1

REFERAT

Transmiterea genetică a traumelor

Toma Cristina

Facultatea de Psihologie, Universitatea Titu Maiorescu

Curs Genetica, An 1, Sem 1, Grupa 8

Lect. Univ. Dr. Eftihița Crăciun

Ianuarie 2023
 2

Transmiterea genetică a traumelor

1. Aspecte generale ale geneticii

Transmiterea caracterelor ereditare ale părinților la predecesori a fost observată încă din

timpuri vechi, însă explicațiile pentru a demonstra similitudinile de la nivel familial au fost

oferite abia cu zeci de ani în urmă.

Foarte multe experimente au fost realizate de către călugărul Gregor Mendel din Brno pe

mazăre, deoarece privind ereditatea, mazărea se reproduce prin autopolenizare, este autogamă,

ceea ce înseamnă că în absența mutațiilor ea își păstrează constantă structura genetică, puritatea

și constanța de-a lungul generațiilor. Tot la mazăre se poate realiza polenizarea artificială a

florilor castrate prin scoaterea staminelor, iar polenul este luat cu o pensulă de la o altă floare la

mazăre. Procesul menționat anterior duce la hibridare, care poate fi înțeleasă ca orice încrucișare

a două organisme deosebite printr-un singur, două sau mai multe perechi de caractere (ex:

monohibridare, dihibridare sau polihibridare). Ceea ce rezultă din hibridare este hibridul care

poate avea constituția genetică impură sau heterozigotă.

Genetica contemporană a suferit atât de multe modificări de-a lungul timpului, astfel

încât s-a ramificat în:

1. Genetica formală – constă în studierea legilor transmiterii caracterelor ereditare;

2. Genetica moleculară - studiază ereditatea la nivel molecular;

3. Genetica umană – studiază omul din perspectiva medicală, psihologică și etologică,

precum: genetica medicală, comportamentală și psihogenetica.

 3

Motivul pentru care psihologia și-a arătat interesul pentru genetică a fost bazat pe dorința

de a înțelege unicitatea fiecărei persoane și legătura între ereditate și personalitate.

2. Moștenirea traumelor din perspectivă genetică

În afară de trăsăturile sculptate ale mamei, frumusețea bunicii și inteligența tatălui, putem

moșteni traume ale părinților noștri, adânc ascunse în subconștientul nostru. Prima dată acest

lucru a fost analizat pe descendenții supraviețuitorilor de la Holocaust.

Printre pionerii în acest domeniu se află și Rachel Yehuda, profesoară de psihiatrie și

neuroștiințe la Școala de medicină Mount Sinai din New York. Ea a stabilit o serie de markeri

biologici care atestă trecerea traumelor de la o generație la alta. Expertă în tulburarea de stres

posttraumatic (PTSD), Yehuda a corelat nivelurile scăzute de cortizol înregistrate de participanții

la studiu cu efectele asupra funcționării creierului. Aceleași valori scăzute au fost înregistrate și

la copiii acestor supraviețuitori, făcându-i mult mai vulnerabili la PTSD și iminent la retrăirea

emoțiilor și anxietăților părinților lor. Ea distruge credința existentă că aceste traume sunt

corelate cu niveluri mari de cortizol, arată transmiterea acestor niveluri scăzute de la o generație

la alta și, mai mult, corelează aceste niveluri cu diverse tulburări psihiatrice asociate cu stresul.

Yehuda a demonstrat în premieră că descendenții supraviețuitorilor traumelor prezintă

simptomele fizice și emoționale ale unor traume pe care nu le-au trăit direct.

Bruce Lipton, pionier în domeniul biologiei celulare, demonstrează în studiile sale

modalitatea în care mama transmite fătului prin placenta sa emoții cornice sau repetitive, precum

furia și frica, emoții ce se pot imprima în celulele copilului nenăscut, astfel, pre-programând

fătul pentru adaptarea la viitorul mediu de viață direct în poziție de atac.

