MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

LICEUL TEHNOLOGIC “OVID CALEDONIU” TECUCI

PROIECT
NIVELUL 5

DOMENIUL: SĂNĂTATE ŞI ASISTENŢĂ PEDAGOGICĂ

CERTIFICAREA PROFESIONALĂ: ASISTENT MEDICAL DE FARMACIE

ÎNDRUMĂTOR PROIECT,
Prof. Asist. Farm.
TEIOŞANU SIMONA

CANDIDAT,
Grozavu Ovidiu Mircea

2020
 MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE
LICEUL TEHNOLOGIC “OVID CALEDONIU” TECUCI

PROIECT
EXAMEN DE CERCETARE A CALIFICĂRII PROFESIONALE
NIVELUL 5

TEMA: PREPARATE PERFUZABILE

DOMENIUL: SĂNĂTATE ŞI ASISTENŢĂ PEDAGOGICĂ

CERTIFICAREA PROFESIONALĂ: ASISTENT MEDICAL DE FARMACIE

ÎNDRUMĂTOR PROIECT,
Prof. Asist. Farm.
TEIOŞANU SIMONA

CANDIDAT,
Grozavu Ovidiu Mircea

2020
2
 PREPARATE
PERFUZABILE

3
 CUPRINS

CUPRINS……………………………………………………………………………………………..4
ARGUMENT…………………………………………………………………………………………………...5
INTRODUCERE……………………………………………………………………………………………...6
CAPITOLUL 1: Forme farmaceutice parenterale…………………………………………………….7
1.1 Scurt istoric al formelor parenterale………………………………………………………………
7
1.2 Clasificarea formelor parenterale……………………………………………………………
8
1.3 Avantajele şi dezavantajele căilor
parenterale………………………………………………….11
1.4 Diferenţele între preparatele perfuzabile şi preparatele injectabile…………………………..12
CAPITOLUL 2: Preparate perfuzabile………………………………………………………………14
2.1 Istoric………………………………………………………………………………………14
2.2 Avantajele şi dezavantajele preparatelor perfuzabile……………………………………...16
2.3 Prepararea
perfuziei………………………………………………………………………..20
CAPITOLUL 3: Clasificarea perfuziilor…………………………………………………………….23
3.1 Perfuzii pentru restabilirea echilibrului hidro-electrolitic.……………………………….23
3.2 Perfuzii pentru restabilirea echilibrului acido-bazic……………………………………..26
3.3 Perfuzii cu substanţe energetice………………………………………………………….28
3.4 Perfuzii folosite în metabolismul reconstituant………………………………………………31
3.5 Perfuzii înlocuitoare de plasmă………………………………………………………………..32
3.6 Perfuzii medicamentoase………………………………………………………………...33
3.7 Soluţii pentru dializă peritoneală şi hemodializă………………………………………...35
CAPITOLUL 4: Soluţii perfuzabile –
exemple……………………………………………………...36
CONCLUZII………………………….…………………………………………………………..…43
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………….44

4
 ARGUMENT

Am ales această temă “Preparate perfuzabile”, datorită interesului meu deosebit pentru tot
ceea ce înseamnă forme farmaceutice sterile, în care se încadrează atât preparatele injectabile
“Iniectabilia” (F.R.X) cât şi preparatele perfuzabile “Infundibilia” (F.R.X), vaccinuri şi seruri şi
soluţiile oftalmice.
Domeniul terapiei perfuzabile implică tratarea unui pacient cu soluţii de perfuzie aplicate
intravenos pentru a se permite recuperarea sau îmbunătăţirea stării sale.
Noţiunile dobândite în cadrul acestui nivel de studiu m-au făcut să mă apropii şi să mă
documentez în amănunt de medicamentele injectabile acestea făcând parte din categoria
medicamentelor parenterale (par = în afara de … şi enteron = intestine, ceea ce înseamnă
medicamente care ocolesc tractul gastrointestinal).
În ultimele decenii, în practica medicală s-a demonstrat faptul că administrarea
medicamentelor pe cale parenterală conduce la mai multe efecte benefice, cum ar fi: absorbţia mai
rapidă a medicamentului, ajustarea mai eficientă a dozei preparatului, evitarea de către medicament
a pasajului hepatic, unde o serie de medicamente suferă modificări şi îşi pierd din efect.
Oamenii au mare încredere în perfuzii, în primul rând pentru că le consideră foarte utile
pentru „hrănirea organismului”, apoi pentru că le cred mai „puternice” ca metodă de tratament.
Aşadar am abordat cu paşi mărunţi tot ce ţine de tema mea “Preparate perfuzabile”
exemplificând preparatele perfuzabile întâlnite în cei 2 ani de stagiu de practică în farmacie. Toate

5
cele prezentate mi-au stârnit curiozitatea şi interesul şi m-au determinat să aleg această temă pentru
realizarea proiectului.

INTRODUCERE

În ultimele decenii, în practica medicală s-a demonstrat faptul că administrarea

medicamentelor pe cale parenterală conduce la mai multe efecte benefice, cum ar fi: absorbţia mai
rapidă a medicamentului, ajustarea mai eficientă a dozei preparatului, evitarea de către medicament
a pasajului hepatic, unde o serie de medicamente suferă modificări şi îşi pierd din efect.
Preparatele parenterale sunt forme farmaceutice dozate, sterile, destinate administrării în
ţesuturile organismului se introduc printr-un procedeu care lezează temporar ţesuturile.
Denumirea de preparate parenterale derivă de la „par enteron” (alături, în afara intestinului).
Există şi alte căi de administrare „în afara intestinului”, dar prin preparate parenterale se înţeleg
numai acele forme farmaceutice care se administrează printr-un procedeu care lezează temporar
ţesuturile.
Pot fi soluţii, suspensii, emulsii, pulberi sau comprimate destinate injectării sau implantării în
organism.
Farmacopeea Română - ediţia X cuprinde două monografii de generalităţi pentru preparatele
parenterale şi anume: preparate injectabile şi preparate perfuzabile.
Preparatele injectabile sunt definite în Farmacopeea Română - ediţia X ca fiind soluţii,
suspensii, emulsii sterile sau pulberi sterile care se dizolvă sau se suspendă într-un solvent steril
înainte de folosire; sunt repartizate în fiole sau flacoane şi sunt administrate prin injectare.
Primele preparate injectabile menţionate în Farmacopeea Română - ediţia III, au fost serul
fiziologic şi serul gelatinos.
Datorită insuficientelor cunoştinţe de fiziologie şi bacteriologie, multe încercări au dus la
numeroase accidente ca: embolia gazoasă (după administrarea de ulei de măsline), moartea
(provocată prin injectarea de aer), trombozele (la administrarea intravenoasa de acizi).
6
 Oamenii au mare încredere în perfuzii, în primul rând pentru că le consideră foarte utile
pentru „hrănirea organismului”, apoi pentru că le cred mai „puternice” ca metodă de tratament. De
aceea, pentru a se vindeca repede, şi pentru hrănirea organismului, cred că ar fi bine să facă perfuzii.
La ora actuală, medicamentele injectabile constituie forma farmaceutică cea mai răspândită,
după comprimate şi capsule.

7
 CAPITOLUL 1:
FORME FARMACEUTICE PARENTERALE

1.1. SCURT ISTORIC AL FORMELOR PARENTERALE

Medicamentele parenterale sunt medicamentele care au marcat secolul XX, deşi încercările
de administrare a unor medicamente sunt menţionate din secolul XVII de către C.Wren dar care au
dus la accidente letale, datorită puţinelor cunoştinţe de fiziologie şi microbiologie.
Primele administrări prin injectare au fost făcute de Sir Christopher Wren (1632-1723) care a
administrat la câine unele lichide ca: bere, vin, lapte.
Cam în aceeaşi perioadă Johan Daniel Major (1634-1693) a folosit o seringă de argint
gradată pentru a măsura volumul lichidului injectat.
Observaţiile legate de administrarea parenterală au fost făcute cu mult timp în urmă şi au dus
la concluzia că în acest mod pătrund în mediul intern al organismului unele substanţe cu diferite
efecte toxice în urma înţepăturilor unor insecte sau a muşcăturilor de şarpe.
Acul şi seringa au fost concepute de către Charles Pravaz (chirurg francez) în 1853. În 1856,
Alexander Wood, în Scoţia, administrează o soluţie de sulfat de atropină cu acest nou instrument. În
a doua jumătate a secolului XIX sau efectuat cele mai importante studii în acest domeniu. Astfel,
L.Pasteur studiază tehnica sterilizării, iar R.Kock este primul care aplică metoda sterilizării cu
vapori de apă sub presiune.
C. Chamberland a realizat filtrul de porţelan (care-i poartă şi numele), realizând sterilizarea
microbiologică (filtrare bacteriană) şi eliminarea particulelor în suspensie (chiar şi
microorganismele).
O descoperire marcantă este reprezentată de punerea în evidenţă a substanţelor pirogene şi
metodele de îndepărtare (1923 - Florence Siebert).
La ora actuală, după formele farmaceutice solide unidoză (comprimate), medicamentele
injectabile sunt cele mai utilizate forme farmaceutice.
Medicamentele injectabile pentru prima dată sunt înscrise în Codexul francez în 1908; la noi
în ţară apar în Farmacopeea Română ediţia a IV-a din 1926, fiind menţionate două monografii, cea a
serului fiziologic şi a serului gelatinos.
Odată cu îmbunătăţirea condiţiilor de calitate numărul monografiilor de medicamente
parenterale creşte de la o ediţie la alta a farmacopeei, astfel încât începând cu FR IX apare pentru

8
prima dată monografie separată pentru perfuzii, Infundibilia şi sunt menţionate mai multe
monografii de soluţii injectabile şi perfuzabile. Acestea se menţin şi în FR X.
În Farmacopeea Română ediţia a X-a sunt menţionate două grupe de medicamente
parenterale:
1) soluţiile injectabile (Iniectabilia);
2) preparatele perfuzabile (Infundibilia).

1.2. CLASIFICAREA PREPARATELOR PARENTERALE

Denumirea de parenteral provine din limba greacă, fiind formată din două cuvinte: par - în
afară de şi enteron - tubul digestiv sau intestinal.
Chiar şi denumirea indică faptul că medicamentele parenterale sunt preparatele care se
administrează în organism, ocolind tubul digestiv.
Prin cale parenterală se înţelege administrarea medicamentelor pe altă cale decât tubul
digestiv. Dat fiind faptul că, în afara injecţiilor, şi alte căi ocolesc tubul digestiv (ex: calea
respiratorie), noţiunea de cale parenterală a fost reconsiderată, păstrând în sfera ei numai calea
injectabilă de administrare a medicamentelor.

