Genetica fricii

Psihologic, frica este definită ca fiind o emoție de bază, intensă, trezită prin detectarea
amenințării iminente, implicând o reacție imediată în urma simțirii de către organism a unui
pericol fizic sau emoțional. Sentimentul de frică este crucial în dezvoltarea speciei noastre fiind
unul dintre cele mai vechi răspunsuri emoționale ale oamenilor.

Apărând ca reacție în urma detectării unui pericol real, frica se formează în creier și este un
răspuns biochimic. Chiar dacă este un sentiment neplăcut, frica este esențiala în viața noastră,
fiind o emoție fundamentală, ajutându-ne să simțim un pericol. Unii psihologi susțin că frica este
o emoție înnăscută, care face parte dintr-un set din care provin celelalte emoții omenești.

Studiile experimentale au identificat circuitele creierului în cazul fricii. Talamusul este zona
sistemului nervos central în care sunt trimise informațiile în cazul detectării unui pericol. Acesta
le trimite către hipocam, adică structurile corticale superioare și zona unde se afla memoria. Aici
informațiile sunt analizate și se decide gravitatea pericolului, dacă este sau nu real. Ele sunt apoi
trimise către ”amigdala cerebrala” , zona a creierului numita și ”sediul fricii”. Aceasta activează
sistemul nervos simpatic, determinând răspunsul comportamentului la amenințare și activând
sistemul nervos simpatic care facilitează deblocarea adrenalinei și creșterea vitezei bătăilor
inimii.

„Mirosul” fricii poate fi moştenit genetic şi poate fi transmis timp de două generaţii, au arătat
oamenii de ştiinţă de la Emory School of Medicine din Georgia, care au realizat un studiu pe
şoareci. Acestia au fost conditionati sa reactioneze cu teama la mirosul florilor de cires. În timpul
studiului, şoarecii au fost învăţaţi să asocieze mirosul florilor de cireş cu un uşor şoc electric.
După scurt timp, şoarecii s-au arătat temători, chiar dacă ei erau doar expuşi mirosului.
 Pentru prima dată, ei au arătat că, dacă şoarecii sunt învăţaţi să se teamă de un anumit miros,
acesta declanşează modificări chimice ale spermei. Apoi, aceste schimbări pot modifica creierul
următoarelor două generaţii, provocându-le teama de acelaşi miros.

Ulterior, oamenii de ştiinţă au verificat urmaşii şoarecilor şi au descoperit că aceştia asociază

mirosul florilor de cireş cu teama, deşi nu au fost niciodată expuşi la şocuri electrice.
Observatiile arata si ca parintii expusi la traume precum razboi, foamete, transmit copiilor
genetic anumite tulburari legate de stres.

Conform psihologilor evolutionisti, selectia naturala a influentat atat existenta, cat si persistenta
temerilor omului, astfel incat majoritatea au ca obiect lucrurile ori situatiile care au reprezentat
pericole pentru stramosii nostri indepartati: animalele, intunericul, inaltimile, apa.

Cât de des întîlnim această frică „veche“, nepotrivită „noilor“ stimuli? Semnele ei se disting
îngrijorător de des în fenomene sociale actuale. Frica de străini este un exemplu perfect. Un
membru al unei societăți tribale putea să se aștepte oricând la un raid din partea vecinilor
competitori pentru resurse.

Cercetătorii au descoperit că rudele de gradul întâi ale unei persoane care suferă de o fobie au de
aproximativ trei ori mai multe șanse de a dezvolta o fobie. În cazul agorafobiei (teama de spații
deschise), rudele de gradul întâi sunt de asemenea la un risc crescut de tulburare de panică,
indicând o posibilă legătură genetică între agorafobia și tulburarea de panică.

În concluzie, vor fi necesare mai multe cercetări pentru a izola genetica complexă
implicată în dezvoltarea fobiilor și a altor tulburări de anxietate. Cu toate acestea, studiile
susțin teoria că genetica joacă un rol major.