Apele subterane

Apele subterane sunt o sursă importantă deoarece, spre deosebire de apele de suprafaţă, cele subterane sunt de regulă mai
puţin sau deloc poluate şi pot fi potabilizate cu măsuri minimale, uneori doar cu dezinfecţie sau fără vreo prelucrare. Astfel,
în Germania în 1990 circa 60% din apa potabilă furnizată provenea din surse subterane şi nu trebuia supusă dezinfecţiei!
· Noţiuni de hidrologie a apelor subterane
Volumul de apă conţinut într-o anumită formaţiune geologică depinde de procentul de spaţii libere într-un anumit volum de
rocă, element definit ca porozitate. Nu toată apa conţinută în aceste spaţii e disponibilă. Procentul care poate fi drenat sub
influenţa gravitaţiei este productivitatea specifică (specific yield). În solul şi roca de aproape de suprafaţă, spaţiile libere sunt
umplute parţial cu aer şi parţial cu apă, ceea ce definim ca zonă nesaturată, care se întinde uneori zero metri (băltire la
suprafaţă) uneori până la zeci de metri adâncime sau chiar mai mult. Mai adânc, toate spaţiile sunt pline de apă, fiind zona
saturată. Dacă săpăm până aici o fântână / puţ, apa se adună înăuntru şi se stabilizează la un nivel numit nivel freatic. În zona
nesaturată, mişcările apei sunt de regulă pe verticală în jos, timpul de rezidenţă variind de la zero la câteva zeci de ani. Apa
de regulă curge prin straturile respective ale subsolului, în funcţie de permeabilitatea acestora, care e dată de numărul şi
dimensiunile porilor din rocă şi nivelul lor de interconectare. Straturile de roci suficient de poroase pentru a stoca apă şi
suficient de permeabile pentru a permite curgerea de cantităţi de apă ce pot renta a fi exploatate economic se numesc acvifere.
Apa ce se scurge prin ele iese uneori la zi pe cale naturală, în izvoare, devenind apă de suprafaţă, sau uneori trece în apele de
suprafaţă sub oglinda acestora, ca izvoare submerse (în râuri, lacuri sau chiar în ocean). Dispersia se petrece în acvifere atât
datorită difuziei moleculare cât şi curgerii mecanice şi are o mare importanţă legată de răspândirea în acvifer a eventualilor
poluanţi.
Acviferele pot fi contenţionate sau libere, în funcţie de existenţa sau nu a unui strat impermeabil deasupra lor în locul zonei
nesaturate, cu nivel mai coborât decât cel la care s-ar stabiliza normal nivelul freatic dacă nu ar exista acel strat impermeabil
ce contenţionează acviferul. La acviferele libere, limita superioară a zonei de saturaţie, adică nivelul freatic, e la presiune
atmosferică, pe când în cele contenţionate apa e între două straturi impermeabile şi în orice punct are presiune superioară
celei atmosferice. Săparea unui puţ duce la ascensionarea apei până la un nivel corespunzător de echilibru cu presiunea din
acvifer. Acest nivel este numit suprafaţă potenţiometrică. Dacă presiunea din acvifer e destul de mare ca această suprafaţă să
fie deasupra nivelului solului, apa va ţâşni din subteran sub forma unui izvor artezian.
Datorită stratului impermeabil de deasupra lor, acviferele contenţionate sunt mult mai bine protejate decât cele libere.
Săparea de puţuri, mine etc. străpunge această protecţie şi scade nivelul de siguranţă al acviferului faţă de poluarea de la
suprafaţa solului.
Un caz particular de acvifere sunt cele carstice. Ele pot avea volume foarte mari dar şi permeabilitatea poate fi extrem de
ridicată şi deci vulnerabilitatea la poluare pe măsură. Atunci când există debite mari, peşteri inundate sau cu râuri subterane,
este greu să trasezi limita între un acvifer şi o apă curgătoare care o poţi numi apă de suprafaţă cu parcurs temporar subteran,
fiind asimilabilă din aproape toate punctele de vedere unui râu de suprafaţă.
