Fricile și anxietățile copiilor: separarea, boala și moartea, divorțul părinților, grădinița și școala,

dezastrele naturale – cum le putem gestiona?

Publicat de 1 ianuarie 2020 de diuras

Ce sunt frica și anxietatea și care sunt semnele și simbolurile acestora?

 Frica se manifestă inițial ca o senzație de disconfort pe care individul uman o experimentează în

primele luni ale vieții, urmând ca apoi, în perioada de formare a Eului, să se concretizeze într-o formă
de emoție, sub influența factorilor care acționează asupra individului respectiv.  Scopul fricii este
acela de a avertiza individul că în preajma sa se află posibile forme de amenințări care îi pot pune în
viața în pericol. Astfel, frica poate fi definită ca „un sistem de avertizare biologic, psihic și social, care
este activat întotdeauna când corpul, psihicul sau relații sociale importante se află în pericol.” (p. 16).
Deși regiunea cerebrală în cadrul căreia are loc declanșarea și controlarea reacțiilor de frică este una
arhaică în sistemul nervos, fiind determinată de instincte, precum în cazul animalelor, omul se
diferențiază de acestea prin faptul că poate să decidă, până la un anumit punct, dacă alege să se
teamă sau nu de obiectul respectiv. Totodată, omul are capacitatea de a-și induce starea de frică prin
propriile gânduri și reprezentări, fără ca obiectele fricii să fie prezente sau să existe cu adevărat – în
acest caz vorbim despre anxietate (frica fără obiect). Astfel, există mai mulți factori care au
capacitatea de a declanșa frica, precum amenințările care provin din mediul extern, propriile idei,
fantezii sau reprezentări, dar și modificările care se produc la nivel fiziologic (prin dezvoltare, boală,
procese hormonale etc.) sau la nivelul structurii personalității (p. 17).

  În ceea ce privește anxietatea sau frica, un prim semn al acestora este

senzația de „îngustime” de la nivelul toracelui. Până și morfologia cuvântului „anxietate” ne indică
existența acestui simptom, întrucât termenul respectiv provine din cuvântul indo-german „anghu” și
din latinescul „angustia”, care înseamnă „îngustime”.  De asemenea, alte simptome ale fricii sau ale
anxietății sunt reprezentate de modificările procesului de respirație, cum ar fi blocajele respiratorii
sau respirația superficială. Reacțiile precum creșterea tensiunii arteriale, dilatarea pupilelor,
creșterea pulsului, creșterea tensiunii musculare, tremurul, transpirația sau pielea de găină,
constituie și ele simptome ale fricii sau ale anxietății. În cazul unor stări de frică/anxietate severă,
capacitățile mentale pot intra în colaps, iar sentimentul de neputință poate afecta puternic
încrederea în propriile capacități. Astfel, stările de anxietate și de frică se manifestă la nivelul mai
multor dimensiuni: dimensiunea fizică (prin tremurat și palpitații, prin tensiunea musculară sau prin
respirația superficială etc.), dimensiunea cognitivă (prin gânduri și așteptări referitoare la anumite
situații), dimensiunea comportamentală (prin intermediul reacțiilor motorii) și dimensiunea
emoțională (prin sentimente de neputință, neajutorare, incertitudine etc.) (pp. 18 – 20).

 Confruntarea cu anxietatea sau cu frica în cazul unor situații noi are legătură cu experiențele noastre
anterioare. Orice situație nouă va fi examinată în funcție de experiențele anterioare, în vederea
identificării posibilelor amenințări, motiv pentru care fiecare dintre noi va resimți o anumită
anxietate în acele contexte. Referitor la simbolurile colective ale fricii și ale anxietății, acestea au la
bază o temere umană comună: moartea. Trei dintre simbolurile specifice fricii/anxietății sunt șarpele,
întunericul și înălțimea. Șarpele simbolizează moartea prin procesul de năpârlire, care reprezintă o
transformare, însă poate simboliza și viața (înnoirea) prin același proces. Simbolul întunericul este
strâns legat de teama de moarte, de starea de straniu pe care o produce lipsa de transparență a
nopții, de incapacitatea noastră vizuală din acele momente și de teama de necunoscut. În final,
simbolul înălțimii se află în aceeași legătură cu moartea, căci înălțimea induce nesiguranță, la fel ca și
viața care se îndreaptă spre același final. Înălțimea simbolizează o cădere în necunoscutul morții (p.
22).

Fricile specifice perioadelor de dezvoltare (sugar, antepreșcolar, preșcolar și școlar mic)

 Pe parcursul vieții noastre experimentăm diferite tipuri de temeri, însă unele dintre ele sunt
specifice anumitor etape din cadrul perioadei de dezvoltare. Altfel spus, fiecare etapă din perioada
de dezvoltare (mă refer aici la copilărie) vine cu anumite frici specifice pe care le experimentăm cu
toții și care contribuie la procesul de formare a personalității noastre.

Frici ale sugarului, ale antepreșcolarului și ale preșcolarului: nou-născutul vine pe lume fără nici o
capacitatea de a se autoproteja. Legătura creată de cordonul ombilical din perioada intrauterină,
care asigura întreaga îngrijire necesară copilului, este înlocuită cu legătura de iubire dintre sugar și
mama sa, legătura care urmează a fi completată de tată și de celelalte persoane din viața copilului.
Totuși, părinții rămân figurile de atașament principale ale copiilor. În perioada celei de-a treia luni de
viață a copilului se produce o schimbare majoră: trecerea de la forma pasivă de protecție la forma
activă. Astfel, stimulările copilului (adică toți stimulii din mediul extern care acționează asupra
acestuia) trebuie să fie puse în relație cu abilitățile sale. Sugarul caută să-și mențină starea de
echilibru, însă diversitatea de stimuli cu care interacționează împiedică uneori posibilitatea de
menținere a echilibrului psihic, motiv pentru care excitația preia controlul, iar copilul începe să se
confrunte cu senzații negative de disconfort (încă nu putem vorbi propriu-zis despre anxietate sau
frică). Acestea se pot diminua sau pot chiar dispărea prin intermediul legăturii pe care sugarul o are
cu persoanele de legătură (pp. 26 – 27).

