~ Moara cu noroc ~

I. Particularități Ioan Slavici

Lumea operei lui Ioan Slavici crește direct dintr-o realitate reprezentativă pentru
marginea vestică a Ardealului, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Astfel, acesta va scrie
povești și nuvele pe care le va publica periodic la „Junimea” ieșeană, prilej cu care vor
apărea o serie de opere reprezentative, precum „Popa Tanda”, „Budulea Taichii”, pentru
ca în 1881 să apară nuvela „Moara cu noroc”, prima scriere cu adevărat nobilă, urmată
de „Pădureanca” în 1884 și de romanul „Mara” în 1906.
Nuvela „Moara cu noroc” se încadrează în realism, curent literar apărut în prima
jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacție împotriva sensibilității și subiectivității
romanticilor. Astfel, conștiința lucidă, obiectivitatea și verosimilitatea conturează acest
curent literar, punând în evidență aspecte de la periferia societății, considerate până
atunci nesemnificative și chiar vulgare.
Scriitorii realiști au reușit să demonstreze că viața oamenilor simpli poate fi la fel
de dramatică și de complexă ca cea a personajelor din clasicism și romantism.
O primă trăsătură care motivează apartenența operei la realism este dată de
perspectiva narativă obiectivă și prezența unui narator heterodiegetic, omniscient și
omniprezent, care hotărăște destinul personajelor sale, pedepsindu-le exemplar în
concordanță cu păcatele săvârșite.
O altă trăsătură semnificativă este dată de încadrarea personajelor într-o serie de
tipologii sociale, prin care se evidențiază statutul acestora, acela de cârciumar, porcar
sau jandarm. Mai mult decât atât, se poate remarca și prezența unei tehnici narative
specifice realismului, cea a detaliului și a descrierilor minuțioase în caracterizarea
personajului antagonist, Lică Sămădăul „Era un om de vreo 36 de ani, înalt și uscățiv la
față, cu ochii mici și verzi și cu sprâncenele dese și împreunate la mijloc”.
Din punct de vedere tematic, nuvela ilustrează efectele nefaste și dezumanizante
ale dorinței de înavuțire în contextul societății ardelenești de la sfârșitul secolului al
XIX-lea.
O primă secvență care valorifică tema nuvelei și care duce la dezumanizarea
protagonistului se conturează odată cu momentul în care Ghiță decide să se alieze cu
Lică într-o serie de nelegiuiri, precum jefuirea arendașului, furtul turmelor de porci și
uciderea femeii în doliu și a copilului ei, pentru a-și spori veniturile.
Astfel, încă din incipitul nuvelei, Ghiță va deveni informatorul lui Lică, fiind
conștient de toate furturile pe care Sămădăul le săvârșește. Deși nu se implică personal
în jefuirea arendașului și uciderea femeii văduve, cârciumarul îl apără pe sămădău,
susținându-i nevinovăția.
 O altă secvență semnificativă se conturează în momentul în care Ghiță decide să-
și împingă soția în brațele lui Lică, pentru a-l înștiința pe jandarmul Pintea că banii
furați se află-n posesia porcarului, determinând-o pe Ana să-i devină infidelă. Astfel,
acest moment reprezintă apogeul dezumanizării sale, care se va continua cu uciderea
soției sale și propria moarte, cauzată de unul din oamenii lui Lică, Răuț.
Titlul nuvelei este ironic și în același timp simbolic, deoarece norocul așteptat se
dovedește a fi ghinion din cauza abordării greșite a destinului. Substantivul „moară”
capătă o semnificație ascunsă, deoarece în locul ei se află o cârciumă și așa cum moara
macină bucatele, așa și cârciuma, loc al pierzaniei, va măcina destinele umane.
Din punct de vedere compozițional, nuvela este alcătuită din 17 capitole, care se
derulează într-o ordine cronologică, prin tehnica înlănțuirii, respectându-se toate
momentele subiectului.
La nivel spațial, moara este așezată la răscruce de drumuri, în pustietate, autorul
renunțând la cadrul idilic al satului, unde binele încă își mai manifesta prezența.