Bruce Lipton și studiile sale au precedat, dar au și susținut apariția epigeneticii - studiul

modificărilor moștenite ale funcționarii genelor ce apar fără a modifica ADN-ul. Astfel,
 4

înțelegând mai bine structura genomului uman, s-a dovedit științific că ADN-ul cromozomial,

responsabil de transmiterea trăsăturilor fizice, reprezintă  mai puțin de 2% din ADN-ul total.

Studiile recente arată că, ceea ce era cunoscut anterior ca și ADN deșeu, reprezintă mai

mult de 98% din ADN-ul total și este responsabil pentru mare parte din trăsăturile moștenite de

noi. Astfel, ADN-ul necodificator a intrat în lumina reflectoarelor și a devenit obiect central de

studiu. Acest ADN afectat este purtătorul informațiilor ce ne pregătesc pentru viața extrauterină.

Conform lui Yehuda, acesta reprezintă un mare plus în evoluția noastră, întrucât in lupta pentru

existență este mai benefic să mergi cu oameni care au mai trecut prin aceste experiențe. Trebuie

doar să știm să le identificăm. Pregătindu-ne pentru stresori  asemănători, ne naștem cu

instrumentele ajutătoare supraviețuirii, instrumente denumite generic “reziliența  la mediu”.

Aceste modificări adaptative sunt cauzate de semnale chimice din celule, cunoscute sub numele

de etichete epigenetice, ce se atașează de ADN și transmit celulei dacă să activeze sau nu

o anumită genă. Secvența de ADN rămâne intactă, dar, datorită acestor etichete epigenetice

se modifică expresia ei. Tot aceste etichete sunt considerate a fi responsabile și de

adaptabilitatea noastră la stres mai târziu în viață.

Inițial se credea că efectele stresului se șterg la nivelul celulelor precursoare ale ovulelor

și spermatozoizilor înainte de a avea posibilitatea ca această informație să afecteze generațiile de

urmași, asemenea formatării hard-diskului unui computer. În prezent însă, s-a demonstrat

științific că anumite etichete epigenetice nu sunt supuse acestui proces de reprogramare și sunt

direct transmise celulelor precursoare ce urmează a deveni oameni într-o zi.

Cea mai des întâlnită etichetă epigenetică, metilarea ADN-ului, presupune suprimarea

exprimării genelor prin blocarea proteinelor ce vor să se atașeze de ea. Blocarea unor astfel de

gene poate fi atât pozitivă cât și negativă, în funcție de utilitatea lor.

 5

Asemeni metilării ADN-ului, și micro ARN-ul este responsabil de variația nivelurilor de

stres ce afectează exprimarea genelor la mai multe generații. 

Din categoria genelor afectate de stres fac parte și CRF1 și CRF2. Niveluri crescute ale

acestora au fost corelate cu stări de depresie și anxietate. Aceste gene pot fi moștenite pe cale

maternă , de la mama ce înregistrează astfel de valori crescute.  

Transmiterea tiparelor de stres de la femeile însărcinate la copiii lor a fost prima dată

dovedită științific de Yehuda în analiza femeilor ce erau însărcinate în timpul evenimentelor de

la World Trade Center. Femeile ce au dezvoltat PTSD au dat naștere unor copii cu niveluri

scăzute de cortizon și nivel de stres crescut ca răspuns la stimuli noi. Bugetul corpului nostru

este responsabil de funcționarea optimă a organismului . Un nivel scăzut de cortizon afectează

bugetul corpului și implicit și funcționarea optimă a acestuia și reglarea și gestionarea stresului.

