinul să fie plin cu apă; sunetul apei curgând sau jetul de apă pe
abdomen sau spate creează o mai mare secreţie de endorfine;
 într-un studiu realizat în Canada, 100% dintre femeile care au născut în
apă nu au avut nevoie de analgezice;
 reducerea lungimii travaliului, uneori naşterea durând între 2-4 ore;
 descreşterea hipertensiunii mamei; femeile ce prezintă o asemenea afecţiune
experimentează o scădere a acesteia la 10 – 15’, după intrarea în apa
caldă;
 creşterea conexiunii dintre mamă şi copil, şansa de a crea o legătură
profundă atunci când mamele sunt lăsate în apă cu nou născutul 15 – 20’
după naştere şi posibilitatea participării copilului, alături de mama sa, la o
primă lecţie de înot subacvatic, chiar înainte de tăierea cordonului
ombilical;
 creşterea autonomiei mamei, deoarece ele au o mai mare mobilitate în
apă, pot schimba mai multe poziţii, se simt în mod virtual mai puţin grele,
descreşte retenţia de fluid şi se simt mai bine emoţional;
 pierderea unei cantităţi mai mici de sânge în timpul naşterii;
 descreşterea nivelului de hormoni specifici stresului;
 multe femei raportează o senzaţie asemănătoare cu creşterea energiei, ce
apare curând după intrarea în apă;
 o presiune mai mică asupra abdomenului, datorită efectului de plutire ce
promovează o eficienţă mai mare a contracţiilor, o mai bună circulaţie
sangvină, mai mult oxigen pentru mamă şi copil, o presiune egală pe toate
părţile corpului;
 stimulează dilatarea cervixului;
 86

 apa caldă stopează contracţiile false;

 se poate ajunge într-o altă stare de conştiinţă, atunci când frica şi
rezistenţa sunt eliberate;
 tatăl poate avea un rol activ în experienţa naşterii; interacţiunea părinte –
copil este îmbunătăţită deoarece experienţa este mai puţin dureroasă;
 se reduce rata cezarienelor;
 bacteriile sunt dirijate în apă, diminuând posibilitatea infecţiilor mamei. În
plus, adăugarea în apă a uleiului de lavandă are efect calmant, proprietăţi
antiseptice şi stimulează circulaţia.
Naşterea în apă implică şi o serie de avantaje pentru copil:
 această alternativă, ce face naşterea mai uşoară pentru mamă, facilitează
naşterea şi pentru copil întrucât, răspunsul corpului mamei şi al copilului
sunt complex intricate;
 individul petrece un timp mai scurt în canalul îngust al naşterii şi este
liber de frică, frustrare şi alte emoţii dureroase, ce ţin de o naştere lungă şi
prea grea pentru mamă;
 în apă, copilul este liber să facă mişcările cu care era obişnuit încă din
uter, membrele sale se desfac cu mare uşurinţă, în primele momente când
părăseşte corpul mamei şi intră în apă;
 apa oferă un comfort familiar, după stresul naşterii permiţându-i
sistemului corporal să aibe suficient timp să se organizeze;
 şocul şi suprastimularea senzorială, ce fac parte inextricabil din naştere, sunt
diminuate mult. Lumina şi sunetele se percep sub apă mai fin şi chiar
atingerea pielii mamei este mai moale, datorită prezenţei elementului
familiar: apa;
 copiii care se nasc în apă, zâmbesc chiar înainte de a fi scoşi din mediul
respectiv. Aceşti bebeluşi ştiu că mamele lor au avut o experienţă extatică;
ei exprimă pace totală şi poartă pe feţele lor gravat un mulţumesc;
 copilul primeşte un flux suplimentar de sânge;
 după naştere, bebeluşii sunt mai calmi şi se nasc mai conştienţi;
 tăierea cordonului ombilical după naştere e amânată până ce acesta nu mai
pulsează;
 apar mai puţine probleme în legătură cu alăptatul, după naştere;
Desigur, naşterea în apă are şi contraindicaţii: gravidele care se tem de
apă, Atunci când mama suferă de unele maladii transmisibile (hepatită, herpes,
sida), când poziţia fetusului este neadecvată, anumite condiţii medicale
(sângerări exagerate, infecţii etc), naştere prematură, sarcină gemelară, distocia
de şold, toxemie, intrarea prea devreme în apă (în primul stadiu al naşterii) poate
opri sau încetini travaliul, se intră în apă când există dilatare de aproximativ 5
cm.