 Perioada dintre 6 și 24 de luni este considerată ca fiind fundamentală în formarea și dezvoltarea

fricilor, întrucât aceasta este perioada în care copilul se confruntă cu teama separării și cu teama de
necunoscut. În perioada primelor 5-6 luni din viață, copilul învață să se deosebească de cei din jurul
său, învață că există un „eu”. Odată cu această realizare, copilul învață și să deosebească ceea ce este
familiar de ceea ce este străin. Spre exemplu, teama specifică vârstei de 8 luni este cea de străini.
Pentru a putea învinge această teamă, este necesar ca părinții să-i ofere copilului un model de
interacțiune bazat pe încredere: copilul va încerca să identifice indicii referitoare la posibila existență
a unui pericol din reacțiile părinților săi (poziția corpului, tonul vocii, expresia facială etc.). În acest
sens, reacțiile figurilor de atașament constituie fundamentul manifestării fricii sau a curiozității în
cazul interacțiunii cu noi persoane (dar și cu noi evenimente). Totuși, este important să nu-i obligăm
pe copii să interacționeze cu oameni cu care nu doresc acest lucru. Copiii mici ar trebui scutiți de
orice formă de contact cu o anumită persoană, dacă ei nu doresc acest lucru (pp. 27 – 29).
 Conștientizarea diferenței dintre „eu” și „tu” determină și conștientizarea separărilor, care vor fi
acum produse și de către copilul care manifestă necesitatea de explorare a mediului înconjurător.
Spre exemplu, joaca în care copilul fuge de o anumită persoană, pentru ca apoi să revină la aceasta,
reprezintă o modalitate de explorare a beneficiilor apropierii și a necesității distanțării. Referitor la
aceasta din urmă, menținerea contactului vizual cu mama creează un sentiment de încredere în copil,
ceea ce-i facilitează orientarea în mediu și capacitatea de rezistență în ceea ce privește distanțarea
fizică. În jurul vârstei de trei ani, copilul trăiește ceea ce Specht-Tomann denumește ca fiind „marea
ambivalență”, adică acel conflict dintre dorința de a explora lumea înconjurătoare și frica de
separare. În general, o soluție în cazul fricii de separare o constituie „obiectele tranzacționale”, adică
acele obiecte care reprezintă un simbol al unei legături de încredere dintre copil și o figură de
atașament (mama, tata etc.). Aceste obiecte (animale de pluș, pături etc.) îi conferă siguranță
copilului, iar contactul fizic cu acestea poate provoca amintiri ale unor experiențe corporale arhaice
în care copilul s-a simțit protejat. Durata fricii de separare este de 1 an, ceea ce înseamnă că în jurul
vârstei de 4 ani această frică dispare. Este important să înțelegem faptul că această frică este
considerată ca fiind specifică etapei respective de dezvoltare și că gestionarea anxietății sau a fricii de
separare va depinde pe parcursul vieții de modalitatea în care copilul a reușit în această perioadă să
înfrunte temerea respectivă (pp. 30 – 36).

 Între 2 și 4 ani, copiii tind să se confrunte cu frica de întuneric. Tomann atrage atenția asupra
faptului că frica de întuneric apare și în perioade ulterioare de dezvoltare, însă între 2 și 4 ani această
frică este parte a dezvoltării psihice sănătoase. Totodată, psihoterapeuta austriacă afirmă că
întunericul constituie un simbol ancestral care face parte din inconștientul colectiv (Jung) și care
simbolizează frica, lipsa de control și lipsa de transparență, separarea definitivă și moartea.
Întunericul creează un sentiment al lipsei de siguranță și o incapacitate de orientare, ceea ce
determină apariția fricii. De asemenea, copilul realizează proiecții ale sentimentelor afective de
agresivitate sau frică pe „zidul întunecat al nopții”. Pentru a susține copilul în această perioadă,
părinții trebuie să ia în serios frica de întuneric și să identifice acele soluții care îi oferă copilului
sentimentul de siguranță. În acest ca poate fi vorba despre realizarea unor ceremonii înainte de somn
sau despre a-i oferi copilului o sursă de lumină pe timpul nopții. Este indicat ca părinții să-i ofere
copilului posibilitatea de a concepe singur aceste soluții (pp. 37 – 40). În perioada 5-7 ani, fricile
copiilor vor evolua către obiecte și situații reale. Teama de întuneric, de creaturi și monștri, este
înlocuită de teama de răni, de mușcături sau de a fi atacat. Totodată, copilul va conștientiza în
această perioadă amenințările naturale de tipul incendiilor, inundațiilor sau cutremurelor, ceea ce va
conduce la dezvoltarea unor temeri față de aceste fenomene (pp. 41 – 42).

Frici ale școlarului mic: în jurul vârstei de 7 ani, majoritatea copiilor se confruntă cu un eveniment
major din viața lor: începerea școlii. Ca orice eveniment necunoscut, acesta produce stări de
nesiguranță și de frică necunoscute până în acel moment sau care s-au manifestat doar ca efecte
secundare ale altor frici anterioare. Compararea cu alții copii, atitudinea pe care părinții o adoptă în
formularea așteptărilor pe care le au de la copil, dar și dorința acestuia din urmă de a împlini
dorințele părinților, toate acestea reprezintă surse ale fricii școlarului mic, alături de cerințele de
performanță și de necesitatea de adaptare la normele sociale. Tomann consideră că frica de
performanțe slabe este specifică acestei etape de dezvoltare și că scopul etapei constă întocmai în
confruntarea cu teama respectivă și în identificarea soluțiilor de gestionare a comparației sociale și a
cerințelor de performanță. De asemenea, psihoterapeuta austriacă afirmă faptul că aceasta este
perioada în care se cristalizează încrederea în sine, dar și asigurarea posibilității de accesare a
capacităților de îndeplinire a sarcinilor orientate către performanță. În această perioadă de viață (dar
și în cele anterioare sau care vor urma) este important ca părinții să susțină copilul care se confruntă
cu aceste temeri și să îi asigure încrederea că beneficiază de capacitatea de a gestiona dificultățile
respective (pp. 44 – 47).