În 2015, Yehuda a publicat alt studiu revelator în Biological Psychiatry, demonstrând

transmiterea modificării genelor de la o generație la alta. Pornind de la studiul anterior despre

supraviețuitorii Holocaustului, în acest studiu Yehuda și echipa ei au analizat o anumită regiune

a unei gene responsabile cu reglarea stresului. Eșantionul reprezentativ al supraviețuitorilor

Holocaustului și urmașilor săi prezenta etichete epigenetice de aceeași parte a genei , lucru care a

dus la formarea unui tipar. Eșantionul de evrei ce nu fusese supus ororilor Holocaustului nu a

înregistrat acea etichetă nici la părinți și nici la copii. Acest lucru a dus la asocierea etichetei cu

stresul posttraumatic suferit.

“Trauma are forța de a se extinde din trecut în viitor și de a face noi victime”, scrie dr.

David Sack în Psychology Today. Copiii părinților cu PTSD adesea dezvoltă ei înșiși o

manifestare PTSD secundară. Această afirmație e fundamentată pe studiul militarilor ce au

participat la operațiuni în Afghanistan și al copiilor lor. 

 6

Analizând grupurile țintă din studiul său, Yehuda constată că acei copii proveniți din

părinți care au suferit de PTSD au șanse de 3 sau chiar 4 ori mai mari de a suferi de depresie sau

anxietate. S-a analizat în același timp și diferența între PTSD transmis de la tată și PTSD

transmis de la mamă. Cel patern este asociat cu disocierea de amintiri , în timp ce PTSD-ul

matern este asociat cu incapacitatea subiecților de a se calma.

Se constată relații de interconectare cu o sumă de factori printre care menționăm  - vârsta

mamei în momentul concepției.

Trauma are o transmitere neuniformă, manifestată atât la nivel generațional, cât și de

societate, în funcție de cât a fost de marcantă și împovărătoare. Aici putem menționa în cadrul

discuției crizele din Rwanda, Războiul din Vietnam, Războiul din Afghanistan, Holocaustul și

multe alte exemple mai recente sau nu, ce vin în sprijinul afirmațiilor noastre că traumele, în

funcție de intensitate și impact, se pot transmite și de-a lungul mai multor generații.

Pentru a înțelege procesele biologice ce au loc la moștenirea unei traume a fost nevoie de

studii pe șoareci. Datorită duratei de viață scăzute a unui șoarece, numai douăsprezece

săptămâni, studiile transgeneraționale au fost mult mai facil și rapid de efectuat. Similitudinea

genelor șoarecilor este de peste 90% cu cea umană, și a reprezentat de asemenea un mare plus în

alegerea lor în acest studiu.

Unul dintre cele mai interesante studii a fost cel care a arătat că separarea maternă poate

produce modificări genetice până la trei generații. Astfel de studii au fost făcute de-a lungul

timpului și pe oameni, demonstrând efectele negative ale separării materne până în vârsta de doi

ani. Retardul înregistrat de subiect pe parcursul studiilor a arătat importanța unei legături stabile

materne în dezvoltarea unui tânăr echilibrat și cu un buget corporal funcțional.

 7

Cercetările pe șoareci au continuat și în studiul din 2014 al Institutului de Cercetări

Cerebrake de la Universitatea din Zurich, de această dată însă, au fost focusate pe rolul

transmiterii stresului de către masculii separați de mame timpuriu. S-au înregistrat proporții

anormal de mari de micro ARN-uri în spermă, sânge și zonele hipocampice ale șoarecilor

traumatizați. Aceleași rezultate au fost înregistrate și la a doua generație din studiu, însă în cazul

celei de-a treia s-a constatat doar prezența simptomelor de stres și valori normale ale micro-

ARN- urilor. Acest lucru a dus la concluzia logică că aceste traume pot acționa până la 3

generații. În prezent se studiază rolul micro ARN-ului în moștenirea traumei la oameni.

