RELATIA

PREDARE-ÎNVATARE-
EVALUARE

~PEDAGOGIE~

CONF. UNIV.DR. : FLORENTIN REMUS MOGONEA

STUDENT: CATRINA IRINEL FABIAN

FEFS - ANUL II
GRUPA 112 A
 Relatia predare-invatare-evaluare

F.E.F.S. Anul II
Grupa 122A
Student: CATRINA IRINEL FABIAN

Predarea, invatarea si evaluarea sunt actiuni de baza ale procesului de invatamant.

Procesul de invatamant este o activitate de cucerire si asimilare de catre elevi a bazelor
stiintelor, sub indrumarea profesorului. Este vorba de cooperarea dintre elevi si profesor in efortul
comun de instruire si autoinstruire.
Notiunea prin care exprimam activitatea desfasurata de profesor in procesul de invatamant,
in clasa, este de predare, iar notiunea prin care denumim tipul specific de activitate desfasurata de
elevi este cea de invatare.
Procesul de invatamant este eficient numai atunci cand cele trei activitati fundamentale ale
sale, predarea, invatarea si evaluarea, formeaza o unitate organica, atunci cand activitatea comuna a
celor doi agenti asigura dezvoltarea treptata a elevilor, realizand obiectivele educationale propuse.
Procesul de invatamant este, in esenta, un proces de comunicare. Dialogul permanent care se
produce in clasa intre profesor si elevi - uneori in mod expres (comunicare verbala), alteori in mod
tacit (comunicare nonverbala ) - fac ca predarea, invatarea si evaluarea sa functioneze in mod unitar
ca o comunicare pedagogica, continua. Aceasta a condus la necesitatea de a le exprima impreuna,
prin sintagma predare- invatare, care se incheie cu evaluarea.
In ceea ce priveste invatarea - de multe ori si evaluarea, acestea pot avea loc si independent
de predare. Elevul invata ( se autoinstruieste ) si-si autoevalueaza rezultatele si in afara lectiei.
De regula, activitatea de invatare se incepe si se realizeaza in clasa, se completeaza acasa prin
studiu individual si apoi se evalueaza si se continua in clasa.

Predarea este o activitate predominanta a profesorului şi o variabila cauzala de care depinde, în

masura preponderenta starea de pregătire a elevilor.
Predarea este o acţiune de provoca re a schimbării a ceea ce există în ceea ce trebuia să existe –
finalitate a actului de învăţare, prin angajarea elevilor într-o noua experienţă de învăţare.
 Predarea, ca latura a procesului de invatamant,include toate activitatile instructive educative
conduse de profesor, inclusive cele care privesc formarea calitatilor psihice
afective,volitive,caracteriale.Raspunzand la intrebarile cum se organizeaza secventele de instruire si
ce anume trebuie sa invete elevii,predarea reprezinta latura intentionala a procesului de
invatamant ,cuprinzand si conducerea elevilor,generalizarea constatarilor, planificarea
continuturilor etc.

Predarea a fost multa vreme activitatea dominanta in invatamant,astazi punandu-se mai mult
accent pe functia invatarii,pe participarea elevilor in dobandirea cunostintelor si formarea de
priceperi si deprinderi.Avand statutul unei activitati de initiere a elevului in universul lumii
valorilor,predarea este o componenta a instruirii,o componenta sistemica si ea integreaza un numar
mare de variabile.

In didactica traditionala, predarea a fost considerata doar ca o activitate de comunicare,