Să înțelegem mai bine frica de separare

 Tomann împărtășește o perspectivă freudiană (pesimistă) referitoare la natura umană și afirmă

faptul că orice om se confruntă cu „trauma nașterii”, adică cu separarea de mediul securizat al
uterului mamei și că întreaga viață umană este marcată de separări. Copilul care se confruntă cu
orice formă de separare trebuie susținut de către părinții săi, în vederea asigurării unui proces de
separare sănătos, care va asigura ulterior și sănătatea psihică a individului respectiv. Perceperea
figurii feței mamei ca fiind unică și familiară determină apariția fricii de pierderea a ceea ce oferă
această figură, cum ar fi afecțiune, consolare, bucurie sau plăcere. Până la vârsta de 4 ani, copilul
manifestă un tipar de reacție în cazul separărilor de mamă sau de figura de atașament principală:
pentru început, separarea produce o formă de protest în copil, acesta confruntându-se cu
sentimente de supărare sau furie, dar și cu stări de agitație. Apoi, copilul trăiește dorința ca mama sa
(sau figura de atașament) să revină alături de el. Copiii de până în 4 ani au o capacitate scăzută de a
menține imaginile interne ale persoanelor cu scopul de a obține protecție și siguranță, motiv pentru
care o separare îndelungată (de mai multe zile) duce la blocarea imaginilor din memorie și la
dezvoltarea unui sentiment de abandon. Asigurarea unui proces de dezvoltare sănătoasă în ceea ce
privește gestionarea separărilor se realizează prin crearea și menținerea legăturii cu figura de
atașament în primele luni de viață, prin stimularea și susținerea curiozității copilului față de mediul
înconjurător, prin încurajarea independenței copilului (care pornește în mediile familiare), prin
promovarea sentimentului de siguranță a copilului în momentul în care se află alături de alte
persoane, prin extinderea cercului social, prin exersarea situațiilor de separare și a realizării
ritualurilor ajutătoare, precum și prin pregătirea copilului înaintea unor despărțiri viitoare (pp. 57 –
61).

Modalități de gestionare a momentelor de separare

 Tomann indică o serie de modalități de sprijin, atât pentru copil, cât și pentru părinții acestora, în
ceea ce privește gestionarea sănătoasă a separărilor (pp. 61 – 66):

a) Identificarea unor persoane alternative, de încredere, în vederea acordării îngrijirii: părinții sunt
încurajați să găsească încă de la începutul vieții copilului lor anumite persoane de încredere, care
sunt dispuse să petreacă timpul cu copilul atunci când aceștia sunt condiționați de respectarea altor
responsabilități sau când doresc să aibă parte de o perioadă de relaxare;

b) Acțiunea planificată: este util ca în cazul unor schimbări previzibile să fie planificate anumite etape
de acomodare la separările care urmează. Astfel, Tomann afirmă faptul că părinții pot concepe,
alături de copil, un plan de îngrijire prin care să stabilească cine vor fi „persoanele de rezervă” cu care
copilul își va petrece timpul, să i se acorde acestuia posibilitatea de a se acomoda cu persoana (sau
persoanele) de rezervă, dar și posibilitatea de a explora, poate, noi zone în care își va desfășura
activitățile. De asemenea, pot fi aplicate și ritualurile de rămas-bun;

c) Cultivarea intereselor comune: în perioada în care copilul își desfășoară activitățile la nivelul
familiei, părinții trebuie să asigure realizarea unor activități comune, în vederea promovării
sentimentului de comuniune și de apartenență;

d) Culegerea de informații și exersarea situațiilor noi: de exemplu, în cazul unui copil care urmează să
înceapă școala sau grădinița, ar fi util ca acesta să poată parcurge drumul către unitățile respective
împreună (de câteva ori) cu unul dintre părinți (sau cu persoana de rezervă) și să aibă posibilitatea de
a vizita unitatea respectivă, pentru a se acomoda cu atmosfera acesteia;

e) Clarificarea propriilor gânduri și emoții: în acest caz este vorba despre gândurile și emoțiile
părinților. Copiii au capacitatea de a simți și de a reacționa la momentele de insecuritate ale
părinților, însă această reacție se manifestă, de obicei, printr-o stare de anxietate sau de tensiune
crescută. Astfel, părinții trebuie să își îndrepte o parte a atenției spre propriile trăiri, astfel încât să le
poată asigura copiilor lor susținerea și încrederea necesară activității pe care trebuie să o
împlinească.

Separarea de dinainte de culcare și sugestii pentru părinți

 Momentul de culcare reprezintă o altă situație în care copilul se poate confrunta cu anxietăți sau
frici. Frica de pe parcursul nopții este una dintre cele mai comune forme de temeri ale copiilor și
apare ca rezultat al unui proces de combinare a mai multor factori: este vorba despre frica de
separare și de abandonare a figurii de atașament și a activităților familiare de pe parcursul zilei,
alături de starea de timiditate și nesiguranță pe care o provoacă întunericul. Astfel, este important ca
copilul să aibă posibilitatea de a se liniști înainte de culcare și să evite realizarea unor activități
zgomotoase sau care provoacă agitație în jur. Totodată, cina ar trebui luată în familie, iar părinții ar
trebui să-i ofere copilului posibilitatea de derulare a activităților pe care le-a desfășurat pe parcursul
zilei, alături de evidențierea succeselor din ziua respectivă. În final, părinții trebuie să adopte o
atitudine conciliantă față de activitățile copilului din acea zi. De asemenea, aceștia pot concepe,
alături de copil, o serie de ritualuri pe care să le respecte înainte de somn (pp. 67 – 68).