3. Aspecte generale ale traumei

Înainte de a începe să definim conceptul general de traumă, este important de menționat

faptul că fiecare individ este unic și are particularitățile sale, iar despre conceptul de traumă

putem discuta la nivel general, deoarece:

1) se pot observa aspecte generale, însă fiecare persoană are particularitățile sale;

2) se observă diferențe la indivizi între gradul de funcționalitate sau disfuncționalitate

precum și niveluri diferite resimțite ale traumei;

3) persoanele reacționează diferit la trauma, în funcție de bagajul genetic;

4) trauma poate fi întâlnită în cazul oricărui individ, indiferent de vârstă, deși o

predispoziție mult mai crescută este reprezentată de vârsta copilăriei și cea a adolescenței, dar și

de perioadele de epuizare fizică și/sau mentală;

5) există mai multe tipuri ale traumei în funcție de contexul social sau emoțional;

6) în cazurile extreme ale traumei putem observa mai acurat caracteristicile traumei.

Gottfried Fischer şi Peter Riedesser au propus o definire a traumei, iar aceștia o descriu

ca fiind “o experienţă vitală a discrepanţei între factorii situaţionali ameninţători şi capacităţile

 8

de a face faţă ale individului; e asociată unor sentimente de neputinţă [engl. helplessness] şi de

lipsa oricărei protecţii, ceea ce creează o instabilitate permanentă a conceptului de sine şi a

percepţiei lumii”.

Trauma la nivel psihologic constă în vătămarea psihicului în urma unor evenimente

precum violența domestică, în care persoana este victima. În cazul copiilor putem vorbi și de

traumă în calitate de martor la torturi, agresiuni fizice sau sexuale, locuirea cu un părinte

alcoolic, catastrofe naturale sau sociale (ex: războaie, cutremure, erupții etc.). În urma traumelor,

la nivel fiziologic se produc modificări care duc la o predispoziție a persoanei la diverse

răspunsuri în contextele în care întâlnește agenți stresori. Vătămarea psihicului se poate traduce

prin capacitatea persoanei de a face față situației și de a integra emoțiile în urma unui eveniment

specific sau mai multe evenimente de care persoana se simte depășită. Cu alte cuvinte, la fel ca

în cazul traumatismelor fizice, corpul are limite de rezistență care diferă de la o persoană la alta.

În momentul în care aceste limite de rezistență sunt depășite la nivel psihic, după ce persoana a

resimțit evenimentul traumatic, aceasta se oprește din funcționarea ei “normală”. În comparație

cu traumele fizice, cele psihice nu se observă imediat după evenimentul traumatic, putând trece

luni sau chiar ani până ca acestea să se facă observate.

Acest lucru poate fi explicat prin următoarele argumente:

1) o prioritate psihică este cea a instinctului de supraviețuire fizică. Organismul uman

tinde către starea de homeostazie, iar în cazul unor traumatisme fizice corpul reacționează prin

mai multe mecanisme de vindecare. Același lucru se întâmplă și în cazul unui șoc traumatic

psihic.
 9

2) în acest caz pot interveni mecanismele de apărare precum raționalizarea, care duce la

ascunderea sau izolarea memoriei privind evenimentul traumatic, de aceea foarte multe persoane

uită momentul traumatizant.

3) în cazul mecanismelor de vindecare la nivel psihic, acestea nu “vindecă” trauma și nici

trauma nu se rezolva în timp de la sine, deoarece psihicul încearcă să integreze momentul

traumatizant, însă din cauză că nu reușește, persoana doar retrăiește experiența traumatizantă fără

a o depăși.

4. Stresul adaptat și stresul traumatic

Americanii au introdus conceptul de “stres traumatic” în activitatea psihiatrilor. Au fost

multe dezbateri privind asocierea acestor două cuvinte, deoarece trauma este un construct

psihologic, pe când stresul aparține constructelor ce țin de latura biofiziologică. Cu toate acestea,

în urma studiilor și a cercetărilor, s-a constatat o componentă psihologică a stresului, deoarece

reacția la stres este o reacție reflexă și involuntară a persoanei. În urma apariției reacțiilor

persoana devine conștientă de prezența acestora și de efectele la nivel fiziologic și psihologic,

precum: accelerarea pulsului și a respirației, tremurul și neîndemânarea, vigilența crescută, stare

de încordare și tensiune, o atenție deosebită față de pericole, temeri și frici, tendința către acțiune

sau starea de “îngheț” (engl. “freeze”), neputință, incapacitate de înțelegere a situației în care se

află, teroare sau surpriză.

