„Cei care știu, fac.

 Cei care înțeleg, învață.“ 

Aristotel

Predare și învățare

Învăţarea este un proces adaptativ fundamental, fiind percepută ca orice achiziţie nouă de
comportament, ca rezultat al acumulării repetitive si progresive, care să poată asigura adaptarea
la mediu. Învatarea nu este, însă, legată doar de necesitatea asimilării. Astfel, în încercarea de a
înțelege acest proces complex, este necesară atât o descriere a sa, a funcțiilor pe care le
îndeplinește, precum și a identificării obstacolelor care ar putea să diminueze eficiența sa (Golu,
1985).
Datorită punctelor de vedere diferite din care a fost cercetată învăţarea, definiţiile date
conceptului de învăţare sunt numeroase. Astfel, Leontiev (1972, p. 62) defineşte învăţarea drept
„procesul dobândirii experienţei individuale de comportare", în timp ce Clausse o descrie ca
fiind „o modificare în comportament, realizată prin soluţionarea unei probleme care pune
individul în relaţie cu mediul" (Clausse, 1967, p.19).
Astfel, a învăţa înseamnă a asimila cunoştinţe, comportamente, a dezvolta atitudini.
Învăţarea este un complicat proces psihic, ce are ca scop o dezvoltare caracterială, achiziţionarea
unor noi experienţe, formarea unor noi capacităţi şi deprinderi care sa permită individului
rezolvarea unor situaţii problematice şi optimizarea relaţiilor sale cu mediul. În cadrul procesului
instructiv educativ se disting mai multe forme ale învăţării. Prin învătare se trece de la o foma
mai simplă de de adaptare la mediu, la una complexă, superioară (Golu, 1985).
Învătarea este, asadar, activitatea destinată achizitionarii unei experiente noi, formarii
unor capacităti si deprinderi care sa-i permita individului sa rezolve situatii problematice, să
funcționeze la un nivel tot mai înalt. Învătarea nu este o acumulare pasiva, pur cantitativa de
informatii, ci un proces complex care presupune parcurgerea unor salturi calitative în dezvoltarea
individului (Cosmovici, 1995).
Învăţarea drept o activitate sistematică, dirijată, desfăşurată într-un cadru organizat
(instituţii specializate de instruire şi educaţie), orientată în direcţia asimilării de cunoştinţe şi a
formării structurilor psihice şi de personalitate. învăţarea desfăşurată într-un sistem
instituţionalizat - sistemul de învăţământ - poartă numele de învăţare şcolară.
Predarea, invatarea si evaluarea sunt activitatile care permit ca procesul de invatamant să
se realizeze, de nivelul de eficiență al acestor trei activități, depinzând capacitatea de dezvoltare
a individului. Relatia dintre aceste trei activități este una ce poate fi caracterizată de
interdependenta. Dar, rolul pe care îl putem atribui fiecăreia în parte, depinde, într-o anumită
măsură și de tipul didacticii care îl descrie. Astfel, didactica traditionala separa actul predarii si
invatarii de actul evaluarii. Didactica moderna integreaza evaluarea in procesul de invatamant-
evaluarea formativa. Predarea, în didactica traditionala, insemna transmiterea de informatii, în
timp ce, în acceptiunea moderna predarea include nu numai transmiterea de cunostinte ci și
intregul sistem de actiuni și operații desfasurate de cadrul didactic pentru a proiecta si desfasura
lectia (Golu, 1985, p. 69).
O atenție aparte o putem acorda profesorului care nu mai este doar o sursa de informare
pentru elevi acesta fiind, de fapt, specialistul care stie sa utilizeze, din punct de vedere pedagogic
informatia stiintifica. Acesta estr capabila să o adapteze la sistemul de gandire al elevilor.
Totodată, profesorul îi învață pe elevi cum să învețe și mai ales cum să își integreze