de transmitere a informatiilor, de prezentare a materiei ce trebuie predata de catre profesor. In
prezent, chiar daca termenul de predare se mentine, el are un continut mai bogat. Predarea
include intregul sistem de actiuni desfasurate de profesor prin care el asigura conditii optime de
invatare. Deci, totul este subordonat activitatii de invatare la care participa elevii; cel care invata
este elevul, iar profesorul il conduce, il indruma, il sprijina, il ajuta, il invata cum sa invete.
In acest sens, noile documente ale continutului invatamantului stipuleaza ca elemente de
certa noutate : ' plasarea invatarii - ca proces - in cadrul demersurilor scolii(important este nu
ceea ce profesorul a predat, ci ceea ce elevul a invatat ),' precum si 'orientarea invatarii spre
formarea de capacitati si atitudini, prin dezvoltarea competentelor proprii rezolvarii de probleme
si prin folosirea strategiilor participative in activitatea didactica.'
Functiile predarii se extind de la comunicarea informatiilor, care-si mentine un rol
important, la activitati de organizare, de conducere si dirijare a invatarii, de inovare a procesului
de invatamant si de creatie didactica. La fiecare secventa de instruire profesorul parcurge trei
etape ale unei actiuni eficiente : proiectarea, desfasurarea procesului, evaluarea rezultatelor.
El concepe, proiecteaza programul activitatii instructiv-educative, organizeaza si indruma
activitatea de invatare a elevilor, controleaza si evalueaza rezultatele, iar apoi proiecteaza noua
etapa. Toate aceste atribute confera profesorului rolul conducator al procesului instructiv-
educativ.
 Invatarea presupune, in general, orice achizitie noua, care se manifesta ca o schimbare in
sfera comportamentala, ca rezultat al exersarii ; ea are menirea de a asigura adaptarea
organismului la mediu.
Invatarea este un capitol important al psihologiei.
Au fost elaborate numeroase teorii ale invatarii. Vom retine doar doua, mai semnificative :
invatarea simpla, de tip conditionat, si invatarea complexa, cognitiva, constienta.
Invatarea simpla se realizeaza fie pe baza mecanismelor, fie pe baza 'incercarilor si
erorilor'.
Ea este considerata rezultat al conditionarii si intaririi conexiunilor dintre stimuli ( S ) si
raspunsuri ( R). De aceea, aceste teorii mai sunt cunoscute si sub denumirea de 'teorii S - R'.
Formarea reflexelor conditionate constitue modelul elementar al invatarii.
Termenul de 'reflex' este folosit in sens de reactie, de raspuns al organismului la stimuli
externi (sau interni ), reactie care se infaptuieste cu participarea sistemului nervos central. In sens
larg, chema aceasta a conditionarii se extinde si in domeniul invatarii umane. La om intervin si
anumite atitudini, se suprapun decizii voluntare, care schimba forma activitatii, o complica, ea
devenind intentionata.
Invatarea cognitiva, complexa, constienta este proprie omului. Invatarea umana este o
invatare sociala ; ea reprezinta valorificarea experientei acumulate de generatiile anterioare.
Transmiterea acestei experiente, cum s-a mai aratat, nu se face pe calea ereditatii, ci prin invatare,
iar acumularea ei se face cu ajutorul limbajului, care este propriu omului. Fiecare individ gaseste
in societate un imens tezaur de experienta, pe care-l preia si-l valorifica individual. Prin urmare,
cunostintele pe care le dobandeste elevul sunt produsul unei bogate experiente, la imbogatirea
careia au contribuit numeroase generatii. Ele, cunostintele, nu se preiau gata elaborate, ci se
reconstitue de fiecare individ care le invata.
Ceea ce caracterizeaza, in general, invatarea umana este explorarea vie si selectiva a
situatiilor, cu posibilitatea de a elabora forme noi de adaptare, precum si intentia deliberata a
individului de a invata. Totdeauna invatarea se bazeaza pe o motivatie constienta si urmareste un
scop. In acelasi timp, invatarea umana se caracterizeaza prin cautarea constienta de a da un
raspuns compotamental cat mai adecvat.
Invatarea umana nu se reduce la o absorbtie pasiva de informatii, ci este un proces activ de