Stresul adaptativ în care sentimentele preponderente sunt stăpânirea emoției sau

exacerbarea capacității cognitive, nu sunt traumatice comparativ cu “stresurile depășite” care

sunt o retrăire a traumei. Cu toate acestea, în cazul unui pompier care se află într-o intervenție în

care dă dovadă de o capacitate decizională bună, control emoțional și acțiune eficientă în

salvarea unui copil decedat și mutilat, poate dezvolta după o perioadă de timp cea mai gravă
 10

formă de nevroză traumatică. Aceasta se va manifestă prin imagini intruzive pe care nu le poate

controla în timpul celorlalte misiuni sau în afara locului de muncă (imaginile cu cadavrul mutilat

al copilului care îl tulbură).

5. Mecanismele de adaptare în traumă

Reacția firească pe care psihicul o are în urma situațiilor traumatice este aceea de

retragere. În momentul în care nu este posibilă retragerea, este necesar ca o parte să fie exclusă

de acolo și pentru a putea fi posibil acest lucru, Eul – altfel integru – este necesar să se scindeze

în bucăți, cu alte cuvinte să se disocieze. “Disocierea este o parte normală a mecanismelor

defensive ale psihicului împotriva potențialului distructiv al impactului traumei” (Kalsched,

2017, pp. 25-26). Jung susține faptul că disocierea este modalitatea pe care psihicul o alege

pentru a permite vieții să-și desfășoare cursul normal, scindând evenimentul insuportabil

redirecționându-l către latura inconștientă a psihicului și a corpului. În cazul persoanei care a

avut parte de o suferință insuportabilă, disocierea ii permite să-și trăiască viața în continuare, însă

energia și prejudiciile aduse asupra lumii interioare ale persoanei sunt mult prea mari. Trauma la

nivel exterior deși s-a sfârșit, în lumea interioară pot să apară vise, imagini repetitive și obsesive

în jurul unui afect puternic pe care persoana le trăiește involuntar și pe care nu poate să le

controleze, numite de Jung “complexe încărcate afectiv”. Aceste complexe au capacitatea de a fi

independente de dorința persoanei și iau formă de animale periculoase sau dușmani atacatori în

timpul visului.

6. Moștenirea traumelor – Studii de caz

Traumele sunt de cele mai multe ori transmise pe plan psihic și social.

Psihotraumatologia este necesar să includă o abordare multi-generațională, deoarece poate

înțelege simptomatologia post-traumatică a unei persoane. În cele mai multe cazuri mamele, din
 11

cauza apropierii exagerate și a dependenței față de copii, sunt principalele persoane care transmit

consecințele psihice suferite. Inițial s-a descoperit faptul că femeile sunt victimele violenței

masculine, iar acestea la rândul lor devin agresoare în relație cu copii, cu alte cuvinte sursa

traumatizantă conștient sau de cele mai multe ori inconștient. Pe lângă acestea tot ele sunt cele

care sunt sursa hiperactivității, dependențelor de substanțe sau a psihozelor în cazul propriilor

copii. Este important a se pune accentul pe trauma simbiotică pentru a putea aduce lumină în

aceste cazuri și este modul prin care se poate explica de ce copiii preiau în mod inconștient

experiențele traumatice prin care mamele lor au trecut și de ce nu se pot desprinde prin propria

forță de complicațiile simbiotice cu mamele lor.

