Teoria polivagală și comportamentul

uman ca reacție la pericol

Haita de lupi sau La manada. Așa era numit grupul de pe WhatsApp pe care
5 bărbați spanioli au distribuit filmarea realizată în timp ce violau o tânără de
18 ani. Întâmplarea s-a petrecut în orașul Pamplona din Spania, în 2016, în
timpul festivalului de San Fermin. Bărbații au tras-o pe tânără în holul unei
clădiri rezidențiale, unde au dezbrăcat-o și au întreținut relații sexuale
neprotejate. Sentințele date de instanțele de judecată spaniole în acest caz au
înfuriat însă opinia publică și au pus în discuție legislația spaniolă care
pedepsește violul. Cum s-a ajuns aici? Judecătorii i-au achitat pe cei 5
agresori de acuzația de agresiune sexuală (echivalentul violului), luând în
considerare doar infracțiunea (mai ușoară) de abuz sexual. Motivul? Tânăra a
ținut ochii închiși, manifestând o atitudine „pasivă sau neutră“ pe tot
parcursul atacului, iar bărbații nu au folosit violența sau intimidarea.
Nu este pentru prima (și, cu siguranță, nu va fi nici ultima) dată când lipsa de
reacție a victimei în cazul unei agresiuni sexuale este văzută ca fiind dovada
unei fapte mai puțin importante sau traumatizante. Mai mult, adesea victima
este cea învinovățită pentru că n-a fost capabilă să se apere. Anul acesta, un
judecător din Statele Unite a fost forțat să-și ceară scuze, după ce i-a spus
unei victime că „ar fi trebuit să-și strângă picioarele“ pentru a opri atacul
celui care o violase. Se ajunge astfel la a vedea în lipsa de reacție a victimei o
dovadă a deficienței sale sau chiar a acceptării contactului sexual. În tot acest
timp, victimele se confruntă cu rușinea de a nu se fi apărat în fața unei astfel
de agresiuni, percepându-se ca fiind defecte sau slabe. Cred că un rol
important în aceste evaluări îl joacă faptul că atât victimele, cât și agresorii
(sau cei care îi judecă) nu cunosc modul în care organismul uman este
construit pentru a face față pericolului.

Funcționarea unui organism complex cum este cel uman se află în seama
sistemului nervos. O parte importantă a acestuia este reprezentată de sistemul
nervos autonom. Acesta gestionează tot ceea ce se întâmplă în corpul nostru
la nivel inconștient. Respirația, ritmul cardiac, presiunea sangvină,
temperatura corpului, dilatarea și constricția pupilelor, digestia, excitația
sexuală, alături de alte funcții care ne susțin viața, cad în sarcina acestui
sistem nervos autonom. Cred că este mai puțin cunoscut faptul că tot acest
sistem este cel care a fost însărcinat cu asigurarea supraviețuirii noastre în
situații de pericol. În acest scop, el utilizează două mecanisme diferite,
cunoscute și ca diviziuni ale sistemului nervos autonom: diviziunea simpatică
și diviziunea parasimpatică. Prima dintre ele răspunde la indicii de pericol,
mobilizează corpul pentru acțiune, produce adrenalină și activează răspunsul
de tip „luptă sau fugi“. A doua pregătește corpul pentru odihnă și conservare,
stimulează digestia, reduce ritmul cardiac și, printre altele, stimulează fluxul
de sânge către organele sexuale. Dacă diviziunea simpatică acționează ca o
pedală de accelerație, cea parasimpatică poate fi văzută ca o frână.

Procesul prin care sistemul nervos autonom acționează pentru a ne asigura

supraviețuirea a căpătat mult mai multă claritate la mijlocul anilor ’90, odată
cu apariția teoriei polivagale a lui Stephen Porges. În centrul teoriei acestuia
se află nervul vag (nervul cranial X) și arhitectura aparte a acestuia. Vagus în
latină înseamnă „rătăcitor“ sau „hoinar“, iar nervul vag este cu adevărat un
hoinar. Este cel mai lung nerv al sistemului nervos autonom și e principala
componentă a sistemului parasimpatic, responsabil de frânarea organismului.
Acest nerv are două căi distincte, de unde și denumirea „polivagală“ pe care
teoria a primit-o. Deși sunt părți ale aceluiași nerv cranian, cele două căi sunt
construite și funcționează diferit.

