MUGURII

• Mugurii sunt formaţiuni meristematice complexe, de origine

exogenă în care elementele vegetative şi de reproducere se află în
stare de primordii. Sunt consideraţi organe provizorii deoarece când
apar condiţii favorabile de mediu ei pornesc în creştere, dau naştere
la lăstari şi reiau ciclul biologic anual.
• La viţa de vie se întâlnesc atât muguri solitari, cu un singur con de
creştere, cât şi muguri grupaţi (2-6), cu mai multe conuri de creştere
sub un înveliş de protecţie comun, cunoscuţi în practica viticolă sub
denumirea de „ochi”. Ochiul reprezintă deci, un complex mugural,
care se formează pe lăstari la subsuoara frunzelor.
• Până ajunge la stadiul de „ochi de iarnă”, grupul de muguri parcurge
mai multe stadii şi anume:
– -ochiul primar se formează primul sub axila frunzei fiind compus din
mugurele de copil şi din mugurele principal al viitorului ochi dormind
de vară;
– -ochiul dormind de vară se formează din ochiul primar după pornirea
în vegetaţie a mugurelui de copil;
– -ochiul de iarnă provine din ochiul dormind de vară şi se găseşte la
nodurile coardelor.
• După poziţia pe care o ocupă pe coarde, mugurii
pot să fie:
– laterali
– terminali (apicali)
– coronari.
• Mugurii apicali (terminali), situaţi în vârful
lăstarilor şi coardelor, au un singur con de
creştere vegetativ, prin care se realizează
creşterea în lungime. În climatul temperat,
mugurii apicali şi o parte a vârfului de lăstar
nematurat sunt distruşi de brume şi îngheţuri.
• Mugurii axilari (laterali) sunt situaţi pe lăstari şi
coarde, la noduri, grupaţi sub formă de complex
mugural şi sunt protejaţi de un înveliş de
protecţie comun.
• Mugurii coronari sunt situaţi în partea bazală a
corzii, foarte apropiaţi unul de altul. Ei pornesc
greu în vegetaţie şi de cele mai multe ori se
transformă în muguri dorminzi. Lăstarii care
pornesc din mugurii coronari au o fertilitate
redusă
• Ochiul de iarnă se prinde pe coardă prin intermediul unei
formaţiuni numită periniţă. La baza ochiului de iarnă se află
un ţesut meristematic bogat în substanţe de rezervă, iar la
suprafaţă complexul mugural este protejat de solzi (catafile)
şi scame. Complexul mugural este alcătuit dintr-un mugure
principal, muguri secundari şi muguri terţiari.
• Mugurele principal este situat în centrul ochiului de iarnă,
este mai bine dezvoltat şi prezintă sub formă de primordii
organele viitorului lăstar. De regulă, mugurele principal este
fertil.
• Mugurele principal este alcătuit dintr-un ax rotunjit la vârf
care reprezintă viitorul lăstar. De-a lungul axului, pe părţile
laterale se observă primordiile frunzelor. După două, trei
primordii de frunză încep să se formeze primordiile de
inflorescenţă.
• Mugurii secundari sunt situaţi de o parte şi de alta a
mugurelui principal, sunt mai puţin evoluaţi şi în
majoritatea cazurilor sunt nefertili. Mugurii secundari
pornesc în vegetaţie în cazul îngheţării mugurelui principal.
• Mugurii terţiari sunt cei mai puţin evoluaţi, sunt nefertili şi
pornesc foarte rar în vegetaţie.
• În cadrul complexului mugural, singurul mugure fertil este
mugurele principal care este şi cel mai slab rezistent la ger.
• În cazul în care mugurele principal porneşte în vegetaţie,
mugurii secundari şi cei terţiari se transformă în muguri
dorminzi, care vor fi acoperiţi de ţesuturile secundare ale
scoarţei.
• Mugurii dorminzi se întâlnesc pe braţe, cordoane, tulpină, au
stare de repaus nelimitată, pornesc în vegetaţie în condiţii
deosebite şi dau naştere la lăstari lacomi.
• Mugurii principali de pe lungimea unei coarde nu sunt în
totalitate fertili.
• Fertilitatea lor de-a lungul coardelor diferă în funcţie de soi.
Unele soiuri (Creaţă, Aligoté) prezintă muguri fertili începând
de la bază, soiurile respective pretându-se a fi tăiate scurt în
cepi.
• La cele mai multe soiuri sunt fertili numai mugurii începând de
la nodurile 3-4 în sus, soiurile rodesc pe cordiţe sau coarde de
rod.
• La formele înalte şi semiînalte, mugurii fertili apar mai
aproape de baza coardei.
Mugure principal viabil

