UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI” DIN IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

Prof. univ. dr. Cristian BOCANCEA

PRELEGERI DE DREPT CONSTITUŢIONAL

ŞI INSTITUŢII POLITICE (II)

Anul universitar 2021-2022

 Cuprins

Introducere 2

Capitolul I
Istoria constituțională a României 4

La ce ne servește istoria constituțională 4

Începuturile constituționalismului în spațiul românesc. Regulamentele Organice 5
Reglementări constituționale pentru Principatele Unite 6
Prima Constituție românească, dar belgiană... 7
Constituția României Mari 9
Constituție și dictatură în România interbelică 11
Constituțiile României comuniste 14
Constituția postcomunistă 16

Capitolul II
Geneza sistemului constituțional al României postcomuniste 21

Instituţiile provizorii: de la CFSN la CPUN 21

Instituţiile legitime din perioada Constituantei 28
Adoptarea Constituției României postcomuniste 33
Monarhie sau republică? 33
Separația puterilor în stat 34
Stat național unitar, sau stat multinațional federal? 35
Votul pentru noua Constituție 36

Capitolul III
Autoritățile publice în România postcomunistă 37

Parlamentul 37
Instituția Președinției. Controversele republicii semiprezidenţiale 42
Guvernul României 47
Autoritatea judecătorească 50
Curtea Constituţională 51
Avocatul Poporului 53
Autorităţile administraţiei publice locale 55
 Introducere

Organizarea politico-juridică a României zilelor noastre este rezultatul unui îndelungat

proces tendențial de adaptare structural-funcțională la exigențele democrației pluraliste, de
consolidare a culturii civice și de eficientizare a mecanismelor administrativ-birocratice, proces pe
parcursul căruia n-au lipsit epocile de recul democratic, de autoritarism și dictatură. Spre exemplu,
începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și până în preajma celui de-al Doilea Război
Mondial, țara a înregistrat numeroase progrese majore pe calea modernizării democratice:
instaurarea și consolidarea monarhiei constituționale, pluripartidism, lărgirea constantă a bazei
electorale, viață parlamentară consistentă și de înaltă ținută intelectuală, reforme administrative etc.
În schimb, din 1938, România a intrat într-o ”zodie a dictaturilor”1, care a cunoscut mai întâi
regimul autoritar al lui Carol al II-lea, a continuat cu dictatura militară a Mareșalului Ion Antonescu
(1940-1944) și apoi cu lunga dictatură comunistă (1947-1989), inspirat etichetată ca ”noaptea
totalitară”2. La finele anului 1989, țara noastră a reintrat pe orbita democratică de inspirație
occidentală, în urma unei mirabile revoluții anticomuniste; noul regim politic – autoproclamat
pluralist și democratic – s-a structurat anevoios (fiind marcat de violențele mineriadelor și de
excesele discursive naționaliste, de reminiscențe comuniste și corupție), dar a dobândit în cele din
urmă aspectul unei democrații consolidate.
Pe parcursul celor aproximativ două veacuri de construcție constituțională, România a fost
uneori un actor pasiv și mimetic (adoptând modele străine), iar alteori unul activ și ”inventiv”. Iată
și în această privință câteva exemple edificatoare: în prima jumătate a secolului al XIX-lea, marcată
la nivel european de creşterile şi descreşterile spiritului revoluţionar şi liberal, s-a manifestat în
spaţiul românesc un curent de modernizare a statului sub influență externă. Rezultatul său palpabil
l-a constituit adoptarea primelor acte constituţionale din Principate (Regulamentele organice –
introduse pe teritoriul Moldovei şi al Munteniei de către puterea protectoare rusească, în 1831-
1832). Tot din afara mediului nostru politic a provenit Convenţia de la Paris, din 1858, care trasa
cadrele vieții politice pentru Principatele Dunărene Unite.
Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), au fost realizate mai multe reforme
privind organizarea parlamentului, sistemul electoral, funcționarea guvernului, atribuțiile șefului
statului, organizarea administrativă, a armatei, a finanțelor publice și învățământului, toate acestea
depășind limitele organizaționale impuse de Convenția de la Paris. Pe baza noilor realități politice
interne și în vederea consolidării Unirii, domnitorul și guvernul său au promovat adoptarea
plebiscitară a unei adevărate constituții a României, numită prudent Statutul dezvoltător al
Convenției de la Paris (10 mai 1864). Statutul din 1864 este un act constituțional original, de
sorginte intelectualăși politică națională.
Un lucru asemănător se poate afirma și despre Constituția adoptată după înlăturarea lui
Cuza și aducerea pe tron a lui Carol de Hohenzollern. Intrată în vigoare la 1 iulie 1866, aceasta a
fost prima lege fundamentală românească numită fără rezerve ”Constituţie”; această calitate îi este
recunoscută unanim, chiar dacă textul ei a fost în mare parte o traducere a Constituţiei belgiene din
1831. Răspunzând necesităţilor tânărului stat unitar, Constituţia de la 1866 făcea din România o
monarhie ereditară, în care erau respectate următoarele principii politico-juridice: suveranitatea
naţională, separaţia puterilor în stat, supremaţia Constituţiei în faţa tuturor legilor, guvernământul
reprezentativ și responsabilitatea ministerială. Pentru a-și afirma substanța democratică europeană,
Constituţia României proclama şi garanta toate drepturile şi libertăţile civile înscrise în “Declaraţia
drepturilor omului şi cetăţeanului” din 1789.

