Teoriile invățării

Învățarea ierarhica- R. Gagne

PPS - Anul I

Nume studenți: Ștefănoiu Ștefania, Olteanu Sonya,

Hermenean Andreea, Banu Delia
Nume coordonator: Henter Ramona

Omul, ființă complexă, nu se poate dezvolta, nu poate trăi în absența

capacității de a reține informații despre ceea ce îl încojoară , de a fi implicat în
experiențe de viață care să îi creeze patter-uri de funcționare-fără a învăța.
Procesul de învățare al ființei umane este fascinant, complex și orientat
pe durata întregii vieți. Învățăm de la cuvinte, gesturi, limbaj, pattern-uri
comportamentale, achiziționăm cunoștințe felurite de-a lungul procesului de
învățământ în cadrul școlii, însă esențial este faptul că toată viața învățăm, iar
experiențele de viață ne îmbogățesc cu noi lucruri învățate. Indiferent de
modul în care învățăm, capacitatea de a învăța este un dat al omului pentru că
avem alături de ea și rațiunea care ne permite să integrăm, analizăm și
înțelegem lucrurile învățate.
 1. TEORIA ÎNVĂȚĂRII CUMULATIV – IERARHICE (ROBERT GAGNÉ)

Teoria învățării cumulativ-ierarhice (R. Gagne) Potrivit concepţiei lui R.

Gagne, procesul învăţării subordonează pe cel al dezvoltării, fiind un proces
care se bazează pe efectele generate de discriminare, generalizare şi transfer.
Dezvoltarea umană apare ca rezultat, ca schimbare de lungă durată pe care
subiectul o datorează învățării şi creşterii.
R. Gagne a identificat opt tipuri de învățare: învățarea de semnale,
învățarea stimul-răspuns, învățarea tip înlănțuire, învățarea tip asociație
verbală, învățare prin discriminare, învățarea de noțiuni, învățarea de reguli,
rezolvarea de probleme. Cele opt tipuri de învăare sunt ordonate de la simplu
la complex, dar coordonate între ele.
Ierarhizarea implică un transfer vertical, în sensul că o capacitate
superioară este mai uşor învățată şi actualizată dacă cele inferioare au fost
însuşite anterior în mod temeinic şi între ele există asemănări structurale şi
funcționale.
Transferul lateral se referă la un fel de generalizare care se extinde asupra
unui ansamblu de situații caracterizate prin acelaşi « nivel de complexitate ».
Producerea acestui transfer lateral ţține de condițiile interne, specifice
fiecărui individ.
Conform conceptului lui R. Gagné, orice invatare presupune trei elemente,
factorii determinanti / conditionanti, interconexati si anume : situatia de
invatare, conditiile interne / externe de realizare si modificarile
comportamentale obtinute. In functie de, esential, „conditiile invatarii”care
produc schimbari in capacitatea elevului exista opt tipuri de invatare,
structurate piramidal, cumulativ – ierarhic, de la cea minvatarea stimul – ai
simpla la cea mai complexa:
învatarea de semnale, reflexologica, involuntara, ce consta in capacitatea
individului de a raspunde difuz la semnale;
înlantuirea, ca legare a unor relatii de tip stimul – raspuns invatate anterior, ca
verigi ale unui „lant”, incat invatarea „lantului”lasa impresia producerii ei dintr-
o data;

asociatia verbala, ca invatare de lanturi verbale, legate de relatia imagine

– cuvant, unde cuvantul are mare putere discriminativa;
învatarea prin discriminare – ca invatare a unor raspunsuri la stimuli (fizici)
relativ similari, bazata pe reducerea interferentelor si discriminarea stimulilor;
învatarea de concepte, ca invatare a unui raspuns comun la o clasa de stimuli,
fizic diferiti, raspunsul insemnand identificarea si demiterea unei clase de
obiecte si fenomene;
învatarea de reguli – ca legaturi intre concepte stiute, invatarea rezultand din
verbalizarea (legatura verbala) si aplicarea (legatura conceptuala) ei; elevii au
invatat o regula cand stiu sa o foloseasca adecvat;
rezolvarea de probleme – invatarea ca si capacitate de a combina reguli stiute
pentru obtinerea unor noi reguli, prin efort de gandire, de unde si noi capacitati
de gandire.
Teoria lui Gagné desi are valoare operationala ridicata, a fost criticata
pentru ca invatarea este considerata ca proces aditiv, cumulativ ierarhic,
cantitativ si mai putin pentru ca restructureaza competentele dobandite in
procesul ei.
 Mecanismele psihice ale invatarii :
Cercetarile au relevat ca, in raport cu formele de invatare exista :
- 'seturi de mecanisme' biologice, psihologice, culturale ( Brunner -
mecanismele culturale sunt obiectuale, imagistice, simbolice); fiziologice,
nervoase: emisfera dreapta, emisfera stanga, fiecare cu specificul ei si;
– 'stari de invatare' exprimate in anumite functii psihice implicate in
invatare, precum : stare de veghe, stare afectogena, starea
motivationala;
– 'interesele “, interesul cognitiv, de promovare, de succes etc.
Există un sistem activator care are efecte de intensificare a activităţii constituit
din:
– formațiunea reticulată
– – în plan fiziologic şi motivație şi afectivitate
– – în plan psihic, pe care unii autori le introduc în dimensiunea intensivă a
comportamentului, deoarece potențează şi chiar intensifică energetic
organismul.
A) Perspectiva behavioristă (Thorndike, 1906, Skinner, 1974)

