L4.

Soluții perfuzabile

Infuziile intravenoase sunt procedeul medical prin care se introduc în corp, pe cale
venoasă, volume mari de lichide (>100 ml) cu scopul de a corecta pierderile lichidiene şi de
electroliţi, de a administra diferite medicamente, soluţii sau nutrienţi.
Compartimentele lichidiene ale organismului sunt reperezentate de: compartimentul
intracelular (40% din greutatea coroporală) și compartimentul extracelular (20% din greutatea
coroporală), care la rândul său cuprinde: compartimentul interstițial, intravascular (plasma
sanguină) și transcelular.
Administrarea soluţiilor perfuzabile durează o perioadă mai lungă de timp (ore), spre
deosebire de soluţiile injectabile care se administrează rapid, au un volum mic
(<100 ml) iar calea de administrare poate fi diferită: venoasă, intramusculară sau subcutanată.
Există trei tipuri de soluţii intravenoase: izotonice, hipertonice şi hipotonice.
Termenii izotonic, hipotonic și hipertonic se referă la efectul produs asupra volumului
celulei, tonicitatea soluțiilor depinzând de concentrația substanțelor osmotic active dizolvate
(exprimată în mOsm/l): Na+, glucoză şi uree.
Soluţiile izotonice au aceeaşi osmolaritate ca şi serul sanguin (280-300 mOsm/l). Ele sunt
utilizate pentru rehidratarea pacienţilor sau pentru a înlocui pierderile de lichide extracelulare la
pacienţii care au suferit hemoragii, intervenții chirurgicale, diaree, vărsături, arsuri, etc. În cazul
administrării soluțiilor izotonice are loc creșterea volumului extracelular, nu apar diferențe de
osmolaritate între compartimentul intra- și extracelular și nici deplasarea apei între cele două
compartimente. Cele mai utilizate soluţii izotonice sunt: serul fiziologic (ritmul de administrare este
de 20 ml/kgc), dextroza 5% în apă (devine hipotonă când glucoza este metabolizată) şi soluţia
Ringer lactat.
Soluţiile hipotonice au osmolaritate mai mică decât cea a serului sanguin (<280 mOsm/l).
Atunci când sunt administrate, acestea cauzează intrarea apei în celule şi în spaţiul interstiţial, unde
osmolaritatea este mai ridicată. Celulele devin hidratate și se umflă (Figura 1), iar volumul circulant
scade. Soluţiile hipotone sunt utilizate în cazul deshidratărilor hipertone asociate cu hipernatremie
(concentrația Na seric >145 mEq/l) și atunci când pacientul prezintă cetoacidoză diabetică,
hiperglicemie hiperosmolară, diabet insipid, etc. Acestea nu sunt administrate pacienţilor cu edem
cerebral sau presiune intracraniană crescută (poate provoca trecerea lichidului către țesutul
cerebral), arsuri extinse, traumă sau nivel scăzut al proteinelor serice (datorită malnutriţiei sau
afecţiunilor hepatice). Cea mai utilizată soluţie hipotonică este soluţia de clorură de sodiu 0,45%. În
caz de hipernatremie se calculează deficitul de apă conform formulei: Deficit de apă = (Nacurent /140
– 1) x 0,6 x masa corpului (kg). Deficitul hidric trebuie să fie înlocuit în 48-72 h ţintind scăderea
osmolarităţii plasmatice cu apoximativ 1mOsm/l/h (50% din deficitul hidric este înlocuit în primele
12-24 h).
Pentru corecția hipernatremiei uzual în clinică se administrează în perfuzie 250 ml soluție
NaCl 0,9% împreună cu 250 ml dextroză 5% , fără a se depăși scăderea nivelului de sodiu cu mai
mult de 15 mEq/l/24 h, deoarece poate determina apariția edemului cerebral, convulsiilor și
leziunilor cerebrale permanente.
Soluţiile hipertonice au o osmolaritate mai mare decât cea a serului sanguin (>300
mOsm/l). Atunci când sunt administrate, acestea cauzează iniţial o creştere a osmolarităţii serului,
ceea ce are ca efect pierderea lichidelor din interiorul celulelor. Astfel creşte volumul extracelular şi
celulele se micşorează (Figura 1). Soluţiile hipertone reduc riscul de apariţie a edemelor şi
stabilizează tensiunea arterială. Sunt administrate în cazul deshidratărilor hipotone asociate cu
hiponatremie (concentrația Na seric <135 mEq/l): boala Addison, exces de diuretice de ansă, aport
scăzut de lichide, etc. Pentru corectarea hiponatremiei se va calcula deficitul de sodiu conform
formulei: Deficit de Na = (Nadorit – Nacurent) x 0,6 x masa corpului ( kg).
În cazurile acute, severe, care implică prezența convulsiilor și a comei, corectarea
hiponatremiei se realizează cu soluție NaCl 3% iar ritmul de corecție se începe cu 1,5-2 mEq/l/oră
pentru primele 4 ore. În hiponatremia cronică, corectarea deficitului de sodiu trebuie făcută lent
(pentru a preveni mielinoliza pontină centrală) folosind soluție NaCl 0,9% cu un ritm de corecție de
10-12 mEq/l/zi în primele 2 zile, fără a se depăși creșterea nivelului de sodiu cu mai mult de 15
mEq/l/24 h. Se recomandă măsurarea concentrației Na seric la 2-4 ore. Pacienţii care primesc soluţii
hipertone trebuie monitorizaţi pentru a nu apărea supraîncărcarea circulatorie. Soluțiile hipertonice
au, de asemenea, potențial de a irita venele periferice și astfel administrarea ar trebui să fie făcută
lent și monitorizată cu atenție. Acest tip de soluţii perfuzabile nu se administrează pacienţilor cu
insuficienţă renală sau cardiacă. Exemple: soluţie de dextroză 10% în apă, soluţia de dextroză 5% şi
NaCl 0,9%, NaCl 3% și 5%.