Mugure secundar mort

Mugure terţiar viabil

Mugure secundar viabil

Mugure principal mort

Mugure terţiar viabil

Mugure principal mort

Mugure secundar mort

Mugure terţiar viabil

 LĂSTARUL

• Lăstarii sunt organe verzi care se formează din muguri

şi poartă pe ei frunze, inflorescenţe şi cârcei.
• Toamna, după schimbarea culorii scoarţei din verde, în
maroniu şi după căderea frunzelor, lăstarii se
transformă în coarde.
• Prin caracterele sale (culoare, pubescenţă, vârful de
creştere) lăstarul constituie un element important
pentru recunoaşterea şi descrierea ampelografică a
soiurilor.
• Lăstarul este alcătuit din noduri şi internoduri care se
mai numesc meritale. Lăstarii pot să fie netezi sau
striaţi, glabrii sau pufoşi, fiind coloraţi în verde de
diferite nuanţe.
• După mugurii din care se formează, lăstarii se
clasifică în:
– lăstari principali,
– lăstari secundari,
– lăstari lacomi,
– lăstari de subsuoară (copili).
• Lăstarii principali se formează din mugurii
principali ai ochiului de iarnă, în cele mai multe
cazuri aceştia sunt fertili (excepţie fac lăstarii
formaţi din mugurii de la baza coardelor, la
soiurile la care aceşti muguri sunt sterili,
precum şi lăstarii crescuţi din mugurii de pe
coardele anuale situate pe lemn multianual).
• Lăstarii secundari (lăstari laterali de înlocuire)
provin din mugurii secundari ai ochiului de
iarnă şi sunt nefertili în majoritatea cazurilor
• Lăstarii lacomi se formează din mugurii
dorminzi situaţi pe lemnul multianual, au o
creştere viguroasă, dar nu sunt fertili.
• Lăstarii anticipaţi (copilii) se formează din
mugurii activi de vară şi de cele mai multe ori
sunt fertili
• După fertilitate lăstarii pot să
fie:
• Lăstari fertili se găsesc pe
elementele anuale (coarde,
cordiţe, cepi) situate pe
lemn de doi ani şi poartă pe
ei inflorescenţe (struguri).
• Lăstari sterili se formează de
regulă pe lemnul multianual
şi sunt lipsiţi de
inflorescenţe.
• Lăstarii de acest tip se
îndepărtează în proporţie de
15-30 % prin lucrarea de
plivit.
• Poziția lăstarilor pe
butuc poate fi:
• - erectă (Columna,
Furmint);
• - semierectă
(Muscat Ottonel,
Rkațiteli);
• - etalată (Pinot
noir, Cabernet
sauvignon);
• - semicaducă
(Chasselas doré);
• - caducă (3309 C).
 FRUNZA
• Frunza se găseşte pe lăstari în dreptul
nodurilor, dispusă altern. Ea este
principalul organ asimilator al viţei
de vie.
• Se consideră frunză normală, tipică
soiului, frunza inserată pe lăstarul
principal între nodurile 7-12.
• Frunza este alcătuită din limb, peţiol
şi teacă.
• Limbul este lăţit, alcătuit din nervuri
şi mezofil. În prelungirea peţiolului se
află nervura principală (mediană), de
o parte şi de alta a acesteia pornesc
câte două nervuri laterale, care pot fi
superioare sau inferioare.
• Forma limbului este dată de
lungimea nervurilor principale
şi poate fi: orbiculară (rotundă),
reniformă, cordiformă şi
cuneiformă.
• Conturul limbului este prevăzut
cu numeroase incizii care
determină caracterul dinţat
(serat) al frunzei.
• Unele incizii pătrund adânc în
limb şi determină adâncituri,
numite sinusuri care împart
limbul în mai multe porţiuni
numite lobi.
• Dinţii frunzei pot să fie dispusi
uniform sau neuniform.
• După numărul
lobilor frunzele sunt:

1-frunză întregă;
2-frunză trilobată;
3-frunză pentalobată;
4-frunză septalobată;
5-frunză multilobată.
• Sinusurile pot să fie: peţiolare, laterale
superioare, laterale inferioare.
• Sinusurile au forme caracteristice pentru
fiecare soi.
• Sinusurile peţiolare pot fi: închise (Oporto); în
formă de V (Aligoté); U (Afuz-Ali); liră (Ceauş);
acoladă (Fetească albă).
• Frunzele viţei de vie după mărimea limbului pot
să fie: mici sub 10 cm (Traminer); mijlocii 10-15
cm (Aligoté); mari 15-20 cm (Saint Emilion) şi
foarte mari peste 20 cm (Riparia gloire).
 Sinusuri laterale
închise

1-eliptic;
2-ovoidal cu baza
rotunjită;
3-triunghiular;
4-ovoidal cu un intrând la
bază;
5-ovoidal cu un dinte în
lumenul sinusului;
6-circular;
7-ovoidal turtit.
 Sinusuri laterale deschise