Cum respiră copilul sub apă

 87

Există un mecanism fiziologic complex ce-l inhibă, pe copil să respire

atunci când se naşte sub apă. Credinţa comună este că stimularea respiraţiei se
face în contact direct cu aerul.
Sunt descrişi patru factori inhibitori care previn inhalarea apei de către noul
născut:
 fetusul primeşte oxigen prin cordonul ombilical. Atunci când va respira
aer, muşchii intercostali şi diafragma se mişcă regulat şi ritmic. Cu 24 – 48
de ore înainte de începerea travaliului, nivelul prostaglandinei E2, ce formează
placenta, cauzează încetinirea sau stoparea mişcărilor respiratorii fetale;
diafragma şi muşchii intercostali sunt suspendaţi şi astfel mişcările
respiratorii descresc. Astfel, la naştere muşchii respiratorii nu
funcţionează;
 rolul temperaturii: când un bebeluş se naşte în apa, atât de apropiată de
temperatura maternă, el nu detectează o schimbare, astfel că respiraţia nu
este declanşată;
 apa este o soluţie hipotonică şi fluidele plămânilor bebeluşului sunt
hipertonice; astfel apa care pătrunde în laringe nu ajunge la plămâni;
 reflexul autonom este prezent la toţi noii născuţi şi dispare misterios în
jurul vârstei de 6 – 8 luni. Acest reflex este asociat cu mugurii gustativi de-a
lungul laringelui. Atunci când o soluţie traversează laringele, mugurii gustativi
interpretează ce substanţă este şi glota automat se închide: lichidul este
supt şi nu inhalat. S-a descoperit că noii născuţi, expuşi antrenamentului
în apă, până la 8 luni după naştere, sunt capabili să evite atrofierea acestui
reflex.

Indicaţii:
 adâncimea potrivită a mamei în apă este până la nivelul sânilor. Imersiunea
completă promovează mai mult răspunsul fiziologic ;
 temperatura adecvată a apei (este de 37 grade Celsius): dacă este prea
ridicată, conduce la creşterea temperaturii corpului mamei, apare
deshidratarea, scăderea energiei şi, de asemenea, creşterea frecvenţei
cardiace a copilului; dacă este prea rece se opreşte mecanismul
transpiraţiei;
 senzaţia de împingere apare la o oră după imersie. Dacă contracţiile se
răresc sau se încetinesc se recomandă ieşirea din apă;
 este imperativ pentru femeia care naşte să bea lichide cu glucoză;
deshidratarea mamei conduce la un volum de sânge scăzut, ce poate
rezulta în hipotensiune ortostatică.
Există o diferenţă între imersiunea în apă şi naşterea în apă: imersiunea
înseamnă că femeia este în travaliu în apă, dar naşte afară.

Recomandări:
 înainte de a opta pentru o naştere în apă este bine ca viitoarea mamă să se
imagineaze în această postură. Mai apoi, să stabilească ce anume din
 88

această imagine o face să se simtă comfortabil şi ce anume îi poate

provoca discomfortul?
 femeia trebuie să fie pregătită mental pentru răsturnări de situaţii, uneori
ea poate naşte copilul afară din apă;
 este nevoie de o familiarizare prealabilă cu apa, se recomandă înotul.
Până astăzi, mai mult de 250 de moaşe, 10 centre de naşteri şi 30 de
spitale din SUA facilitează naşterea în apă. Se crede că aproximativ 25000 de
copii s-au născut în apă între 1984 – 1995.
La noi în ţară, naşterile acvatice se datorează iniţiativei merituoase a
medicului Cristian Baiulescu, de la Maternitatea din oraşul Victoria.

