Anxietatea în mica copilărie

Despre emoţia de frică.....

 Frica este o emoţie care are un rol important în protecţia noastră. S-a menţinut în
repertoriul comportamental al oamenilor deoarece are o contribuţie esenţială în
supravieţuirea speciei.
 Este o emoţie specifică primejdiei care ne ajută să nu ne expunem la situaţii care ar
putea să ne pună viaţa în pericol.
 Este o emoţie cu un mare impact psihologic (aceelerarea bătăilor inimii şi ritmului
respiraţiei etc)
 Ne pregăteşte pentru a acţiune fizică: fugă, luptă sau încremenire.
 Are o expresie facială specifică: ochii şi gura se deschid larg, sprîncenele se înaltă.
Cum diferenţiem frica si anxietate ?
Frica este un raspuns automat de lupta sau fuga in timp ce anxietatea implica evaluare cognitiva.
Frica apare cand amenintarea este iminenta si proxima. Functia fricii este clara: organismul
devine alert si corpul se pregateste pentru actiuni iminente de fuga sau lupta. Acest lucru se
obtine prin activarea sistemului nervos simpatic care se manifesta prin dilatarea pupilelor,
cresterea batailor inimii, respiratie accelerata si tensiune musculara. Amigdala joaca un rol
important in formarea fricii. Anxietatea se leagă de o anticipare a unei primejdii iminente sau
presupuse. De ex. un copil se va simţi cuprins de frică daco asistă la o ceartă violentă între
părinţii lui şi poate deveni apoi anxios gîndidu-se că ei ar putea divorţa.
In timp ce frica pare când amenintarea este sigură sau detectabilă (ştiu de ce mă tem),
anxietatea se manifesta fără prezenţa unui pericol real(nu ştiu ce formă va avea primejdia).
Îngrijorarea este un exemplu tipic de anxietate în care persoana atunci când se îngrijorează se
gândeşte la consecinţele negative ale unor evenimente.În cazul fricii predominante sunt
manifestările de natură fizică (tensiune, tremurături) iar la anxietate predomină manifestările de
natură psihologică (îngrijorări, nelinişte) Intr-un anumit mod, functia ingrijorarilor este si una
adaptativa, de pregatire pentru evenimentele negative posibile. Dar, funcţia principala a
ingrijorarilor este una de evitare ce duce la inhibitia procesarii emotionale prezente.
Frica şi anxietatea copilului mic (0-6 ani)
Frica apare ca achiziţie în repertoriul emoţional al copilului în a doua jumătatea a primului an de
viaţă. Specialişti consideră că până la intervalul 5-9 luni copilul nu are resursele cognitive
necesare pentru a diferenţia persoanele cunoascute de cele necunoascute. Prin urmare frica de
străini apare în momentul în care copilul învăţa să facă diferenţa.
Frica în copilărie este cauzată de prezenţa unui pericol sau de absenţa siguranţei şi securităţii
(Izard, 1997). Ea poate să apară atunci când copilul percepe un posibil pericol, când
interacţionează cu persoane străine, când este expus la situaţii şi contexte noi, când ia contact
cu elemente specifice care-l înfricoşează: locuri înalte, tunete, întuneric, animale (ex. câini, şerpi).
Apariţie emoţiei de frică în mica copilăriei este direct relaţionată cu nivelul de dezvoltare la care
se află copilul. Copilul mai mic de doi ani nu manifestă frica de înălţime, de întuneric sau de
animale. Studiile arată că, asezaţi pe o suprafaţă de sticlă deasupra unui spaţiu gol, copiii mai
mici de 8 luni nu dau nici un semn de nelinişte iar teama de a nu cădea în gol apare o dată cu
apariţia locomoţiei. În consecinţă, se poate spune că temerile copilului mic se dezvoltă progresiv,
şi apar în momentul in care copilul are “nevoie” de ele pentru a nu-şi asuma riscuri inutile, şi tot
progesiv se vor estompa sau vor putea fi controlate, pe măsură ce copilul face achiziţii în
dezvoltare, prin educaţie şi socializare.
Studiile arată că în mod normal fricile copiilor mici se modifică o dată cu dezvoltarea lor cognitivă
trecând de la imaginar spre evenimente specifice mult mai reale.(Maurer 1965, Bauer 1976)
Unele studii arată că există o serie de modificări care se produc la nivelul îngrijorărilor
preşcolarilor. Conţinutul şi complexitatea gândurilor de îngrijorarea cresc o dată cu vârsta şi cu
achiziţiile cognitive pe care le face copilul. La vârsta de 5-6 ani predomină îngrijorările legate de
starea de bine -rănirea sau răpirea (Vasey et al. 1994).
Caracteristicile fireşti ale fricii si anxietăţii la copiii mici

Vârsta Aspectele dezvoltării Frica şi anxietatea

0-6 luni Reglarea biologică Frica de zgomote puternice
Frica de pierdere a suportului
6-18 luni Permanenţa obiectului Frica de străini
Formarea relaţiei de ataşament Anxietatea de separare