Figura 1. Efectul diferitelor soluții perfuzabile asupra hematiilor: a.hipotonice, b. izotonice,

c. hipertonice

Soluţii perfuzabile utilizate frecvent

Soluţia Categorie Utilizări/avantaje Dezavantaje
Soluţii clorură de sodiu
NaCl 0,225% Hipotonic  Înlocuirea lichidelor  Posibilă
NaCl 0,45% Hipotonic extracelulare atunci când hipernatremie
NaCl 0,9% Izotonic pierderea de Cl- este mai  Posibilă depleţie a
NaCl 3% Hipertonic mare sau egală cu pierderea altor electroliţi (cum
de Na+ ar fi potasiu)
 Tratament pentru depleţia  Posibilă
sodiului supraîncărcare
 Singura soluţie ce poate circulatorie
fi folosită cu preparatele de
sânge
Soluţii de dextroză
Dextroză 5% în apă Izotonic  Aport caloric sub formă de  iritarea vaselor
(D5W) carbohidraţi sanguine, mai ales
Dextroză 10% în apă Hipertonic  Tratament pentru la concentraţii
(D10W) hiperalcalemie şi ridicate
Dextroză 20% până la Hipertonic deshidratare  deshidratare cauzată
70% în apă de infuzia rapidă a
soluţiilor hipertone
 posibilă
hiperinsulinemie
 incompatibile cu
preparatele de sânge
şi cu unele
tratamente
Soluţii cu combinaţii de ser fiziologic şi dextroză
Dextroză 5% şi NaCl Izotonic  Tratamentul temporar al  posibilă
0,225% şocului hipovolemic hipernatremie,
Dextroză 5% şi NaCl Hipertonic  Înlocuirea nutrienţilor şi acidoză şi
0,45%
Dextroză 5% şi NaCl Hipertonic electroliţilor supraîncărcare
0,9%  Tratamentul deshidratării şi circulatorie
favorizarea diurezei  necesită
administrarea cu
grijă la pacienţii cu
boli cardiace,
renale sau hepatice
Soluţii de electroliţi
Soluţie Ringer Izotonic  Tratamentul deshidratării;  Aport caloric redus
(conține clorura de restabilirea echilibrului  Exacerbarea
potasiu, clorura de lichidian pre- şi postoperator retenţiei de sodiu,
calciu și clorura de  Tolerat de pacienţii cu boli insuficienţă renală
sodiu). hepatice
 Similaritate cu serul
fiziologic (conţine K şi Ca
în plus)
Soluţie Ringer lactat Izotonic  Tratamentul deshidratării,  Posibilă
(conține clorura de pierderilor lichidiene în caz hipernatremie
potasiu, clorura de de arsuri  Contraindicat la
calciu, clorura de sodiu  Similaritate cu conţinutul de pacienţii cu
şi lactat de sodiu). electroliţi din mediul afecţiuni hepatice,
extracelular hipovolemie, şoc
 Precursor al bicarbonatului profund