1
Exceptând regimul comunist – care încă nu se născuse și căruia avea să-i cadă el însuși victimă, deși era un important
exponent al său –, juristul Lucrețiu Pătrășcanu descria în 1944 trei dictaturi pe care le suportase România timpurilor
sale: carlismul, legionarismul și regimul antonescian (Sub trei dictaturi, Editura Forum, București, 1944).
2
Vladimir Tismăneanu, Noaptea totalitară. Crepusculul ideologiilor radicale în secolul XX, Editura ATHENA,
București, 1995.
 În 1923, ca urmare a desăvârşirii procesului de creare a statului naţional unitar (pe parcursul
anului 1918, Basarabia, Bucovina şi Transilvania se uniseră cu Regatul României) şi ca urmare a
introducerii votului universal (1918), Constituţia din 1866 a trebuit să fie amplu modificată,
rezultând o lege fundamentală considerată printre cele mai democratice din lume. Din păcate,
instaurarea dictaturii regale (1938) a pus capăt statului de drept; noua constituție, adoptată prin
referendum, a consacrat “misionarismul monarhic” şi a făcut să decadă viața parlamentară,
încorsetată într-un model ce combina corporatismul cu unipartidismul. Repusă în vigoare în 1944,
Constituţia democratică din 1923 va rezista doar trei ani în fața asaltului autorităților pro-sovietice
de la București.
Instalarea puterii comuniste în România, cu sprijinul Armatei roșii, a adus cu sine nu doar o
schimbare de regim politic, ci şi una de sistem constituţional. Dacă la începutul secolului XX
principiile democraţiei occidentale păreau universale, inspirând majoritatea constituţiilor din lume,
crearea statului sovietic (URSS), în anul 1917, a adus în peisajul constituţional un nou tip de lege
fundamentală, ce combina tradiţia autocratismului ţarist cu principiile ideologiei marxist-leniniste.
Impunându-se într-un mare număr de ţări, după a doua conflagrație mondială, tipul sovietic de lege
fundamentală a devenit un model constituţional numit ”democrație populară”, care a fost
implementat și în România. În perioada comunistă, statul român a funcționat în baza a trei
constituții succesive, dintre care primele două pot fi considerate ”produse de import” (elaborate cu
largul concurs al ocupanților sovietici), iar ultima – un ”construct autohton”, care combina în mod
original comunismul cu naționalismul. Într-o caracterizare expeditivă, caracteristicile Constituției
din 13 aprilie 1948 sunt: trasarea structurii instituționale a Republicii Populare Române, după
abolirea monarhiei (prin abdicarea forțată a Regelui Mihai, pe 30 decembrie 1947); pregătirea
cadrelor juridice pentru înlocuirea economiei privat-capitaliste cu sistemul economic de tip
sovietic. Constituția din 27 septembrie 1952 a consacrat sovietizarea țării, acordând rolul politic
conducător Partidului Muncitoresc Român și declarând alinierea la politica internațională dusă de
URSS. Spre deosebire de actele anterioare menționate, Constituția din 21 august 1965 a proclamat
Republica Socialistă, evidențiind ”victoria deplină asupra vechii orânduiri”. Dar originalitatea ei a
constat în următoarele elemente: revenirea la arhitectura tradițională a textelor constituționale
românești (drepturile și libertățile cetățenilor sunt tratate din nou la începutul constituției); prin
modificarea operată în anul 1974 – crearea funcției de Președinte al Republicii, funcție ocupată de
Nicolae Ceaușescu, până în decembrie 1989 – țara devine o republică prezidențială cu aparențe
democratice.
La două sute de ani după celebrul eveniment istoric numit Revoluția franceză din 1789, în
Europa Central-răsăriteană s-a declanșat un profund proces de schimbare politică, în urma căruia au
căzut rând pe rând dictaturile gerontocrate comuniste de factură bolșevică; în locul lor, s-au
instaurat regimuri demo-liberale în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria și România. Căderea
dictaturilor și renașterea democrației, împreună cu schimbările radicale din economie (trecerea de
la economia socialistă planificată și centralizată, bazată pe proprietatea de stat și cooperatistă, la
economia capitalistă concurențială, întemeiată pe proprietatea privată) și din domeniul culturii,
conturează așa-numitul fenomen al ”tranziției”.
Ca în toate celelalte tinere democrații, tranziţia instituţională a debutat în România cu
alegerea unui parlament (20 mai 1990) învestit ca adunare constituantă. Acestuia i-a revenit sarcina
de a reașeza edificul normativ al țării, eliminând legislația comunistă și adoptând o constituție
democratică. Noua lege fundamentală a României democratice a fost votată de Adunarea
Constituantă la data de 21 noiembrie, fiind apoi validată prin referendumul național din 8
decembrie. Intrarea în vigoare a Constituției a avut loc la data de 13 decembrie 1991.
Dat fiind procesul de integrare europeană, care necesita unele adaptări constituționale, legea
fundamentală a suferit o serie de modificări, operate la inițiativa Parlamentului în anul 2003 și
validate prin referendumul din 18-19 octombrie 2003. De atunci încoace, clasa politică și societatea
civilă dezbat plusurile și minusurile actualului edificiu constituțional, printre temele controversate
aflându-se regimul semiprezidențial, rolul politic al Curții Constituționale, regionalizarea etc.