reconstructie, prin efort propriu si prin mijloace intelectuale, a ceea ce trebuie invatat ; ea este un
proces de organizare si integrare a noilor achizitii in propriul sistem de cunostinte si deprinderi.
Controlul permanent si autocontrolul constituie alte caracteristici ale invatarii umane.
Invatarea desfasurata de scolari este in esenta un proces de asimilare a cunostintelor, de
prelucrare si interiorizare a lor, de formare a deprinderilor, de insusire a tehnicilor de invatare, de
formare a aptitudinilor.
In procesul invatarii, gandirea opereaza cu informatii condensate in notiuni si categorii de
notiuni. De aceea, elementul cel mai caracteristic al conduitei inteligente a omului este
capacitatea lui de a forma notiuni. Notiunea sau conceptul condenseaza informatia cu privire la o
clasa de obiecte sau fenomene. Informatiile cu care mai operam mai sunt incluse si in definitii,
reguli, principii, legi, teoreme, care contin, de asemenea, note esentiale, insusiri importante
menite sa orienteze activitatea.
Toate aceste forme de prezentare generalizata a gandirii sunt cuprinse in denumirea de
cunostinte. Ne reamintim ca acestea ( cunostintele ) sunt un sistem de date, fapte, prelucrate si
generalizate sub forma de notiuni, definitii, reguli, teoreme, norme, principii, legi etc. Ele nu sunt
insa simple date, ci sunt generalizari, adica date prelucrate cu ajutorul gandirii, din care a fost
retinut esentialul, generalul.
Problema generala a teoriei invatarii a fost si este aceea de a lamuri esenta si mecanismul
formarii notiunilor, a insusirii cunostintelor.
In legatura cu aceasta problema au fost elaborate doua categorii de teorii :
a). teorii care considera ca notiunile se formeaza pe baza imaginilor acestora, a perceptiei ;
b). teorii care sustin ca notiunile se formeaza pe baza actiunii ;
Adeptii psihologiei clasice au formulat teza dupa care procesul de insusire a conceptelor se
produce prin trecerea de la datele perceptiei (furnizate direct pe calea simturilor ) la prelucrarea
acestora, prin care se ajunge la generalizarea lor pentru o intreaga categorie (clasa )de obiecte sau
fenomene.
In sens larg, insusirea cunostintelor presupune trecerea de la examinarea faptelor, datelor
brute la generalizari sau principii, de la datele perceptiei la notiuni, definitii etc.
Potrivit acestor teorii, conceptele se formeaza pornind de la datele perceptiei. Impresiile
achizitionate cu ajutorul simturilor devin fapte de constiinta (senzatii, perceptii, reprezentari. Prin
prelucrarea materialului faptic cu ajutorul operatiilor de gandire se ajunge la desprinderea notelor
 comune si esentiale ale unei clase de obiecte, fapte, fenomene si la generalizarea lor, adica la
notiuni.
In acest sens apare fireasca recomandare de a se prezenta elevilor un material concret,
intuitiv, bogat si variat pentru ca ei sa poata ajunge la generalizare.Calea generala de formare a
notiunilor se particularizeaza in raport cu specificul fiecarei discipline scolare.
Evaluarea reprezinta o activitate complexa prin care sunt colectate, prelucrate si
interpretate informatiile privind potentialul de functionare, starea si functionarea unui sistem,
rezultatele acestora. Informatiile obtinute permit aprecierea in baza unor criterii prestabilite si
fundamentarea deciziilor ce urmeaza a fi adoptate in scopul imbunatatirii rezultatelor si
functionarii sistemului.
Scopul major al evaluarii consta in oferirea unor informatii care permit adoptarea celor mai
pertinente (dupa anumite criterii) decizii educationale.
Analiza procesului de evaluare face posibila evidentierea, in fiecare act de evaluare, a
urmatoarelor elemente:
- subiectul evaluarii, evaluatorul (cel ce evalueaza);
- obiectul evaluarii (ce evaluam)',
- baza evaluarii (criteriul de evaluare);
- scopul evaluarii (de ce evaluam);
- instrumentul de evaluare (cu ce evaluam);
- determinarea valorilor actuale ale parametrilor obiectului evaluarii (masurarea);
- compararea valorilor actuale ale parametrilor cu baza evaluarii (interpretarea);
- aprecierea rezultatelor evaluarii in forma unei judecati valorice (diagnoza).