La nou-născuţi necesarul de lichide şi electroliţi este unic. La naştere, există un exces de

apă extracelulară care va fi eliminat în primele zile. La câteva zile după naştere, necesarul de fluide
şi electroliţi este mai mare, pe măsură ce nou-născutul începe să crească. De aceea, trebuie să existe
un management strict al lichidelor şi electroliţilor la sugarii născuţi înainte de termen, care să ţină
cont de greutatea la naştere, vârsta gestaţională şi vârsta de după naştere.
Sugarii cu sindrom respirator au nevoie de înlocuirea de lichide corespunzătoare. Cu toate
acestea, administrarea excesivă de lichide, poate duce la hiponatremie și supraîncărcarea volumului,
înrăutățirea stării pulmonare și creşterea riscului de displazie bronhopulmonară.
Soluţiile perfuzabile administrate nou-născuţilor sunt în general: serul fiziologic, soluţia de
ser fiziologic cu glucoză 5% şi soluţia de NaCl 0,45% cu glucoză 5%.

1. Terapia lichidiană
Este indicată atât pentru refacerea volemiei în cazul deshidratărilor şi a hemoragiilor,
corectarea dezechilibrelor acido-bazice şi ionice, cât şi pentru profilaxia perturbărilor hidrice din
cursul anesteziei şi intervenţiilor chirurgicale. Terapia lichidiană poate fi realizată prin
administrarea soluţiilor cristaloide şi a celor coloidale.
A. Soluţiile cristaloide conţin molecule cu greutate moleculară mică, capabile să traverseze
membrane semipermeabile, de tipul endoteliului vascular. Pot fi ionice (de exemplu, soluţia de ser
fiziologic, NaCl 0,9%) având, de obicei, un profil al concentraţiilor electroliţilor similar cu plasma
sau moleculare (de exemplu, soluţiile de glucoză cu concentraţii variate, 5% - 70%).
De asemenea, în funcţie de concentraţia osmolară, distingem soluţii cristaloide izotone,
hipertone sau hipotone cu plasma sanguină.
Multe tipuri de soluţii cristaloide sunt utilizate pentru înlocuirea lichidelor extracelulare
(LEC) din spaţiul interstiţial şi din spaţiul intravascular, fiind izotone cu acestea.
Elementul principal care defineşte aceste soluţii este concentraţia Na + similară cu
concentraţia Na+ din LEC, ceea ce determină distribuţia lor doar la nivelul LEC, proporţional cu
volumul LEC din fiecare compartiment (interstiţial şi intravascular), volumul intracelular nefiind
influenţat.
 Dacă sunt utilizate pentru înlocuirea pierderilor de sânge este nevoie de administrarea unui
volum de 3-4 ori mai mare decât volumul pierdut, deoarece doar
1/3–1/4 din volumul administrat rămâne intravascular.
La un adult sănătos cu valori normale ale hemoglobinei, pentru un volum de sânge pierdut
ce reprezintă maximum 20% din volumul total de sânge (aprox. 1000 ml) se poate administra o
terapie lichidiană cu 3000-4000 ml de soluţii cristaloide fără apariţia unor efecte adverse. Acest tip
de soluţii sunt preferate şi pentru solubilizarea şi administrarea parenterală a medicamentelor în
perfuzie.
Soluţia de glucoză 5%, izotonă cu plasma (252 mosm/l) este indicată în tratamentul
deshidratării şi hipernatremiei, glucoza fiind preluată de celule, practic în compartimentul
extracelular rămânând doar apa care reduce concentraţia sodiului şi măreşte volumul de apă
extracelulară.
Soluţiile de glucoză mai concentrate, hipertone, sunt indicate pentru tratamentul
hipoglicemiei, a hiperpotasemiei precum şi pentru aport energic. Viteza de administrare a glucozei
(debitul soluţiei) nu trebuie să depăşească 0,5 g/kg/oră.
Ghidurile internaționale actuale (2019) pentru managementul sepsisului recomandă
administrarea soluțiilor cristaloide ca tratament de primă intenție pentru resuscitarea inițială și
refacerea ulterioară a volemiei prin administrarea albuminei și/sau a altor coloizi atunci când
pacienții necesită cantități substanțiale de cristaloizi din cauza nerealizării obiectivelor
hemodinamice predefinite, cum ar fi o presiune venoasă centrală adecvată.
B. Soluţiile coloidale conţin molecule cu greutate moleculară mare (proteine, poliglucide),
incapabile să traverseze endoteliul vascular.
Administrate intravenos, rămân pentru mai mult timp în spaţiul intravascular comparativ cu
soluţiile cristaloide şi realizează un efect volemic mai mare, fapt explicat printr-o presiune coloid-
osmotică superioară plasmei.
Dintre soluţiile coloidale folosite în practica medicală se pot aminti derivaţii de gelatină
(gelatina se produce prin hidroliza parţială şi ireversibilă a colagenului, fiind o proteină; exemplu de
derivaţi: Gelofusine 4% (w/v), ce conține gelatină succinilată, Haemaccel 3,5% (w/v), ce conține
poligelină, polimer de uree și polipeptide derivate din gelatină degradată), hidroxietilamidonul
(Voluven 6% (w/v), Figura 2), soluțiile de albumină (5% și 20%) şi mai rar dextranii (Dextran 70,
Dextran 40).