Calea ventrală controlează teritoriul de deasupra diafragmei, fiind

responsabilă de modul în care funcționează inima și plămânii. Această cale
urcă și deasupra trunchiului cerebral, controlând mușchii faciali și
integrându-i într-o structură pe care Porges a denumit-o Sistemul de Angajare
Socială. Practic, această autostradă neuronală leagă ritmul cardiac și
respirația cu expresivitatea feței, modurile de masticare, urechea medie,
laringele, faringele și întoarcerea capului. Vă aduceți aminte de momentele în
care inima ne-o ia la galop, tonalitatea vocii ni se schimbă, iar fața noastră
exprimă frică, furie sau, poate, surpriză? Atunci întregul Sistem de Angajare
Socială răspunde în mod automat la pericolul real sau potențial din mediu.
Fibrele acestei căi ventrale sunt mielinizate, ceea ce înseamnă că sunt
îmbrăcate într-o substanță grasă, care le izolează și permite transmiterea
rapidă și precisă a informației. Mielinizarea acestor fibre începe în ultimul
trimestru de sarcină și continuă pe parcursul primului an de viață al copilului.
Cea de-a doua cale a nervului vag este calea dorsală. Aceasta coboară sub
diafragmă, controlând în special organele responsabile de digestie. Deși sunt
parte a aceluiași nerv vag, fibrele acestei căi sunt nemielinizate. Sunt o formă
mai primitivă a celor ventrale. Când reușim să fim conștienți de un
presentiment sau o intuiție care se ridică din intestine – ceea ce vorbitorii de
engleză numesc gut feeling – utilizăm informațiile transmise pe calea dorsală
a nervului vag.
℗PUBLICITATE

Teoria elaborată de Porges consideră că, în decursul timpului, începând cu

evoluția primelor vertebrate, sistemul nervos autonom a suferit transformări
importate, rezultând trei sisteme neuronale diferite. Astfel, cel mai primitiv
dintre aceste sisteme a apărut în urmă cu 600 de milioane de ani, la primele
specii vertebrate de pești. Și este reprezentat de calea dorsală a nervului vag
sau sistemul vag dorsal. Funcția sa este de a asigura supraviețuirea
organismului prin reducerea la minimum a metabolismului și imobilizarea sa.
Pus în fața pericolului, organismul reacționează prin leșin sau colaps.
Următoarea etapă a evoluției este marcată de apariția peștilor osoși și a
primelor reptile, cu aproape 400 de milioane de ani în urmă. Odată cu aceste
organisme, a apărut și sistemul nervos simpatic. Funcția sa este de a mobiliza
corpul și de a-i pune membrele în mișcare. Amenințat, organismul
reacționează prin celebrul răspuns „luptă sau fugi“. În final, cu 200 de
milioane de ani în urmă, a apărut cea mai recentă parte a sistemului nervos
autonom, calea ventrală a nervului vag. Această cale este specifică
mamiferelor, în special mamiferelor sociale apărute târziu, și atinge
rafinamentul maxim în cazul primatelor. Apariția acestei căi a reprezentat
cheia supraviețuirii mamiferelor, deoarece le-a furnizat instrumentul prin care
ele își puteau regla stările de activare defensivă, alternându-le cu cele de
siguranță. Odată cu apariția acestei noi căi, mamiferele au dobândit abilitatea
de a colabora cu ceilalți membri ai grupului. Calea ventrală este cea care
scade ritmul cardiac și susține stările de calm necesare interacțiunilor sociale.
Atunci când este amenințat, organismul caută susținerea celorlalți membri ai
grupului din care face parte. Deb Dana (ce și-a bazat munca clinică pe
principiile teoriei polivagale) descrie foarte frumos rolul sistemului nervos
autonom – care, din punctul de vedere al teoriei polivagale, este acela de „a
ne asigura supraviețuirea în momente de pericol și prosperitatea sau
dezvoltarea în clipe de intimitate“. Pe de o parte, avem nevoie să detectăm
amenințările și să ne apărăm atunci când ne aflăm în pericol, iar pe de alta,
avem nevoie să ne conectăm cu semenii noștri și să ne angajăm în relații
sociale pentru a ne dezvolta și prospera. Dar conectarea poate avea loc doar
atunci când răspunsurile noastre defensive sunt inhibate, adică atunci când ne
simțim în siguranță.