Subiectul evaluarii este persoana ce realizeaza evaluarea. In cadrul scolii acesta, de obicei,
este profesorul care isi evalueaza propriile actiuni in procesul predarii, activitatea de invatare a
elevilor si rezultatele acesteia; elevul care in procesul instruirii produce nenumarate evaluari si
autoevaluari; reprezentantii organelor de conducere ale sistemului de invatamint, care apreciaza
eficienta functionarii acestuia; cercetatorii ce evalueaza calitatea curriculumului, un grup de experti
sau chiar un program de calculator (in care este obiectivata experienta de evaluare a autorului etc.).

De fapt, nu sint evaluate persoanele, obiectele sau evenimentele, ci caracteristicile lor.

Obiectul evaluarii il constituie deci anume aceste caracteristici. Baza evaluarii o reprezinta
constructia, numita in literatura de specialitate in mod diferit: etalon, standard, criteriu, scala
personala, normativ s. a.

Cazul in care un grup de elevi participa impreuna cu profesorul la evaluarea rezultatelor

scolare ale colegilor de clasa reprezinta situatia de coevaluare.

Daca elevul (profesorul) este subiectul propriei evaluari, atunci ne referim la o situatie de
autoevaluare.

Dezvoltarea la elevi a unor capacitati autoevalua-tive prin asocierea acestora la propria

formare este considerata drept una din functiile principale ale evaluarii . Asemenea capacitati pot fi
dezvoltate prin evaluarea obiectiva si transparenta a elevului; implicarea lui in coevaluarile
colegilor; promovarea unei relatii profesor-elev bazate pe incredere reciproca si conlucrare;
formarea unei culturi a evaluarii.

Din definitia notiunii de evaluare rezulta ca actul evaluativ poate fi realizat prin trei operatii
de baza: masurare, apreciere, decizie.

Din perspectiva abordarii curriculare, evaluarea este integrata structural, concomitent cu

predarea si invatarea in activitatea didactica/educativa, corelata functional cu acestea si poate fi
caracterizata ca:

- actiune subordonata activitatii didactice/educative, factor de reglare-autoreglare a acestei

activitati;

- interactiune intre educator si cel educat, resursa de activizare a procesului de invatamint;

- modalitate de perfectionare a comunicarii profesor-elev, realizata prin circuite de

conexiune inversa (feedback), externa (initiata de profesor) si interna (elaborata de elev);

- mijloc de intarire a rezultatelor activitatii didactice/educative [2].

Evaluarea este ultima etapa, activitate fundamentala a procesului de invatamant, care este
un proces de autoreglare. Cu evaluarea se incheie circuitul predare - invatare. Prin evaluare
profesorul obtine informatiile strict necesare privitoare la rezultatele activitatii de invatare
( cunostinte, priceperi, desprinderi, capacitati s.a.) si ca urmare, regleaza activitatea urmatoare in
vederea obtinerii unor performante superioare. Cunoasterea performantelor obtinute la un
moment dat, a eventualelor lacune, a cauzelor acestora constitue indicatorii care stau la baza
aprecierii profesorului.
 In acelasi timp, prin evaluare (masurare ) profesorul are posibilitatea sa cunoasca masura in
care elevii si-au insusit materialul predat coform obiectivelor prestabilite. Atat succesele
inregistrate de elevi, cat si eventualele lacune in pregatirea lor permit profesorului sa-si
autoaprecieze propria sa activitate in toate fazele (etapele) pregatirii si desfasurarii procesului
didactic.
Toate acestea ii vor permite sa ia masuri de ameliorare a propriei sale activitati, valoroase,
cat si prin remedierea carentelor care au determinat unele lacune in asimilarea de catre elevi.
Evaluarea, privita in acest sens, este o componenta deosebita, absolut necesara, a
procesului de invatamant. Desi tratata de obicei ca o etapa care incheie procesul de predare -
invatare, ea este prezenta, totusi, in fiecare din momentele acestui proces. In acelasi timp,
rezultatele scolare sunt dependente de celelalte componente ale procesului de invatamant
constituite intr-un sistem unitar.
Evaluarea trebuie privita si ca un moment aplicativ al invatarii. De altfel, cunostintele se
insusesc cu adevarat, in mod temeinic, in procesul aplicarii lor. In acest sens se poate spune ca
aplicarea informatiilor constitue un moment important al invatarii.
Instruirea elevilor este in esenta un act de informare.
Dar informarea nu constitue un scop in sine; ea vizeaza formarea personalitatii elevilor,
producerea unor modificari valorice pozitive in personalitatea lor, obiectivul fundamental fiind
formarea omului dezvoltat multilateral integral.

BIBLIOGRAFIE

Oprea, Crenguţa, Noi perspective în evaluarea şcolară în viziunea pedagogiei interactive, cap. 7,
„Teoria evaluării”, în : http://www.unibuc.ro/eBooks/StiinteEDU/CrengutaOprea/cap7.pdf