Fig. 1 – Administrarea medicamentelor pe cale parenterală

Medicamentele parenterale reprezintă clasa formelor farmaceutice sterile. Se cunosc mai
multe tipuri de forme farmaceutice sterile: soluţii, suspensii, emulsii, pulberi sau comprimate,
destinate a fi administrate prin injectate sau implantate în corpul uman sau animal, printr-un
procedeu de lezare a ţesuturilor.
Injecţia constă în introducerea substanţelor medicamentoase lichide în organism, prin
intermediul unor ace care traversează ţesuturile, acul fiind adaptat la seringă.
Administrarea lor presupune lezarea temporară a ţesutului prin injectare sau implantare, deci
este obligatoriu ca preparatele să nu conţină microorganisme atât în formă vegetativă dar nici sub

9
formă sporulată, deci să fie sterile. De asemenea, ele vor fi condiţionate în recipiente care să le
garanteze stabilitatea şi sterilitatea.

Fig. 2 – Încărcarea seringii

Se întâlnesc mai multe categorii de medicamente parenterale:
1. Preparate injectabile (Iniecatbilia - F.R. X)
a) lichide: soluţii, suspensii, emulsii;
b) solide - pulberi;
c) biopreparate (medicamente biologice) obţinute din specii microbiene vii sau omorâte
(vaccinuri), toxine microbiene modificate prin diverse procedee (seruri), preparate derivate din
sânge, enzime, hormoni obţinuţi prin recombinare genetică;
d) radiofarmaceutice - preparate injectabile ce vor conţine izotopi radioactivi ai unor
elemente, utilizate pentru diagnosticarea şi tratamentul diferitelor forme de neoplasm.
2. Preparate perfuzabile (Infundibilia – F.R.X)
Preparate fluide perfuzabile sub formă de soluţii apoase sau emulsii U/A.
Spre deosebire de soluţiile injectabile, perfuziile se administrează numai intravenos, în
cantităţi mai mari de 200 ml, cu ajutorul unui dispozitiv numit perfuzor. Perfuziile vor îndeplini
anumite exigenţe în plus faţă de soluţiile injectabile, respectiv: absenţa impurităţilor pirogene şi nu
vor conţine conservanţi antimicrobieni.

10
 Fig. 3 – Perfuzor cu ac de plastic

11
3. Implantele
Preparate solide sub formă de comprimate mici, numite pelete. Au un diametru de 2-3 mm şi
se prepară în condiţii aseptice pentru a fi sterile. Ele se introduc în ţesuturile organismului, de obicei
prin administrare subcutanată, printr-o incizie. Odată administrate substanţele active se resorb de
obicei foarte lent, având o acţiune prelungită.

Fig. 4 – Metodă de implant contraceptiv

Medicamentele parenterale se pot clasifica după mai multe criterii:
1. după gradul de dispersie: soluţii, suspensii, emulsii, pulberi, comprimate.
2. după natura vehiculului:
 soluţii, suspensii, emulsii unde mediul de dispersie este apa;
 soluţii, suspensii uleioase;
 soluţii preparate în amestecuri de solvenţi miscibili sau nemiscibili cu apa.
3. după cantitatea care se administrează:
 preparate injectabile: în volume 1-20 ml;
 preparate perfuzabile: în volum de cel puţin 100 ml, de regulă 500-1000 ml:
 perfuzii pentru copii (în volum de 20-200 ml);
 perfuzii concentrate (10-100 ml care se diluează de 10 ori cu soluţii izotonice).
 preparate pentru irigarea organelor: peste 1000 ml.
4. după compoziţie conţin:
 substanţe medicamentoase;
 electroliţi;
 preparate parenterale ce conţin produse biologice (seruri şi vaccinuri).
5. după viteza de eliberare a substanţei active:
 cu eliberare convenţională - imediată;
 cu acţiune retard - în cazul suspensiilor uleioase sau suspensiile apoase;

12
  forme cu eliberare la ţintă, ce conţin lipozomi;

13
  forme parenterale cu cedare controlată din grupa sistemelor terapeutice; pompe
perfuzoare implantate în organism, cedând controlat substanţa medicamentoasă.
6. după acţiunea terapeutică, preparate ce conţin substanţe cu acţiune: anestezică, hipnotică,
vasodilatatoare; vasoconstrictoare.

1.3. AVANTAJELE ŞI DEZAVANTAJELE CĂILOR PARENTERALE

A. Avantajele:
Dozarea precisă a substanţelor şi absorbţia completă.
Acţiunea mai rapidă după administrare şi permite administrarea de substanţe care sunt
distruse de sucurile digestive.
Se poate folosi atunci când calea orală este inutilizabilă (stenoze esofagiene sau pilorice,
ocluzii intestinale, cu hemoragie digestivă, vărsături).
Reprezintă un mijloc temporar de tratament, indispensabil pentru anumiţi bolnavi aplicându-
se în cazul în care nu se poate folosi o altă cale de administrare a unui medicament.
Siguranţa administrării medicamentului la pacienţii recalcitranţi sau inconştienţi, cu
hemoragie digestivă, vărsături.
Se pot introduce şi substanţe în scop explorator sau diagnostic.
Prin administrarea de medicamente pe căile parenterale se evită efectul primului pasaj asupra
acestora.
Posibilitatea administrării unor medicamente care nu sunt absorbite în intestin şi prin
administrare orală au numai acţiune locală.
Au o aplicabilitate multiplă, şi anume, înlocuiesc apa pierdută în organism, pot fi folosite
pentru alimentaţia parenterală sau cu tratament medicamentos.
Alimentarea organismului pe cale artificială prin introducerea de substanţe nutritive, pe căile
parenterale.
Dirijarea timpului de acţiune a medicamentului injectat, se pot introduce şi substanţe în scop
explorator sau diagnostic, evitarea unor efecte secundare.
Menţinerea homeostaziei prin asigurare pe cale parenterală a lichidelor necesare şi a stării de
nutriţie a organismului.

14
B. Dezavantajele:
Fabricarea şi condiţionarea sunt costisitoare.
Timpul de administrare este îndelungat (zile, luni).
Pot să apară complicaţii datorită interacţiunilor apărute la asocierea cu diferite medicamente,
în soluţia perfuzabilă.
Există riscul apariţiei de septicemie, infecţii fungice, hepatită, prin administrarea incorectă
sau perfuzii contaminate.
Modul de administrare este traumatizant şi presupune costuri suplimentare datorită
recipientelor, proceselor tehnologice. Sterilitatea este necesară pe întregul proces de producţie.
Perfuziile nu pot fi aplicate decât în spital, sau strict sub control medical, intoleranţă locală.
Bolnavii acceptă uneori mai greu această medicaţie.
Se pot produce modificări în izostructura sângelui, cu o prima consecinţă de perturbare a
constantelor fizice, fenomene secundare ca: tulburări cardiovasculare şi pulmonare, sclerozarea
venelor, apariţia de tromboflebite.

1.4. DIFERENŢELE ÎNTRE PREPARATELE PERFUZABILE ŞI PREPARATELE

INJECTABILE
Între cele două tipuri de preparate există o serie de diferenţe ceea ce explică existenţa în
Farmacopeea Română - ediţia X a două monografii de generalităţi.
Perfuziile se administrează numai pe cale intravenoasă, cu picătura, cu unele excepţii
(administrarea intraarterială, peritoneală), în timp ce preparatele injectabile se pot administra
intravenos, intramuscular, intrarahidian, subcutanat.
Preparatele perfuzabile pot fi soluţii sau emulsii ulei în apă, în timp ce preparatele injectabile
pot fi soluţii, suspensii sau emulsii U/A şi A/U.
Perfuziile trebuie să fie izotonice, cu o compoziţie ionică cât mai apropiată de cea a
lichidelor organismului, cu un pH cât mai apropiat de neutralitate, dacă din raţiuni terapeutice nu se
prevede altfel (cazul perfuziilor care se administrează în acidoze, alcaloze). La preparatele
injectabile izotonia nu este obligatorie dacă acestea se administrează în cantităţi sub 5 ml, iar pH-ul
poate fi cuprins între 2,5-9,5 deoarece se administrează în cantităţi mici.
Perfuziile nu trebuie să conţină conservanţi antimicrobieni, spre deosebire de preparatele
injectabile care pot conţine conservanţi antimicrobieni dacă sunt administrate în volume mai mici de
10 ml.
15
 Soluţiile perfuzabile se prepară prin dizolvarea substanţelor în apă proaspăt distilată şi
apirogenă. Soluţiile administrate trebuie să fie izoosmotice, dacă nu se recomandă altfel. Conţinutul
în substanţa medicamentoasă se exprimă în g/v, miliechivalenţi (mEg)/l sau milimoli (mmol)/l.
Conţinutul în substanţă energetică se exprimă şi în calorii (cal).
Perfuziile se filtrează până la îndepărtarea impurităţilor şi se condiţionează în flacoane de
sticlă sau de material plastic de 100, 250, 500 şi 1000 ml şi se sterilizează.
Preparatele parenterale pot fi soluţii, suspensii, emulsii, pulberi sau comprimate.
Perfuziile se administrează într-un volum mare (până la 1-2 litri în 24 de ore) şi
administrarea durează de la ½ oră până la 1-2 ore.
Perfuziile se administrează numai intravenos.
Perfuziile de multe ori nu conţin substanţe medicamentoase cu acţiune terapeutică specifică
(de exemplu: perfuziile nutritive, înlocuitoare de plasmă).
Perfuziile sunt de obicei soluţii apoase (mai rar emulsii ulei/apă).
La perfuzii, izotonia, izohidria, lipsa substanţelor pirogene sunt condiţii obligatorii.
Nu sunt admişi conservanţi, agenţi pentru ajustarea pH-ului şi stabilizanţi la prepararea
perfuziilor.

16
 CAPITOLUL 2:
SOLUŢII PERFUZABILE (“INFUNDIBILIA” - FR X)

2.1. ISTORICUL SOLUŢIILOR PERFUZABILE

Istoricul acestei forme este comun cu cel al soluţiilor injectabile. Primele perfuzii au apărut
la noi în FR VI dar delimitarea lor de soluţiile injectabile apare în FR VIII suplimentul I prin apariţia
unei monografii de generalităţi.
În FR X avem o monografie generală ,,Infundibilia" şi 16 monografii de preparate
perfuzabile.
Preparatele perfuzabile sunt soluţii apoase sau emulsii ulei în apă, izotonice, sterile şi
apirogene, care se administrează intravenos, în volume de 100 ml sau mai mari până la 1-2 l în 24
ore, cu ajutorul unui dispozitiv de perfuzare.
Sunt medicamente parenterale lichide, care conţin electroliţi, substanţe energetice, substanţe
reconstituante, înlocuitori de plasmă şi uneori substanţe medicamentoase, care se administrează
intravenos în cantităţi mari, picătură cu picătură (goutt a goutt) cu ajutorul unui dispozitiv special,
numit perfuzor. Sunt înscrise în Farmacopeea Română ediţia a X a în monografia – „Infundibilia”.