 Soluțiile indicate de psihoterapeuta austriacă în vederea gestionării eficiente a separării de dinainte

de culcare sunt următoarele (pp. 68 – 71):

a) Derularea regulată a activităților de seară: părinții trebuie să își găsească timpul necesar pentru a
desfășura alături de copiii lor acele activități care permit retragerea la somn, în fiecare seară, pentru
a le oferi acestora sentimentul de siguranță de care au nevoie pentru a adormi liniștiți;
b) Animalele de pluș și alte obiecte de consolare: este vorba despre obiectele tranzacționale care
înlocuiesc prezența figurii de atașament și oferă siguranța asigurată de aceasta;

c) Lumina redusă: întunericul creează stări de nesiguranță și accentuează deja fricile existente ale
copiilor, motiv pentru care o sursă de lumină slabă poate fi o bună soluție pentru eliminarea acestor
frici și asigurarea posibilității de a adormi fără teamă;

d) Fondul sonor familiar: sunetul vocilor membrilor familiei pot oferi un sentiment de liniște copilului,
motiv pentru care nu este necesar ca adulții să facă liniște totală în momentul în care copilul merge la
culcare. Totuși, volumul sunetelor provenite din cadrul emisiunilor sau a filmelor care se difuzează pe
TV trebuie redus pe cât de mult posibil.

Frica provocată de coșmaruri

 Fiecare dintre noi s-a confruntat la un moment dat cu un coșmar și fiecare dintre noi cunoaște
intensitatea stării de frică sau de disconfort care apare în timpul acestuia, dar și după ce ne-am trezit.
Cele mai tipice coșmaruri ale copiilor sunt cele legate de urmăriri, căderi și pierderi (ale lucrurilor și
ale oamenilor) (p. 73). Modalitățile propuse de Tomann în vederea gestionării fricilor produse de
coșmaruri sunt următoarele (pp. 74 – 78):

a) Măsuri preventive: discutarea și elaborarea, alături de părinți, a experiențelor stresante sau

tulburătoare pe care copilul le-a trăit pe parcursul zilei, alături de practicarea unor ritualuri care să
permită adaptarea la întuneric;

b) A-i permite copilului să povestească și a-l asculta: copilului îi este dificil să distingă realitatea
concretă de experiențele onirice, motiv pentru care este necesar ca acesta să fie încurajat să-și
povestească visele (și coșmarurile) ca modalitate de delimitare a experiențelor reale față de cele din
vis;

c) A permite apropierea: când copilul are un coșmar și se retrage, în urma acestuia, în camera și în
patul părinților, lui ar trebui să-i fie permis acest lucru, pentru a-i asigura sentimentul de siguranță și
afecțiune. Copilul caută să își reasigure apropierea de părinți, astfel că copiii cărora li se permite
această apropiere sunt și cei care vor alege singuri să doarmă în propriul pat. Totuși, este important
ca copilului să-i fie explicat faptul că poate veni în patul părinților în urma unui coșmar, dar că locul
său pe timp de noaptea este în propriul pat;

d) Procesarea ulterioară: se referă la faptul că în urma unui coșmar este util ca imaginile din vis să
poată se capete o formă, prin desen, prin imagini, prin situații de joc. De asemenea, copiilor li se
poate oferi posibilitatea de a-și modifica visele, de a le oferi un final fericit.

Boala și moartea ca surse ale fricilor și anxietăților copiilor

 În cazul situațiilor de boală, este important ca părinții să le ofere copiilor informații despre ceea ce se
întâmplă. În caz contrar, copilul va avea o reprezentare distorsionată a situației, iar fricile sale se vor
dezvolta în intensitate, cel mai probabil cu mult peste realitatea bolii. Totodată, ascunderea acestor
informații poate produce răni emoționale de tipul sentimentului de excludere sau al sentimentului
lipsei de apartenență, ceea ce contribuie la accentuarea stării de frică a copilului. Astfel, este extrem
de util ca persoana bolnavă să poată discuta în mod individual cu copilul despre starea sa și să-i
prezinte situația acestuia prin utilizarea unor cuvinte simple. De asemenea, părinții trebuie să se
asigure de faptul că copilul va continua să beneficieze de îngrijirea și sprijinul cu care este obișnuit,
extinzând chiar și cercul social al persoanelor care se implică în activitățile de sprijinire. În final, este
important ca copilului să-i fie menținută mereu speranța însănătoșirii persoanei bolnave și să-i fie
oferite sugestii cu privire la ce poate realiza pentru persoana bolnavă (pp. 81 – 82).

 Părinții trebuie să-i asigure copilului răspunsurile la întrebările pe care acesta le adresează referitor
la starea persoanei bolnave, la caracteristicile de manifestare ale bolii sau la modul în care se
desfășoară tratamentul. Lipsa unor răspunsuri din partea părinților duce la căutarea răspunsurilor
individuale, care se poate să nu fie corecte și să nu îi ofere copilului consolarea de care va avea
nevoie, accentuând în mod fantasmatic fricile referitoare la boală. Copilului trebuie să i se permită să
poată avea contact în continuare cu persoana bolnavă, iar vizitele în cadrul spitalului trebuie
pregătite în prealabil prin discuții referitoare la modul în care sunt organizate încăperile în spital,
precum și la mirosurile specifice acelui loc. Realizarea unui desen, a unei felicitări etc. pentru
persoana bolnavă este o modalitate utilă de eliberare pentru copil, la fel ca și însoțirea oamenilor
bolnavi, căci permit gestionarea propriilor stări de frică și de tristețe într-un mod eficient (pp. 84 –
87).