Figura 2. Hidroxi-etil-amidonul

Haemaccel 3,5% este indicat în: tratamentul și profilaxia şocului hipovolemic, ca urmare a
pierderilor de sânge şi plasmă (în caz de traumatism, arsuri, donare autologă de sânge sau plasmă
înaintea unei intervenţii chirurgicale), by-pass cardio-pulmonar, soluţie de transport pentru insulină.
Gelofusine 4% este utilizat în: profilaxia și tratamentul hipovolemiei absolute și relative și a
șocului hipovolemic, profilaxia și tratamentul hipotensiunii arteriale în cazul efectuării
rahianesteziei și a anesteziei epidurale, în cazul interventiilor chirurgicale de tip by-pass şi
transplant renal.
Voluven 6% este utilizat pentru refacerea volemiei atunci când soluțiile cristaloide nu sunt
suficiente dacă sunt administrate în monoterapie.
 Nu este recomandată refacerea volemiei prin administrare de coloizi sintetici, cum ar fi
hidroxietilamidonul, dextranul și gelatina, în special în sepsis sever și șoc septic datorită asocierii
cu o mortalitate crescută și leziuni renale în primul caz, respectiv eficacității și siguranței limitate în
cazul celorlate două tipuri de coloizi.

2. Preparate de sânge
Sângele este principalul transportor pentru oxigen, nutrienţi, hormoni şi alte substanţe
importante în organism. Organismul adult conţine aproximativ 5 litri de sânge. Atunci când
pacientul suferă o scădere a volumului de sânge circulant, înlocuirea acestuia poate fi necesară.
Orice scădere a acestui volum produce dezechilibre ale electroliţilor şi lichidelor din organism.
Administrarea sângelui şi a preparatelor de sânge reface volumul circulant, îmbunătăţeşte funcţia de
transport a oxigenului şi înlocuieşte componentele deficitare ale sângelui, inclusiv factorii de
coagulare.
- Sângele integral – se administrează în pierderi acute de sânge: mai mult de 25% din
volumul sanguin total
- Concentratul eritrocitar (se obţine prin înlăturarea parţială a plasmei din sângele
integral după centrifugare) – se administrează în anemii și pierderi acute de sânge
împreună cu soluții cristaloide/coloidale
- Masă trombocitară – se administrează în tratamentul sângerărilor datorate
trombocitopeniei sau disfuncțiilor trombocitare
- Plasmă sanguină: înghețată (se administrează în tratamentul deficitelor stabile de
coagulare), proaspătă înghețată (se administrează în deficitul anumitor factori de
coagulare: II, V, X, XI, coagulare intravasculară diseminată - CID, imunodeficiențe, boli
hepatice, corecția hemoragiilor microvasculare în prezența PT sau APTT crescut),
crioprecipitat (se administrează în deficitul de factori VIII, XIII, în coagulare
intravasculară diseminată – CID)
Preparatele de sânge se utilizează singure sau în asociere, în funcţie de afecţiunea
pacientului. Sângele şi preparatele de sânge se administrează doar cu ser fiziologic.