3
 Capitolul I
Istoria constituțională a României

La ce ne servește istoria constituțională

O istorisire despre avatarurile Constituției în spațiul românesc este la fel de necesară ca un
arbore genealogic (la nivel familial), ca o monografie sătească sau ca un manual (decent) de
istorie națională. Din acea poveste, trebuie să aflăm cum ne-amdisciplinat birocratic, administrativ
și politic în epoca modernă, pentru a înțelege unde mai avem de lucrat la rădăcinile
comportamentului nostru cotidian, marcat adânc (și involuntar) fie de superficiala lozincă ”Onoare
muncii!” (așezată în mod ritualic la finalul cererilor formulate către autorități de cetățenii ”patriei
socialiste”), fie de realista cimilitură a prea-cinstitului ” cățeluș cu părul creț”. Cu alte cuvinte,
examinarea istoriei noastre constituționale este un profund examen autoreflexiv, un efort
sistematic al cunoașterii de sine.
Istoria constituțională ne oferă, de asemenea, o imagine comparativă: cât de evoluați am
fost, în materie de principii constituționale și de organizare pe baza acestora, față de alte popoare
ale lumii. Din acest punct de vedere, noi, românii, am avut un anume fel de Constituție încă din
prima jumătate a secolului al XIX-lea, aproximativ în același timp cu națiuni care azi sunt mult mai
prospere și mai stabile democratic. În acel veac modern al naționalităților, având conștiința critică
a ”formelor fără fond” (adică a copierii modelelor străine de organizare socială, politică și
culturală), ne-am creat primele instituții (cât de cât) democratice și le-am pus să lucreze pentru
”binele poporului”. În vremurile care au urmat, ne-am adaptat, pe rând, fie la democrația liberală
occidentală, fie la totalitarismul sovietic, sperând că, într-o bună zi, ordinea inadecvată fondului
nostru național va fi înlocuită de una croită pe potriva ethosului românesc.
Povestea noastră, acoperind două secole de istorie constituțională, este, pe de o parte, una a
manifestării repetate (și inevitabile) a supunerii față de puterile imperiale din vecinătate; pe de altă
parte, este și una a răbufnirilor neașteptate de ”identitate națională” și de ”originalitate” politică,
exprimate fie prin bizara mixtură de prezidențialism, comunism și naționalism din epoca
Ceaușescu, fie prin critica (sau chiar respingerea) inutilă a unor principii și practici constituționale
consacrate în democrațiile mature (a se vedea, spre exemplu, cazul ”ocrotirii” versus ”garantării”
proprietății private, în textul constituțional din 1991). Din această anamneză politică, se pot
desprinde deopotrivă reproșuri față de guvernanții noștri din diverse perioade istorice, regrete și
învățăminte.
În prezent, după trei decenii de ”postcomunism” și de funcționare a regimului democratic
(cu plusurile și minusurile sale), istoria constituțională ne poate spune în ce măsură am ajuns la
ordinea de drept potrivită sau dacă ar fi bine să modificăm serios actuala Constituție; ea ne poate
spune dacă nu cumva suntem pe punctul de a repeta greșeli ale trecutului, reparând (așa cum fac
oamenii nevoiași la țară) un gard spart, pe care mai bine îl dărâmi, ca să faci unul nou, decât să-l
tot cârpești. Avem oare nevoie de o schimbare profundă a formei de guvernământ, de genul
trecerii de la republică la monarhie (așa cum își doreau 15% dintre români, în primii ani de
după Revoluția din 1989)? Ar fi bine să păstrăm regimul republican, dar să eliminăm
incertitudinile și de blocajele ”semi-prezidențialismului”, adoptând fie formula prezidențială, fie
pe cea parlamentară? În chestiunea organizării administrativ-teritoriale, ar fi oare necesară
redesenarea regională a țării? Cât de mult ar trebui să lăsăm ca problemele politice să fie tranșate de
Curtea Constituțională?
În rezumat, studiul istoriei constituționale ne facilitează o profundă reflecție asupra
identității noastre politice și culturale, înțelegerea contextelor internaționale care ne-au influențat
evoluția formelor de guvernământ, precum și analiza critică a instituțiilor actuale. Pe această bază,
putem să ne proiectăm viitoarele reforme instituționale, în măsura în care ele devin necesare.
 Începuturile constituționalismului în spațiul românesc.
Regulamentele Organice