· Probleme de calitate a apelor subterane
Factorii care influenţează calitatea apelor subterane sunt în mare parte identici cu cei ce influenţează calitatea apelor de
suprafaţă, descrişi în capitolul omonim din fasciculul "Apele de suprafaţă". Apele meteorice aduc aport de gaze dizolvate
atmosferice (oxigen, azot, dioxid de carbon, hidrogen sulfurat etc.) şi minerale dizolvate (bicarbonaţi şi sulfaţi de calciu şi
magneziu dizolvaţi din roci; azotaţi şi cloruri de sodiu, potasiu, calciu şi magneziu dizolvate din sol şi detritusuri organice;
săruri de fier şi mangan).
Utilizările casnice fac să ajungă în apa subterană, prin intermediul exfiltrărilor din tancuri septice sau canalizări neetanşe,
precum şi din infiltrarea din apele de suprafaţă, detergenţi, azotaţi, sulfaţi şi alţi produşi de degradare a substanţelor organice,
săruri şi ioni dizolvaţi din reţeaua de apă potabilă, precum şi compuşi organici solubili.
Utilizările industriale ale apelor generează ajungerea în apele subterane a diverselor săruri dizolvate în ape uzate industriale
ce se infiltrează în sol din apele de suprafaţă poluate.
Agricultura generează aport de săruri din apa de irigaţie. Depozitele de gunoi aduc aport de produşi organici de
descompunere, substanţe chimice solubile, gaze solubile, săruri provenite din cenuşă.
· Probleme de cantitate a apelor subterane
Supraexploatarea
Pe lângă poluare, supraexploatarea este principala ameninţare la adresa apelor subterane.
De exemplu în mari părţi din SUA nivelele piezometrice au coborât cu metri sau zeci de metri, chiar până la 200 de metri în
zona Chicago. În Israel, la Tel Aviv, supraexploatarea apei subterane a coborât nivelul freatic sub cel al mării şi acviferele
erau în pericol de a fi invadate de ape sărate, ceea ce a impus construirea unei "linii defensive" formată din puţuri de
reîncărcare cu apă dulce a pânzei freatice paralel cu ţărmul, pentru a bara intruziunea apei sărate.
Refacerea rezervelor: Reîncărcarea acviferelor
Acviferele pot fi reîncărcate sau îmbogăţite artificial, fapt necesar mai ales la exploatare intensă. În acest fel de fapt folosim
litosfera ca filtru în loc de staţie de tratare a apei. Desigur reîncărcarea artificială a acviferelor nu este lipsită de riscuri,
trebuind vegheat la calitatea apei utilizate şi ţinut cont de natura rocii gazdă, permeabilitatea straturilor superficiale etc.
O metodă este îmbogăţirea prin infiltrare din ape de suprafaţă. În acest sens se pot realiza serii de bazine de mică adâncime
paralel cu cursul râurilor şi alimentate cu apă din acestea. De asemenea se pot face şanţuri paralele cu un capăt deschis în râu
în care apa să stagneze şi să se infiltreze, sau se poate modifica chiar albia râului pentru a lungi cursul prin praguri sau baraje
temporare parţiale ce prelungesc cursul apei sau reduc viteza de curgere, favorizând infiltrarea.
A doua metodă este reîncărcarea prin pomparea de apă în puţuri săpate în acvifer, aplicabilă la cele de adâncime sau unde
permeabilitatea straturilor dintre suprafaţa solului şi acvifer nu ar permite infiltrarea de la suprafaţă sau asemenea bazine nu
se pot realiza.