În cazul bebelușilor aduși la cabinet majoritatea au un plâns excesiv, au probleme

digestive, tulburări de somn, erupții cutanate, etc. În cazul copiilor sau a școlarilor, se poate

observa dificultăți de relaționare cu ceilalți, anxietate, enurezis, encoprezis, boli infecțioase sau

fac mereu febră mare, au frică de examene, coșmaruri repetate, suferă de bruxism, au dureri

abdominale, de urechi, cap, alergii sau astm.

Bolile sunt limbajul prin care copii vorbesc, mai ales dacă tratamentul medical

convențional nu funcționează, iar părințîi se îndreaptă disperați către alte metode sau către

medicină alternativă că soluție de tratament. Cele mai bune rezultate terapeutice sunt observate

în momentul în care părințîi doresc să privească și să vorbească despre propria copilărie.

Copii care se duc la grădiniță în mod intuitiv simt cu exactitate starea pe care părinții lor

o au, la nivel inconștient. Acest fapt îl putem spune mai ales în momentul în care părinții și-au

îngropat amintirile și sentimentele.

Cazul 1 - Laura 1

1 Kalsched, 2017 – “Lumea interioară a traumei. Mecanisme defensive arhetipale ale spiritului
personal”
 12

Laura are 4 ani și a suferit de mai multe ori boli infecțioase, febră mare, răceli, infecții ale

urechilor și tuse iritativă și puternică. Vine mai mereu în patul mamei, deoarece are dificultăți în

a adormi și a-și menține somnul. Mama vine împreună cu fiica ei și la întrebarea: “Ce are fiica

dvs?” ea răspunde despre problemele pe care le are cu soacra ei. Ii se atrage atenția și privește

speriată, scuzându-se că nu și-a dat seama că vorbește despre acest lucru. Ulterior părinții sunt

dispuși să-și dezvăluie biografiile lor traumatice, iar copilul începe să se simtă mai bine. Părinții

tatălui sunt amândoi alcoolici, iar sora tatălui mergea de multe ori într-o clinică de psihiatrie.

Tatăl Laurei, Gerard, a fost nevoit să stea de foarte multe ori singur acasă sau să asiste la

certurile părinților, retrăgându-se în propria carapace. La rândul sau se refugiază și el în alcool.

Mama fetiței, Sabine în perioada în care a fost însărcinată l-a căutat nopți întregi pe Gerard

pentru că nu știa unde se află și în ce stare este. Gerard țipă frecvent la copii și i-a făcut să le fie

frică. Sabine a avut o mamă neputincioasă, tatăl său îi adresa injurii iar aceasta la vârstă

adolescenței a vrut să se sinucidă, ulterior suferind de bulimie și de un abuz sexual din partea

unui unchi. După 3 ani de terapie starea părinților s-a îmbunătăți, ulterior Laura și fratele său mai

mare fiind sănătoși și bine dezvoltați din punct de vedere fizic.

Sindromul de aniversare

Oamenii au o “memorie de elefant” iar obiceiurile privind căsătoria, numărul copiilor,

alegerea profesiei sau vârsta decesului sunt transmise transgenerațional, la nivel conștient. De

cele mai multe ori copii aleg meseriile pe care unul dintre părinți le-a avut, de cele mai multe ori

inconștient se căsătoresc sau mor la aceeași vârstă sau dată ca părinții lor. Unele persoane își

doresc conștient sau prezic din dorința de a fi “loiale familiei” la ce vârstă se căsătoresc, când vor

muri sau de ce boli vor suferi. În anul 1993, Anne-Ancelin Schutzenberger a realizat un studiu

asupra persoanelor diagnosticate cu cancer, care au avut accidente de mașină și care au avut
 13

consecințe somatice în urmă traumelor de război asupra urmașilor. Aceasta a susținut faptul că

există un sindrom de aniversare în cazul anumitor persoane cu anumite boli. Cele mai recente

studii susțin existența coșmarurilor cu imagini fotografice puternice a traumelor provocate de

război în cazul urmașilor persoanelor care au supraviețuit războiului sau lagărelor de

concentrare, a celor care au fost gazați, au participat la genocide, care prezentau simptome de

sufocare sau inflamare la nivel buco-faringian.