În Țările Române, subordonate politic multă vreme puterilor vecine (respectiv otomanilor,
rușilor și habsburgilor), evoluția organizării statale s-a produs, începând de pe la 1740, sub
oblăduirea domnitorilor fanarioți (unii dintre ei fiind adevărați reformatori ai administrației și
justiției: Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Scarlat Callimachi și Ioan Caragea).
Respectivii domni, veniți din cartierul Fanar al Istanbulului, prin plata unor uriașe peșcheșuri către
Sultan și Marele Vizir, au edictat numeroase așezăminte, coduri sau legiuiri, cuprinzând elemente
de administrație, dar și de drept privat. Grija lor pentru buna rânduială a economiei și societății
rezulta, în primul rând, din nevoia de a recupera sumele investite pentru cumpărarea tronului și din
obligația plății anuale a haraciului către Înalta Poartă. Indiferent de motiv, însă, nu putem să nu
apreciem rolul modernizator al reformelor introduse de domnitorii fanarioți.
Spre sfârșitul erei fanariote, texte cu un conținut referitor la ordinea etatică au fost produse
și de un restrâns segment de boierime autohtonă (de la Tudor Vladimirescu – revoluționarul oltean
al anului 1821 –, la moldovenii ”Cărvunari” din 1822), boierime care revendica independența
Valahiei și a Moldovei. Această elită națională independentistă (modestă din punct de vedere
numeric și economic) dorea instituirea unui regim de monarhie parlamentară, cu separația puterilor,
pentru a garanta dreptul de proprietate, libertățile proclamate în Declarația franceză a drepturilor
omului și cetățeanului, accesul meritocratic la funcțiile publice, sancționarea abuzurilor
administrației, ordine în finanțele publice și armată națională. Deși destul de ”liberale” și de
progresiste pentru epoca în care au fost redactate, legiuirile fanarioților și revendicările boierilor
”pământeni” (adică de neam românesc) aveau încă în substanța lor elemente ale ordinii tradiționale
feudale, care dădea privilegii aristocrației laice și clerului, punând povara dărilor pe omul de rând –
fie el țăran sau târgoveț. În plină modernitate europeană, putem spune că Principatele de la gurile
Dunării ”navigau” politic după formula: ”feudalism – rețeta noastră națională”.
Principiile moderne de organizare statală aveau să fie efectiv aplicate abia prin introducerea
Regulamentelor Organice (la 1831, în Țara Românească și un an mai târziu în Moldova3), sub
autoritatea puterii protectoare – Rusia –, care a stăpânit militar Principatele, prin guvernatorul Pavel
Kiseleff, până în anul 1834. Actele constituționale foarte asemănătoare din cele două state
românești4 consacrau separația puterilor și monarhia electivă (domnitorul ales de membrii
Divanului țării). Chiar dacă aveau o legitimitate de factură electivă (liberală), domnitorii păstrau o
autoritate extinsă, ei exercitând integral puterea executivă, dar regăsindu-se totodată și în palierul
legislativ (alături de Adunarea obștescă ordinară) și în cel judecătoresc. Regulamentele pe care ni
le-au impus rușii au mai statuat, printre altele, crearea ministerelor sau departamentelor
administrative centrale (internele, finanțele, miliția, dreptatea, cultele și secretariatul statului),
precum și organizarea administrativ-teritorială, bazată pe județe și plăși în Muntenia, iar în
Moldova, pe ținuturi și ocoale. Justiția a fost organizată și ea pe principii moderne, creându-se
instanțe ierarhice în materie civilă și penală (de la tribunalul sătesc, la Înaltul Divan), precum și
tribunale administrative și comerciale; s-au reglementat profesiile de judecător, procuror și avocat,
într-un nou sistem de justiție, care interzicea tortura, mutilarea și confiscarea averii.

3
Contextul elaborării Regulamentelor Organice este prezentat pe larg în articolul Alexandrei Șerban, Cum a contribuit
Rusia la modernizarea societății românești: Regulamentele Organice deschid drumul spre constituționalism,
(https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cum-a-contribuit-rusia-la-modernizarea-societatii-romanesti-
regulamentele-organice-deschid-drumul-spre-constitutionalism).
4
O excelentă ediție critică a Regulamentelor a fost publicată în anul 1944, sub coordonarea reputaților Profesori de
drept Paul Negulescu și George Alexianu: Regulamentele Organice ale Valahiei și Moldovei, Biblioteca Institutului de
Științe Administrative al României, Colecțiunea vechilor legiuiri administrative, Vol. I, Întrepriderile ”Eminescu” S.A.,
București, 1944 (versiunea pdf online: https://www.impreunapentrueducatie.com/wp-content/uploads/2021/02/
Regulamentele-Organice-ale-Valahiei-si-Moldovei.pdf).
5
 Scrierea Regulamentelor Organice în Principate, de către comisii boierești supervizate de
ruși, ”rectificarea” lor la curtea imperială de la Petersburg și adoptarea de către adunările obștești
de la București și Iași demonstrează că uneori imixtiunea străină poate face și lucruri bune. La acea
vreme, Imperiul pravoslavnic nu avea el însuși constituție, la fel ca și puterea suzerană otomană;
noi aveam! Domnii pământeni (readuși la tron de către Înalta Poartă în 1822) au orânduit
Principatele în baza Regulamentelor Organice din 1831-1832 până în 1848, când grupările liberale
revoluționare au căutat sprijinul otoman pentru a aboli ceea ce Nicolae Bălcescu numea ”legislație
dezorganică”, aducătoare de mizerie pentru Principate și impusă cu sila de o sută de mii de baionete
rusești. Spre dezamăgirea revoluționarilor români, Poarta nu a acceptat să suspende Regulamentele,
ci s-a pus de acord cu rușii ca să le păstreze, în 1849, prin Convenția de la Balta-Liman. Armatele
țariste, venite pentru a elimina pericolul revoluției, au rămas la noi până în 1851. Domnitorii de la
București și Iași au fost numiți prin acordul celor două imperii, pentru mandate ”regulamentare” de
șapte ani; adunările reprezentative au fost înlocuite cu niște corpuri legiuitoare având membrii
numiți de domnitori și de Poartă.

