187.

Mercur şi sculptorul

Odată Mercur voia să ştie ce cred oamenii despre el. Aşa că se prefăcu a fi
un drumeţ şi întră în atelierul unui scuptor, unde începu să întrebe preţul
diferitelor statui pe care le văzu. Arătînd spre o statuie a lui Jupiter, îl
întrebă pe sculptor cît voia pe ea.
"O drahmă," spuse sculptorul.
El rîse în sinea lui şi întrebă: "Cît dai pe asta a lui Juno."
Omul voi un preţ mai mare pentru asta.

Mercur observă statuia lui. "E cel mai probabil că omul o să ceară de zece
ori mai mult pentru statuia asta. " gîndi el. "Totuşi, eu sunt un trimis din
cer şi sunt sursa lui de cîştig." Aşa că omul întrebă încă odată cît vrea pe
statuia lui Mercur.
"Bine," spuse omul, "dacă îmi dai cît îţi cer pe celelalte două, pe asta o dau
degeaba."

Oamenii care se stresează să afle cît valorează în ochii altora, arareori o

nimeresc în ce priveşte valoarea lor reală.
188. Morarul, băiatul lui şi măgarul

Un morar şi băiatul lui îşi duceau măgarul la un tîrg ca să-l vîndă. Nu

merseră ei prea mult, cînd se întîlniră cu un grup de fete care se întorceau
din oraş. Ele se simţeau foarte bine, vorbind şi rîzînd, şi cînd îl văzură pe
morar şi pe băiatul lui, una dintre ele strigă: "Uită-te la ei! Ai mai văzut
proşti ca ăştia doi spetindu-se să meargă pe jos, în timp ce ar putea merge
călare."

Auzind astea, bătrînul îi spuse băiatului să se urce pe măgar în timp ce el o

să meargă lîngă el. Nu după mult timp, ajunseră lîngă nişte bărbaţi care
aveau ceva foarte serios de împărţit între ei:

"Uită-te!" spuse unul dintre ei. "Asta dovedeşte ce spuneam eu. În ziua de
azi nu mai este respect pentru cei bătrîni. Vezi pe tînărul ăla leneş călare în
timp ce tatăl lui bătrîn trebuie să meargă pe jos. Dă-te jos, nenorocitule, şi
lasă-l pe bătrîn să-şi odihnească picioarele."

Auzind astea, bătrînul îl dădu jos pe copil şi se sui el pe măgar. Nu merseră

ei prea mult cînd întîlniră un şir de femei şi copii.
"De ce tu, leneş bătrîn" strigară cîteva guri deodată. "Cum poţi să călăreşti
acest animal, în timp ce micuţul trebuie să meargă la pas cu tine."

Morarul cu bun simţ, acţionă imediat şi îl puse pe băiatul lui în spate.

Acum erau aproape să ajungă în oraş, cînd un orăşean le spuse: "Spune-mi
prietene, ăsta-i măgarul tău?"

"Da," spuse bătrînul. "N-aş fi crezut asta după cum îl împovărezi. De ce n-

ar fi mai bine ca voi doi să căraţi bietul animal, decît el pe voi."
"Aşa cum ziceţi domnia voastră," spuse morarul. "Nu ar strica să încercăm."
Aşa că, dîndu-l jos pe băiat, ei legară picioarele măgarului, şi cu ajutorul
unei bîrne, ei reuşiră să-l care în spate pe un pod care ducea spre oraş. Ei
erau aşa de caraghioşi că lumea se aduna să rîdă de ei. Nici măgarului nu-i
plăcu nici zgomotul, nici situaţia în care se afla, şi începu să dea din
picioare şi să se deznoade de funiile care-l legau de bîrnă. Aşa că se dezlegă
de bîrnă şi căzu în rîu.

Aşa că bătrînul, supărat şi ruşinat, îşi făcu drum spre casă cît de repede
putu, convins că încercînd să facă pe placul tuturor, nu a mulţumit pe
nimeni şi şi-a pierdut şi măgarul degeaba.