2-3 ani Explorarea lumii externe Frica de animale

Gândire magică Frica de creaturi imaginare
3-6 ani Autonomie Frica de întuneric
Auto-control Frica de furtuni
Frica de pierdere a persoanei de îngrijire
Parţial bazat pe: Warren & Sroufe (2004). În Ollendick & March (2004), pp. 92-115
Prevalenţa simptomelor de frică la vârsta preşcolară.
Studiile arată că cele mai prevalente simptome la acest interval de vârstă au legătură cu frica de:
 rănire fizică (întuneric, câini, păienjeni, tunete, apă)
 apropiere de un grup de copii care se joacă pentru a se implica în jocul lor.
 întâlnirea cu oameni necunoscuţi
 a dormi singur sau în altă partea dcât acasă (anxietatea de separare).
In structura fricilor copilului mic se înregistrază diferenţe uşoare în funcţie de vîrsta la care se
află. Astfel cea mai prevalentă problemă pentru copiii de 3 ani, distresul resimţit atunci când este
lăsat la grădiniţă sau cu bebysitter devine mai puţin problematic pentru copiii de 4-5-6 ani.
Problemele legate de vorbitul în faţa grupei de copii la grădiniţă sau îngrijorarea de a nu face
ceva greşit în faţa celorlalţi care apr în topul fricilor copilului de 4-5 ani devin nesemnificative
pentru copiii mai mari. Cercetătorii arată că aceste diferenţe sugerează o crescută conştientizare
a aspectelor de preformare socială în timpul preşcolarităţii (3-6 ani) care este posibil să aibă
legatură cu factorii dezvoltării cognitive care sunt implicaţi în dezvoltarea conştiinşei de sine
(Buss, 1980).
La aceast interval de vârstă (3-5ani) nu se înregistrează diferenţe semnificative între băieţi şi fete
în ceea ce priveşte simptomele manifestate şi nivelul de manifestare. Situaţia se dovedeşte
complet diferită pentru copiii mai mari de 6 ani. Studii numeroase afirmă că fetele manifestă un
nivelul mai intens de frică şi tulburări de anxietate comparativ cu băieţii. În consecintă, diferenţele
de gen nu sunt semnificative în copilăria mică dar devin mult mai accentuate la vârste mai mari.
Scoala fricii: cum învătăm să ne fie frică?
 Unele frici se învaţă prin experinţa directă.
Copiii adesea pot asocia un eveniment singular, cum ar fi vederea unui câine cu un alt
eveniment cum ar fi un câine care latră, ceea ce-i produce frică. De exmplu un copil care vine
de la grădiniţă întâlneşte un câine care se apropie de el şi latră tare. Lătratul care este
neaşteptat şi zgomotos poate producă un răspuns automatic de frică. În plus copilul poate
învăţa să-i fie frică de alte lucruri asociate cu experienţa sau evenimetul care i-a produs prima
dată teama. Astfel frica de un anumit câine poate fi transferată la ceilalţi câini chiar dacă unii
par prietenoşi şi vor să se joace sau sunt la o anumită distanţă. Cert este că simpla vedere a
unui câine îl face pe copilul care resimte frică de câini să se agaţe de adult, să tremure, să se
ascundă în spatele lui. Toate acestea sunt manifestări ale comportamentului de evitare a
obiectului care provoacă frica ceea ce-l împiedică pe copil să-şi confrunte frica să înveţe să o
controleze.
 Fricile se pot dezvolta prin observaţie.
Dacă un copil observă că părintele sau fratele mai mare ţipă când vede un gândac sau un
păianjen, copilul va învăţa să se teamă de acele insecte. Mulţi dintre copii învaţă să se teamă
de aceleaşi lucruri de care se tem părinţii lor.
 Frica poate fi învăţată prin răspunsul pe care copilul îl primeşte de la părinţii lui
atunci când îi este teamă.
Uneori reacţiile părinţilor la recaţiile de frică ale copilului au efect de întărire deoarece
recompensează direct reacţia de frică. De exemplu, dacă copilul manifestă frică într-o situaţie
particulară, când îi este stinsă lumina în dormitor la culcare iar părinţii îi oferă foarte multă
atenţie şi asigurare sau petrece timp mângâindu-l, liniştindu-l lăsând lumina aprisă, copilul
este direct recompensat pentru reacţia lui de frică sau mai exact pentru situaţia de a nu se
confrunta cu frica sa.
 Unele frici ale copilăriei sunt înnăscute.
 Toţi copiii manifestă la un anumit moment al dezvoltării temeri excesive, care sunt apoi
estompate sau controlate sub efectul educaţiei şi socializării. Printre aceste frici se numără
frica de a nu cădea în gol şi frica de necunoscuţi.
 Capacitatea de dezvoltare a fricii are o importantă latură ereditară.
Oamenii de ştiinţă au demonstrat că există temperamente vulnerabile la frică. Cercetările au
scos la iveală faptul că încă de la 4 luni (moment în care nu se poate vorbi de influenţe
educative deosebite) unii copii sunt mult mai speriaţi decât alţii de ceea ce este nou şi
neprevăzut. În plus cerecetări ulterioare au descoperit că acest temperament vulnerabil la
frică se asociază cu o hiperactivitate a nucleului amigdalian cerebral şi cu diverse manifestări
biologice ca de exemplu un ritm cardiac ridicat în stare de repauz şi prea puţin variabil în
funcţie de circumstanţe.
Cum să faci faţă emotiilor tale şi emoţiilor copiilor tăi
Emoţiile ne furnizează informaţii foarte valoroase. Frica de exemplu ne ajută să ne păstrăm în
siguranţa, să aplanăm acţiunile necugetate. Alte emoţii sunt ca un barometru, o sursă de
informaţii despre ce se întâmplă în viaţa noastră. Atât copiii cât şi adulţii pot fi speriaţi de o
nouă experienţă sau de o schimbare bruscă, putând fi în mod justificabil furioşi când ceva
alterează sau le ameninţă lumea. Ei se pot simţi răniţi, trişti sau depresaţi. Abia în momentul
în care vom fi capabili să prindem frecvenţa emoţiilor nostre, fără să judecăm sau să
cenzurăm, vom putea apoi să găsim înţelepciunea internă de a soluţiona problemele care
cauzează aceste emoţii.
Emoţia este o trăire a unei persoane în faţa unui eveniment. Ea apare ca urmare a modului în
care persoana interpretează acel eveniment.
Emoţia unei persoane este însoţită de modificări în mai multe planuri:
 Biologic/fiziologic (ex. creşterea ritmului cardiac)
 Cognitiv (ex. ceva rău mi se poate întămpla)
 Comportamental – modul în care pesoana se comportă ca urmare a emoţiei trăite
(evitarea situaţiilor pe care le apreciază ca fiind periculoase)
 Somatic –dureri de burtă, de cap, ameţeală etc.
Atitudinea părintelui faţă de emoţiile copilului şi emoţiile personale este motivată de un
anumit mod de gândire.
Când copiii isi exprima emotiile, in special pe cele mai puternice, părinţii uneori încearcă să ia
responsabilitatea aspura lor în loc să încerce să le înţeleagă. Din dorinţa de a-şi proteja copiii,
părinţii deseori găsesc că este dificil să le împărtăşească copiilor cu onestitate cum se simt în
mod real sau resping acest subiect în întregime. Din cauza acestor reacţii, copiii pot înţelege că
emoţiile sunt periculoase şi nu trebuie să se discute despre ele. Cu toate acestea, sentimentele,
atât cele pozitive cât şi cele negative, vor face parte întotdeauna din viaţa noastră şi ar fi mult mai
bine să ne învăţăm copiii cât şi pe noi înşine că nu trebuie să ne fie teamă de emoţiile noaste
atâta timp cât putem să le ţinem sub control şi să învăţăm din ele. Primul pas important în
gestionarea comportamentului copilului este să învăţăm să recunoştem emoţiile şi să le
gestionăm în mod corespunzător.
Atât copiii cât si adulţii au nevoie să ştie că există o diferenta între emoţii şi manifestarea lor. Este
firesc ne simţim într-un fel sau altul, să avem diverse emoţii. Ele nu sunt bune sau greşite. Ceea
ce trebuie să avem în vedere este ca sub impactul lor uneori ne putem comporta adecavat,
alteori inadecvat. De exemplu: este firesc sa fim furioşi dar nu este firesc să folosim furia ca o
scuză pentru că am lovit pe cineva.
Multi adulţi nu îşi înţeleg propriile emoţii, temându-se de acţiunile pe care aceste emoţii le implică.
De exemplu“ ei pot să nu admită că sunt nefericiţi de teamă că ar trebui să facă o serie de
schimbări pe care nu sunt pregatiţi să le facă”. La un nivel subconştient, ei îşi reprimă emoţiile.
Acest tipar riscant al negarii este preluat si de copil.
De cate ori nu aţi auzit aceasta situaţie? Un copil spune “O urăsc pe sora mea!” adultul intervine
şi spune “Nu, nu o urăşti! Noi ştim că tu o iubeşti pe sora ta!”
Ar fi mult mai sanatos să spunem copilului “ Pot să înţeleg cât de furios sau cât de rănit te simţi în
momentul de faţă! Nu pot să îţi pemit să o răneşti pe sora ta, aşa că hai să vedem ce cale putem
gasi pentru a-ţi exprima sentimentele fără să-i răneşti pe ceilalţi.