Întrebarea este cum se poate întâmpla această transmitere la nivel transgenerațional într-

un mod involuntar și inconștient?

Am putea lua în considerare ceea ce susținea Moreno, precum că ar exista un co-conștient

familial și grupal și/sau un co-inconștient familial și grupal, sau mai exact de unitatea duală în

relația mamă-copil în pântec, de o impregnare memorială în relația bărbaților din familie (tată-fiu

sau bunic-nepot) sau existența unui secret familial nespus al părinților.

Se pot observa numeroase studii clinice și statistice ale transmiterilor transgeneraționale.

În aceste cazuri ajutăm oamenii să vorbească prin desene, iar atunci când în cadrul

psihoterapeutic simt că sunt ascultați și înțeleși fără a fi judecați, oamenii scapă de o povară și de

sentimentul de rușine-vinovăție sau tristețe.

Cazul 2 - Myriam 2

Myriam este o fată în vârstă de 13 ani care se rănește din greșeală într-o bară de fier care

se află pe un drum din Quebec. Este perioada înainte de Crăciun, în timpul livrării de ziare, fetița

se juca în mormanele de zăpadă în care se arunca, însă din păcate alunecă și cade peste o bară

care marca limita drumului în stânga și în dreapta. Bara fiind înfiptă adânc în pământ, pompierii

2 Schutzenberger, 2016 – “Psihogenealogia și rănile din familie. Legăturile transgenerationale,

secrete de familie, sindromul de aniversare, moștenirea traumelor și practica genosociogramei”
 14

nu au putut transporta și bara împreună cu victima la spital, ci au smuls trupul victimei și l-au

transportat.

Adolescenta prezenta respirație cu dificultate, diagnosticul fiind cel de pneumotorax

stâng, dublă perforare a duodenului, ruptura himenului, perforarea diafragmei, iar șansele de

supraviețuire sunt de 50%. După aproape două săptămâni, adolescenta se întoarce acasă,

următoarea lună somnul fiind însoțit de coșmaruri și de conversațiile pompierilor înainte de a o

smulge din acea bară. Ea în cadrul terapiei desenează propria persoană accidentată, apare un

lampadar cu o formă falică care ejacula raze de lumină din gland. Când copila este scoasă din

acea țepușă, lampadarul se domolește.

Mama copilei a însoțit-o de fiecare dată la controalele medicale, tatăl sau nefiind prezent,

stând retras, iar mama sa se legăna neîncetat. În momentul în care a fost întrebată de ce se

leagănă, Myriam răspunde în locul ei: “Se leagănă tot timpul!”, însă mama spune: “Myriam ar

vrea să afle marele meu secret.”

Mama victimei fusese violată de doi bărbați la aceeași vârstă la care fiica ei a suferit

accidentul cu bara metalică și că niciodată nu a spus nimănui nimic. Myriam integrază acest

secret cu care a trăit ea însăși. Myriam crede că violul suferit de mama sa nu a fost singurul din

familie, ulterior se dovedește a fi adevărat. Bunica maternă a fost violată la vârstă de 11 ani, iar

nepoata a fost prima persoană care a aflat de acest lucru. La nivel fizic, vindecarea lui Myriam a

fost aproape completă, însă a mai rămas doar cu o sensibilitate crescută la nivel perineal atipică,

care poate prezice dificultăți ale vieții sexuale. Clienta o perioadă îndelungată a venit să discute

despre problemele familiei sale, din cauza unei depresii profunde mascate.