Reglementări constituționale pentru Principatele Unite

În 1853, deteriorarea relațiilor dintre protectorul rus și suzeranul otoman (pe tema
drepturilor rusești de protecție a pelerinilor ortodocși la locurile sfinte, în concurență cu drepturile
de protecție recunoscute Franței pentru pelerinii catolici) a ajuns în punctul culminant: Țările
române au fost ocupate de armatele rusești, iar domnitorii au plecat în exil la Viena. Așa a început
Războiu Crimeei, care a ținut vreme de trei ani. În martie 1856, Tratatul de pace de la Paris a pus
capăt conflictului, în care Imperiul Țarist a trebuit să facă față singur alianței dintre otomani,
britanici, francezi și Regatul Sardiniei. După război, Principatele Dunărene au rămas sub
suzeranitatea otomană, dar protectoratul rusesc a fost înlocuit cu statutul de ”garanție colectivă” din
partea marilor puteri europene (Franța, Marea Britanie, Prusia, Imperiul Habsburgic, Rusia și
Sardinia). Cum era firesc într-o asemenea situație, actul constituțional emanat sub control țarist a
fost suspendat de facto. Cele șapte puteri (una suzerană și șase garante) au convenit asupra
viitorului statut al Moldovei și Valahiei, astfel încât să-și protejeze în această zonă interesele
economice și strategice (în special securizarea transportului pe Dunăre, până la Marea Neagră).
Dat fiind conflictul intereselor franceze (care mizau conjunctural pe cartea naționalismelor)
și austriece (din perspectiva cărora exista riscul ca o uniune moldo-vlahă să constituie un punct de
atracție pentru românii transilvăneni), s-a ajuns la compromisul creării unei confederații de două
state, fiecare cu domn, parlament și guvern distinct, dar și cu o Comisie Centrală și o Curte de
Casație unică (având sediul pe graniță, la Focșani), pentru armonizarea problemelor de interes
comun. În 1857, au fost convocate divanurile ad-hoc în Moldova și Muntenia, ca ele să decidă
condițiile evoluției comune a celor două Principate și ca să-și aleagă domnitorii. Aceștia urmau să-
și exercite atribuțiile executive distinct, la Iași și București, iar pe cele legislative să le ducă la
îndeplinire de comun acord cu adunările reprezentative din cele două capitale, dar și cu Comisia
Centrală de la Focșani. În felul acesta, Principatelor li se permitea un prim pas spre unificare.
Pentru un pas mai departe, românii au găsit o soluție inventivă: dubla alegere a lui
Alexandru Ioan Cuza ca domn, la Iași (5 ianuarie 1859) și la București (24 ianuarie 1859). Înghițită
cu greu de otomani și de restul puterilor europene, alegerea a fost urmată de o serie de reforme
pentru adâncirea unității moldo-vlahe, care s-a împlinit instituțional la începutul lui 1862; atunci și-
au preluat atribuțiile, la București, un parlament unic și un singur guvern.
Dar lucrurile evoluau greu, pentru că domnitorul de orientare liberală moderată nu avea
susținere în adunarea legiuitoare nici din partea conservatorilor (majoritari), nici din partea
liberalilor radicali. Între 1859 și 1862, au avut loc cinci alegeri pentru adunările legislative și s-au
succedat douăzeci de guverne, în speranța că situația s-ar putea debloca. Până la urmă, la începutul
lunii mai 1864, conflictul dintre domnitor și legislativ s-a încheiat cu dizolvarea Parlamentului și cu
6
adoptarea a două acte emanate de Cuza și de premierul său, Mihail Kogălniceanu: Statutul
dezvoltător al Convenției de la Paris și o nouă lege electorală. Ambele au fost supuse plebiscitului,
în perioada 10-14 mai 1864, trecând fără probleme proba acceptanței corpului electoral: 682.621 de
voturi pentru, 1.307 de voturi împotrivă și 70.220 de abțineri.
Marile puteri au luat act cu destulă nemulțumire de această schimbare (care însemna, în
realitate, anularea Convenției de la Paris și adoptarea unei constituții propriu-zise a României), dar
nu s-au opuns eficient și stăruitor politicii faptului împlinit, fie și pentru că mizau pe ideea că,
potrivit acordului dintre ele, odată cu încheierea domniei lui Cuza urma să se revină la o
confederație cu doi domnitori diferiți.
Regimul constituțional impus de Cuza, prin textul Statutului dezvoltător, dădea
domnitorului largi puteri legislative și executive. El putea emite decrete fără avizul parlamentului;
avea inițiativă legislativă, fiind susținut tehnic de un nou organism – Consiliul de Stat. Parlamentul
devenea bicameral, fiind alcătuit din Adunarea Electivă și din Corpul Ponderator (Senatul), căruia
îi revenea rolul de ”cenzurare” a deciziilor camerei inferioare și de exercitare a controlului de
constituționalitate. Adunarea Electivă era aleasă direct de cetățeni (în condițiile votului cenzitar),
pentru un mandat de șapte ani. Grație noii legi electorale, Adunarea n-a mai fost net dominată de
boierimea conservatoare, căci dreptul de vot nu mai era condiționat doar de veniturile provenite din
exploatarea pământului. În felul acesta, Cuza înlătura o parte din opoziția față de reformele sale
liberale. Controlul executivului asupra Adunării Elective era dat de faptul că președintele ei era
desemnat anual de către domnitor, iar regulamentul de funcționare al camerei era scris de guvern.
Cât privește Senatul, componența lui era stabilită parțial tot de domnitor. Printre senatori se aflau
obligatoriu Mitropolitul Primat (având și funcția de Președinte) și episcopii eparhiilor, primul
Președinte al Curții de Casație, cel mai vechi dintre generalii armatei și alți 64 de membri (jumătate
din ei reprezentând județele, iar jumătate fiind aleși de domn pe criteriul ”meritului”). Jumătate din
mandatele senatorilor se reînnoiau la trei ani, prin tragere la sorți.
Față de aranjamentul instituțional stabilit prin Convenția de la Paris, Statutul dezvoltător
permitea un regim de putere personală a șefului statului. Accentele autoritariste ale lui Cuza nu au
plăcut multora dintre politicienii timpului (atât conservatori, cât și liberali), care și-au depășit
animozitățile și au contribuit la lovitura de stat din februarie 1866. Domnitorul a fost silit să abdice
și să plece în exil, la Berlin. După ce a eșuat aducerea pe tron a lui Filip de Flandra (din dinastia
domnitoare a Belgiei, ramură a familiei Saxa Coburgh și Gotha)5, criza politică și riscul anulării
unității României s-au încheiat cu proclamarea domnitorului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen,
pe care l-au agreat și Franța și Prusia. La domn nou, României îi trebuia și o nouă constituție.