Fig.5 - Perfuzor
Aceste preparate se utilizează în practica medicală pentru restabilirea echilibrului
hidroelectrolitic a organismului după accidente sau pentru a efectua o alimentare parenterală când nu

17
este posibilă utilizarea căii digestive. Uneori se pot alege pentru a administra medicamente a căror
viteză de eliminare este mai mare şi necesită realizarea unei concentraţii constante în sânge, pe toată
durata tratamentului.
F.R. X le defineşte ca soluţii sau emulsii U/A, izotonice, sterile şi apirogene, care se
administrează intravenos, în volume de 100 ml sau mai mari, cu un dispozitiv de perfuzare.
Tot în această categorie de preparate farmaceutice sunt incluse şi lichidele pentru dializă
peritoneală şi hemodializă.
Înlocuirea căii digestive cu administrarea intravenoasă a medicamentelor se realizează cu
mare precauţie deoarece această cale de administrare necesită o foarte mare atenţie pe toată durata
tratamentului cu aceste preparate, putând să apară o serie de pericole. Din acest motiv, perfuzia este
considerată un mijloc temporar de tratament, pentru readucerea rapidă a pacientului la starea
normală, după care vom administra medicamentul pe o cale obişnuită, mai accesibilă. Perioada de
tratament prin administrare de perfuziei va fi de numai câteva zile şi doar în cazuri excepţionale,
durata tratamentului poate fi săptămâni sau chiar luni.
Perfuziile cele mai folosite sunt reprezentate de perfuziile cu electroliţi (clorură de sodiu
0,9%, soluţia Ringer, soluţia molară de clorură de potasiu), perfuzii cu substanţe energetice
(glucoză, sorbitol, aminoacizi, lipide), perfuzii pentru combaterea fenomenelor de acidoză
(bicarbonat sau lactat de sodiu) sau de alcaloză (clorură de aluminiu sau arginină), perfuzii coloide
înlocuitoare de plasmă (dextran 40, dextran 70, albumină umană).
Administrarea perfuziilor se realizează modern prin intermediul unor ace şi dispozitive de
injectare de tip particular:
 branulă (venflon), reprezentată de un cateter de plastic care se inseră în vas cu ajutorul unui
ac interior care ulterior se extrage; prezintă avantajul riscului minim de lezare a vasului pe
parcursul introducerii substanţelor perfuzabile, putând fi păstrat şi în stand by pentru
reperfuzări ulterioare;
 fluturaş, dispozitiv similar precedentului, cu particularitatea că este foarte fin, fiind rezervat
vaselor de calibru mic;
 perfuzor (ac de puncţie venoasă, adaptor din cauciuc, tub de perfuzie, balonaş cu sită,
regulator de flux cu rotiţă, răsuflătoare pentru punga de ser).
Administrarea de perfuzii este o cale de administrare " intravenoasă de urgenţă".
Principalele căi de administrare a perfuziilor: intradermică, hipodermică (subcutanată),
intramusculară, intravenoasă, intraarterială, intracavitară, intraosoasă.
18
 Substanţele uleioase se injectează numai intramuscular şi în profunzimea ţesutului,
soluţiile hipertone se administrează direct în circulaţia sangvină (altfel produc necroză tisulară),
substanţele în cantitate mare necesită administrare intravasculară. Trebuie avut permanent în
vedere posibilul risc al existenţei de alergii la substanţele de administrat, ce pot merge până la şoc
anafilactic; de aceea, injectarea oricărei substanţe trebuie să fie precedată de chestionarea atentă
a pacientului cu privire la antecedentele sale în acest domeniu.

Fig. 6 – Fluturaşi Fig. 7 - Fluturaş cu tub de racordare

Fig. 8 – Ace speciale pentru perfuzie venoasă continuă

2.2. AVANTAJE ŞI DEZAVANTAJE ALE PERFUZABILELOR

FR X subliniază ca perfuziile să îndeplinească următoarele condiţii generale:
 trebuie să fie limpezi, fără particule în suspensii;
 sunt lichide incolore, iar dacă se indică o culoare ea trebuie să fie corespunzătoare unui
etalon prevăzut de FR X;
 se condiţionează în flacoane de sticlă cu dop de cauciuc sau în recipiente de material plastic

19
 (trebuie să corespundă normelor de calitate);
 trebuie să îndeplinească şi condiţiile generale indicate pentru medicamentele injectabile.

20
 Perfuziile sunt folosite concomitent sau succesiv cu alte substanţe ca vehicule pentru
dizolvarea substanţelor medicamentoase.
Pentru o utilizare corectă a preparatelor perfuzabile în continuare vom ţine cont şi de
avantajele şi dezavantajele utilizării lor în terapie.
A. Avantaje:
Se recurge la perfuzii în mod obligatoriu pentru înlocuirea unor pierderi masive de sânge.
În general sunt soluţii apoase care pot fi vehiculate uşor în aparatul circular şi asimilate în
organism.
Produc efect sistemic direct, introducând în circuitul sanguin concentraţii ridicate de
medicament.
Dezintoxicarea organismului prin accentuarea diurezei osmotice cu soluţii pentru dializă
peritoneală.
Au o aplicabilitate multiplă, şi anume, înlocuiesc apa pierdută în organism, pot fi folosite
pentru alimentaţia parenterală sau cu tratament medicamentos.
Deşi au un mod diferit de administrare faţă de perfuzii, în această clasă sunt incluse şi
soluţiile pentru dializă peritoneală şi hemodializă cât şi soluţiile pentru nutriţie parenterală şi
enterală.
Pot fi folosite ca vehicule pentru dizolvarea unor substanţe medicamentoase.
Reprezintă un mijloc temporar de tratament, indispensabil pentru anumiţi bolnavi aplicându-
se în cazul în care nu se poate folosi o altă cale de administrare a unui medicament.
Se recurge la perfuzii în mod obligatoriu pentru înlocuirea unor pierderi masive de sânge.
Conduce la un efect sistemic direct şi asigură nivelul sanguin dorit.
Dau posibilitatea administrării unui număr mare de substanţe şi de volume mult mai mari de
lichid decât prin căile obişnuite de administrare.
Permit administrarea intravenoasă atât a substanţelor nutritive (glucide, lipide, protide),
electroliţi, vitamine cât şi a celor medicamentoase de urgenţă.
Când organismul nu se poate alimenta normal, necesarul nutritiv este suplinit de calea
parenterală. Astfel, la subiecţii în stare de inconştienţă, însoţită de vomă, medicamentele vor fi
administrate numai sub formă de perfuzii.
În ultimul timp, ponderea preparatelor perfuzabile utilizate în spitale a crescut foarte mult,
ele reprezentând 40% din totalul formelor farmaceutice utilizate în terapie.

21
 Fig. 9 – Administrarea de perfuzie intravenoasă
B. Dezavantaje:
Fabricare şi condiţionare costisitoare.
Timp de administrare îndelungat (zile, luni).
Complicaţii datorită interacţiunilor apărute la asocierea cu diferite medicamente, în soluţia
perfuzabilă.
Riscul apariţiei de septicemie, infecţii fungice, hepatită, prin administrarea incorectă sau
perfuzii contaminate.
Se pot produce modificări în izostructura sângelui, cu o primă consecinţă de perturbare a
constantelor fizice, fenomene secundare ca: tulburări cardiovasculare şi pulmonare, sclerozarea
venelor, apariţia de tromboflebite.
Perfuziile nu pot fi aplicate decât în spital, sau strict sub control medical.
Perfuziile se administrează într-un volum mare (până la 1-2 litri în 24 de ore) şi
administrarea durează de la ½ oră până la 1-2 ore.
La pacienţii cu ateroscleroză gravă, administrarea de perfuzii duce la hipertensiune, aritmii
cardiace şi insuficienţă cardiacă.
Perfuziile se administrează numai intravenos.
Prin administrare de volume mari de lichid intravenos pot apărea: hipertensiune pulmonară,
edeme pulmonare, reacţii pirogene (febră), reacţii neurogene (înroşirea pielii, prurit, tahicardie,
slăbiciune şi senzaţii subiective) care dispar după administrarea unui sedativ. Pot da reacţii alergice:
urticarie sau edeme, greutăţi în respiraţie, dureri precordiale sau cianoză.
Perfuziile de multe ori nu conţin substanţe medicamentoase cu acţiune terapeutică specifică
22
(exemplu: perfuziile nutritive, înlocuitoare de plasmă).
Perfuziile sunt de obicei soluţii apoase (mai rar emulsii ulei/apă).
Instalarea tromboflebitei ce poate fi cauzată mecanic, de acul (cateterul), introdus în venă sau
de iritarea chimică sau bacteriană.
Dificultăţile ce apar la administrarea perfuziilor pot determina şi o serie de efecte nedorite
sau chiar accidente.
Se va ţine seama de faptul că în timpul manipulării în vederea administrării preparatele pot fi
contaminate, cu modificarea calităţilor preparatelor, astfel:
Contaminarea fizică:
a) Prin injectare, contaminarea cu microorganisme se poate produce datorită modului de
administrare a soluţiei care se administrează, a locului de injectare dacă nu este suficient dezinfectat,
sau a personalului.
Contaminarea constă în faptul că microorganismele vin direct în circuitul sanguin,
determinând septicemii, îmbolnăviri cu virusul hepatitei, infecţii fungice dar şi posibilitatea
infestării cu HIV.
Pericolul contaminării cu microorganisme este determinat: de distrugerea integrităţii
recipientului, dopurile care nu sunt noi şi pot prezenta orificii prin care pot pătrunde
microorganismele. Microorganismele pot pătrunde în momentul introducerii în perfuzie a altor
soluţii injectabile (când se realizează cocktailurile medicamentoase) sau din aerul utilizat pentru a
mări presiunea, dacă acesta n-a fost în prealabil sterilizat.
b) Instalarea emboliei se datorează aerului introdus prin perfuzie ce determină o complicaţie.
Se instalează atunci când perfuziile sunt făcute în venele centrale din recipient rigid, care necesită
introducerea de aer pentru curgerea soluţiei.
La pacientul hipovolemic când cateterul inserat în poziţia semiculcat sau culcat; când
presiunea negativă rezultată în vas, poate introduce un volum de aer fie la introducerea cateterului în
venă fie atunci când setul de perfuzare se poate desprinde numit accident de cateter.
c) Accidentele provocate de impurităţile insolubile sunt foarte rare, perfuziile fiind
controlate vizual şi cele necorespunzătoare sunt îndepărtate.
d) Fibrele provenite din filtrele de celuloză pot da naştere la granuloame; iar particulele
insolubile la edem pulmonar.