În privința reperelor temporale, acțiunea se situează între două coordonate cu
valoare religioasă, de la Sfântul Gheorghe până la Paște, sugerându-se astfel lupta
protagonistului cu forțele demonice reprezentate de Lică Sămădăul.
Expozițiunea nuvelei debutează cu prezentarea lui Ghiță care, săturându-se în a
mai cârpi cizmele oamenilor, decide să ia în arendă locul Moara cu noroc, unde se mută
împreună cu familia și cu bătrâna soacră.
Inițial, datorită spiritului său întreprinzător, afacerile lui Ghiță încep să
înflorească și se face repede cunoscut de localnici. Cu toate acestea, apariția lui Lică
Sămădăul tulbură echilibrul familiei și declanșează intriga nuvelei.
Având un orgoliu de stăpân, Lică își impune încă de la început regulile,
obligându-l pe Ghiță să-l informeze în privința oamenilor care vin și pleacă de la han.
Deși cârciumarul conștientizează pericolul, acesta nu se poate sustrage influenței
malefice pe care Lică o exercită asupra lui, și de aceea în sufletul lui Ghiță se va declanșa
un conflict interior, între dorința de a rămâne om cinstit și dorința de a se îmbogăți
alături de sămădău.
Fire precaută, Ghiță își ia toate măsurile de protecție împotriva lui Lică și de
aceea pleacă la Arad de unde își cumpără doi câini, două pistoale și încă o slugă, pe
Marți.
Desfășurarea acțiunii se continuă cu procesul de înstrăinare a cârciumarului față
de familie, analizat cu măiestrie de Ioan Slavici. Astfel, protagonistul începe să aibă
gesturi de brutalitate neînțeleasă față de Ana pe care o ocrotise până atunci, deoarece nu
dorea ca aceasta să afle de alianța pe care o făcuse cu Lică.
 Datorită generozității Sămădăului, starea materială a lui Ghiță începe să
înflorească, și devine treptat complicele acestuia într-o serie de nelegiuiri, precum furtul
turmelor de porci, jefuirea arendașului și uciderea femeii în doliu și a copilului ei.
Conștientizând violența actelor sămădăului, Ghiță decide să-l înștiințeze pe
jandarmul Pintea că banii furați se află în posesia porcarului, însă nu este sincer și
cinstit până la capăt cu acesta, deoarece își însușește o parte din bani.
Punctul culminant al operei coincide cu ultima treaptă în procesul dezumanizării
cârciumarului, deoarece acesta își împinge soția în brațele lui Lică pentru a avea
suficient timp să planifice complotul cu Pintea.
Dezgustată de lașitatea soțului care se înstrăinase de ea și de familie, Ana decide
să i se dăruiască lui Lică „pentru că el este om”, pe când Ghiță nu este „decât o muiere
îmbrăcată în haine bărbătești”.
Reîntorcându-se la han și conștientizând infidelitatea Anei, Ghiță decide să o
ucidă și este la rândul lui ucis de Răuț, din ordinul lui Lică.
Deznodământul operei este tragic, deoarece un incendiu pus la cale de oamenii
lui Lică mistuie Moara cu noroc. Deși Sămădăul încearcă să scape de Pintea, care îl
urmărea, sesizează că nu are sorți de izbândă și decide să se sinucidă, izbindu-se cu
capul de stejarul din mijlocul câmpiei, iar trupul îi este aruncat în apă, ca nimeni să nu
afle că nu a fost supus legilor. În final supraviețuiesc doar bătrâna și cei doi copii, ființe
care de altfel nu au fost atinse de forțele răului și care nu s-au abătut de la normele
societății.
Un aspect inedit al nuvelei este relația de simetrie dintre incipit și final, deoarece
vorbele bătrânei din debutul operei „-Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci dacă e
vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te va face fericit” se dovedesc a fi
semnificative, aceasta considerând că destinul le-a fost trasat încă de la început „-Așa le-
a fost data”.
Scriitor moralizator, Ioan Slavici își pedepsește exemplar personajele, iar
realismul în care această operă se ancorează relevă faptul că satul ardelean nu este
diferit de oraș, având aceeași tendință de ierarhizare socială și aceleași conflicte
determinate de dorința de înavuțire.