Cum pot ajuta părinţii copiii să facă faţă emoţiilor de frică ?

Copiii învăţă să-şi diminueze sau să-şi controleze frica dacă se confruntă cu situaţiile de care se
tem. În acelasi timp ei învaţă noi modalităţi de a face faţă fricii. Copiii învaţă să controleze frica
dacă părinţii îi ajută să facă faţă distresului provocat de situaţiile de care se tem.
Câteva recomandări care să ajute părinţii să-şi sprijine copiii să facă faţă fricii:
1. Analizează-ţi propriile temeri legate de ceea ce ar putea să meargă prost cu copiii
tăi: de la pericole fizice, la probleme sociale şi emoţionale. Dacă de cele mai multe
ori sunteţi plini de frică şi de nelinişte privind modul în care vă creşteţi copiii, acest lucru
vă poate împiedica să deveniţi educatori eficienţi. Iată câteva moduri în care frica voastră
poate să influenţeze negativ dezvoltarea copiilor:
 Părinţii temători devin hiperprotectivi cu copiii lor. Încercând să protejaţi copiii de
orice fel de neplăceri, le minimalizaţi şansele de a trăi experinţe care să conducă
la dezvoltarea şi independenţa lor.
 Părinţii temători văd pericole peste tot ceea ce-i face să se simtă în mod frecvent
neliniştiţi şi supăraţi. Având această stare emoţională sunteţi mai puţin dispus să
vă implicaţi în activităţi plăcute cu copiii vostri.
 Părinţii temători îşi învaţă copiii să se teamă. Copiii observă cu uşurinţă că
sunteţi stresat mai tot timpul şi vor considera că situaţiile respective sunt
periculoase şi că trebuie să reacţioneze la ele cu frică.
  Părinţii care se tem de dezaprobarea copiilor lor nu pot să fie fermi în creşterea
acestora de teamă că ar putea pierde dragostea şi aprecierea lor.
 Părinţii cărora le este teamă de căteva lucruri vor observa în timp că ajung să se
teamă de cât mai multe lucruri. De reţinut: frica se extinde!
 Părinţii plini de nelinişti nu gândesc logic.
 Părinţii temători sunt atît de preocupaţi de încercarea de a evita catastrofe
viitoare încât ratează plăcerea de a-şi vedea copiii crescând şi dezvoltându-se în
prezent.
2. Analizază-ţi propiile gânduri care te fac să devii permanent temător şi neliniştit.
Prezenţa unor pericolelor nu generează în mod automat frică şi nelinişte. Ceea ce noi
gândim, ne spunem sau credem despre pericol ne creează sentimentul de frică. În plus
oamenii care sunt tentaţi să vadă pericole peste tot, atunci când se confruntă cu o situaţie
care ei consideră că este periculoasă, consideră că trebuie să se îngrijoreze permanent în
legatură cu ea pentru a nu fi luaţi prin surprindere şi pentru a o gestiona mai bine.
Unele dintre convingerile părinţilor sunt extrem de dăunătoare pentru copii şi creşterea lor şi
se asociază cu un permanent nivel crescut de anxietate:
 Trebuie să fiu un părinte perfect. Pentru a se dezvolta bine trebuie să fiu întotdeauna
calm, competent şi corect.(Având o asemenea credinţă părintele îşi asumă toată
responsabilitatea pentru acţiunile copilului lui, considerînd că reuşita lui ca părinte
depinde exclusiv de modul în care îşi creşte copilul)
 Trebuie să am grijă astfel încât copilul meu să nu se simtă inconfortabil, să nu fie
rănit sau să nu fie în vreun pericol.(Având o asemenea credinţă părintele limitează
oportunităţile copilului de a învăţa să facă faţă emoţiilor negative: frică, furie etc)
 Ar fi îngrizitor dacă copilul meu nu m-ar iubi.(Părintele care are acestă convingere
este incapabil de a controla comportamentul copilului. Controlul parental este un
element foarte important în mica copilărie deoarece reprezintă baza autocontrolului.
Conpilul invaţa autocontrolul doar dacă a existat un contol extern manifestat de
părinte care să-i ghideze comportamentul. În plus lipsa acestor repere creează
copilului o mare nesigurantă şi-l detrmina să preia el controlul asupra părintelui.
 Este îngrozitor ca ceilalţi să nu probe modul în care cresc copiii.
 Dacă nu mă neliniştesc şi nu-mi fac griji tot timpul privitor la bunăstarea copilului meu
înseamnă că sunt un părinte nepăsător.( Considerând că pentru a fi un părinte bun
trebuie să te îngrijorezi tot timpul poziţionezi frica la loc de cinste în procesul de
creştere a copiilor.