conținutul nou însuțit. Eficiența acestor activități poate fi una reală, doar în contextual în care
profesorul are o serie de obiective, atât de natură cantitativă, cât și calitativă.
Astfel, stabilirea performantelor vizate, formularea unor sarcini a căror intensitate creste
progresiv, stimularea intereselor elevilor, evaluarea rezultatelor, toate acestea pot contribui la
atingerea obiectivelor procesului de învătare.
Dar nu este suficiență doar o identificare a acestor obiective, întrucât activitatea predare
trebuie să țină cont de principalele funcții pe care ar trebui să le îndeplinească. Aici, cei mai
imporotanți specialiști din domeniul științelor educației, au formulat ca principale funcții ale
activității de predare, în afară de cea de (1)transmitere a informatiilor sunt esentiale, (2)
activitătile de elaborare si conducere, (3)organizare si conducere a invătarii, (4)control,
(5)inovare a procesului de invătământ (Cosmovici, 1996, p.121).
Procesul de învăţământ este descrisă de specialistii în domeniul psihologiei educatiei ca
fiind o interacţiune între predare-învăţare-evaluare. În acest sens, relaţia între acţiunile
profesorului (de predare), acţiunile elevilor (de învăţare) este mereu orientată către realizarea
scopurilor, obiectivelor curriculare la un nivel calitativ cât mai înalt. Sunt însă absolut necesare
verificarea, evaluarea si, în final, reglarea, autoreglarea.
Predarea, învăţarea, evaluarea sunt funcţiile esenţiale ale procesului de învăţământ, dar
didactica modernă insistă mai ales pe analiza si îmbunătătierea relatiilor dintre ele.
Astfel cele trei acţiuni sunt complementare. În procesul de învăţământ, cunoaşterea se realizează
pe fondul interacţiunilor multiple şi neunivoce între predare şi învăţare, dintre activitatea
profesorului şi cea a elevului.
Conţinutul lucrat şi asigurat prin predare, ca să devină ulterior, prin învăţare, o achiziţie
personală a elevului si include functia de reflectare, pentru cunoaşterea realităţii înconjurătoare
si functia de operare, când cunoştinţelor devin instrumente în asimilarea altora, prin acţiunile
proprii ale elevilor, stimulate şi determinate prin actul predări, iar nu prin simpla transmitere a
lor.
Predarea implică producerea unor rezultate în conduita elevilor, când aspectul intenţional este
regăsit într-un rezultat cu valoare de succes.
Conţinutul învăţământului se va dezvolta pe baza celor trei tipuri de învătare, formal,
nonformal şi informal, elevii fiind implicati la un nivel tot mai înalt de autoeducaţie,
autoinstruire, Se vor propune metode care să îmbine folosirea metodelor care leagă învăţarea în
clasă în clasă cu cea independent, promovându-se astfel interdisciplinaritatea.
Cadrul didactic influenteazã activitatea de instruire prin cele trei stiluri pedagogice pe
care le poate adopta. Formulându-le succinct, putem descrie stilul autoritar (accentuează rolul
educatorului în defavoarea obiectului educatiei, determinând pasivitate, nemulþumirii, revoltei
elevului în faþa dependenþei pe care adultul o impune. Stilul democratic produce, la rândul său,
o relatie echilibratã între cadru didactic si elev, permite elevilor sã îsi expunã opinia proprie;
permite elevilor sã vinã contraargumente Stilul laissez – faire, dezechilibreazã relatia cadru
didactic – elev, accentuând rolul educatului în defavoarea subiectului educatiei. Cadrul didactic
cu un astfel de stil manifestã rol pasiv (Cosmovici, 1996).

Bibliografie:
 Schipor D. (2004), Psihologia educației –suport de curs, Suceava
 Golu P. (1985), Învățare și dezvoltare, Editura Științifică și Enciclopedică, București
 Cosmovici A. (1996), Psihologie generală, Editura Polirom