23
 Contaminarea chimică:
Se poate instala atunci când preparatele sunt ambalate în recipiente de material plastic. În
aceste caz plasticizanţii materialelor plastice pot fi cedaţi în soluţie fiind periculoşi pentru bolnavii
ce primesc perfuzii pe termen lung sau transfuzii masive.
Luând în considerare toate aspectele prezentate mai sus, administrarea preparatelor
perfuzabile trebuie făcută raţional, stabilindu-se debitul şi viteza de absorbţie a apei din organism
astfel încât să se sesizeze apariţia edemelor periferice, funcţionalitatea cardiacă şi pulmonară.
Perfuziile sunt utilizate în special în următoarele două cazuri.
 ca terapie de substituţie (înlocuire): pierderea bruscă a lichidului biologic din diferite
motive, necesită înlocuirea rapidă. Restabilirea echilibrelor organismului se realizează prin
administrarea soluţiilor perfuzabile pe cale intravenoasă în următoarele situaţii: hemoragii,
pentru lichidele pierdute în stare de vomă; în diaree prelungită; obstrucţii intestinale sau în
faze de redresare a insuficienţei renale acute; pentru înlocuirea apei extracelulare pierdută în
diabetul insipid; transpiraţie excesivă; comă prelungită;
 în tratamentul de întreţinere (menţinere) când prin administrarea intravenoasă se asigură
tot necesarul de lichide, electroliţi, substanţe energetice, în cazul când absorbţia lichidelor pe
cale orală este inutilizabilă, datorită unei peritonitei, a unei intervenţii chirurgicale
abdominale sau a unor infecţii sistemice grave.
Utilizarea perfuziilor este esenţială, pentru tratarea unor stări clinice, chiar dacă nu apar
modificări evidente ale echilibrului fiziologice ale organismului.

2.3. PREPARAREA PERFUZIILOR

Din punct de vedere tehnologic, prepararea perfuziilor nu diferă de a medicamentelor
injectabile. Se folosesc materiile prime descrise ca la preparatele injectabile care trebuie să
îndeplinească condiţiile de calitate impuse de FR X sau normele în vigoare asigurându-se astfel
stabilitatea fizico-chimică, biologică şi microbiologică.
Prepararea se face în spaţii special amenajate, numite blocuri sterile, sau în spaţii special
amenajate, evitându-se contaminarea preparatelor.
În cazul perfuziilor pot apare probleme particulare la preparare datorită volumului mare de
soluţii care se prepară. Ele pot fi obţinute atât în spitale cât şi în industrie. Din acest considerent se
vor folosi la preparare recipiente mari.
Operaţiile se efectuează în flux continuu, fără întreruperi.
24
 Medicamentele perfuzabile se condiţionează în:
1. flacoane din sticlă:
 sticlă neutră (borosilicat sau tip I) acestea putând fi refolosite;
 sticlă sodo-calcică neutralizată la suprafaţă (tip II) dar flacoanele nu se refolosesc, pentru că
în timpul sterilizării, cedează alcalinitatea.
Flacoanele au capacitate mare (100 ml, 250 ml, 300 ml, 500 ml); au pereţii groşi şi sunt
gradate în sens invers, de jos în sus, deoarece la folosire se răstoarnă şi se urmăreşte volumul de
lichid administrat.
Pentru a mări rezistenţa hidrolitică se siliconează în interior, cu dimetilsilicon, sub formă de
soluţie cloroformică la 300°C timp de 30 minute, când are loc hidrofobizarea crescând şi rezistenţa.
La prepare se iau precauţiile necesare pentru asigurarea stabilităţii fizico-chimice,
microbiologice şi biologice.
Pregătirea recipientelor se realizează în felul următor:
 flacoanele de sticlă cu capacitate de 100, 250, 500 şi 1000 ml, gradate cu deschidere mai
largă, cu pereţii groşi pentru a rezista la sterilizare, închise cu dop de cauciuc fixat cu o
garnitură metalică sunt pregătite (spălate, uscate, sterilizate);
 recipientele din material plastic au formă de saci, pungi şi flacoane suple, semi-rigide sau
rigide, care pot avea diferite capacităţi: 125, 250, 500, 1000 şi 2000 ml.
2. recipiente din material plastic - rigide sau suple:
Recipientele şi dopurile folosite trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute în normativele
de calitate.
Materialele plastice (pot fi sub formă de saci, pungi sau flacoane) suple, semirigide sau
rigide, cu capacitate între 125-2000 ml. Sunt recipiente unidoză, soluţiile nefolosite se aruncă,
aruncându-se şi recipientele din material plastic şi dopurile de cauciuc sau plastic. Împreună cu
recipientele se eliberează şi setul de administrare.
Materialele din plastic folosite la fabricarea recipientelor pentru soluţii perfuzabile sunt:
poliamida, polietilena, clorura de polivinil.
Numai flacoanele de sticlă pot fi recuperate şi refolosite, recipientele din plastomeri fiind
pentru utilizare unică.
Perfuziile se condiţionează în flacoane din sticlă sau material plastic şi sunt prevăzute cu un
dispozitiv de administrare.
25
 Un astfel de dispozitiv de perfuzare este constituit dintr-un flacon rezervor care se suspendă
astfel încât să permită scurgerea lichidului prin tubul de perfuzie care este pus în legătură cu dopul
flaconului.
Tubul de perfuzie este prevăzut cu o clemă pentru reglarea vitezei de picurare care poate fi
urmărită în dispozitivul de picurare.
La partea inferioară tubul este prevăzut cu un ac care se introduce în venă. Pentru
introducerea unor soluţii unele tuburi de perfuzie sunt prevăzute cu un racord de cauciuc în care se
poate introduce acul unei seringi.
Substanţele active se dizolvă sau se emulsionează în apă şi se completează la volumul
menţionat de Farmacopee în care sunt cerute anumite cantităţi.
Apa folosită trebuie să corespundă prevederilor monografiei, apă distilată pentru preparatele
injectabile din FR X.
Soluţiile perfuzabile se izotonizează.
La preparare nu se admit adaosuri de soluţii tampon pentru ajustarea pH-ului şi nici
conservanţi microbieni.
Conţinutul în substanţa activă se exprimă în unităţi de masă pentru 1000 ml soluţie (mmol/l)
sau în miliechivalenţi pe 1000 ml soluţie (mEq/l). Conţinutul în substanţe energetice se exprimă în
calorii (cal).
Soluţiile perfuzabile se filtrează prin materiale filtrante adecvate până se obţin soluţii
limpezi. pH - ul preparatelor perfuzabile trebuie să fie apropiat de neutralitate dacă nu se prevede
astfel.
Soluţiile perfuzabile se filtrează prin materiale filtrante adecvate până când se obţin soluţii
perfect limpezi şi se repartizează în recipiente de sticlă gradată sau din material plastic.
Preparatele perfuzabile se sterilizează printr-o metodă adecvată conform prevederilor de la
monografia „Sterilizare”. Soluţiile perfuzabile trebuie să fie limpezi, incolore practic lipsite de
particule în suspensie. O eventuală coloraţie nu trebuie să depăşească coloraţia etalonului de culoare
prevăzut în monografia respectivă.
Determinarea se efectuează pe zece recipiente (flacoane din sticlă sau din material plastic,
saci din material plastic). În cazul flacoanelor sau al sacilor din material plastic, conţinutul acestora
se transvazează, în prealabil, în flacoane din sticlă corespunzătoare. În continuare, se procedează
26
conform prevederilor de la Iniectabilia.
Emulsiile perfuzabile, după agitare, trebuie să aibă un aspect omogen şi nu trebuie să
prezinte nici un semn de separare a fazelor.

27
 CAPITOLUL 3:
CLASIFICAREA PERFUZIILOR

După scopul terapeutic urmărit perfuziile se clasifică astfel:

1. perfuzii pentru restabilirea echilibrului hidro-electrolitic;
2. perfuzii pentru restabilirea echilibrului acido-bazic;
3. perfuzii cu substanţe energetice;
4. perfuzii folosite în metabolismul reconstituant;
5. perfuzii înlocuitoare de plasmă;
6. perfuzii medicamentoase;
7. soluţii pentru dializă peritoneală şi hemodializă.

3.1. PERFUZII PENTRU RESTABILIREA ECHILIBRULUI HIDRO-ELECTROLITIC

Aceste perfuzii sunt folosite pentru menţinerea echilibrului hidro-electrolitic al organismului
la bolnavii operaţi, pentru înlocuirea pierderilor de apă şi electroliţi la unii bolnavi. Ori de câte ori au
loc pierderi mari de apă sau electroliţi, sau aportul acestor elemente este nesatisfăcător, au loc şi
dereglări în balanţa hidroelectrică. Asemenea dereglări se produc în stări patologice, însoţite de
febră şi transpiraţie, vomă, diaree, pierderi de sânge, arsuri. Ca urmare a acestor stări patologice şi în
urma tratamentelor cu perfuzii intervin modificări în echilibrul hidro-electrolitic al organismului,
îmbrăcând forme complexe ca:
 deshidratare hipertonică (pierderea numai a apei cu retenţia sărurilor);
 deshidratare hipotonică (pierdere mare de apă cu electroliţi);
 hiperhidratare izotonică (datorită aportului de soluţii saline izotonice, ceea ce are ca urmare
mărirea spaţiilor intracelulare şi formarea de edeme);
 hiperhidratare hipotonică (aport de apă fără electroliţi).
Organismul uman conţine aproximativ 60% apă repartizată în: apă intracelulară 40%, apă
extracelulară 20% => o parte a apei extracelulare şi anume 15% se găseşte în spaţiile intercelulare
(apa interstiţială) şi restul de 5% în vase (apa intravasculară).
Concentraţiile în care sunt prezenţi electroliţii pot varia între anumite limite, însă este foarte
important raportul în care se găsesc unii faţă de ceilalţi. Orice dereglare a acestui echilibru duce la
dezechilibre hidro-electrolitice care pot avea consecinţe grave.

28
 Forma cea mai frecventă a dezechilibrului hidro-electrolitic intercelular este hipokalemia

(pierderi de K⁺ ) care are urmări grave.