Prima Constituție românească, dar belgiană...

La data de 29 iunie 1866 a fost adoptată prima Constituţie propriu-zisă a României,
conținutul ei fiind copios inspirat de Constituţia belgiană din 1831, care ar fi trebuit să ne vină ”la
pachet” cu domnitorul (prințul Filip de Flandra). Ca urmare a refuzului lui Filip de a urca pe tronul
Principatelor Unite, liderii loviturii de stat contra lui Cuza au apelat la o altă dinastie europeană,
aceea a Hohenzollernilor. Adunarea legislativă care l-a proclamat domnitor pe Carol I (la data de
10 mai 1866), având și funcția de Adunare Constituantă, a păstrat și a introdus în dezbatere
proiectul de constituție redactat de Consiliul de Stat sub Locotenența Domnească; textul său, care

5
Prințul Filip, Conte de Flandra, a fost cel de-al treilea fiu al regelui belgian Leopold I, care aparținea uneia dintre
ramurile uriașei familii de Saxa-Coburg și Gotha. Din aceeași ramură, numită Saxa-Coburg-Saalfeld, făcea parte și
Principele Consort Albert, soțul Reginei Victoria. Pe linie maternă (prințesa Loise), Filip se înrudea cu ramura Orleans
a regalității franceze. O altă înrudire extreme de importantă a fost aceea cu familia regală a Prusiei, soția lui Filip
(Maria) fiind fiica principelui Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen și soră a viitorului domn Carol I de
Hohenzollern-Sigmaringen. În felul acesta, refuzul lui Filip de a ocupa tronul de la București i-a deschis calea
cumnatului său.
7
nu era impus nici de puterea suzerană, nici de cele șapte puteri garante, a fost votat pe 29 iunie,
promulgat de Domnitor pe 30 iunie și publicat în Jurnalul Oficial al României nr. 142 / 1 iulie 1866.
Primul articol al Constituției era un adevărat certificat de botez pentru țară: ”Principatele-
Unite-Române constitue un singur Stat indivizibil, sub denumirea de România”. Numele țării
fusese menționat prima dată în Statutul dezvoltător din 1864, dar fără a se pune accent pe această
chestiune, lăsându-se impresia că ar fi vorba doar de un mod ”colocvial” și succint de referință la
Principatele Unite: ”Convenţiunea încheiată la Paris în 7 August 1858, între Curtea Suzerană şi
între Puterile garante autonomiei Principatelor Unite, este şi rămâne legea fundamentală a
României” 6. Grija lui Cuza și a lui Kogălniceanu fusese în principal aceea de a nu da de bănuit
otomanilor și ”garanților” că țara își croiește un traiect constituțional cu aere independentiste.
Acum, însă, tânărul stat indivizibil (blocând, prin această caracteristică, revenirea la situația de
dinainte de 1859), cu un teritoriu inalienabil (art. 2) și necolonizabil cu străini (art. 3), făcea
implicit o declarație de independență, prin simplu fapt că își dădea explicit un nou nume și prin
aceea că nu menționa nimic în Constituția sa despre obligațiile față de Imperiul otoman.
România era definită ca monarhie ereditară, în care erau respectate următoarele principii
politico-juridice: suveranitatea naţională, separaţia puterilor în stat, guvernământul reprezentativ,
responsabilitatea ministerială, supremaţia Constituţiei în faţa tuturor legilor. De asemenea,
Constituţia României proclama şi garanta toate drepturile şi libertăţile civile înscrise în “Declaraţia
drepturilor omului şi cetăţeanului” din 1789.
Elementul cel mai semnificativ prezent în textul legii fundamentale din 1866, din
perspectiva modernității politice, este acela al amplei definiri a drepturilor și libertăților cetățenești,
în Titlul II. Astfel, cetățenii români sunt considerați egali în fața legii, fără deosebire de clasă (art.
10), garantându-li-se libertatea individuală (art. 13); urmărirea penală este reglementată legal (art.
13 și 14), domiciliul este inviolabil (art. 15), averile nu pot fi confiscate (art. 17), iar pedeapsa cu
moartea este abolită (art. 18), cu excepția situației de război. Proprietatea de orice natură și
creanțele asupra statului sunt sacre și inviolabile; exproprierea poate avea loc doar pentru cauzele
de utilitate publică și cu justă despăgubire (art. 19). Se proclamă în Constituție libertatea absolută a
conștiinței și a cultelor religioase (art. 21), ca și libertatea de expresie – prin viu grai și prin presă,
în absența oricărei cenzuri (art. 24). Cetățenii au garantate: dreptul la educație și gratuitatea
învățământului primar, care este și obligatoriu (art. 23); secretul corespondenței, fie că e vorba de
scrisori sau de depeșe telegrafice (art. 25); dreptul de întrunire pașnică (art. 26); dreptul de asociere
(art. 27); dreptul de a adresa petiții autorităților (art. 28).
În Titlul III, dedicat puterilor statului, se precizează care sunt titularii și modurile de
îndeplinire a funcțiunilor legislative, executive și judecătorești: ”Art. 31. Toate puterile Statului
emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune şi după principiile şi
regulile aflate în Constituţiunea de faţă. Art. 32. Puterea legislativă se exercită colectiv de către
Domn şi reprezentaţiunea naţională. Reprezentaţiunea naţională se împarte în două Adunări:
Senatul şi Adunarea deputaţilor. Orice lege cere învoirea a tuturor celor trei ramuri ale puterii
legiuitoare. Nicio lege nu poate fi supusă sancţiunii Domnului decât după ce va fi fost discutată şi
votată liber de majoritatea ambelor Adunări (...). Art. 35. Puterea executivă este încredinţată
Domnului, care o exercită în modul regulat prin Constituţiune. Art. 36. Puterea judecătorească se
exercită de Curţi şi Tribunale. Hotărârile şi sentinţele lor se pronunţă în virtutea legii şi se execută
în numele Domnului. Art. 37. Interesele exclusive judeţene sau comunale se regulează de către
consiliile judeţene sau comunale după principiile aflate în Constituţiune şi prin legi speciale”7.
Articolele 31-35 ne arată că pionul central al sistemului constituțional al României era
Domnitorul, căruia îi reveneau deopotrivă puteri legislative și executive, în numele lui exercitându-
se și executarea sentințelor judecătorești. Prerogativele șefului statului (numit ”rege” începând din