3. Alimentaţia parenterală - administrarea prin infuzie de nutrienţi

Reprezintă un tip de infuzie intravenoasă prin care se realizează aportul total sau parţial a
substanţelor nutritive pe cale intravenoasă la pacienţii care nu se pot alimenta corespunzător pe cale
intestinală (enterală; parenteral = para+enteral, lb. greacă = “pe lângă intestin”).
Alimentaţia parenterală este indicată bolnavilor cu malnutriţie sau risc de malnutriţie şi cale
digestivă indisponibilă, nefuncţională sau perforată şi/sau aport oral insuficient şi/sau riscant.
Exemple de nutrienţi administraţi intravenos:
 Glucoza - reprezintă sursa principală de energie in alimentaţia parenterală;
 Emulsiile lipidice - furnizează energie şi acizi graşi esenţiali;
 Soluţii de aminoacizi de 5,5%, 8,5%, 10%, 15% şi 20%.

Componetele soluţiilor pentru alimentaţie parenterală

Componentă Scop
Dextroză sau substituenţi de dextroză Aport caloric
Aminoacizi Menţinerea depozitelor proteice şi pentru a
preveni pierderea proteinelor din ţesutul muscular
Electroliţi Refacerea echilibrului de electroliţi (în special
potasiu, magneziu, calciu, clorură de sodiu şi
fosfor)
Vitamine Acoperirea necesarului de vitamine hidro- şi
liposolubile, biotină şi acid folic
 Micronutrienţi Acoperirea necesarului de zinc, cupru, crom,
seleniu şi mangan
Apă Cantitatea necesară se stabileşte pe baza nevoilor
individuale
Insulină Se adaugă adesea pentru a preveni hiperglicemia
cauzată de concentraţiile ridicate de glucoză
Grăsimi Se administrează separat pentru a preveni sau
corecta deficitul de acizi graşi

4. Tratamente medicamentoase
Diferitele tratamente medicamentoase (antibiotice, anticoagulante, antidiabetice, etc) pot fi
administrate intravenos ca atare, în bolus, sau pot fi vehiculate prin intermediul unei alte soluţii
perfuzabile (glucoză 5%, ser fiziologic).
Infuziile intravenoase presupun utilizarea unor lichide gata preparate sau care necesită
pregătire pentru a obţine doza optimă ce urmează a fi administrată. Pregătirea infuziilor
intravenoase are la bază calcularea concentraţiei medicamentului exprimată, de obicei, în grame sau
submultipli ai gramului per mililitru, cât şi a volumului total de lichid ce trebuie administrat. În
anumite situaţii se impune chiar calcularea dozei per kilogram corp.

Exemple de calcul
Exemplul 1.
Unui pacient cu convulsii trebuie să i se administreze 160 mg fenobarbital intravenos. Ştiind
că fenobarbitalul se prezintă sub formă de fiole de 1 ml cu concentraţia de 40 mg/ml, câte fiole sunt
necesare pentru tratamentul prescris?

Mod de calcul
1 ml...............40 mg fenobarbital
x ml..............160 mg fenobarbital
x = 160 : 40 = 4 ml
Ştiind că o fiola are 1 ml, rezultă că sunt necesare 4 fiole pentru administrarea celor 160 mg
de fenobarbital.