În stări normale, organismul, printr-un sistem complex de reglare, reţine elementele necesare
şi elimină surplusul, mecanism cunoscut sub numele de homeostazie.
Homeostazia apei şi electroliţilor este reglată de hormoni (hipofizari corticosuprarenali şi
paratiroidieni) şi de impulsuri nervoase care se transmit prin hipotalamus şi la alte nivele ale SNC.
Pentru menţinerea echilibrului hidro-electrolitic, pentru înlocuirea pierderilor de apă şi
electroliţi în diferite stări patologice, pentru compensarea dezechilibrului electrolitic se utilizează
diferite perfuzii cu electroliţi.
La administrarea acestor perfuzii trebuie să se ţină seama de raportul în care se află anionii şi
cationii din organism, astfel să se prepare perfuzii care să asigure un aport corespunzător de
electroliţi.
Concentraţia electroliţilor se exprimă de obicei în miliechivalenţi/litru (mEq/l) mval/l în loc
de g/100 ml sau g/litru deoarece osmo reglarea respectiv presiunea osmotică a soluţiilor depinde de
numărul de molecule sau ioni prezenţi în unitatea de volum.
În aceste cazuri în loc de o reţeta obişnuită este o prescripţie cu ioni deficitari. Farmacistul
trebuie să aleagă sarea corespunzătoare pentru compensarea deficitului de cationi sau anioni, să
transforme miliechivalenţii în mg şi să calculeze cantitatea necesară de apă pentru a obţine o soluţie
izotonică.
Exemple de perfuzii cu electroliţi oficinale în FR X:
 Infundibile kalii et natrii chloridi (soluţie perfuzabilă de clorură de potasiu şi clorură de

sodiu) conţine: 36 mmoli K⁺ 103 mmoli Na⁺ şi 138 mmoli Cl-;

 Infundibile natrii chloridi (soluţie perfuzabilă de clorură de sodiu) care conţine 9 g/l clorură

de sodiu sau 154 mmoli Na⁺ şi 154 mmoli Cl-;

 Infundibile natrii chloridi composita (soluţie perfuzabilă de clorură de sodiu compusă -
Infundibile Ringeri) care conţine 8.6 g/litru clorură de sodiu, 0.5 g/l clorură de calciu, 0.3

g/litru clorură de potasiu care corespunde la: 147 mmoli Na⁺ 4 mmoli K⁺ 2.28 mmoli Ca²⁺
şi 156 mmoli Cl;

29
  Infundibile natrii chloridi composita cum natrio lactato (soluţie perfuzabilă de clorură de
sodium compusă cu lactat de sodiu) care conţine clorură de sodiu 6g/l, clorură de calciu 0.5
g/l, clorură de potasiu 0.3 g/l, acid lactic 4.02 g/l, hidroxid de sodiu 1.79 care corespunde la

147 mmoli Na⁺, 4mmoli K⁺ şi 0.77 mmoli Ca²⁺, 624 mmoli Cl-.

30
SOLUŢIE PERFUZABILĂ DE CLORURĂ DE SODIU 0.9%

Fig. 10 – Soluţie perfuzabilă clorură de sodiu

Indicaţii terapeutice: deshidratare izotonă (vărsături, diaree, afecţiuni renale); deshidratare
hipotonă (afecţiuni renale cronice, insuficienţă corticosuprarenală); menţinerea echilibrului
hidroelectrolitic şi hemodinamic intra- şi postoperator la pacienţii cu funcţie cardiovasculară şi
renală normale; vehicul pentru concentratele de electroliţi şi medicamentele compatibile; substrat
energetic; pierderi de clor; substituient hidroelectrolitic, în condiţii de alcaloză hipocloremică.
Doze şi mod de administrare: doza se stabileşte în funcţie de necesităţile de lichide,
electroliţi şi cele energetice.
 adulţi: se administrează în formă de perfuzie intravenoasă lentă, 1000 ml până la 2000 ml
soluţie/24ore, cu viteza medie de 80 picături/min (aproximativ 250 ml/oră);
 copii: se administrează aproximativ 5 ml/kg/corp/oră.
Contraindicaţii: hiperhidratare, deshidratare hipertonă, hipokaliemie, insuficienţă renală
acută, comă diabetică hiperosmolară, soluţia nu va fi folosită pentru hemodiluţie deoarece induce
aglutinarea eritrocitelor şi dezvoltarea hemolizei. Din acest motiv, soluţia conţinând glucoză nu va fi
administrată prin acelaşi sistem de perfuzie pentru sânge.
Reacţii adverse: reacţii iritative tisulare locale, mai puţin evidente decât în cazul
administrării de soluţii hipertone de glucoză, totuşi putând induce durere la locul administrării,
iritaţie venoasă şi tromboflebită; administrarea soluţiei perfuzabile poate produce dezechilibre
hidroelectrolitice, incluzând hipokalemie, hipomagnezemie, hipofosfatemie, hipernatremie şi
hipercloremie.

31
SOLUŢIE RINGER
Fig. 11 – Soluţie Ringer

Indicaţii terapeutice: corectarea tulburărilor homeostaziei hidroelectrolitice, înlocuirea

lichidului intravascular pe termen scurt, vehicul şi solvent pentru medicamente compatibile şi
electroliţi.
Doze şi mod de administrare: se stabileşte în funcţie de necesităţile hidroelectrolitice ale
pacientului. Viteza maximă de perfuzare depinde de starea clinică a pacientului. Se recomandă un
aport maxim de lichide de 40 ml/kg şi zi. Se recomandă administrarea în perfuzie venoasă periferică.
Contraindicaţii: hiperhidratare, hiperpotasemie, hipernatremie, hipercloremie, hipercalcemie,
situaţii fiziologice în care se impune restricţionarea aportului de sodiu (insuficienţă cardiacă, edeme
generalizate, edem pulmonar, hipertensiune arterială, eclampsie, insuficienţă renală gravă), se
acordă o atenţie deosebită pacienţilor cu insuficienţă renală şi în special pacienţilor cu
hiperkaliemie.
Reacţii adverse: în caz de perfuzare rapidă, cu debit crescut, pot să apară reacţii adverse cum
sunt frison, greaţă, vărsături, există risc de edem, prin supraîncărcare hidro-sodată.

3.2. PERFUZII PENTRU RESTABILIREA ECHILIBRULUI ACIDO-BAZIC

Prin echilibrul acido-bazic se înţelege totalitatea mecanismelor fizico-chimice şi fiziologice
care menţin pH-ul sângelui la valori cuprinse între 7,35-7,45.
În anumite cazuri patologice apar dezechilibre acido-bazice care se manifestă sub formă de
acidoză sau alcaloză.
Acidoza poate fi respiratorie când datorită unei ventilaţii pulmonare defectuoase (în urma
unor intoxicaţii cu morfină, barbiturice sau în poliomielită) dioxidul de carbon se acumulează în
organism (acidoza prin “hipoventilaţie”).

32
 Acidoza metabolică se datorează scăderii concentraţiei de bicarbonat în organism şi poate fi
cauzată de diabet zaharat, şoc, arsuri, intoxicaţii cu salicilaţi, somnifere.
Alcaloza respiratorie apare ca o consecinţă a unei cedări exagerate de CO ₂ la nivelul
plămânilor. Alcaloza metabolică este produsă de mărirea concentraţiei de bicarbonat şi este cauzată
de vomă respectiv pierderi de cantităţi mai mari de suc gastric, gastroenterite sau pierderi de potasiu
în afecţiuni renale.
A. Perfuziile administrate în cazuri de acidoză sunt:
Perfuzii oficinale în FR X:
 infundibile natrii hydrogenocarbonatis - soluţie perfuzabilă de hidrogencarbonat de sodium
1.3%;
 infundibile natrii lactatis - soluţie perfuzabilă de lactate de sodium 1,72%.
Perfuzii neoficinale:
 infundibile trometamoli – soluţie de THAM, conţine 36.3 g/l trihidroximetilaminometan
tanponat cu 6.2 g/l acid acetic;
 infundibile natrii acetatis – soluţie perfuzabilă de acetat de sodium 1.33%.
B. Perfuzii administrare în alcaloză:
Perfuzii oficinale în FRX:
 infundibile natrii chloride - soluţii perfuzabile de clorură de sodiu.
Perfuzii neoficinale:
 infundibile ammonii chloridum - soluţie perfuzabilă de clorură de amoniu 8,3%;
 infundibile arginini - soluţie perfuzabilă de arginină 10.5%;
 soluţie perfuzabilă de clorhidrat de lizina 21.6 %.
ARGININĂ

33
 Fig. 12 - Arginină

34
 Indicaţii terapeutice: stări grave de hiperamoniemie asociate cu suferinţă hepatică, asigurând
o cale alternativă de epurare a amoniacului, acidifiant în stările de alcaloză metabolică; come
hepatice sau encefalopatii hepatice; supliment în nutriţia parenterală a copiilor cu deficit de creştere
precum şi în alte stări de denutriţie.
Doze şi mod de administrare: 200-800 mg arginină/kg corp în cazuri de hiperamoniemie, ca
doză de încărcare în aproximativ 4 ore, după care se administrează 200-800 mg arginină/kg corp/zi.
Contraindicaţii: bolnavi cu insuficienţă renală şi anurie, în stările de acidoză metabolică, în
diselectrolitemii, în hipercloremie, pacienţii cu intoleranţă la fructoză.
Reacţii adverse: greaţă, vomă, eritem, cefalee, parestezii, iritaţie venoasă locală, creşterea
concentraţiei plasmatice de potasiu, acidoză lactică, hiperuricemie.

3.3. PERFUZII CU SUBSTANŢE ENERGETICE

În urma unor intervenţii chirurgicale pe tractul gastrointestinal şi alte intervenţii grele este
nevoie să se recurgă şi la alimentaţie parenterală, şi anume perfuzii care conţin substanţe nutritive.
Valoarea energetică a diferitelor alimente este aproximativ următoarea:
1 g glucide sau proteine = 4,1 cal
1 g lipide = 9,3 cal
1 g alcool etilic = 7, 1 cal
Organismul uman are nevoie de 2000-4000 calorii pe zi. Pentru alimentare parenterală se
utilizează în primul rând glucide, hidrolizate de proteine şi mai recent emulsii de ulei în apă.
Exemple de perfuzii cu substanţe energetice:
Perfuzii oficinale în FR X:
 Infundibile glucose - soluţie perfuzabilă de glucoză 50 g/1000 ml (soluţie izotonică). În afară de
această concentraţie, se mai utilizează şi soluţiile de glucoză 100 g/1000 ml şi 200 g/1000 ml;
 Infundibile fructose - soluţie perfuzabilă de fructoză – conţine 5,4 g/ 1000 ml (izotonică) şi
mai sunt oficinale şi soluţiile fructoză 100 g/l şi 400 g/l. Spre deosebire de glucoză este
metabolizată parţial şi în absenţa insulinei;
 Infundibile sorbitoli - soluţie perfuzabilă de sorbitol cu următoarea concentraţie: 50 g/l, 100
g/l şi 400 g/l. Sorbitolul are avantajul faţă de glucoză şi fructoză că nu se caramelizează în
timpul sterilizării la 120°C. Sorbitolul fiind un alcool nu conţine grupări reductoare.
Metabolizarea sorbitolului este independentă de prezenţa insulinei;

35
  Infundibile mannitoli - soluţiile perfuzabile de manitol – conţin următoarele concentraţii: 50
g/l (soluţie izotonică), 100 g/l; 200 g/l. Manitolul nu este metabolizat şi este utilizat ca
diuretic osmotic. Se utilizează ca dezhidratant în edem pulmonar, în intoxicaţiile cu
somnifere, reduce presiunea intracraniană şi intraglobulară.
Perfuzii neoficinale:
 Infundibile invertosi - se prepară folosind 10% zahăr şi 0.3 ml acid clorhidric;
 Infundibile alcoholi cum fructose - conţinând alcool şi fructoza 40+40, 40+100, 50+40,
55+100 g într-un litru de soluţie.
GLUCOZĂ
Fig. 13 - Glucoză