6
Statut Desvoltatoriu Convențiunei din 7 august 1858, publicat în Monitorul Oficial nr. 146 din 15 iunie 1864.
7
Constituția din 1866, în: George Sbârnă (coordonator), Constituțiile României, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște,
2012, pp. 153-154.
8
anul 1881, când România a fost proclamată Regat) se regăsesc în art. 93 din Constituție: ”Domnul
numeşte şi revocă pe Miniştrii săi. El sancţionează şi promulgă legile. El poate refuza sancţiunea
sa. El are dreptul de amnistie în materie politică. Are dreptul de a ierta sau micşora pedepsele în
materii criminale, afără de ceea ce se statorniceşte în privința Miniştrilor. El nu poate suspenda
cursul urmăririi sau al judecății, nici a interveni prin niciun mod în administraţia justiţiei. El
numeşte sau confirmă în toate funcţiunile publice. El nu poate crea o nouă funcţiune fără o lege
specială. El face regulamente necesare pentru executarea legilor fără să poata vreodată modifica sau
suspenda legile şi nu poate scuti pe nimeni de executarea lor. El este capul puterii armate. El
conferă gradele militare în conformitate cu legea. El va conferi decoraţiunea română conform unei
anume legi. El are dreptul de a bate monedă, conform unei legi speciale. El încheie cu Statele
străine Convenţiunile necesare pentru comerţ, navigaţiune şi alte asemenea; însă pentru ca aceste
acte să aibă autoritate îndatoritoare, trebuie mai întâi a fi supuse puterii legislative şi aprobate de
ea”8. Această ultimă ”concesie” făcută legislativului nu știrbea adevărata putere domnească.
Pentru stabilitatea regimului de monarhie constituțională, legea fundamentală statua faptul
că: ”Puterile constituţionale ale Domnului sunt ereditare, în linie coborâtoare directă şi legitimă a
Măriei Sale Principelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de
primogenitură şi cu excluziunea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor. Coborâtorii Măriei Sele
vor fi crescuţi în religiunea ortodoxă a răsăritului” (art. 82). Succesiunea la tron a fost reglementată
astfel încât dinastia să aibă toate șansele de supraviețuire, chiar și în absența descendenților direcți
ai Domnitorului. Astfel, întrucât Carol I și Elisabeta au avut doar o fiică, pe care au pierdut-o când
avea numai patru ani, a fost desemnat ca succesor unul dintre nepoții regelui: Ferdinand (al doilea
fiu al lui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al Infantei Antonia a Portugaliei – fiica regelui
Ferdinand al II-lea al Portugaliei). Fără prea mare tragere de inimă, dar cu un profund simț al
datoriei, Ferdinand a ajuns prinț moștenitor după ce au renunțat pe rând la acest drept tatăl său (în
1880) și fratele mai mare, Wilhelm (în 1886). În primăvara lui 1889, Ferdinand a venit în România;
în 1892, s-a căsătorit cu Maria de Edinburgh (nepoata Reginei Victoria), cu care va avea șase copii,
asigurând astfel continuitatea dinastică.
Cel mai longeviv act fundamental al României, Constituția din 1866 a fost amendată de trei
ori: în 1879, pentru a nu mai condiționa cetățenia română de apartenența la un rit creștin; în 1884,
pentru a reduce numărul colegiilor electorale și a extinde dreptul de vot, precum și pentru a
introduce denumirile de ”România” și ”rege”, în loc de Principate Unite și domn; în 1917, pentru a
elimina caracterul ”sacru și inviolabil” al proprietății, în vederea realizării reformei agrare
(împroprietărirea țăranilor care au luptat pe front, în Primul Război Mondial).