3. Învaţă cum să faci faţă propiilor frici şi anxietăţi.

 Schimbă-ţi convingerile dăunătoare în convingeri sănătoase şi astfel vei învăţa
să devii preocupat şi interesat de soarta copiilor tăi decât temător şi anxios. Iată cum
poţi face acest lucru:
 Aminteşte-ţi că nu există părinte perfect şi nici copil perfect. Această
pretenţie este total nerealistă. Cum perfecţiunea nu este de atins mai
reyonabil este să-ţi doreşti să fii un părinte cât mai bun.
 Înlocuieşte pe trebuie cu prefer, mi-ar păcea să...
 Acceptaţi-vă pe sine atunci când greşiţi. Greşeala este inerentă oricărui
proces de învăţare şi este comună tuturor oamenilor. Toţi oamenii fac
greşeli.
 Învaţă cum să schimbi frica în simplă preocupare:
Identificaţi lucrurile pe care vi le spuneţi atunci când vă este teamă şi încercaţi să vă uneţi
următoarele întrebări:
 Este această situaţie atât de periculoasă aşa cum o fac eu să pară?
 Neliniştindu-mă cu privire la această situaţie periculoasă voi reuşi să o
previn?
 Cum aş putea să gandesc pentru a-mi micşora teama?
 Concentraţi-vă doar asupra prezentului.
Îngrijorările sunt gânduri catastofale despre ceea ce s-ar putea întâmpla în viitor.
Îngrijorările sunt un mod frecvent prin care oamenii se raportează a lucrurile care li se
întâmplă. Fiecare persoană are momente în care se îngrijorează mai mult. Mediul
înconjurator este incontrolabil şi incert şi favorizează în mod natural apariţia îngrijorărilor.
Acestea au funcţie adaptativă pentru ca ajută persoana să rezolve problemele in
anticipaţie, însă dacă se repeta excesiv, îngrijorările au consecinţe dezadaptative. Pe
masură ce apare îngrijorarea, ea se autoîntreţine; îngrijorarile ne determină să "scanăm"
excesiv mediul şi să descoperim noi lucruri care ne fac să ne îngrijoram, să descoperim
surse noi de pericol. Concentrându-vă asupra prezentului veţi întrerupe imaginarea
usituaţiilor care duc la anxietate.
 Imaginaţi-vă în detaliu ce s-ar putea întâmpla mai rău. Când ne gândim la
viitor putem deveni temători şi anxioşi pornind de la o imagine vagă a ceea ce s-ar
putea întâmpla. Adesea necunoscutul ne sperie mai mult decât o imagine detaliată a
viitorului astfel încât puteţi să vă reduceţi frica imaginândi-vă în detaliu ceea ce vă
provoacă teama.
 Imaginaţi-vă situaţii în le care faceţi faţă cu succes.
Îngrijorările şi neliniştile se bazează adesea pe imagini în care esuăm, nu reuşim să
facem faţă situaţiilor cu care ne confruntăm. Experinţa ne arată că cu cât ne concentrăm
mai mult pe aceste imagini cu atât ne greşte teama de a nu face greşeli. Un exerciţiu
foarte bun este de a vă imagina cum faceţi faţă cu succes situaţiei sau cum să vă
acceptaţi indiferent de rezultat.
 Folosi-ţi vorbirea cu sine. Înlocuiţi discursul negativ care apare legat de
situaţiile de care vă temeţi (ex nu pot să fac, nu sunt în stare să fac, nu o să reuşesc)
cu un discurs pozitiv (pot să fac acel lucru, voi reuşi etc).
 Asumaţi-vă riscuri.
Este foarte important să vă reamintiţi permanent că orice situaţie pe care o evitaţi pentru
că vă este frică, vă întăreşte frica şi de fiecare dată când faceţi ceva în contrar fricii pe
care o resimţiţi, lucraţi la diminuarea ei.
 Expuneţi-vă la lucurile de care vă temeţi.
Incercaţi să vă confruntaţi cu fricile dvs, treptat şi în paşi mici. Este posibil să vă simţiţi
foarte înspăimântat la începutdar veţi contata că, progresiv, cu fiecare pas nou, vă veţi
simţi mai confortabil. Foarte important este să ăncercaţi să nu părăsiţi situaţia la care vă
expuneţi când nivelul de anxietate este foarte ridicat. Aşteptaţi pănă ce trece valul de
frica foarte intensă şi ieşiţi din situaţie când frica se flă la un nivel suportabil care nu mai
ridică probleme.
 Folosiţi expunerea în imaginaţie.
Imaginaţi-vă o situaţie care în mod normal vă declanşează anxietatea. Pentru început
este indicat să vă lăsaţi să simţiţi cât de neliniştit şi anxios sunteţi. Încercaţi apoi să
transformaţi frica în preocupare modificând gândurile iraţionale în unele raţionale.
 Folosiţi gîndirea de detectiv.
Identificaţi gândurile care se asociază situaţiilor care vă provoacă teamă şi încercaţi să
căutaţi dovezi pentru veridicitatea lor. Accesaţi cât mai multe surse de informare pentru
a verifica corectitudinea infromaţiilor deţinute de dvs.
 Reamintiţi-vă că nimeni pănă acum nu a reuşit să preăntămpine ceva rău
doar îngrijorându-se.
 Stopa-ţi gândurile obsedante.
 Folosiţi tehnica “STOP” care constă în a vă spune acest lucru de câte ori
constaţi că mintea vă este asaltată de lucuri înspăimântătoare care vă
revin constant în minte. Astfel veţi întrerupe cursul gândirii măcar pentru
o vreme şi astfel veţi putea să vă gândiţi la lucruri mult mao folositoare.
 O altă tehnică presupune purtarea unei bande elastice la încheietura
mâinii astfel încât ori de câte ori vă surprindeţi absorbit de gînduri care
vă produc teamă să vă pişcaţi cu elasticul. Pişcătura vă distrage atenţia
şi vă permite să vă găndiţi la altceva.
 Vorbiţi-vă calm când sunteţi speriat.
 Spuneţi-vă că emoţia mea de frică este produsă de gândurile mele, acum vorbeşte frica
mea, aşa cum îmi produc singur îngrijorarea aşa pot să o şi alung, emoţiile vin şi trec.
 Acceptaţi-vă cu temerile dvs.
Teama este o emoţie firească care are un rol important în viaţa noastră. A elimina total
teama din viaţa noastră înseamnă a ne expune total pericolelor. Scopul nostru este de a