Indicaţii terapeutice: aport caloric glucidic; prevenirea deshidratării extracelulare;

rehidratare în cazul în care există pierdere lichidiană mai mare decât pierderea de clorură de sodiu
sau de alţi electroliţi; profilaxia şi tratamentul cetozei în caz de denutriţie, diaree, vărsături; vehicul
pentru aport terapeutic în perioada preoperatorie, peroperatorie şi postoperatorie imediată; soluţia de
glucoză 5% este izoosmotică cu sângele şi este cel mai frecvent utilizată în depleţia de lichide.
Doze şi mod de administrare: soluţia izotonă de glucoză 5% se poate administra în mod
excepţional subcutanat sau intrarectal, dar cea mai utilizată cale de administrare este perfuzia
intravenoasă. Doza de glucoză trebuie ajustată în funcţie de nevoile individuale.
 adulţi: doza recomandată este de până la 120 ml soluţie perfuzabilă/kg şi zi (echivalent a 6 g
glucoză/kg şi zi);
 copii între 6 şi 10 ani: doza recomandată este de până la 200 ml soluţie perfuzabilă/kg şi zi
(echivalent a 10 g glucoză/kg şi zi);
 copii între 11 şi 14 ani: doza recomandată este de până la 160 ml soluţie perfuzabilă/kg şi zi
36
 (echivalent a 8 g glucoză/kg şi zi).
Viteza de perfuzare nu trebuie să depăşească 5 ml soluţie perfuzabilă/oră (echivalent a 0,25 g
glucoză/oră). Numărul maxim de picături este de 1,7 picături/kg şi minut.
Contraindicaţii: hiperglicemie, hipokaliemie, acidoză metabolică, hiperhidratare şi
deshidratare hipotonă, insuficienţă renală severă, hemoragie intracraniană şi intraspinală, accident
vascular cerebral ischemic.
Reacţii adverse: la pacienţii cu diabet zaharat şi astm bronşic au fost raportate reacţii
anafilactoide; la locul injectării este posibil să apară durere, inflamaţie, iritaţie şi tromboflebită;
administrarea intravenoasă de glucoză se poate asocia cu hipokaliemie, hipomagneziemie şi
hipofosfatemie şi tromboză venoasă profundă; administrarea prelungită poate duce la deshidratare,
la creşterea producţiei de CO₂, care poate fi importantă în caz de insuficienţă respiratorie şi
stimulează secreţia de catecolamine; poate să apară poliurie.
MANITOL

Fig. 14 – Manitol
Indicaţii terapeutice: edem cerebral cu hipertensiune intracraniană, hipertensiune
intracelulară.
Doze şi mod de administrare: intravenos sub formă de perfuzie.
 adulţi: 250 ml/zi manitol 20% cu un ritm de 40 picături/minut; 500 ml/zi manitol 10% cu
ritm de 60-70 picături/minut.
 copii: 10 ml/kg corp/zi manitol 10% cu ritm de 10-15 picături/minut pentru 10 kg corp.
37
 Contraindicaţii: hiperosmolaritate plasmatică preexistentă, deshidratare predominant
intracelulară.
Reacţii adverse: şoc anafilactic, deshidratare intracelulară, edem pulmonar, insuficienţă
cardiacă, acidoză.
Emulsii parenterale:
Lipidele au valoare energetică mai mult decât dublu în comparaţie cu glucidele şi proteinele
reprezentând o sursă foarte valoroasă de calorii, însă ca atare nu pot fi administrare intravenos
pentru că duc la embolii groase cu urmări foarte grave. Dacă sunt însă fin dispersate în apă sub
formă de emulsii ulei/apă pot fi perfuzate fără riscuri însemnate.
Pe lângă un aport mai mare de calorii, emulsiile parenterale prezintă încă un avantaj faţă de
soluţiile de glucide: practic sunt lipsite de efecte osmotice, nu irită endoteliul venos ca soluţiile
hipertonice, şi nu au acţiune osmodiuretică.
Prepararea emulsiilor parenterale prezintă însă dificultăţi tehnologice, şi anume dispersarea
foarte fină a uleiurilor, sterilizarea preparatelor, asigurarea unei stabilităţi corespunzătoare.
Este foarte important ca emulsiile să fie încet perfuzate şi nu este indicată administrarea lor
pe timp mai îndelungat.
Emulsiile parenterale se prepara din ulei de soia, ulei de bumbac, ulei de susan (10 - 20%).
Ca emulgatori se utilizează lecitina de soia şi de gălbenuş de ou, polisorbaţi pluronici, monostearatul
de poliglicerol. Acestea conţin glucoză de sorbitol, eventual glicerol.

3.4. PERFUZII FOLOSITE ÎN METABOLISMUL RECONSTITUANT

Metabolismul reconstituant asigură dezvoltarea şi refacerea organismului, resintetizarea
proteinelor. Proteinele sunt cele mai importante substanţe care intră în constituţia protoplasmei,
reprezentând substratul material al tuturor fenomenelor vieţii. Proteinele organismului uman sunt
constituite din 22 aminoacizi levogiri. Un număr însemnat de acizi aminaţi pot fi sintetizaţi în
organism, dacă alimentaţia conţine suficient azot aminic. 8 aminoacizi însă nu pot fi sintetizaţi
(aminoacizii esenţiali) şi trebuie introduşi prin alimentaţie.
Pentru ca un amestec de aminoacizi să fie considerat echilibrat într-o perfuzie trebuie ca
raportul aminoacizi esenţiali: aminoacizi neesenţiali să fie egal cu 1:2.
La formularea soluţiilor trebuie să se ţină seama de următoarele:
 soluţiile trebuie să conţină aminoacizii esenţiali în cantităţi asemănătoare raportului în care
se găsesc în proteine, de exemplu: fenilalanină 20%, valină 16%;
38
  pe lângă aminoacizii esenţiali soluţiile trebuie să conţină şi unii aminoacizi neesenţiali care
să asigure necesarul de azot nespecific;
 soluţiile trebuie să conţină şi substanţe energetic (sorbotol), vitamine din grupa B, vitamina
C şi rutozid;

 ca vehicul se va folosi o soluţie de electroliţi care trebuie să conţină şi K⁺ (potasiu) şi

Mg²⁺ (magneziu);
 se recomandă adăugarea acidului malic pentru favorizarea eliminării azotului neutilizat.

3.5. PERFUZII ÎNLOCUITOARE DE PLASMĂ

Pierderile mari de sânge cauzate de un accident sau în urma unei intervenţii chirurgicale,
periclitează viaţa persoanei respective datorită diminuării volumului circulant. Dacă volumul se
măreşte cu lichide corespunzătoare, bolnavul poate supravieţui. Cea mai indicată în asemenea cazuri
este transfuzia de sânge şi se va recurge la perfuzii cu plasmă sau soluţii perfuzabile numai dacă nu
există posibilitatea utilizării sângelui.
Pentru înlocuirea sângelui s-au folosit soluţii saline, dar electroliţii difuzează rapid din
sistemul vascular iar apa este eliminată. Pentru menţinerea apei timp mai îndelungat în circuitul
vascular, s-a recurs la soluţii de coloizi hidrofili, care au capacitatea de a reţine şi apă.
Exemple de soluţii perfuzabile înlocuitoare de plasmă:
Perfuzii oficinale în FRX:
 Infundibile dextrani 40 cum glucose - soluţie perfuzabilă de dextran 40 cu glucoză, conţine
100 g/l dextran 40 şi 50 g/l glucoză;
 Infundibile dextrani 70 cum glucose - soluţie perfuzabilă de dextran 70 cu glucoză, conţine
60 g/l dextran 70 şi 50 g/l glucoză;
 Infundibile dextrani 40 cum natrio chlorido - soluţie perfuzabilă de dextran 40 cu clorură de
sodium, conţine 100 g/l dextran 40 şi 9 g/l clorură de sodiu;
 Infundibile dextrani 70 cum natrio chlorido - soluţie perfuzabilă de dextran 70 cu clorură de
sodiu, conţine 60 g/l dextran 70 şi 9 g/l clorură de sodiu.
Dextranul este un polimer al glucozei, obţinut pe cale biosintetică.
Perfuzii neoficinale:
 Polivinilpirolidona - produs macromolecular sintetic. Este o pulbere albă, higroscopică. Se
utilizează soluţia de 3,5% neutralizată cu hidrogencarbonat de sodium izotonizată cu 0,9 %
39
 clorură de sodiu;

40
  Marisang (Plasmagel) - preparat obţinut din gelatină modificată şi parţial hodrolizată. Este
total lipsit de toxicitate, nu influenţează mecanismul coagulării sângelui, este metabolizat
complet. Prezintă avantajul faţă de ceilalţi înlocuitori de plasmă că aduce şi aport de azot
organismului.

3.6. PERFUZII MEDICAMENTOASE

Se administrează în următoarele cazuri:
 când nu se pot realiza concentraţii terapeutice sanguine prin administrare pe căi
injectabile;
 dacă substanţa medicamentoasă are viteza mare de eliminare;
 substanţa medicamentoasă nu este tolerată la administrare pe calea enterală (orală);
 substanţa medicamentoasă este inactivată prin administrare pe cale enterală.
Perfuziile cu substanţe medicamentoase realizează o concentraţie terapeutică aproape
constantă şi un nivel sanguin ridicat în organism pe toată durata perfuzării. Se pot administra diferite
medicamente prin introducerea lor în tubul aparatului de perfuzie, fără sa mai fie nevoie de injecţii
repetate.
Exemple de soluţii perfuzabile medicamentoase:
Perfuzii oficinale în FRX:
 Infundibile metronidazoli – soluţie perfuzabilă de metronidazol, conţine 5g metronidazol. Se
indică în abcese hepatice amibiene, infecţii cu bacteria anaerobe sistemice;
 Infundibile tinidazoli - soluţie perfuzabilă de tinidazol, conţine 2g/l tinidazol. Are indicaţii
identice cu soluţia perfuzabilă de metronidazol.
Perfuzii neoficinale:
 Infundibile p-amino natrii salicylati;
 Perfuzii de uree - este utilizată pentru scăderea tensiunii intracraniene;
 Infundibile ethionamidi - se utilizează tuberculostatic;
 Infundibile E.D.T.A.- Na₂ – se administrează în intoxicaţiile cu metale, în hipercalcemia,
aritmii cardiace, arterioscleroză.

41
METRONIDAZOL

Fig. 15 –Metronidazol
Indicaţii terapeutice: stări septice grave datorate anaerobilor, cu sau fără asocierea altor
germeni (septicemii postavortum, abces cerebral, pneumonie necrozantă, osteomielită, abces pelvin,
peritonită, infecţii postintervenţii chirurgicale); în profilaxia preoperatorie la pacienţii cu risc crescut
de infecţie cu germeni anaerobi.
Doze şi mod de administrare: produsul poate fi diluat cu ser fiziologic sau dextroza 5%.
Durata unei cure este de 7-10 zile şi numai în cazuri deosebite până la 14 zile, calea perfuzabilă fiind
înlocuită imediat ce este posibil cu administrarea orală sau rectală a produsului. În cazul profilaxiei
preparatul se perfuzează 15 mg/kg corp cu 30 minute până la 1 oră înainte de actul chirurgical şi 7,5
mg/kg corp în 30-60 minute la 6-8 ore după acesta. Posologia va fi adaptată stării bolnavului,
reducându-se dozele la cei cu deficit al funcţiei renale sau hepatice. Nu se vor asocia în perfuzie alte
chimioterapice sau antibiotice.
 adulţi şi copii peste 12 ani: intravenos prin perfuzie 100 ml soluţie (0,500 g metronidazol) în
curs de 30-60 minute, la un interval de 6-8 ore.
Contraindicaţii: afecţiuni acute şi cronice ale sistemului nervos central, discrazii sanguine,
sarcină.
Reacţii adverse: tulburări digestive (greaţă, anorexie, algii abdominale, vărsături, diaree);
tulburări ale sistemului nervos (cefalee, vertij, convulsii, parestezii, insomnie) care dispar după
întreruperea tratamentului; leucopenie tranzitorie; hipersensibilizare (urticarie, prurit, congestie
nazală).