Ridicarea exagerată a nivelului freatic: Dacă o coborâre a nivelului freatic este dăunătoare, nici o creştere excesivă nu este
de dorit, putând avea numeroase consecinţe, dintre care amintim: creşterea debitelor în izvoare şi râuri; apariţia de noi
izvoare); inundarea suprafeţei solului; poluarea apelor de suprafaţă respectiv antrenarea poluanţilor de la suprafaţă în apa
subterană; creşterea infiltraţiilor în subsoluri, tunele etc. până la inundarea lor; favorizarea alunecărilor de teren; slăbirea
stabilităţi fundaţiilor şi deci periclitarea siguranţei construcţiilor; agresiune chimică sau hidrostatică asupra fundaţiilor etc.
· Poluarea apelor subterane
Anual în SUA trebuie abandonate sute de surse de apă subterană din cauza contaminării lor cu poluanţi. La fel şi în
Germania. În România avem un procent foarte mare de surse care nu ar trebui folosite, dar ignoranţa şi lipsa de alternative
perpetuează folosirea de fântâni şi izvoare necorespunzătoare.
Principalele poluări ale apei subterane nu se deosebesc ca tip şi efecte de cele ale apelor de suprafaţă, din cauza strânsei
legături, şi au fost tratate în fasciculul respectiv din prezenta serie de broşuri ECOAQUA. Doar dinamica e diferită, prin
caracteristicile rezervoarelor şi curgerii apelor subterane.
· Cercetarea şi monitorizarea resurselor de apă subterană
Studiul calitativ Calitatea apelor subterane se urmăreşte prin foraje din care se prelevează probe de apă care sunt supuse
analizelor de laborator.
Studiul cantitativ Găsirea acviferelor şi cercetarea lor se face cu metode variate. Se pot face unele deducţii din observarea
vegetaţiei, geomorfologiei etc. dar în principal apa se caută activ, instrumental. De la imaginea legendară a omului cu băţul
de alun, trecând prin foraje de probă, s-a ajuns la metode avansate, cum sunt de exemplu cele geofizice: gravitaţionale
(măsurarea gravitaţiei, mai intense deasupra rocilor saturate de apă), electrice (măsurarea conductivităţii şi rezistivităţii -
metoda polarizării spontane, metoda măsurării sarcinilor, metoda măsurării rezistenţei geoelectrice etc.), cu radiaţii (raze
gamma, neutroni etc.), sonice / seismice, termometrice (pe baza temperaturii din roci), magnetice, forare şi studierea
eşantioanelor prelevate, marcare radioactivă, colorare sau alte marcări pentru determinarea vitezei de curgere subterană etc.
Vârsta unei mase de apă poate fi determinată prin dozarea tritiului. Acesta se formează în atmosfera înaltă prin lovirea
azotului de către neutronii rapizi din radiaţia cosmică. Are un timp de înjumătăţire de 12,5 ani şi este în atmosferă în cantitate
constantă (circa 3,5 - 8,5 kg). Nivelul tritiului a crescut de peste 1000 de ori în perioada 1945 - 1963 de la testele nucleare în
atmosferă, acum fiind iar în scădere. Cantitate mare de tritiu înseamnă că apa e relativ recentă, absenţa însemnă ape vechi,
fosile, respectiv gheaţă foarte veche.
Productivitatea anumitor acvifere se studiază cu calcule hidrogeologice, cu sondare pentru determinarea stratificaţiei solului
şi cu foraje de probă. Acestea pot fi de scurtă durată (24 h) sau de zile/ săptămâni. Randamentul maxim al acviferului se
obţine la pomparea de la 1/3 din adâncimea lui.
Forajele situate aproape de malul apelor de suprafaţă trebuie verificate pentru a vedea dacă nu e fluxul prea rapid dinspre
acelea, caz în care nu mai avem apă subterană propriu-zisă ci filtrat de mal. De asemenea izvoarele trebuie supravegheate
dacă la ploi nu îşi cresc rapid debitul sau nu se tulbură, ceea ce ar indica un caracter de ape ce nu sunt cu adevărat subterane
(caz frecvent în zone carstice).