controla teama de a o diminua şi nu de a o anula sau nega.
“A te desconsidera pentru că îţi este teamă este ca şi cum ai contiua să loveşti pe tine
însuţi după ce deja eai căzut la pământ”. Pentru a controla şi diminua intensitatea fricii
cel mai important lucru este să schimbi gândurile care vă produc teamă.
 Controla-ţi gândurile prin acordarea de momente speciale în care să vă
îngrijoraţi.
Stabiliţi în fiecare zi un interval de 10 min în care să vă faceţi griji şi să aveţi gânduri
catastrofice. Alungaţi din minte orice gînd de îngrijorare care apare în alt moment al zilei
până la momentul stabilit.
 Reamintiţi-vă că majoritatea copiilor ajunga adulţi îndiferent cât de mult sau
de puţin s-au îngrijorat părinţii lor şi îndiferent cât de multe pericole şi
ameninţări au întâlnit.
4. Cum să îţi ajuţi copilul să facă faţă fricii.
 Discutaţi despre frica şi îngrijorarea copilului. Dacă este prea mic şi îi
este dificl să vorbească despre fricile lui, puteţi folosi jocul cu păpuşi în care fiecare
păpăşă spune celeilalte lucurile care o sperie. Este foarte important să vă faceţi o
ideea clară despre lucurile care îl sperie pe copil astfel încât să puteţi să îl ajutaţi să
facă faţă emoţiei.
 Iniţial încercaţi să feriţi copilul de lucurile de care se tem precum
câini, zgomote puternice, insecte. Pe măsură ce se vor simţi mai confortabil şi
încrezători faceţi-le cunoştinţă din nou, treptat cu lucrurile de care se tem. Însoţiţi
expunerea de verbalizarea “ acum ne apropiem de păianjen. Simţi cum frica creşte,
este mare, ne aporpiem şi mai mult frica este mare. Stăm lăngă păianjen.... simţi cum
frica incepe să scadă. ”
 Reacţionaţi moderat la reacţiile de frică ale copilului. Recţionând cu
frică la frica copilul îi veţi intensifica si mai mult frica lui.
 Dacă sunteţi un părinte plin de temeri încecaţi să vă suprimaţi frica
în faţa copilului. Evitaţi astfel ca copilul să vă preia propriile temeri.
 Evitaţi să oferiţi copilului un model de răspuns anxios la situaţiile
care vă provoacă teamă. Părintele este primul de model de învăţare a emoţiilor iar
copilul învaţă foarte mult prin observare şi imitare. Din aceste considerente, foarte
important este să învăţaţi să vă gestionaţi foarte bine fricile şi anxietăţile. Asta
 înseamnă să aveţi în vedere comportamentele de evitare pe care le manifestaţi
atunci când vă este foarte teamă sau starea de agitaţie pe care o manifestaţi atunci
când vă confruntaţi cu lucuri care vă fac să vă simţiţi inconfortabil. Înplus, mulţi
părinţi constată că aceste momente în care trebuie să se comporte cu curaj în faţa
copiilor (în acele situaţiile în care de regulă le este frică şi apare evitarea) reprezintă
oportunităţifoarte puternice în acare ei au posibilitatea de a se confrunta cu frica lor.
 Modelaţi comportamentul copilului astfel încât să facă faţă activ
situaţiilor care le provoacă frica decât să le evite. Vorbiţi copiilor despre situaţii în
care aţi simşit că vă este teamă şi povestiţi copiilor cum aţi învăţat să le faceţi faţă.
 Verbalizaţi în prezenţa copilului emoţia de frică şi explicaţi
modalitatea prin care reusiţi să îi faceţi faţa. Astfel modelul dvs. de gestionare a
emoţiei de frica va fi învăţat şi practicat şi de copil (folosirea vorbirii cu sine, găndirea
de detectiv)
 Modelaţi comportantul copiilor prin citirea de poveşti şi vizionarea
de filme de desene animate. Analizaţi cu copilul modalitatea in care personajele au
făcut faţa fricii şi au reuşit să îşi controleze frica.
 Acceptaţi emoţiile de frica ale copilului şi evitaţi blamarea,
învinovăţirea sau ironizarea copilului pentru temerile sale
Ex.“Îţi este frică? Ce eşti bebeluş?” Reaminţi-vă că emoţia de frică este firească şi toţi
oamenii o trăiesc. Scopul nostru este de a învăţa copilul nu să o nege sau să o ascundă
ci să o verbalizeze şi să o poată controla. Ironia conduce la blocarea manifestării
emoţionale. Mesajele de invalidare emoţională oferite de părinţi (blamare, ridiculizare,
ironizare, subestimare etc) face copilul să se simtă confuz ăn legatură cu modul în care
se simte şi să gîndescă că “el este rău dacă simte acele lucuri”
 Aduceţi-vă aminte că uneori copiii îşi neagă propriile temeri şi evită obiectele şi
situaţiile care le determină. Ajutaţi copiii să îşi recunoască temerile şi apoi încercaţi
să îl ajutaţi să se expună.
 Lăudaţi copilul pentru că a făcut faţă emoţiei de frică. Lauda este o strategie
foarte eficientă care ajută copilul să se pună în situaţie să-şi confrunte propria frică.
Dacă copilul refuză să invite un copil acasă să se joace cu el dar a doua zi face acest
lucru, oferiţi laude şi încurajări. Fiţi atenţi la exagerări. Lauda în exces poate să
stânjenească copilul pentru că acordaţi o atenţie deosebită efortului său.
 Daţi copilului ceva să facă când se confruntă cu situaţii care îi provoacă teamă.
Învăţaţi copilul strategii active de gestionare a fricii. Învăţaţi copilul câteva tehnici
simple de relaxare (ex să stoarcă o lamăie imaginară in ambele mâini etc)
 Rămâneţi calm când copilului dvs. este supărat. Dacă copilul devine supărat
după ce a văzut auzit ceva care i-a produs teamă, cel mai indicat ar fi să încercaţi să
 rămâneţi calm astfel încât să puteţi să controlaţi lucurile. Dacă oferiţi ocazia ca
supărarea copilului să vă influenţeze comportamentul veţi face să înrăutăţiţi situaţia şi
mai mult.