 Îmbolnăvirea copilului cauzează o serie de modificări la nivelul activităților acestuia, precum

modificarea programului de zi sau a ritualurilor obișnuite, ceea ce determină apariția unor stări de
nesiguranță. La acestea din urmă se adaugă și fricile părinților, care sunt receptate de către copil și
care accentuează starea de amenințare pe care acesta o resimte în urma bolii. Astfel, este necesar ca
părinții să evite să își manifeste frica atunci când copilul este de față. Aceștia trebuie să asigure un
program prin care să se înlocuiască unul pe celălalt în supravegherea copilului, ba chiar să implice și o
a treia persoană în acest proces. Pe parcursul bolii, părinții trebuie să păstreze contactul în mod
continuu cu medicul și să inducă o stare de bine copilului, prin activități plăcute și glume. În ceea ce
privește copiii de până în 4 ani, îmbolnăvirea poate să conducă la separarea de mamă, iar teama de
separare va fi în acest caz accentuată din cauza bolii. Dacă copilul ajunge să fie internat în spital, este
important ca acesta să beneficieze de prezența unor obiecte familiare. De asemenea, părinții trebuie
să-i explice copilului acele intervenții care urmează să fie realizate, dar și măsurile cu efecte
îndelungate, să-i transmită un sentiment de siguranță prin familiarizarea cu spitalul sau prin
realizarea unei legături cu o asistentă medicală. Totodată, activitățile de tipul desenului sau
coloratului sunt extrem de benefice în exprimarea fricilor referitoare la boală, dar și în vederea
procesării impresiilor create de aceasta (pp. 88 – 91).

 Referitor la moarte, copiii își reprezintă acest fenomen prin intermediul a patru noțiuni esențiale:
„încetarea funcțiilor organice, ireversibilitatea, universalitatea și cauzalitatea. Prima se referă la
faptul că viața este legată de anumite funcții corporale și că moartea survine când aceste funcții (…)
încetează. A doua noțiune se referă la faptul că moartea nu este reversibilă, în timp ce noțiunea de
universalitate se referă la faptul că moartea este parte a oricărei existențe și că moartea nu poate fi
oprită de nimeni și nimic. (…) noțiunea de cauzalitate face referire la cauzele morții: reprezintă o
consecință a unor legi naturale.” (p. 92). Fiecare perioadă de dezvoltare vine cu propriile credințe
referitoare la moarte și cu propriile caracteristici de manifestare a doliului. În momentul în care un
copil trece prin perioada de doliu, este importantă menținerea structurii programului zilnic și evitarea
schimbărilor din mediul copilului, cum ar fi modificările în locuință, schimbarea școlii sau a grupului
de apartenență, ori chiar a celor ce se ocupă de îngrijirea acestuia (pp. 93 – 100):

a) Copiii sub 3 ani: pentru aceștia, moartea este o noțiune abstractă și echivalentă cu plecarea.
Aceștia vor tinde să reacționeze la moarte prin căutare, dar și prin manifestarea unor crize
emoționale intense, care apar ca efecte ale neînțelegerii situației și ale impactului emoțional
puternic. În această perioadă, copiii pot plânge fără motiv sau pot refuza să mănânce și să doarmă.
Perioada de doliu trebuie desfășurată fără modificări la nivelul programului copilului, urmând ca
copilului să-i fie explicată moartea prin cuvinte simple. Aceștia au nevoie de apropiere fizică, de
afecțiune și de grija unei persoane familiare;

b) Copiii între 3 și 5 ani: tema morții este experimentată de aceștia prin intermediul jocurilor, unde
realizează legătura dintre „moarte și întuneric” și „moarte și nemișcare”, după cum afirmă Tomann.
În această perioadă, copiii vor exclude ideile referitoare la posibilitatea propriei morți sau a morții
unei persoane apropiate, astfel că o moarte concretă va produce stări intense de anxietate, care vor
fi accentuate și de fricile specifice perioadei de dezvoltare în care se află. În perioada de doliu, părinții
trebuie să le asigure copiilor răspunsurile pe care aceștia le așteaptă cu privire la moarte, în mod
sincer și fără eschivare. Totodată, familia trebuie să implice copilul în subiectul înmormântării și în
procesul de rămas-bun de la persoana decedată. Este posibil ca aceștia să se confrunte cu regresii în
dezvoltare, motiv pentru care familia trebuie să le asigure afecțiune, recunoaștere și înțelegere;

c) Copiii între 6 și 9 ani: în această perioadă, copilul conștientizează moartea, însă reprezentările
referitoare la aceasta oscilează între realitate și imaginație. De obicei, moartea este reprezentată ca
fiind o persoană (omul cu coasa, omul negru etc.) și poate fi văzută ca fiind o formă de pedeapsă
survenită în urma unui comportament considerat ca fiind indezirabil. În perioada de doliu, copiii
trebuie încurajați să-și exprime emoțiile, iar părinții trebuie să se asigure că renunță la judecățile de
valoare și la pedepse. Copilul trebuie încurajat să se exprime prin diverse activități (joc, desen, dans
etc.), iar părinții trebuie să evite utilizarea unor metafore referitoare la moarte, de tipul „adormirii”
sau „plecării într-o călătorie”, căci aceste activități vor fi asociate cu moartea, iar copilul poate
înțelege greșit fenomenul respectiv, declanșând astfel frici și mai puternice în interiorul său;

d) Începând cu vârsta de 10 ani: copiii înțeleg inevitabilitatea și fatalitatea morții. Prin moarte, ca
pierdere permanentă, copilul se confruntă cu pierderea dragostei din partea acelei persoane. Pe
lângă experimentarea unei varietăți de emoții profunde și a comportamentului de căutare, copiii se
pot confrunta și cu simptome corporale de tipul durerilor de cap sau a tulburărilor de somn, ori a
celor alimentare. În ceea ce privește doliul, acesta capătă o formă personală, iar copilul va tinde să
caute consolare, în mod conștient, din partea unor persoane specifice (de obicei din afara familiei).
Tomman afirmă faptul că acest fenomen este de natură pozitivă, fiindcă evidențiază capacitatea
copilului de a solicita sprijin din partea mai multor surse în mod independent.