Exemplul 2.
Un pacient de 70 kg primeşte o soluţie perfuzabilă de glucoză într-un ritm de 0,18 g/kgc/h,
timp de 2 ore. Câte flacoane de glucoză 5%, de 500 ml, i se vor administra în acest interval de timp?
Mod de calcul
Ştiind că în decurs de o oră, pentru fiecare kg corp, cantitatea de glucoză primită este de
0,18 g, atunci pentru 70 kg (greutatea pacientului) sunt necesare 70 x 0,18 = 12,6 g. În timpul de 2
ore, cantitatea de glucoză primită va fi 2 x 12,6 = 25,2 g.
Glucoza perfuzabilă folosită are concentraţia de 5%, adică 100 ml soluţie conţin 5 g glucoză.
Cantitatea de glucoză ce urmează a fi administrată va fi conţinută în:
100 ml.........................5 g glucoză
a ml............................25,2 g glucoză
a = (100 x 25,2) / 5 = 504 ml soluţie glucoză 5%
Ştiind că se utilizează flacoane de 500 ml, pentru administrarea a 0,18 g glucoza/kgc/h, timp
de 2 ore este necesar aproximativ 1 flacon.

Exemplul 3.
Este necesară administrarea de dopamină la un pacient de 70 kg, într-un ritm de 5,0
µg/kgc/min. Pentru aceasta se foloseşte o soluţie de dopamină pregătită într-o cantitate de 200 mg
în 500 ml soluţie glucoză 5%. Se cere să se calculeze doza de dopamină în ml/oră.
 Mod de calcul
Cantitatea de dopamină necesară pacientului va fi de 5,0 µg/kgc/min x 70 kg = 350 µg/min.
În decurs de o oră vor necesare: 60 min x 350 µg/min = 21000 µg = 21 mg dopamină.
Ştiind că 200 mg dopamină ..........................500 ml sol
21 mg dopamină .......................... a
a = (21 x 500) / 200 = 52,5 ml
Deci, doza exprimată în ml/h = 52,5 ml/h

Diluţia probelor în laboratorul clinic

Atunci când concentraţia analiţilor din probele biologice ale pacienţilor (ser sau plasmă)
depăşeşte linearitatea metodei utilizate la determinare, este necesară prepararea unei diluţii. Aceste
tipuri de diluţii sunt de obicei exprimate sub formă de raport (fracţie) de tipul x/y, unde x reprezintă
volumul de probă (ser sau plasmă) utilizat, iar y reprezintă volumul total obţinut în urma utilizării
diluentului (suma dintre volumul de probă şi volumul de diluent). La calculul concentraţiei reale a
analitului se va ţine cont de diluţia folosită.
De exemplu, o diluţie 1/4 va fi realizată prin combinarea unui volum de ser cu 3 volume de
diluent (de obicei apă distilată sau ser fiziologic).
Pentru crearea aceleiaşi diluţii pot fi utilizate volume diferite de probă şi diluent, condiţia
esenţială fiind aceea de a se păstra aceeaşi unitate de volum. De exemplu, o diluţie 2/3 poate fi
efectuată combinând 2 ml probă cu 1 ml diluent: 2/(2+1)=2/3. Aceeaşi diluţie poate fi realizată şi
combinând 20 µl probă cu 10 µl diluent sau 0,2 ml probă cu 0,1 ml diluent.
În general, se recomandă să se înceapă cu diluţii mici (1/2) şi ulterior, dacă este cazul, să se
ajungă la diluţii mai mari, ştiut fiind faptul că orice diluţie realizată induce un anumit grad de eroare
în determinarea unui analit.

Exemplul 1.
La determinarea ureei într-o probă de sânge folosind un analizor automat s-a obţinut
valoarea 380 mg/dl, iar linearitatea metodei de laborator folosite este până la 360 mg/dl. Pentru că
s-a depăşit limita de linearitate, se impune efectuarea unei diluţii a serului, folosind apa distilată.
Diluţia realizată va fi de 1/2 , adică un volum de ser şi un volum de apă distilată (de exemplu se pot
pipeta 100 µl ser şi 100 µl apă distilată). La calculul concentraţiei finale a ureei trebuie să se ţină
seama obligatoriu de factorul de diluţie realizat (în cazul de mai sus, factorul de diluţie este 2).