 Fiţi ferm dar pozitiv. Uneori copiii evită lucurile de care se tem: să meargă la
grădiniţă, să doarmă singuri în camera lor etc. În aceste momente nu lăsaţi copilul
să vă manipuleze astfel încât să-i permiteţi evitarea. Copilul trebuie să fie determinat
să se confrunte cu situaţiile chiar dacă trăieşte un anumit nivel de anxietate.
CUM AJUTĂM COPIII SĂ FACĂ FAŢĂ TEAMEI DE SEPARARE ?
Separarea de părinţi şi retragerea atunci când este în prejma persoanelor necunoscute
reprezintă o problemă specifică copilăriei mici dar toţi preşcolarii învaţă cu timpul să
gestioneze separarea temporară de părinţi.
Învăţarea este adesea foarte dificilă atât pentru copii cât şi pentru părinţi. Separarea este
benefică atât părinţilor care au nevoie de momente ocazionale pentru ei înşişi cît şi copiilor.
În cele ce urmează sunt prezentate câteva comportamente caracteristice pentru teama de
separare pe care adultul le poate remarca:
√ Stări de furie intensă când e lăsat cu persoane necunoscute
Ex. Plânge, când parinţii îi spun că în următoarele ore va sta cu vecina; dacă persoana
de care e ataşat copilul este una dintre educatoare, plânge “cu lacrimi de crocodil” când i
se spune copilului ca azi va lipsi educatoarea.
√ Verifică periodic prezenţa adulţilor
Ex. Îi caută pe părinţi din cameră in cameră; verifică frecvent dacă educatoarea se află
în grădiniţă.
√ Devine agitat când e separat sau urmează a fi separat de persoana de referinţă.
Ex. Începe să plângă când sesisează că mama se îmbracă cu hainele de serviciu;
înainte de a pleca acasă de la grădiniţă începe să devină agitat şi “neascultător”.
√ Refuză să exploreze locuri noi fără prezenţa persoanei de referinţă.
Nu merge la grădiniţă fără a fi însoţit de părinţi; refuză să meargă la teatru fără a fi însoţit
de persoana de referinţă.
√ Insistă să doarmă cu persoana de care e ataşat şi se trezeşte în timpul somnului
pentru a verifica prezenţa adultului lângă el.
La grădiniţă refuză să doarmă dacă educatoarea nu doarme cu el; nu adoarme decât
dacă e în camera parinţilor sau împreună cu ei.
Ce de au copiii probleme în a se separa de părinţii lor?
Copiii pot să-şi facă griji că părintele pleacă şi nu mai vine să-l ia sau poate fi preocupat de
siguranţa lui. De regulă aceste tipuri de griji sunt specifice momentelor în care familia trece prin
situaţii încărcate de stres : schimbarea locuinţei, îmbolnăvirea unui membru al familiei sau
probleme de cuplu între părinţi.
Probleme pot apărea când părinţii se simt vinovaţi sau se îngrijorează că îşi lasă copilul cu
altcineva. Nu ajută la nimic faptul că părintele nu plecacă niciodată singur din cauza reacţiei pe
care copilul o are atunci când este lăsat cu alte persoane. Comportamentul de a se agăţa de
părinte se va menţine mult timp dacă copilul are puţine oportunităţi de a învăţa cum să se separe
de părinţi.
Problemele de separare pot fi menţinute de modul în care părinţii reacţionează la
comportamentul de refuz al copilului. Astfel dacă copiii primesc forte multă atenţie, şi reasigurare
în timp ce protestează, comportamentul părinţilor poate întări accidental comportamentul
problematic al copilului ceea ce conduce la intensificarea comportamentelor de protest în
situaţiile viitoare.
Dacă cei mici manifestă stări intense de anxietate (teamă puternică) şi acestea nu sunt abordate
corespunzător, atunci pot apărea o serie de consecinţe negative pe termen lung care vor afecta
negativ dezvoltarea emoţională ulterioară a copiilor. De multe ori, copiii care nu trec cu bine de
acest stadiu normal al dezvoltării lor manifestă anxietate de separare.
Anxietatea de separare e o tulburare care se manifestă prin:
 trăiri intense de teamă când copilul e despărţit de adulţi şi care perturbă activitatea
zilnică a copilului.
 Refuzul de a merge grădiniţă,
 Refuzul de a sta cu altcineva în afară de părinţii lor,
 refuzul de a dormi fără prezenţa părinţilor lângă ei,
 tristeţe,
 apatie,
 semne: greaţă, vomă, dureri de cap, dureri de stomac, stări de iritabilitate, etc
Concluzionând, putem spune că teama de separare reprezintă un stadiu normal în dezvoltarea
copilului ce se manifestă:
 prin plâns în anumite situaţii (părinţii pleacă de acasă, părinţii pleacă în vizită etc),
 prin teama de persoane necunoscute,
 prin refuzul de a sta cu alte persoane decât părinţii.
Important!
Aceste comportamente se întâlnesc la toţi copiii pentru o anumită perioadă de timp şi dispar de
la sine o dată cu dezvoltarea fizică şi cognitivă a copilului.
Anxietatea de separare
Spre deosebire de teama de separare, anxietatea de separare este o tulburare care se manifestă
prin:
 trăiri emoţionale mult mai intense care se menţin o durată mai mare de timp şi care se
exprimă într-o multitudine de situaţii (copilului îi e teamă să rămână cu persoane
necunoscute chiar şi acasă,
  refuzul de a merge la grădiniţă cu altcineva decât cu adultul de care e ataşat,
 refuzul de a dormi singur
Anxietatea de separare perturbă activităţile zilnice ale copilului precum mersul la grădiniţă,
somnul de după-masă şi/sau cel de seară, jocul cu copii necunoscuţi, etc.), deoarece el refuză să
realizeze aceste activităţi în absenţa adultului de care este ataşat.
Pentru a putea interveni eficient trebuie să ştim exact care anume este proleme copilului.
Mai jos sunt prezentate o serie de diferenţe între teama de separare şi anxietatea de
separare.