Frica și anxietatea în cazul divorțului părinților

 Tomann afirmă faptul că divorțul „este o situație de separare și pierdere în măsura în care părinții
vor înceta să mai fie persoanele care oferă mângâiere și sprijin în modul în care obișnuiau să-l ofere
până în momentul divorțului. (…) sursa întregii securități, a întregului sprijin și ajutor riscă să se
năruiască în cazul unui divorț, iar copilul nu se va mai putea retrage pe terenul sigur de acasă.” (p.
105). În cazul divorțului, părinții ar trebui să-i explice copilului că acesta este lipsit de vinovăție, să-l
asigure de continuitatea susținerii lor, să-l informeze cu privire la ceea ce urmează să se întâmple și
să i se răspundă la toate întrebările pe care le adresează. Copilul se va confrunta cu modificarea
locului în structura familiei și cu dorința ca acest eveniment să nu fie real. În urma acesteia, copilul se
va confrunta cu stări afective extrem de intense, pentru ca în final să își orienteze atenția spre
identificarea unor posibilități de a remedia ruptura relației dintre părinți (pp. 109 – 110).

 Pentru ca copilul să poată depăși acest eveniment, este important ca părinții să relaționeze în mod
sincer cu acesta, să îi explice lipsa sa de vinovăție și să îl asigure de faptul că divorțul nu reprezintă o
situație de respingere a sa. Totodată, părinții trebuie să relaționeze sinceri și cu propria persoană, să-
și asume eșecul propriei căsătorii. Odată cu divorțul, copilul trebuie lăsat să-și trăiască doliul, iar
părinții trebuie să-și asume responsabilitatea acestei suferințe, permițându-le copiilor să fie triști. De
asemenea, părinții trebuie să manifeste toleranță față de copil în ceea ce privește orientarea acestuia
către partenerul care a plecat. Altfel spus, trebuie evitate judecățile negative și critice referitoare la
fostul partener de viață în preajma copilului (pp. 112 – 117).

 Modalitățile de susținere a copilului în perioada de divorț (și după aceasta) sunt specifice etapei sale
de dezvoltare, după cum urmează (pp. 120 – 125):

a) Copiii sub 3 ani: sunt contaminați de modalitatea în care sunt afectate din punct de vedere afectiv
persoanele din jurul lor. Copilul este dependent de atmosfera afectivă din familie, motiv pentru care
acesta trebuie ferit de certurile dintre părinți. Totodată, acestuia îi trebuie asigurată posibilitatea de
a revedea, oricând dorește, părintele lipsă. Indiferent de părintele cu care copilul rămâne în urma
divorțului, acesta trebuie să evite să descrie eșecul său marital (deși este foarte important să și-l
asume!) sau să afecteze copilul cu propria stare de tristețe;

b) Copiii între 3 și aproximativ 6 ani: ambii părinți trebuie să-i asigure copilului certitudinea iubirii și
sprijinului lor, iar părintele care locuiește alături de copil trebuie să-i permită acestuia din urmă să-și
exprime sentimentele și gândurile referitoare la părintele lipsă. O modalitate prin care copilul poate
reduce intensitatea tristeții sau a dorului de părintele lipsă este cea a obținerii obiectului
tranzacțional, care vor facilita apropierea copilului de părintele respectiv;

c) Copiii între 6 și aproximativ 9 ani: acestora trebuie să li se prezinte evenimentele despărțirii prin
cuvinte simple. Ca și în perioadele anterioare de vârstă, este extrem de important ca părinții să
asigure copilul că este lipsit de orice vină în procesul de divorț. Copilul se va confrunta cu ceea ce
Tomann denumește ca fiind „conflicte de loialitate”, în care va oscila între dorința de a petrece
timpul cu un anumit părinte și starea de vinovăție determinată de acest lucru. Părinții trebuie să
asigure copilul că acest lucru este normal și că acceptă preferințele sale.

Frica de grădiniță și frica de școală: cum gestionăm aceste situații?

 Intrarea la grădiniță reprezintă o etapă extrem de importantă în dezvoltarea personalității copilului:

acesta va trebui să se conformeze normelor sociale și să se adapteze situațiilor de interacțiune cu alte
persoane în afara celor din cadrul familiei. Anxietățile copiilor de grădiniță se manifestă prin
dificultăți de socializare. Acestea din urmă se referă la frica unui copil de a desfășura jocuri sau
activități competitive cu alți copii, să adere la un grup nou de joacă, să susțină un moment artistic în
fața colegilor, să parcurgă de unul singur drumul la magazin sau să solicite informații de la oameni
necunoscuți. Totodată, atât dificultățile de socializare, cât și anxietatea socială propriu-zisă, se pot
camufla în diverse atitudini precum impulsivitatea, agresivitatea, lipsa limitelor sau deschiderea
extremă față ceilalți. Astfel, există posibilitatea ca aceste tipuri de comportamente să indice faptul că
acel copil îți desfășoară viața într-un mediu instabil și că încearcă să compenseze anumite lipsuri din
propria viață (pp. 126 – 129).

 Tomann afirmă faptul că există patru aspecte principale care pot constitui dificultăți în ceea ce
privește gestionarea fricii și a anxietății unui copil de grădiniță (p. 130): a) necesitatea de separare de
mamă sau de persoanele de referință pentru o perioadă mult mai îndelungată de timp decât era
obișnuit; b) necesitatea de orientare după persoane de referință necunoscute (educatoarea,
îngrijitorii etc.); c) noutatea  mediului (stimuli noi, necunoscuți); d) noile roluri, alături de sarcinile de
învățare și de performanță.