2. Metoda Leboyer

Naşterea fără violenţă a devenit o nouă formă de gândire, odată cu munca

lui Frederick Leboyer. El a fost primul care s-a uitat cu atenţie la faţa nou
născuţilor şi a descifrat mesajul pe care-l transmit. Apoi a început să ajusteze
practicile medicale astfel încât să se potrivească nevoilor bebeluşului: a redus
intensitatea luminii, a luat încet şi fin bebeluşul după naştere, a creat o atmosferă
liniştită, lipsită de zgomote, a lăsat cordonul ombilical intact, a pus bebeluşul pe
abdomenul mamei şi a aşteptat să se liniştească, masându-l uşor, apoi le-a
furnizat atât mamei, cât şi nou născutului o baie cu apă la temperatura celei din
uter.
Aceste achiziţii majore au făcut din noii născuţi nişte bebeluşi cu zâmbetul pe
buze.
Cartea sa, Pentru o naşterea fără violenţă a fost publicată în 1974.
Cea de-a doua revoluţie pe care o lansează munca depusă de Leboyer se
referă la utilizarea unor incantaţii indiene pentru a transforma graviditatea şi
naşterea într-o experienţă spirituală. În esenţă, Leboyer sugerează ca respiraţia
mamei să pornească profund şi încet din abdomen, incantând un sunet pur pe
expir şi odată cu contracţia; apoi, aşteptând sfârşitul expiraţiei, până ce
contracţia se termină, înainte ca respiraţia să înceapă din nou. Leboyer a învăţat
această tehnică de incantare de la un învăţător indian, Savitry Nayr.
Atunci când o femeie naşte, ea renaşte, poate merge înapoi la propria
naştere şi chiar dincolo de ea. Experienţa copleşitoare a naşterii are puternice valenţe
transpersonale, sinele se redimensionează, se transformă în sinele real, în totalitate, se
contopeşte cu universul. Trecând prin această trăire tulburătoare se ajunge la dispariţia
egoului. Femeia este ea însăşi şi în acelaşi timp totul.
Sunetul pur nu echivalează cu gestul de a asculta muzica lui Vivaldi, de
pildă, ci cuprinde, după Leboyer toate armoniile. El încorporează toate sunetele
aşa cum curcubeul include toate culorile.

3. Metoda Lamaze

Pregătirea naşterii, utilizând tehnicile dezvoltate de Fernard Lamaze

(tehnici preluate din Rusia), începe în 1950.
 89

Metoda Lamaze se referă la învăţarea unui anumit tip de respiraţie, în

conformitate cu evoluţia travaliului şi au rolul de a-i distrage atenţia femeii de la
durere. Femeia împreună cu partenerul ei sunt încurajaţi să practice aceste abilităţi
împreună, în timpul gravidităţii.
Dacă iniţial clasele Lamaze se refereau strict la respiraţie, astăzi ele includ şi
vizualizarea, tehnici de relaxare, masaj, poziţionarea în timpul naşterii, hidroterapia,
suport în timpul travaliului şi dobândirea unor abilităţi de comunicare.
Filosofia naşterii de tip Lamaze este următoarea:
 naşterea este normală, naturală şi sănătoasă;
 experienţa naşterii afectează profund femeia şi familia ei;
 înţelepciunea internă o ghidează pe femeie să nască;
 încrederea şi abilitatea de a da naştere este îmbunătăţită sau diminuată de
către îngrijirea acordată şi locul naşterii;
 femeile au dreptul să dea nască liber de rutina intervenţiilor medicale;
 naşterea poate avea loc securizant în centre de naştere, dar şi acasă.
Metoda Lamaze funcţionează atunci când femeia are încredere în procesul
natural al naşterii, în abilitatea ei de a face faţă acestei încercări şi dacă
beneficiază de suportul familiei.

4. Metoda Dick Read

Dick Read (1900), medic ginecolog, descoperă faptul că frica şi durerea

joacă un rol central în timpul travaliului şi a naşterii. Astfel îşi va pune
întrebarea dacă acest lucru se întâmplă întotdeauna sau nu. De asemenea, el
identifică nevoia emoţională a femeii ce naşte de a avea un suport, care să o
ajute să facă faţă mai bine naşterii.
În 1942, îşi publică cartea Childbirth without fear unde dezvoltă câteva puncte
de vedere pozitive privind diminuarea sau chiar eliminarea fricii:
 credinţa, încrederea că totul va fi bine, deci cultivarea unei atitudini
optimiste;
 credinţa că nu suntem singuri în univers;
 încrederea în corpul nostru, acceptarea faptului că suntem creatorii
propriei naşteri şi vieţi. Femeile care depăşesc frica pot descoperi extazul
naşterii. Se subliniază şi importanţa unui cadru intim al naşterii întrucât,
prezenţa mai multor persoane, supunerea la prea multe intervenţii, poate
încetini sau chiar întrerupe procesul respectiv.
Naşterea este un moment natural, privat şi sacru în viaţa unei femei, când
corpul ei este expus iar nevoile emoţionale şi spirituale minimalizate. Este
motivul pentru care ea poate traversa sentimentul că este violată.
Nota distinctivă a metodei se referă la educaţia femeii gravide, furnizarea
informaţiilor necesare (întrucât acestea pot scădea cotele anxietăţii) şi de
asemenea pot contribui la intrarea mai facilă în rolul de mamă.

