CUVÂNT LA ÎNVIEREA DOMNULUI

Cu siguranță, în ultimele luni, fiecare dintre noi a avut posibilitatea sau a fost nevoit să asculte
sute de mesaje, încheiate în același spirit de incertitudine, mascat de un “totul va fi bine!”.
Atunci când spui că “totul va fi bine!” te gândești, fără îndoială, că viața ta, în momentul de față
învăluită de furtună, într-un viitor nu foarte îndepărtat, se va lumina și încălzi într-o bucurie care te va
face să uiți de toate durerile și neajunsurile ființei tale. Acum, când totul pare a fi răvășit de un microb
invizibil, pământul întreg oprindu-se în loc, atât de mulți oameni treziți la realitate ar da orice să poată
strânge în brațe pe cei dragi, să aprindă o lumânare la căpătâiul părintelui, să primească un strop de
lumină dumnezeiască și, mai ales, o binecuvântare slobozitoare de păcat și o părticică de Har din
Trupul Domnului Hristos cel Înviat.

Suntem aceiași oameni ce ne agățăm cu toate puterile de “veșnicia” acestei vremelnice vieți, ne
îndestulăm trupurile și ne clădim cetăți “indestructibile”, chiar dacă, de atâtea ori în viața, cum bine
vedem în această perioadă, Domnul îngăduie să ni se arate cât de amăgitoare sunt toate.

În Sfintele Evanghelii Îl vedem pe Mântuitorul Hristos, înconjurat mereu de cei 12 Apostoli, vindecând
bolnavi, înviind pe cei morți, săvârșind înfricoșătoare minuni, din Galileea până în Iudeea. Toate
acestea ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos este aproape de noi și de durerile noastre, nu doar
mental, nu doar simbolic “în inimă”, ci în mod real, haric și fizic.
Priviți la Apostoli! Trimiși de Domnul Hristos înainte de Pătimirile Sale, au primit puteri minunate,
“Tămăduiți pe cei leproși, înviați pe cei morți, scoateți afară pe demoni…” (Matei, X, 1, 5-8). Ceva mai
târziu, aceiași Apostoli, în fața lui Iisus încătușat, răstignit și îngropat, se risipesc ca năpârcile, se
izolează în spatele ușilor încuiate, tremurând din toate mădularele. Până și Petru, ucenicul de nădejde,
se comportă cu nimic mai presus decât Iuda, lepădându-se de El tocmai atunci când ar fi avut nevoie
de cineva să-I aducă un strop de alinare. Atât de mult s-au înfricoșat de suferințe și moarte ( așa cum
am început și noi să ne temem), încât nici măcar nu au îndrăznit să meargă la mormânt și să se
convingă de adeverirea Învierii Mântuitorului, lăsând femeile mironosițe să meargă în locul lor pentru
a-L unge pe Mântuitorul.
Și cine erau aceste mironosițe? Niște „nebune”, cu spuse de “aiurare”, și care, cu siguranță, dacă nu ar
fi fost Măicuța Domnului, în mijlocul și înaintea lor, cu dragostea ei de mamă, mai tare decât moartea,
ar fi fugit asemeni tuturor.
Cu alte cuvinte, lipsa lui Dumnezeu din viața noastră, duce oricum la moarte sufletească, prin
deznădejde sau, spuneți-o dumneavoastră cum vreți, stres, atacuri de panică, depresie și alienare.
Vestea Învierii aduce mai întâi de toate puțin curaj, Hristos pare a reaprinde, pentru câteva clipe,
inimile lor. Încep a-și aduce aminte de cuvintele pe care le spunea și să prindă contur îndemnurile
Sale. Trecerea prin ușile încuiate, adică vederea Sa, nu a fost nici ea în măsură să le aducă pe deplin
pacea. A fost nevoie de ceva mult mai puternic și înălțător, pentru a învia și ei, odată cu El.
Binecuvântându-i cu “Pace vouă!” și suflând asupra lor, “Luați Duh Sfânt…”, Hristos deschide ochii
credinței și le dă puterea vindecătoare de păcat, de moarte și dătătoare de viață. Din acel moment și
până în zilele noastre, Evanghelia și întreaga lucrare a lui Dumnezeu în lume prin Biserică ne învață
același lucru: omul inundat de Harul lui Dumnezeu prin Sfintele Taine (Botez, Ungerea cu Sfântul Mir,
Preoția, Spovedania, Împărtășania, Cununia și Maslul), adică aflat tot timpul în brațele lui Dumnezeu,
este nimic altceva decât un purtător de Hristos, un biruitor a tot ceea ce înseamnă teamă, durere sau
moarte, un adevărat creștin. În fața tragediilor și dramelor de tot felul, omul, cel îndumnezeit de harul
Sfintelor Taine, pare a avea o atitudine bizară, în ochii multora. Aprinde lumânări și sădește flori acolo
unde zac trupurile celor dragi, renaște ca om în bolile grele sau incurabile, se pocăiește plângându-și
păcatele, atunci când deja a pierdut totul, iar unii chiar se bucură că li se apropie sfârșitul.
Întâlnesc des un soț văduvit de puțină vreme, la o vârstă mult prea fragedă, cu doi copii minunați
alături. Zi de zi, fie că este ger, ploaie, sau caniculă, îngenunchează cu flori și lumânări în mână lângă
crucea soției sale, mulțumindu-i pentru tot ce i-a dăruit și ce-i mai frumos în viața sa: copii, credință,
onoare și dragoste. De la el, de la toate bunicuțele, bunicuții, soțiile și copiii întâlniți prin cimitire, am
învățat că atunci când le ai pe toate, le ai de la Dumnezeu, și când crezi că nu mai ai nimic, îl ai de fapt
pe Dumnezeu, adică totul. Cum reușești să ajungi la așa trăire? Hrănindu-te mereu cu Harul Său, stând
mereu lângă Hristos Cel Înviat din morți și trăind fiecare clipă încredințat că următoarea poate fi nu
ultima, ci prima din veșnicia unde inima și-a găsit deja locaș.
Doar cu o astfel de trăire, creștinii devin oameni îndumnezeiți, adică oameni despre care tot vorbește
lumea, ce “în numele Meu vor scoate diavoli; în limbi noi vor grăi; șerpi vor lua și de vor bea ceva
dătător de moarte, nu-i va vătăma; pe bolnavi mâinile-și vor pune și bine le va fi” (Marcu 16:18).
Dragilor, acum, când Sfânta Lumină s-a coborât deja peste Sfântul Mormânt dătător de viață, iar în
câteva ceasuri va arde în făcliile și în candelele din casele noastre, vă rog fierbinte să alergați, atât cât
ni se îngăduie acum și cât mai curând, spre a vă umple întreaga ființă cu binecuvântarea și Harul
Domnului Hristos, încredințați fiind că, doar împreună cu El, totul va fi bine! Hristos a înviat!
Pr. Gavrilă Costel

Parohia „Sf. Nicole”-Băilești