 În aceste situații, părinții își pot susține copiii prin următoarele modalități (pp. 131 – 136):

a) Confruntarea părinților cu propriile lor emoții: precum în cazul anxietății de separare, părinții ar
trebui să-și clarifice primii propriile emoții, pentru a fi capabili să le ofere copiilor lor sprijinul
emoțional de care au nevoie;

b) Obținerea de informații: părinții ar trebui să se informeze cu privire la instituția grădiniței, la rutele

existente până la aceasta, la programul zilnic, la situația personalului etc.;

c) Pregătirea copilului: copilul trebuie informat în prealabil cu privire la faptul că urmează ca în viața

sa să aibă loc o schimbare majoră în viața lor. Dacă acesta refuză să meargă la grădiniță este
important să i se ofere timpul necesar pentru a se acomoda, dar și ca părinții să evite să pună
presiune pe el;
d) Planificarea unei perioade de acomodare: părinții pot negocia cu copilul și cu educatoarea o serie
de „zile de acomodare”, în care să poată observa, mai întâi, activitățile de la grădiniță. Totodată,
părinții pot negocia cu copilul lor, în perioade de tranziție, anumite zile în care să îi fie permis
copilului să își petreacă timpul acasă.

e) Oferirea de sprijin: în acest caz, obiectele tranzacționale (jucării de pluș, pături etc.) pot fi un sprijin
real în ceea ce privește starea de siguranță a copilului, la fel ca și ritualurile din perioada de
acomodare, căci procedurile fixe (în special cele de rămas-bun) le oferă siguranță copiilor.

 Copiii cu un grad sporit de anxietate socială au nevoie în totalitate de sprijinul părinților lor, care
trebuie să le ofere curaj și posibilitatea de a se autopercepe într-un mod mai pozitiv. Acești copii au
nevoie să fie lăudați, susținuți și încurajați, iar părinții trebuie să se asigure că nu evită utilizarea
presiunilor sau a remarcilor în astfel de cazuri, întrucât aceste tipuri de comportamente nu ar face
decât să intensifice și mai puternic anxietatea copilului (p. 141).

 La fel ca în cazul intrării la grădiniță, începutul școlii constituie un eveniment cu puternice
semnificații în viața unui copil. Părinții trebuie să îi asigure acestuia atenția de care are nevoie, fiindcă
schimbările care provin la nivelul programului zilnic și al cerințelor sociale sunt semnificative și pot
avea efecte intense asupra copilului. Înainte de a începe școala propriu-zis, este benefic pentru copil
să poată fi pregătit pentru acest eveniment. Pregătirea respectivă poate consta în participarea în
cadrul unei „zile a porților deschise” la grădiniță, în redactarea unei liste cu întrebări referitoare la
școală, în identificarea multiplelor traiectorii care conduc la școală, în inducerea unei atitudini
pozitive cu referire la începerea școlii, în evitarea dramatizărilor (ex. „Acum începe partea seroasă a
vieții.” etc.), în conceperea, alături de părinți, a primei zile de școală, în stabilirea ritualurilor de
rămas-bun etc (pp. 149 – 151).

 În ceea ce privește anxietatea școlară, aceasta este conceptualizată în trei dimensiuni: dimensiunea
socială, dimensiunea performanțelor și dimensiunea așteptărilor. Pentru început, copilul are nevoie
să se acomodeze cu începerea școlii, întrucât el realizează o trecere puternică de la o lume privată la
o lume generală, dincolo de cea a grădiniței. În general, profesorul învățător este cel care
fundamentează adaptarea copilului în mediul școlar, prin deschiderea pe care o manifestă față de
acesta și prin aprecierile pozitive pe care i le oferă. Concretizarea rolurilor din grup se realizează, de
obicei, în primul an de școală. Rolurile, alături de aprecierile sau dezaprobările provenite din partea
colegilor sau a profesorului educator, reprezintă factori corectivi în modalitatea de structurare a
grupului. O parte dintre fricile copiilor din această perioadă se referă la poziționarea în ierarhia clasei
și la rolurile pe care le dețin. Spre exemplu, comportamentul de clovn, prin care copilul încearcă să
atragă atenția asupra sa, la fel ca și încercările de „cumpărare” a prieteniei (prin oferirea unor
beneficii altor colegi – ex. mâncare, teme, rechizite etc.) sunt semnele ale existenței unei forme de
anxietate socială, la fel ca și reacțiile somatice de tipul durerilor de burtă sau ale celor de cap, a
stărilor de greață sau a dificultăților de somn (pp. 152 – 159).

 Tomann atrage atenția asupra faptului că este necesară realizarea unei distincții, în cazul elevilor,
între frica de eșec și frica de evaluare a performanțelor. Prima menționată se manifestă cel mai des în
cazul acelor copii care se confruntă cu o formă generalizată de anxietate, care nu-și cunosc
capacitățile și care nu au încredere în propriile forțe. Părinții trebuie să se asigure de faptul că le
oferă copiilor un sentiment de încredere în ceea ce privește capacitatea acestora de a gestiona în
mod eficient activitatea de învățare și că identifică domeniile în care aceștia au înclinații, pentru a le
valorifica abilitățile și pentru a stabiliza stima de sine a acestora. Psihoterapeuta austriacă afirmă
faptul că frica de eșec poate determina manifestarea unei forme de revolte în cazul copilului, care
alege să renunțe să se mai implice în activitatea școlară, cu scopul de a se proteja de posibilitatea
unui eșec. Învățarea și repetarea lecțiilor împreună cu copilul, într-un mediu liniștit și armonios,
poate fi o soluție eficientă pentru depășirea acestei frici. De asemenea, părinții trebuie să încurajeze
copilul să discute despre fricile sale și să identifice, alături de acesta, cele mai bune soluții pentru
depășirea ei. În cazul fricii de evaluare a performanțelor, aceasta este considerată ca fiind „un punct
central al vieții școlare”. Astfel, o anumită notă obținută la școală poate afecta puternic stima de sine
a copilului. În cazul copiilor care reușesc să obțină performanțe se înregistrează un efect al acestora,
alături de laudele și aprecierile primite din partea persoanelor de referință (părinți, învățători etc.),
determină disponibilitatea orientării activității către învățare, în timp ce copiii care obțin performanțe
slabe, care nu sunt apreciați de învățător și care se confruntă cu dezaprobare din partea părinților
lor, tind să renunțe la activitatea de învățare. Conexiunea dintre părinți și copil este profundă, iar
acesta din urmă resimte dorința de a corespunde așteptărilor părinților săi, motiv pentru care aceștia
ar trebui să îi ofere copilului sprijin, încurajare, laude și compasiune în activitatea sa școlară. Așadar,
este extrem de important ca părinții să nu-i impună copilului o satisfacere a așteptărilor lor
referitoare la performanță, ci să-i ofere înțelegere cu privire la ritmul său de lucru sau la rezultatele
proaste pe care le obține. Acestea din urmă nu trebuie pedepsite, însă rezultatele pozitive trebuie
valorificate (pp. 160 – 169).