Teama de separare Anxietatea de separare

 Trăiri de teamă în anumite situaţii în
care sunt despărţiţi de persoana lor
de referinţă (de exemplu, copiii plâng
când mama vrea să plece la serviciu,
dar nu plâng atunci când mama
merge la cumpărături).
 Trăiri intense de teamă in majoritatea
situaţiilor în care copiii sunt separaţi de
persoana de care sunt ataşaţi (copilul
plânge când mama merge la serviciu,
când merge în vecini fără el, când
merge la cumpărături);

 Intensitate medie a trăirilor de teamă  Intensitate puternică a trăirilor de

(copiii plâng câteva minute când sunt teamă care perturbă activitatea
lăsaţi singuri, după care se joacă copiilor şi a adulţilor (copiii refuză să
singuri sau cu alţi copii şi uită de se implice în activităţi fără prezenţa
absenţa adultului drag). adultului, refuză să meargă la
grădiniţă; adulţii trebuie să-şi
îndeplinească activităţile casnice
împreună cu copiii); când rămân
singuri sau cu alte persoane în
cameră, copiii plâng sau sunt trişti
până la întoarcerea persoanei de
referinţă.

 O dată cu trecerea timpului trăirile de  Cu cât trece mai mult timp fără a
teamă dispar. interveni în remedierea problemei, cu
atât trăirile de anxietate se agravează şi
cresc în intensitate.