Behavioriştii accentuează importanța relației stimul-răspuns în învăţare şi

reduc la minimum rolul procesărilor cognitive. Perspectiva behavioristă este o
perspectivă asociaționistă. Mecanismul responsabil de producerea învățării
este din aceasta perspectivă asocierea repetată dintre stimul şi răspuns.
Învățarea se defineşte ca o modificare în comportamentul observabil datorat
exercițiului, respectiv întăririi diferențiate a legăturii dintre stimul şi răspuns
(situație şi comportament). Dacă activitatea de învățare este văzută în
maniera behavioristă, adică se consideră că învățarea se realizează prin
repetare şi întărire a rezultatelor aşteptate, procesul devine unul de
transmitere-memorare de cunoştințe, în care profesorul este cel care predă,
prezintă, transmite cunoştințe şi creează condițiile pentru întărirea rezultatele
aşteptate, iar elevul le repetă până la memorare.
B) Perspectiva învățării socialeÎnvăţarea socială (Bandura, 1983)
reprezintă o altă perspectivă asociaţionistă. Aceasta abordare a învățării
pune la baza procesului de învățare mecanisme ca:
- modelarea (directa, indirecta, simbolica),
- facilitarea, inhibarea-dezinhibarea unui comportament.
Perspectiva învăţării sociale extinde behaviorismul centrându-se pe
influența pe care observarea consecințelor comportamentelor celor din jur o
are asupra comportamentului persoanei. Eficienţa modelului depinde de:
- similaritatea percepută (Schunk, 1987)
- competenţa şi statutul modelului.
Implicațiile acestei perspective asupra procesului educațional se referă în
special la înțelegerea rolului de model al profesorului.
Teoria socială a învățării accentuează rolul pe care îl are în procesul
de învățare experiența socială a unei persoane. Procesul educațional este bazat
în exclusivitate pe procesul de învățare (cunoştințe, atitudini, deprinderi,
comportamente). Sarcinile şcolare sunt însă foarte bine circumscrise de
domenii academice conturate care impun un anumit specific procesului de
învățare.
Există două nivele diferite de analiză ale procesului de învăţare şi a
impactului pe care teoriile evidențiate îl au asupra procesului educațional:
a) primul nivel de analiza vizează mecanismele generale ale învățării
identificate de teoriile învățării şi impactul lor asupra procesului educațional în
ansamblu,
b) al doilea nivel de analiză vizează învățarea pe domenii specifice, cu
conținuturile şi mecanismele sale particulare.

C) Perspectiva cognitivă (Brunner, 1990)

Perspectiva cognitivă are la baza teoria procesării informației şi

reprezintă o perspectivă activă asupra învățării.
Cognitiviştii acordă un rol major procesărilor informaţionale care au loc
între “input” şi “output”, punând astfel un accent mare pe ceea ce se întâmplă
în “cutia neagră”.
Dacă învățarea este văzută din perspectiva cognitivistă, respectiv ca o
activitate de procesare a informației, transformare şi construire a sensului
propriu al cunoştințelor predate, actorii devin parteneri în învăţare, profesorul
având un rol facilitator, iar procesul va fi unul de colaborare.
Conform teoriei procesării informaționale, procesul de învăţare se referă
la receptarea informației din mediu şi utilizarea unor strategii cognitive pentru
transferul acesteia din memoria de scurtă durata în memoria de lungă durată.
Aceste două procese: atenția şi utilizarea strategiilor constituie mecanismul
fundamental al învățării în teoria procesării informației.
Capacitățile atenționale şi strategice se dezvoltă o dată cu vârsta, copiii
devenind nişte procesori de informație mai eficienți. Aceste abilități îi ajută să
depăşească limitările impuse de registrul senzorial şi memoria de scurtă
durată, astfel încât achiziţia cunoştințelor (declarative, procedurale şi
strategice) se realizează mai rapid şi mai eficient (Byrnes, 2001).
În această lucrare am prezentat succinct câteva teorii ale învățării care
nu sunt exhaustive. Cert este că învățarea are un caracter complex, este un
proces care de-a lungul anilor a suferit modificări și reforme în sensul
îmbunătățirii sale, în dorința de a accesibiliza elevilor cunoștințele necesare
unui bun start în viață și o bună fundamentare profesională.
Pe baza experienței și evaluării rezultatelor în materie de calitate a învățării
probabil că în viitor se vor naște noi teorii și se vor propune noi metodologii de
predare – învățare – evaluare care să creeze performanță.

Bibliografie:

https://www.academia.edu/9704486/TEORII_ALE_INVATARII_-
_REFERAT_LA_PSIHOLOGIA_EDUCATIEI

file:///C:/Users/i_lov/Downloads/365269177-Invatarea-Cmulativ-Ierarhica-Rober-
Gagne.pdf

https://ro.scribd.com/doc/30802235/Invatarea-Teorii-Ale-Invatarii