5. Metoda Bradley
 90

În 1974, Robert Bradley scrie o carte Husband coached childbirth, unde

îi cere bărbatului să asiste la naştere. Drept urmare se răspândesc cursuri de
preparare în vederea naşterii unde asistă şi taţii, pentru a deveni un fel de
suporteri de nădejde ai partenerelor lor.
Metoda Bradley va pune accentul pe realizarea unui climat afectiv
propice, pe armonizarea vieţii emoţionale a cuplului. În plus, femeia este invitată
ca, în timpul travaliului, să-şi exprime trăirile cât mai liber.
În general, cursurile Bradley vizează următoarele obiective:
 să se cunoască istoria metodei, filosofia şi scopurile ei;
 să interrelaţioneze membrii grupului;
 să se studieze lucrurile care o menţin pe viitoarea mamă sănătoasă şi care
scad riscurile gravidităţii, tipul de alimentaţie, nutrienţii şi cantităţile
necesare;
 să se discute despre modalităţi de a evita durerea nenecesară în travaliu;
 să se precizeze schimbările ce survin în timpul gravidităţii (fiziologice şi
psihologice);
 să se descrie posibilele stiluri de coping, la diferitele tipuri de disconfort,
ce apar în timpul gravidităţii;
 să se pledeze pentru importanţa naşterii naturale, pentru rolul
ataşamentului şi rolul tatălui;
 să se elucideze cum lucrează corpul în stadiile diferite ale travaliului şi
anatomia şi fiziologia stadiilor travaliului;
 să se cunoască tehnicile de bază ale antrenării şi să fie practicate;
 să se prezinte procedurile standard de pregătire a gravidei în vederea
naşterii, ce au loc în spitale;
 să se prezinte tehnicile de bază ale împingerii şi poziţii;
 să se conceapă un plan de naştere;
 să se insiste asupra importanţei evaluării sentimentelor şi a ascultării
priorităţilor;
 să aibe loc întâlnirea cu echipa medicală şi discutarea alegerilor într-un
mod pozitiv;
 să se discute posibilele complicaţii, incluzând operaţia cezariană (cum să
o eviţi dacă e posibil, cum să evaluezi dacă e necesară intervenţia şi cum
să-i faci faţă dacă e necesară);
 să se ofere sugestii privind îngrijirea mamei şi copilului după naştere,
privind alăptarea etc.
Alte metode adjuvante, mai mult sau mai puţin uzitate sunt: hipnoterapia,
sofrologia, controlul mental Silva, reflexologia, aromoterapia, vizualizarea etc.
Dintre acestea vom aborda una din cele mai puternice tehnici de sondare a
spiritului uman şi de vindecare şi anume, vizualizarea culorilor.
Forţa vindecătoare a culorilor este cunoscută din zorii umanităţii, fiecare
culoare având o vibraţie energetică specifică, care îşi poate pune amprenta asupra
organelor pe care le guvernează.
 91