Terapia în contextul traumei se bazează pe concentrarea recuperării, fără a retrăi

amintirile. Majoritatea specialiștilor numesc terapia menționată anterior ca fiind “trauma

 15

informed”. În această terapie, trauma care a avut loc nu este uitată. Este importantă cunoașterea

traumei și a simptomelor, însă detaliile ce țin de modul în care evenimentul traumatic a avut loc

trebuiesc evitate, accentul fiind pus pe dezvoltarea stabilității. Ca și obiective principale ale

terapiei sunt enumerate recâștigarea controlului la nivel fizic, psihic și al propriei vieți

7. Concluzii

Psihogenetica are scopul de a aduce la lumină rolul factorilor ereditari în viață noastră

psihică. Utilitatea acesteia se observă în pedagogiei în metodologia din mediul educațional. Pe

lângă acestea, s-a observat și o importanță majoră a geneticii asupra personalității persoanelor și

a importanței pe care o oferă educației. S-a mai observat faptul că potențialul genetic nu este

suficient, ci că acesta poate atinge apogeul sau nu în funcție de mediul social, cultural și

educațional din care persoana face parte.

Concluzionând, transmiterea informației genetice de la părinți la copii reprezintă un

proces desfășurat în faze, după cum urmează:

● Faza I – constă în formarea gameților, a celulelor sexuale mature cu un numar haploid de

cromozomi (în cazul oamenilor avem 23 cromozomi)

● și Faza II - fecundarea acestora, care duce la refacerea în cazul zigotului a numărului

diploid de 46 cromozomi. Acest număr diploid de cromozomi este specific rasei umane și

astfel ia naștere o structură genetică nouă, unică și constantă (mai exact, face referire la

individualitatea genetică) care se va întâlni la viitoarea persoană.

 16

Aceste etape au loc în cele mai multe cazuri cu foarte mare exactitate, însă în momentul

în care se produc erori, atunci apar anomaliile genetice. 

Bolile multi-factoriale cu moștenire complexă sunt majoritatea bolilor care au o

contribuție genetică. Aceste boli includ și anomalii precum boala Hirschprung, cheiloschizisul,

problemele cardiace congenitale, Boala Alzheimer, diabetul și boală arterială coronariană.

Bibliografie

1. Crăciun, E., (2021). Note de curs.

2. Covic, M., Ștefănescu, D., Sandovici, I., (2011). “Genetică medicală. Principii de

genetică medicală”. Ed. Polirom, București.

3. Crocq, L., (2014). “16 conferințe despre traumă”. Ed. Trei, București.

4. Dăbală, I., (2012). “Genetica comportamentului uman în contextul psihologiei”. Ed.

Ecou Transilva, Cluj-Napoca.

5. Kalsched, D., (2017). “Lumea interioară a traumei. Mecanisme defensive arhetipale ale

spiritului personal”. Ed. Herald, București.

6. Nussbaum, R., McInnes, R., Bohiltea, L.C., (2018). “Thompson & Thompson. Genetică

medicală”. Ed. Hipocrate, București.

7. Rothschild, B., (2020). “Corpul își amintește. Psihofiziologia și terapia traumei”. Vol I.

Ed. Herald, București.

3
 17

8. Rothschild, B., (2021). “Corpul își amintește. Revoluționarea tratamentului traumei”.

Vol II. Ed. Herald, București.

9. Ruppert, F., Banzhaf, H., (2018). “Corpul meu, trauma mea, eul meu. Constelația

intenției – eliberarea de biografia traumatică”. Ed. Trei, București.

10. Ruppert, F., (2019). “Trauma, anxietate și iubire. Constelarea intenției: calea către o

autonomie sănătoasă”. Ed. Trei, București.

11. Stana, A. Note de curs. Genetica comportamentului uman.

12. Schutzenberger, A.A., (2016). “Psihogenealogia și rănile din familie. Legăturile

transgenerationale, secrete de familie, sindromul de aniversare, moștenirea traumelor și

practica genosociogramei”. Ed. Philobia, București.

13. Urz, A., (2012). Trauma pshologică.

14. Wolynn, M., (2017). “Povestea ta a început demult. Cum să vindeci traumele familiale

moștenite”. Ed. Trei, București.