42
3.7. SOLUŢII PENTRU DIALIZĂ PERITONEALĂ ŞI PENTRU HEMODIALIZĂ
Soluţiile folosite pentru dializă peritoneală şi pentru hemodializă au proprietăţi asemănătoare
cu perfuziile cu electroliţi; sunt soluţii izotonice şi sterile.
Perfuziile pentru dializă peritoneală se folosesc în scopul îndepărtării din organism a unei
substanţe toxice.
Dializa peritoneală se poate efectua fie prin introducerea perfuziei în cavitatea abdominală
cu ajutorul a două catetere, unul pentru intrare şi altul pentru evacuarea soluţiei, fie prin introducerea
intermitentă a soluţiei de perfuzat, care după un anumit timp este eliminată prin aceleaşi catetere.
Tehnica acestui procedeu constă în introducerea în cavitatea peritoneală a 2l soluţie
perfuzabilă, se lasă jumătate de oră, iar apoi lichidul este îndepărtează. Operaţia se repetă după 6-12
ore. În acest timp se controlează balanţa hidrică. Deoarece prin acest procedeu se folosesc cantităţi
mari de perfuzii, se realizează soluţii concentrate care sunt diluate la întrebuinţare.
Perfuziile pentru dializa peritoneala conţin electroliţi, glucoză sau sorbitol. Se pot asocia
antibiotice. Perfuziile administrate trebuie să fie izoosmotice şi sterile.
Perfuziile pentru hemodializă se utilizează pentru funcţionarea rinichiului artificial. În
cazurile de anurie prin insuficienţă renală, în intoxicaţii grave cu somnifere şi în general în cazurile
în care este necesară epurarea sângelui, se foloseşte rinichiul artificial. Acest aparat este prevăzut cu
o membrană semipermeabilă, de o parte a membranei se introduce o soluţie de polielectroliţi, cu un
conţinut asemănător plasmei sanguine şi o osmolaritate totală cuprinsă între 300 şi 400 mosm/l, de
cealaltă parte a membranei este adus, extracorporal, sângele bolnavului. Prin membrane, se petrec
schimburi între substanţele din plasma sanguină şi soluţia pentru rinichiul artificial.
Cantitatea de soluţie pentru rinichiul artificial utilizată la o dializă de 6 ore, variază între 150
şi 300 l.
Aparatul este prevăzut cu rezervoare de 140 l care se schimbă la 2 ore. În aceste rezervoare
se introduc: concentrate de electroliţi, glucoză şi apă şi se agită conţinutul cu agitatoare. La soluţia
diluată se adaugă clorură de calciu şi clorură de potasiu.

43
 CAPITOLUL 4:
SOLUŢII PERFUZABILE - EXEMPLE

PERFALGAN

Fig. 16 – Perfalgan
Indicaţii terapeutice: acest medicament este un analgezic (ameliorează durerea) şi un
antipiretic (scade febra). Utilizarea flaconului de 100 ml este limitată la adulţi, adolescenţi şi copii
cu greutate peste 33 kg. Flaconul de 50 ml este adaptat pentru utilizare la nou-născuţi la termen,
sugari, copii mici şi copii cu greutate sub 33 kg. El este indicat pentru tratamentul pe termen scurt al
durerii de intensitate moderată, mai ales după o intervenţie chirurgicală, şi pentru tratamentul pe
termen scurt al febrei.
Doze şi mod de administrare: administrat de către medic sau asistentă medicală prin perfuzie
intravenoasă. Doza va fi ajustată individual de către medic în funcţie de greutatea corporală şi starea
generală. În caz de supradozaj, simptomele apar în general în primele 24 de ore şi cuprind: greaţă,
vărsături, anorexie, paloare, durere abdominală şi riscul afectării hepatice.
Contraindicaţii: dacă sunteţi alergic (hipersensibil) la paracetamol sau la oricare dintre
celelalte componente; dacă sunteţi alergic (hipersensibil) la propacetamol (un precursor al
paracetamolului şi un alt analgezic administrat pe cale intravenoasă); dacă suferiţi de boală hepatică
severă; dacă suferiţi de o boală hepatică sau renală; dacă luaţi alte medicamente care conţin

44
paracetamol.

Reacţii adverse: stare de rău, scăderea tensiunii arteriale sau modificarea rezultatelor testelor
de laborator, erupţii cutanate severe sau reacţii alergice, înroşirea pielii, valuri de căldură asociate cu
înroşirea feţei, mâncărimi şi bătăi rapide ale inimii, durere şi senzaţie de arsură la locul de injectare.

AMINOSTERIL N-HEPA 8%

Fig. 17 – Aminosteril n-hepa 8%

Indicaţii terapeutice: aport de aminoacizi în cadrul alimentaţiei parenterale în forme severe
de IH cu sau fără encefalopatie, atunci când nutriţia orală sau enterală este imposibilă, insuficientă
sau contraindicată.
Doze şi mod de administrare: în perfuzie intravenos pe cale centrală sau periferică.
Doza zilnică: 1-1,25 ml/kg/oră, corespunzând la 0,08-0,1 g aminoacizi/kg/oră. Viteza
maximă de perfuzare: 1,25 ml/kg şi oră, corespunzând la 0,1 g aminoacizi/kg/oră.
Doza maximă zilnică: 1,5 g aminoacizi/kg, corespunzând la 18,75 ml/kg în calitate de
componentă a unui regim de alimentaţie parenterală total, trebuie asociat cu un substrat energetic
adecvat (soluţii de carbohidraţi, emulsii lipidice), electroliţi, vitamine si oligoelemente. Pentru o
administrare optimă, soluţiile de carbohidraţi şi/sau emulsiile lipidice trebuie administrate simultan.
Nu se administrează la copii şi adolescenţi.
Contraindicaţii: tulburări ale metabolismului aminoacizilor, acidoza metabolică,

45
hiperhidratare, hiponatremie, hipokaliemie, IR, şoc, hipoxie.
Reacţii adverse: nu apar, dacă se administrează conform recomandărilor; în cazul
administrării printr-o venă periferică poate să apară tromboflebita.

46
CEREBROLYSIN 215.2 mg/ml

Fig. 18 – Cerebrolysin
Indicaţii terapeutice: disfuncţii cerebrale organice, metabolice şi neurodegenerative, în
special demenţa senilă de tip Alzheimer, complicaţii post-accident vascular cerebral, traumatisme
cranio-cerebrale post-operatorii, contuzii cerebrale sau comoţii.
Doze şi mod de administrare: eficacitatea tratamentului poate fi crescută prin repetarea
curelor, până nu se mai observă ameliorări ale stării de sănătate. După cura iniţială, frecvenţa
dozelor poate fi redusă la administrări de 2-3 ori pe săptămână. Între curele de tratament trebuie
respectate perioade fără tratament având durata egală cu cea a curei.
 disfuncţii cerebrale organice, metabolice şi boli neurodegenerative (demenţă): 5-30 ml;
 complicaţii post - accident vascular cerebral: 10-50 ml;
 traumatisme cranio-cerebrale: 10-50 ml;
 copii: 1-2 ml.
Se pot administra doze de până la 5 ml soluţie injectabilă/concentrat pentru soluţie
perfuzabilă intramuscular şi de până la 10 ml soluţie injectabilă/concentrat pentru soluţie perfuzabilă
intravenos.
Doze între 10 ml până la maxim 50 ml soluţie injectabilă/concentrat pentru soluţie
perfuzabilă sunt recomandate numai sub formă de perfuzie intravenoasă lentă, după diluare cu
soluţiile perfuzabile standard recomandate, până la un volum total de soluţie gata de infuzat de 250
ml. Durata perfuziei trebuie să fie între 15 şi 60 minute.
Contraindicaţii: copii sau adolescenţi în creştere, hipersensibilitate la produs, epilepsie.
Reacţii adverse: hipersensibilitate sau reacţii alergice ale pielii cum ar fi prurit, reacţii
inflamatorii locale, dureri de cap, dureri ale gatului, dureri ale mâinilor şi picioarelor, febră, dureri
de spate, greutate în respiraţie, frisoane şi stări asemănătoare celor de şoc, dispepsie, diaree,
47
constipaţie, vărsături şi greaţă, înroşire şi senzaţie de arsură, palpitaţii şi aritmii în cazul
administrării prea rapide.
LEMOD SOLU 500mg

Fig. 19 – Lemod-Solu
Indicaţii terapeutice: afecţiuni endocrine, preoperator şi în cazul traumatismelor sau altor
afecţiuni, la pacienţii cu insuficienţă corticosuprarenaliană, hiperplazie adrenală congenitală,
tiroidită subacută, astm bronşic, rinită alergică sezonieră, conjunctivită alergică, colită ulceroasă, şoc
hemoragic, posttraumatic sau operator, atunci când terapia convenţională prin aport de volum nu dă
rezultate, anemie hemolitică autoimună, transplant de organe şi de celule, suşe hematopoietice
alogenice (tratamentul rejetului de grefă).
Doze şi mod de administrare:
 adulţi: dozajul variază în funcţie de gravitatea afecţiunii, doza iniţială variază de la 10 la 500
mg. În cazul tratamentului rejetului de grefă după transplant poate fi necesar până la 1 g pe
zi;
 copii: în cazul tratamentului cu doze foarte mari, cum ar fi afecţiunile hematologice,
reumatice, renale şi dermatologice, se recomandă o doză de 30 mg/kg şi zi până la maximum
1 g pe zi.
 în artrita juvenilă doza este de 30 mg/kg şi zi;
 în tratamentul rejetului de grefă după transplant se recomandă o doză de 10 până la
20 mg/kg şi zi pentru 3 zile, cu maximum de 1 g/zi;
 la pacienţii cu status astmaticus poate fi administrat în doze de 40 mg intravenos,
repetat în funcţie de răspunsul pacientului.
Contraindicaţii: hipersensibilitate la metilprednisolona sau la oricare dintre excipienţi, orice
stare infecţioasă, cu excepţia celor care constituie indicaţii speciale, viroze evolutive, mai ales
48
hepatice, varicelă, herpes, zona zoster, psihoze insuficient controlate prin tratament, administrarea
de vaccinuri cu germeni vii.