Culorile ne influenţează starea de spirit, sănătatea şi chiar modul în care ne

percepem pe noi înşine şi pe cei din jur.
Expresii precum a vedea roşu înaintea ochilor sau a privi viaţa în roz se
asociază cu schimbările efective ce se petrec în culorile propriului nostru câmp
electromagnetic, datorită fluctuaţiilor noastre emoţionale.
Astfel, culoarea roz are efect calmant; verdele (culoarea regnului vegetal,
considerată şi culoarea speranţei şi asociată nemuririi) produce echilibru;
violetul (indiciul sensibilităţii, intuiţiei) are o putere electrochimică intensă când
persoana se află sub tensiune cardiovasculară sau nervoasă şi ajută la armonizarea
şi sincronicizarea diferitelor funcţii ale organismului; albastrul produce seninătate
şi senzaţia de rece şi are efectul cel mai calmant în afară de roz; portocaliul creşte
presiunea sangvină, activitatea undelor cerebrale şi frecvenţa respiraţiei;
galbenul (semn al aspiraţiilor şi căutărilor) influenţează funcţionarea sistemului
cardiovascular; roşul (culoare foarte importantă în medicina chineză şi cea indiană),
este considerată un stimulent universal, fiind asimilată cu căldura indispensabilă
oricărei forme de viaţă etc.
Anumite culori şi muşchi rezonează asupra tonusului muscular, unele
induc relaxarea, iar altele tensiunea musculară. Astfel, este posibil ca dilatarea
uterului să se facă mai repede şi în consecinţă, travaliul să fie mai scurt şi mai
rapid aplicând regulile de bază ale culorilor.
Exerciţiul care vizează dilatarea uterului, de la 0 la 10 cm prin cu cercuri colorate.
Persoanele care îşi imaginează mai greu pot confecţiona aceste cercuri din hârtie
colorată, având caracteristicile următoare:
 un cerc roz de 2 cm diametru;
 un cerc verde luminos de 4 cm;
 un cerc violet de 6 cm;
 un cerc albastru deschis de 8 cm;
 un cerc portocaliu spre roşu de 10 cm.
În timpul travaliului, culorile sunt vizualizate în secvenţele următoare:
 când contracţiile se produc la fiecare 10-15 minute şi durează 20 secunde,
se vizualizează cercul roz;
 pentru a ajuta colul să ajungă la o deschidere de 4 cm cercul verde;
 când contracţiile se produc la fiecare 5 minute (durează 30-40 secunde
fiecare) cercul violet;
 când contracţiile se produc la 3-4 minute, se vizualizează cercul albastru
deschis;
 când contracţiile se produc la 2-3 minute, cel portocaliu.
Vizualizarea poate deveni mai eficace atunci când este combinată şi cu
aromoterapie, spre exemplu, vizualizarea cervixului deschizându-se ca un boboc de
trandafir să fie însoţită de aroma de trandafiri întrucât aromele ţintesc direct suprafaţa
limbică a creierului, responsabilă de trăirile noastre emoţionale.

Reflexologia
 92

Cea mai concretă evidenţă a practicării reflexologiei din cultura antică

datează din 2330 î.c, prin descoperirea unui perete pictat într-un mormânt egiptean,
prezentând mâinile care manipulează talpa piciorului.
Fiecare femeie îşi poate reduce durata travaliului şi intensitatea durerilor
prin reflexologie (ovarele sunt localizate chiar în exteriorul piciorului, lângă osul
gleznei, uterul înăuntrul piciorului sub osul gleznei).
Dintre binefacerile reflexologiei, în timpul gravidităţii şi naşterii
enumerăm:
 în timpul travaliului se poate stimula glanda pituitară, care să elibereze
hormoni, ce vor accelera procesul naşterii şi pot reduce durerea;
 aplicată pe tot parcursul gravidităţii tratează cu succes hipertensiunea,
edemele şi stresul;
 scurtează durata travaliului. Într-un studiu asupra unor femei cu vârsta
între 20-25 ani, având un travaliu de 5-6h la prima naştere, în urma
reflexologiei, la cea de-a doua naştere, durata s-a redus la 2-3h;
 accelerează eliberarea placentei în 79% din cazuri;
 scad hipertensiunea şi scurtează spitalizarea prelungită, după naştere,
dacă şedinţele sunt săptămânale şi durează 30-40 de minute.

Identificarea stilului de coping în naştere are de asemenea o importanţă

majoră.
Pentru a putea face faţă valurilor de contracţii dureroase care asaltează trupul
femeii ce naşte aceasta dezvoltă diferite stiluri de coping. Procesarea informaţiile
poate uzita de trei sisteme senzoriale: auditiv, vizual şi kinestezic, fiecare persoană
preferând unul dintre ele.
Din nefericire, există unele femei care îşi înăbuşă, încă din faşă, stilul
propriu atât datorită condiţionărilor sociale, cât şi din cauza faptului că au fost
învăţate metode de relaxare şi tehnici de respiraţie, ce nu corespund manierei lor
naturale de a da naştere. Astfel, femeile care procesează informaţiile
predominant vizual au nevoie de un ambient, care le poate distrage atenţia de la
durere. Acestea pot utiliza cu succes tehnica cercurilor colorate, pe care am
descris-o mai sus, pentru a progresa cu succes în travaliu.
Cele care utilizează procesarea informaţiilor predominant auditiv au
nevoie de stimuli auditivi, care pot fi reprezentate de încurajările partenerului,
informaţii privind stadiul naşterii în care se află, muzică adecvată. Modul cel
mai propice de a face faţă stresului travaliului sunt manifestările verbale,
descărcarea cu ajutorul ţipetelor, a gemetelor.
Predominanţa procesării tactile presupune încleştarea de mâna partenerului,
îmbrăţişarea unei perne etc.
Referitor la procesarea kinestezică deosebit de utile sunt mişcarea,
schimbarea poziţiei şi plimbările.