1-unghiular;
2-liră cu deschidere îngustă şi
bază rotunjită;
3-liră cu deschiderea îngustă
şi baza în acoladă;
4-deschis în formă de U;
5-liră cu un dinte în lumen;
6-liră cu baza ascuţită.
 Sinusuri peţiolare închise
1-complet redus; 2-eliptic cu lumenul îngust; 3-ovoid cu baza rotunjită; 4-invers ovoidal.
 Sinusuri
peţiolare
deschise

1-liră cu baza
rotunjită şi
deschiderea
îngustă;
2-liră cu un intrând la
bază;
3-liră cu baza lăţită
(formă de U);
4-liră cu dinte pe
margine;
5-sinus golaş;
6-formă de V îngust;
7-V larg deschis;
8 –formă de acoladă.
 Cârcelul
• Cârceii sunt organe filiforme cu rol de fixare a
plantei pe suporţi. Ei sunt situaţi pe lăstar în
dreptul nodurilor în partea opusă frunzelor.
• În primele faze cârceii au o consistenţă
ierboasă, iar dacă întâlnesc în cale un suport
se înfăşoară în jurul acestuia şi în scurt timp se
lemnifică.
• Cârceii care nu au de ce să se agaţe se usucă şi
cad.
• Lungimea cârceilor şi culoarea acestora sunt
variabile în funcţie de specie şi soi.
• Cârceii pot să fie monofili, bifili sau trifili
INFLORESCENŢA, FLOAREA ŞI POLENUL
• La viţa de vie, florile sunt grupate în inflorescenţe de tip racem compus.
Inflorescenţele sunt inserate pe lăstarii fertili, de obicei începând cu nodurile 3-5,
având o dispoziţie discontinuă în raport de 2/1.
• De regulă, pe lăstar se întâlnesc 1-3 inflorescenţe, foarte rar se întâlnesc 4-6.
• Numărul inflorescenţelor pe lăstar este caracter de soi. Soiurile Afuz-Ali, Sultanină
au de regulă o singură inflorescenţă pe lăstar, soiurile Riesling italian, Traminer,
Coarnă neagră, Chasselas doré au 1-3 inflorescenţe pe lăstar, pe când soiul Aligoté
are 3-4.
• Ea este alcătuită din:
– peduncul;
– rahis (ax);
– ramificaţii de ordinul I, II;
– pedicele, care sunt ultimele ramificaţii ale axului şi florii.
• Pedunculul prezintă formă, mărime şi culoare diferită în
funcţie de soi. El este mai lung la soiurile pentru masă,
comparativ cu soiurile pentru vin.
• Rahisul (axul), se găseşte în prelungirea pedunculului,
poartă pe el ramificaţiile secundare, are lungime şi
culoare diferită în funcţie de soi şi agrotehnica aplicată.
• Ramificaţiile pornesc de pe rahis şi sunt de diferite
ordine (I, II, III), ultimele ramificaţii se numesc pedicele
şi poartă pe ele acini (grupuri de butoni florali).
• Inflorescenţa viţei de vie este alcătuită dintr-un număr
diferit de flori în funcţie de soi, condiţiile climatice şi
agrotehnica aplicată.
• De obicei, într-o inflorescenţă se găsesc între 100-400
de flori.
• Floarea viţei de vie
prezintă următoarele
componente:
• receptacul,
• sepale,
• glande nectarifere,
• petale,
• androceu,
• gineceu.
• Receptaculul este partea lăţită de care se prind
celelalte componente ale florii.
• Sepalele sunt slab dezvoltate, colorate în verde,
au forma unor dinţişori. Ele alcătuiesc împreună
caliciul.
• Petalele sunt în număr de cinci, împreună
formează corola. Ele sunt mici, de culoare verde,
sudate la vârf sub formă de clopot.
• Androceul este format, în mod obişnuit, din 5
stamine, fiecare cu câte doi saci polinici.
Lungimea staminelor diferă în funcţie de soi, dar,
în general, este cuprinsă între 1,5-5 mm.
Staminele sunt alcătuite din filament şi anteră.
• Gineceul reprezintă partea feminină a florii şi este
alcătuit din ovar, stil şi stigmat.
• Majoritatea soiurilor vinifera au florile
hermafrodite, la care se `ntâlnesc uneori
modific\ri morfologice [i fiziologice, `ncât se
pot deosebi 5 tipuri de flori:
– hermafrodite normale,
– hermafrodite func]ional femele,
– hermafrodite func]ional mascule,
– unisexuat mascule,
– unisexuat femele.
• Floarea hermafrodita
functional femela
• Polenul viţei de vie are aspectul
unui praf gălbui fiind format din
grăunciori de diferite forme şi
mărimi.
• Examinat la microscop, polenul
poate avea forma bobului de grâu
şi în acest caz polenul este fertil.
• Pe suprafaţa grăunciorului de
polen fertil se văd trei şănţuleţe
longitudinale în care se deschid
trei pori germinativi.
• Polenul fertil are lungimea de 18-
30 microni.
• Polen fertil au soiurile cu flori
hermafrodite normale,
hermafrodite funcţional mascule
şi unisexuat mascule.