În continuare vom prezenta exemple de manifestări ale unui copil cu teamă de separare
şi ale unui copil cu anxietate de separare:
Alexandra are 3 ani si 5 luni şi în ultimul timp plânge dimineaţa când părinţii ei pleacă la
serviciu. Ea rămâne cu doica ei care o duce la grădiniţă la ora 9. Părinţii ei pleacă la
ora 8 la serviciu şi Alexandra plânge cu „lacrimi de crocodil” când vede că părinţii se
îmbracă pentru a pleca. Doica ei spune că plânsul durează cel mult 10 minute, după
care Alexandra merge în camera ei să se joace cu păpuşa preferată. (teamă de
separare)
În ultimul timp Ionuţ, un băiat de 4 ani, plânge ori de câte ori părinţii lui pleacă de
acasă. Înainte nu plângea decât atunci când părinţii plecau la serviciu, dar în ultimul
timp plânge şi atunci când aceştia pleacă doar pentru câteva minute. În ultimele zile
refuză să meargă la grădiniţă, spune că îl doare gâtul şi că a răcit. Nu adoarme numai
dacă sunt părinţii cu el, iar noaptea se trezeşte să verifice dacă aceştia mai sunt acolo.
 Nu şi-a făcut prieteni la grădiniţă şi educatoarele le-au spus părinţilor că în cea mai
mare parte a timpului e trist şi că preferă să se joace singur. (anxietate de separare)
Studiile arată că e mai probabil ca cei mici să aibă trăiri de teamă când sunt flămânzi, obosiţi sau
bolnavi. Academia Americană de Pediatrie recomandă ca stabilirea meselor să se facă în aşa fel
încât să preceadă plecările adulţilor de care sunt ataşaţi copiii. Asta nu înseamnă că înaintea
oricărei ieşiri din casă adulţii vor îndopa copiii cu mâncare!
Cum pot părinţii să prevină problemele de comportament atuncă când lasă copilul cu alte
persoane.
 Pregatiţi copilul din timp. Înainte de inceperea grădiniţei vorbiţii copilului despre ce se va
face acolo (copilul are nevoie sa i se reaminteasca scenariul comportamentului de a
merge la gradinita accentuandu-se ideea ca adultul vine dupa el)
 Vizitaţi centrul împreună cu copilul astfel încât el să se simtă confortabil. Staţi aproape de
copil şi priviţi împreună la ce fac ceilalţi copii. Nu forţaţi copilul să se implice în jocul
celorlaţi copii. Faceţi mai multe vizite impreună şi staţi un pic mai mult de fiecare dată.
 Ajutaţi copilul să se integreze in grupul de copii, să interacţioneze cu unul doi copii.
Jucaţi-vă cu copilul dvs. Lângă ei un joc paralel şi treptat încercaţi să cooptaţi unul doi
copii în jocul vostru astfel încât copiii să iniţieze cîteva interacţiuni. Faceţi acest lucru de
mai multe ori deoarece copilului îi ia timp să îi cunoască pe ceilalţi copii şi să se simtî
confortabil cu ei. Dacă copilul reuşeşte să se integreze în grup, invitaţi unul din copii
acasă pentru a se juca împreună.
 Pregatiţi copilul înainte de a sta cu o persoana noua (invitati persoana inainte de a sta cu
copiii, sa se prezinte si sa se familiarizeze cu ea)
 Pregatiţi copilul atunci cand urmeaza să plecaţi, spuneţi-i unde mergeţi şi când urmează
să vă întoarceţi. Faceţi referire la un momnet al zilei care să-i permită copilului să aibă o
percepţie mai bună a timpului ( Elena voi fi acasă după ce tu vei servi cina sau voi veni
să te iau de la grădiniţă după ce te vei trezi din somn).
 Explicaţi copilului paşii. Dezvoltaţi o rutină a momentului în care vă lăsaţi copilul cu alte
persoane. După un timp copilul va învăţa paşii şi va putea să îi spună singur (ex. să
spună bună ziua educatoarei sau babysitter, să găseasă ceva de făcut, să pupe mama şi
să spună”la revedere” ).
 Explicaţi copilului că îl veţi lua atunci cînd îl pupaţi chiar dacă el nu vrea să plecaţi.
 Înainte de a pleca de acasă rugaţi copilul să vă spună paşii (ex, poţi să-ţi aminteşti ce
paşi avem noi de urmat cînd mergem la grădiniţă?). Lăudaţi copilul dacă vă spune. În caz
contrar va trebui să-i spuneţi calm care sunt paşii rutinei. Răspundeţi la orice întrebare.
 În cazul in care au fost probleme ultima dată când aţi lăsat copilul, descrieţi pe scurt şi cu
calm etapa pe care copilul a uitat să o urmeze. Prezentaţi toată situaia în termeni de ce
aţi dori ca el să facă diferit de această dată (ex. data trecută când tata teâa lăsat la
grădiniţă ai uitat paşii noştri care constau în a spune bună ziua educatoarei şi colegilor şi
de a găsi ceva interesant de făcut. Să vedem dacă astăzi vei spune bună ziua
educatoarei şi colegilor şi de a găsi ceva interesant de făcut când va fi momentul să plec)
 Folosiţi recompensele pentru etapa de invăţare a rutinei. Primele câteva momente în
care copilul învaţă paşii rutinei au nevoie să fie recompensate. Spuneţi copilului ce va
primi dacă el face paşii stabiliţi. Recompense posibile ar putea fi: să se oprească în parc
să se joace în drum spre casă, o activitate specială cu mama şi cu tata.
 Evitaţi amenintările care au ca mesaj faptul ca dragostea este conditionată de
comportamentul copilului (daca mai plangi..nu te mai iubesc,daca nu esti cuminte te dau
la tigani)
 Jucaţi-vă mici scenete de separare la grădiniţă. Când mergeţi în altă cameră, întrebaţi-l
pe copil “Unde m-am dus?”. Când reveniţi, spuneţi-i copilului “Uite, am revenit”. Aceste
mici separări îi vor învăţa pe cei mici că dispariţia adultului important pentru ei e doar
temporară.
 Pregătiţi persoana care urmează să rămână cu copilul. Oferiţi-i o listă cu rutinele şi nevile
speciale ale copilului. Anunţaţi-o că veţi pleca după ce veţi spune La revedere chiar dacă
copilul este supărat sau protestează. Puteţi să-i cereţi să monitorizeze cât timp îi ia
copilului să se liniştească după ce plecaţi.
 Pot apărea o serie de probleme atunci când nu este foarte clar stabiliti cine gestionează
comportamentul copilului atunci când acesta se află atat în prezenta părinţilor cât şi a
educatoarei. Este foarte important să stabiliţi din timp cine gestionează problema
copilului la venire şi la plecare. Comportamentele problematice pot apărea datorită
faptului că consecinţele sunt plicate fără consecvenţă sai părinţii se implică în discuţii
îndelungate cu educatoarea fară să acorde atenţie copilului.