Reacţii adverse: anafilactice cu sau fără colaps, stop cardiac, bronhospasm, aritmie cardiacă,
hipotensiune arterială sau hipertensiune arterială, hipopigmentaţie sau hiperpigmentaţie, dispnee,
ulceraţie esofagiană, candidoză esofagiană, greaţă, vărsături, hepatită.

VITAMINA C 750 mg

Fig. 20 – Vitamina C
Indicaţii terapeutice: tratamentul scorbutului sau prevenţia acestuia în cazul afecţiunilor care
necesită un aport suplimentar de acid ascorbic, când administrarea orală nu este posibilă sau
deficitul de acid ascorbic este sever.
Doze şi mod de administrare:
 tratamentul scorbutului:
 adulţi (inclusiv vârstnici) şi adolescenţi: 500 mg până la 1 g pe zi;
 copii: 10 mg acid ascorbic/kg şi zi fără a depăşi 300 mg zilnic.
 tratament preventiv:
 adulţi (inclusiv vârstnici) şi adolescenţi: 200-500 mg pe zi;
 copii: 5-7 mg acid ascorbic/kg şi zi fără a depăşi 100 mg zilnic.
Soluţia trebuie utilizată imediat după deschiderea fiolei. A nu se utiliza dacă soluţia nu este
limpede sau prezintă particule în suspensie.
Contraindicaţii: hipersensibilitate la acid ascorbic sau la oricare dintre excipienţii
medicamentului, tulburări de depozitare a fierului (talasemie, hemocromatoză, anemie
sideroblastică), litiază renală oxalică (la doze mai mari de 1 g acid ascorbic pe zi).
Reacţii adverse: acidul ascorbic este în general bine tolerat. La doze mari la unii pacienţi pot
să apară tulburări digestive (senzaţie de arsură epigastrică, diaree) sau urinare (formarea calculilor

49
de uraţi) precum şi episoade de hemoliză. Izolat s-au observat reacţii de hipersensibilitate cutanate şi
respiratorii. În infecţiile acute, administrarea acidului ascorbic a fost asociată foarte rar cu frisoane şi
creşterea temperaturii corpului la copii.

AMINOVEN 10%,

Fig. 21 – Aminoven 10%

Indicaţii terapeutice: profilaxia şi tratamentul stărilor de carenţă proteică, pre- şi
postoperator, posttraumatic, arsuri, osteomielită, malabsorbţie, intoxicaţii, nefroze.
Doze şi mod de administrare: în perfuzii intravenos lent 10-20 ml/kg şi oră; doza maximă 2
g aminoacizi/kg/zi.
Contraindicaţii: hipersensibilitate la oricare dintre componenţii produsului, dezechilibre
ale metabolismului aminoacizilor, acidoză severă, insuficienţă renală, insuficienţă cardiacă.
Reacţii adverse: pierderea de potasiu şi sodiu din sânge, acumularea de lichide în organism.

AMPIPLUS 1000 mg/500 mg

50
 Fig. 22 – Ampiplus
Indicaţii terapeutice: infecţii ale căilor respiratorii superioare şi inferioare, pneumonii
bacteriene, infecţii în sfera ORL (sinuzită, otită medie), infecţii ale tractului urinar, endometrită şi
celulită pelvină, infecţii cutanate.

De asemenea, medicamentul mai poate fi administrat şi preoperator, pentru a scădea

frecvenţa infecţiilor postoperatorii la nivelul plăgii, la pacienţii cu intervenţii chirurgicale
abdominale sau pelvine (caz în care există risc de infecţie peritoneală). Această asociere de
antibiotice este indicată a fi administrată şi la sfârşitul naşterii naturale sau prin cezariană pentru
profilaxia infecţiilor postpartum.
Nu este recomandată administrarea acestui medicament persoanelor cunoscute cu
hipersensibilitate la sulbactamă şi/sau ampicilină sau hipersensibilitate la antibiotice beta-lactamice
(precum peniciline, cefalosporine).
Doze şi mod de administrare:
 adulţi: doza uzuală este de 1,5-12 g pe zi, divizate în 3-4 prize (la 8 sau la 6 ore). Doza
maximă zilnică este de 4 g sulbactamă. În infecţiile mai puţin severe, produsul se poate
administra în două prize (la 12 ore).
 copii, sugarilor şi adolescenţi: doza recomandată este de 150 mg/kg şi zi (corespunzător unei
doze de 50 mg/kg şi zi sulbactamă şi 100 mg/kg şi zi ampicilină), administrată fracţionat la
intervale de 6 sau 8 ore (conform protocolului de la ampicilină).
 nou-născuţii în prima săptămână de viaţă (îndeosebi la prematuri): doza recomandată este de
75 mg/kg şi zi (corespunzător unei doze de 25 mg/kg şi zi sulbactamă şi de 50 mg/kg şi zi
ampicilină – maxim 3 g de ampicilină), la intervale de 12 ore.
Tratamentul cu Ampiplus 1000 mg/500 mg pulbere pentru soluţie injectabilă/perfuzabilă se
continuă, de obicei, 48 de ore după dispariţia febrei şi a celorlalte semne de infecţie. Obişnuit,
tratamentul durează 5-14 zile, dar poate fi prelungit sau se poate administra adiţional ampicilină în
infecţiile severe.
Contraindicaţii: persoanele alergice la antibiotice sau la orice alte substanţe din compoziţia
soluţiei perfuzabile (în cazul apariţiei unei reacţii alergice se va întrerupe imediat administrarea
medicamentului), persoanele care au boli de rinichi, ficat sau ale sângelui, persoanele care suferă de
leucemie limfoidă (formă de cancer al sângelui), dacă prezentaţi durere de burtă, diaree cu sau fără
mucus sau sânge (simptome ale unei infecţii la nivelul abdomenului numită colită
51
pseudomembranoasă).
Reacţii adverse: urticarie, mâncărime, febră, respiraţie dificilă, reacţii alergice severe, lipsa
poftei de mâncare, scăderea globulelor roşii în sânge (anemie), scăderea numărului globulelor albe
(leucopenie), convulsii.

CONCLUZII

Perfuziile conţin în mare parte apă (peste 95%), unele zahăr (glucoză), sau sare (ser
fiziologic); ele sunt rareori necesare – în situaţii de urgenţă când poate fi necesară echilibrarea
glicemiei sau ionogramei sau creşterea tensiunii arteriale.
Administrarea lor nu este lipsită de unele efecte secundare, sunt utile atunci când în soluţia
de perfuzie se administrează şi altceva – antibiotice, antiaritmice, diuretice, alte medicamente, iar
efectul lor de „hrănire” a organismului este apropiat de zero datorită conţinutului caloric scăzut.
Cele mai obişnuite perfuzii administrate de medici şi uneori solicitate de pacienţi sunt:
o serul fiziologic: conţine apă 99,3% şi sare (clorură de sodiu) 0,7%;
o glucoză: conţine apă 90-95% şi „zahăr” (glucoză) 5-10%.
Este indicată administrarea prin perfuzii atunci când un medicament este din fabricaţie
administrabil doar prin perfuzie (la administrare pe cale bucală sau intramuscluară nu se absoarbe
sau este foarte iritant).
Perfuziile se fac atunci când este nevoie de o acţiune rapidă a unui medicament, care se
adaugă în serul fiziologic sau glucoză perfuzată (şoc, infarct, colică renală/biliară, tensiune scăzută).
Se pot prescrie perfuzii atunci când pacientul are lipsă de apă (deshidratare) şi nu o poate
bea din diferite motive, sau lipsă sau dezechilibru de electroliţi, care trebuie corectată rapid datorită
riscurilor.
„Hrănirea prin perfuzii” cu glucoză (considerată de pacienţi „hrănire artificială”) este mai
mult o glumă! O persoană obişnuită are nevoie zilnic de glucide 5g/kg, proteine şi lipide câte 1g/kg,
sodiu, potasiu, calciu, magneziu, clor, vitamine.
Organismul uman are suficiente rezerve de vitamine pentru mai multe săptămâni/luni, deci
nu este nevoie de administrarea lor pentru „hrănire”, ci doar atunci când există o boală dată de lipsa
unei vitamine (anemie Biermer, lipsa de acid folic sau vitamina D, scorbut).
Administrarea de vitamine pentru „întărirea organismului” este o altă glumă. Dacă un

52
organism este slăbit de boală, trebuie tratată cauza slăbirii, deci boala, altfel nu se obţine nicio
„întărire a organismului” dacă boala merge înainte.
Apa este absolut necesară zilnic în cantitate de cel puţin 1,5 litri iar dacă pacientul nu o poate
bea, şi nu are edeme, apa trebuie introdusă prin perfuzii.

53
 BIBLIOGRAFIE:

1. BALOESCU C., ELENA CUREA, Controlul medicamentului, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1983
2. BAN l., Curs de tehnică farmaceutică, Litografia l.M.F. Cluj-Napoca, 1982
3. DOBRESCU D., CRISTEA E., CICOTTI A., COGNIET E., Asocierea medicamentelor -
Incompatibilităţi farmacodinamice, Editura Medicală Bucureşti, 1971
4. Duşa Silvia, Mitroi Brânduşa, Chimie Analitică cantitativă – ghid, University Press, Târgu-
Mureş, 2006
5. GRECU l., ELENA CUREA: Stabilitatea medicamentelor, Editura Medicală Bucureşti,
1994
6. GRECU l., SANDULESCU R., Echivalenţa medicamentelor, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1985
7. IONESCU STOIAN P., CIOCĂNELEA V., ADAM L, BAN L, RUB-SAIDAC AURELIA,
GEORGESCU ELENA, SAVOPOL E., Tehnică Farmaceutică, Editura II. Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1974
8. LEUCUTA S., Tehnologie farmaceutică industrială, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001
9. POPOVICI ADRIANA ŞI BAN IOAN, Tehnologie farmaceutică, Editura Tipour Târgu-
Mureş, 2004
10. SIPOS EMESE, CIURBA ADRIANA, Tehnologie farmaceutică pentru asistenţi de
farmacie, 2003
11. STANESCU V., Tehnică farmaceutică, Editura Medicală, Bucureşti, 1983
12. *** Farmacopeea Română, Ediţia X-a, Editura Medicală, Bucureşti, 1993
13. *** Farmacopeea Română, Ediţia X-a, Editura Medicală, Bucureşti, Suplimentul I (2000),
Suplimentul II (2001), Suplimentul III (2004), Suplimentul IV (2006)
14. DUMITRU LUPULEASA ,CORNELIA FIC SI SIPOS EMESE, Tehnologie farmaceutică,
Editura Carol Davila, Bucureşti 2005
https://ro.scribd.com/doc/225297015/Administrarea-Medicamentelor-Pe-Cale-Parenterala
https://vdocuments.mx/preparate-parenterale.html https://studfile.net/preview/5749561/page:16/
https://pdfslide.net/documents/injectii-perfuzii.html

54