Teama copiilor față de dezastrele naturale

 Măsura în care copiii ajung să se teamă de dezastrele naturale este condiționată nu numai de vârsta
lor, ci și de accesul pe care îl au la informație. Altfel spus, în primii ani de viață, copiii nu se tem în
mod direct de dezastrele naturale (decât în cazul în care se confruntă direct cu unul), ci de
informațiile pe care aceștia le percep referitor la dezastre din surse externe sau de reacțiile părinților
cu privire la informațiile respective. Tomann realizează următoarea afirmație: „Nu proporțiile
dezastrului sau numărul de persoane rănite sau decedate vor fi decisive în a determina gradul de
afectare a copilului, ci măsura în care aceste informații și imagini vor fi unele ce vor putea fi <<puse
cap la cap>>, mai precis dacă acestea vor putea pătrunde în lumea gândurilor și emoțiilor copilului.
Copilul se va transpune empatic în situația relatată numai dacă există vreo legătură regională sau
emoțională cu zona în care s-a petrecut dezastrul sau cu persoanele afectate. (…) Anumite imagini
îngrozitoare care însoțesc relatările despre dezastre vor pătrunde în conștiința copiilor în special
atunci când sunt conforme cu haosul lor interior și când se transformă într-o așa-zisă portavoce a
unor dezastre personale mici sau mari.” (pp. 182 – 183).
 În cazul unui dezastru, copilul trebuie ferit de starea de suprasolicitare și trebuie să primească
certitudinea faptului că beneficiază de un loc sigur asigurat, nu neapărat ca loc spațial (adăpost), ci ca
poziție în grupul familiei sale, în ceea ce privește îndeplinirea nevoilor psihologice ale acestuia (p.
191). Modalitățile prin care copiii pot fi susținuți în cazul dezastrelor sunt următoarele (pp. 192 –
196):

a) Să evităm tăcerea: copiii trebuie încurajați să-și exprime emoțiile și gândurile, dar și să formuleze
acele întrebări care îi tulbură, pentru a putea primi un răspuns clarificator. Părinții trebuie să acorde
timp în vederea cristalizării unei imagini referitoare la preocupările reale ale copiilor lor, la acele
informații care au fost reținute de aceștia. Apoi, părinții trebuie să creeze mediul specific inițierii unor
discuții cu referire la aceste informații, protectiv și securizat, fără a evita anumite întrebări sau
răspunsuri, să-și recunoască neputința acolo unde nu pot oferi răspunsuri clare și să evite expunerea
copiilor la mass-media sau posibilitatea ca aceștia să privească singuri știrile.

b) Să venim în întâmpinarea fricilor copiilor: părinții trebuie să încurajeze copilul să-și formuleze frica,
să o definească și să o accepte. De asemenea, părinții trebuie să asiste copilul în identificarea acelor
surse care reduc sentimentul de frică, să dezvolte sentimentul de protecție din mediul familial, să-și
exprime sprijinul necondiționat față de copil, dar și să discute cu acesta în privința posibilității de
manifestare a unui dezastru în mediul în care trăiesc. Totodată, părintele trebuie să încurajeze copilul
să-și exteriorizeze fricile interne prin metode creative (ex. joc, desen, muzică etc.);

c) Să identificăm posibilități concrete de acțiune: părinții trebuie să întărească sentimentul de

comuniune al copilului în ceea ce privește grupul familial, școlar sau cel de prieteni, precum și în
cazuri mai largi, cum ar fi comunitatea sau țara de apartenență. Aceștia pot discuta alături de copii
care sunt modalitățile cele mai utile de sprijin și care sunt posibilitățile cele mai adecvate de acțiune
în astfel de cazuri, în funcție de vârstă. De asemenea, părinții pot găsi ritualuri care să-i ofere
siguranță copilului, pot iniția jocuri cu acesta sau procese de căutare a unor povești care să ofere
speranță sau pot să îndemne copiii să se gândească la modalitățile prin care pot oferi/primi ajutor în
astfel de situații, precum și la planurile de viitor pe care le vor întemeia după rezolvarea dificultății
respective.

Text scris de Radu Mihai.

Vă rugăm să citați acest articol în felul următor: Mihai, R. (2020, Ianuarie 1). Fricile și anxietățile
copiilor: separarea, boala și moartea, divorțul părinților, grădinița și școala, dezastrele naturale – cum
le putem gestiona? Retrieved from Lumen in
mundo: https://lumeninmundo.com/2020/01/01/fricile-si-anxietatile-copiilor-separarea-boala-si-
moartea-divortul-parintilor-gradinita-si-scoala-dezastrele-naturale-cum-le-putem-gestiona/

Sursă de comprehensiune, explicație și meditație: Monika Specht-Tomann, E un monstru sub pat!

Cum să înțelegi și să gestionezi fricile copilului tău, trad. Simona Liga Tutunaru, editura Trei,
București, 2017.

Sursă foto reprezentativă: eusunt.ro

Sursă foto #1: amazon.de

Sursă foto #2: hitrecord.org

Sursă foto #3: littlechildrenbigdreams.com

Sursă foto #4: tumblr.com

Sursă foto #5: twitter.com/believephq

Sursă foto #6: news.trust.org