Alte două concepte de la baza teoriei polivagale ne ajută să înțelegem reacția

organismului uman în fața unui pericol iminent și copleșitor. Primul este
conceptul de „neurocepție“. Neurocepția este distinctă de percepție, prin
faptul că descrie un proces care se desfășoară mult sub procesul conștiinței.
Ea nu implică cortexul. Însă implică o formă de percepție. Este, așa cum o
numește Porges, „o percepție inconștientă“. Așadar, neurocepția descrie
modul în care sistemul nervos autonom percepe, deosebește și răspunde la
indicii de siguranță, pericol și amenințare cu moartea – culese din propriul
corp, din mediul înconjurător și din relațiile cu ceilalți. Este un fel de radar,
care evaluează permanent indiciile de siguranță și pericol, din interiorul și din
afara noastră. În plus, neurocepția este „un mecanism reflexiv capabil să
modifice instantaneu starea psihologică“. Organismul nostru răspunde prin
frică, înainte ca noi să fim conștienți de existența pericolului.

Al doilea concept de bază este reprezentat de ierarhia răspunsurilor. Sistemul

nervos autonom răspunde la indiciile furnizate de corp și mediu, prin cele trei
căi. Acestea sunt activate însă într-o ordine precisă și acționează în fața unei
provocări în modalități predictibile: angajare socială și conectare în cazul căii
ventrale, mobilizare în cazul sistemului simpatic și imobilizare în cazul căii
dorsale. Deb Dana utilizează metafora scării, atunci când descrie modul în
care sunt activate cele trei sisteme. Pus în fața unui pericol, sistemul nervos
autonom aflat în partea superioară a scării caută întâi suportul semenilor.
Atunci când semenii nu sunt prezenți sau sunt ei înșiși agresorii, organismul
coboară o treaptă și activează sistemul simpatic și răspunsul „luptă sau fugi“.
Când acesta nu poate oferi supraviețuirea, se coboară la baza scării și se
activează ultima resursă: calea dorsală. Aceasta deconectează organismul de
mediul în care se află, rezultând starea de îngheț, amorțeală, disociere,
absență sau leșin.
Ce rol joacă teoria elaborată de Stephen Porges în înțelegerea răspunsului
victimelor, în cazul unui viol sau al altei agresiuni? Teoria polivagală ne
spune, în primul rând, că există anumite răspunsuri programate biologic care
se activează automat în caz de pericol. Aceste răspunsuri se află dincolo de
capacitatea noastră de a raționa și de a alege. Ele sunt activate pe baza unor
indicii de pericol sau siguranță de care, de cele mai multe ori, nu suntem
conștienți. Mai mult, aceste indicii nu sunt interpretate la fel de sistemul
nervos autonom al fiecărei persoane. Iar acest lucru se întâmplă deoarece
experiența modifică în timp modul în care sistemul nervos autonom
interpretează indiciile primite. Ceea ce e sigur pentru mine, poate fi
amenințător pentru tine. Însă, atunci când sistemul nervos autonom percepe
pericolul ca fiind copleșitor, echivalând cu a fi în pericol de moarte, când nu
există o altă ființă umană capabilă să ofere ajutor, când lupta sau fuga nu sunt
percepute ca soluții viabile, acestuia nu-i rămâne decât să scoată din priză
cablul care asigură funcționarea optimă a organismului. Nu-i rămâne decât
să-și asigure supraviețuirea prin dispariție. Pentru sistemul nervos autonom,
aceasta este singura soluție care-i mai poate salva existența. O asemenea
decizie se ia la nivel inconștient, iar odată luată, nicio ființă umană nu-și mai
poate strânge picioarele pentru a opri un atac.