Constituția României Mari

În 1923, ca urmare a desăvârşirii procesului de creare a statului naţional unitar (în 1918,
Basarabia, Bucovina şi Transilvania se uniseră cu Regatul României) şi ca urmare a introducerii
votului universal9, Constituţia din 1866 a trebuit să fie amplu revizuită și completată; în fapt, a fost
înlocuită cu alta, considerată printre cele mai democratice din Europa. Noua lege fundamentală
prelua jumătate din cea veche: jumătate din articolele sale (78 din 138) sunt menținute din textul de
la 1866. Fondul vieții de stat rămânea același, de monarhie constituțională, dar organizarea sa căpăta o
exprimare mai modernă la nivel de limbaj juridic.
Pentru a se ajunge la elaborarea unui text bine construit și folositor evoluției naționale,
societatea românească a vremii s-a angajat într-o dezbatere foarte serioasă. Partidele politice, juriștii
de marcă ai țării și alte categorii de mari intelectuali au analizat atent principiile care urmau să stea

8
Ibidem, p. 161.
9
A se vedea, pe această temă: Cristian Bocancea, Votul universal în România Mare. Pledoarii și critici doctrinaire, în
Revista ”Polis”, Volum VII, Nr. 3 (25), Serie nouă, iunie-august 2019, pp. 5-21.
9
la baza Constituției și au propus diverse formule instituționale. În acest efort colectiv, remarcăm
ciclul de 23 de prelegeri organizate sub egida Institutului Social Român, condus de Profesorul
Dimitrie Gusti. Reputatul sociolog afirma, în deschiderea seriei de conferințe, că: ”O Constituţie nu
poate fi (...) împrumutată şi nici nu poate fi opera unui legislator inspirat, căci ea nu are a crea şi
inventa nimic, ci numai a formula politiceşte şi juridiceşte, în mod solemn «psihologia socială»,
starea economică, dezideratele dreptăţii sociale şi aspiraţiile etice ale naţiunii” 10. Din textul lui
Gusti, se poate desprinde ideea că venise vremea ca românii să renunțe la importul de ”forme fără
fond” și să-și normeze juridic specificul vieții sociale și spirituale naționale.
Ajungerea la textul final al Constituției n-a fost deloc un lucru simplu, date fiind diferențele
de viziune juridică (și de interese) ale elitelor politice din Vechiul Regat și din provinciile reunite,
dar și diferendele ideologice dintre liberali și opoziție. Dezbaterea publică a pornit de la patru
proiecte, din care trei aparțineau oamenilor politici (liberalul I. C. Brătianu, țărănistul Constantin
Stere și reprezentantul Partidului Național Român din Transilvania, Romulus Boilă), iar unul
expertului bucovinean Constantin Berariu. Dintre toate, s-a impus proiectul liberalilor, care a intrat
în dezbaterea Parlamentului bicameral ales în martie 1922. Legislativul dominat de liberali și-a
asumat cu de la sine putere revizuirea Constituției, chiar dacă acest lucru necesita convocarea unei
adunări constituante (conform art. 129 al Constituției de la 1866). Liberalii nu au riscat să piardă
majoritatea parlamentară de două treimi (necesară atunci, ca și în prezent) și astfel au forțat
modificarea / adoptarea Constituției de către o adunare legislativă obișnuită, de la lucrările căreia
opoziția a absentat în semn de protest. Votul final al Senatului și al Camerei Deputaților a avut loc
pe 26 și 27 martie 1923; promulgarea de către Regele Ferdinand I s-a produs la 28 martie, iar o zi
mai târziu Constituția a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 282 din 29 martie 1923.
Despre Constituția din 1923 s-a spus în primul rând că este una a ”întregirii” sau ”unificării”,
căci ea definea Regatul României ca stat național unitar și indivizibil (art. 1), cu teritoriul
inalienabil (art. 2) și necolonizabil cu străini. Caracterul ”național” sublinia proporția populației
românești (în jur de 70%), în contextul în care provinciile reunite veniseră cu un număr destul de
mare de etnici maghiari (19%), evrei (5%), ucraineni (4,7%) germani (4,3%) etc. Pentru etnicii
minoritari, statul român recunoștea egalitatea îndrepturi și garanta exercitarea lor în toate privințele:
sub aspect politic, religios, educațional, administrativ, economic etc. De altfel, în Constituția din
1923 s-a extins destul de mult spațiul dedicat drepturilor și libertăților cetățenești, conferindu-le
întregul Titlu II, cu 27 de articole.
Se menționa în noua lege fundamentală și o viitoare reglementare a drepturilor politice ale
femeilor (art. 6), pe principiul egalității între sexe. Cât privește libertatea religioasă, garantată
tuturor credințelor (art. 22), era stipulată totuși în constituție poziția dominantă a Bisericii ortodoxe
(religia majorității populației); și Bisericii greco-catolice, care era tot una românească (având
credincioșii concentrați mai ales în Transilvania), i se recunoștea întâietate față de clate culte
creștine.
Constituțiile din 1866 și 1923 sunt considerate în bloc, de către comunitatea istoricilor și de
majoritatea analiștilor politici, ca opere juridice în virtutea cărora s-a construit un regim democratic
de monarhie parlamentară, în care regele domnea, dar nu guverna. Cu alte cuvinte, monarhul ar fi
fost un arbitru al vieții politice și un garant al libertăților, situându-se deasupra intereselor partizane
și, în baza originii sale germanice, deasupra spiritului balcanic. Realitatea a fost sensibil diferită.
Carol I și urmașul său, Ferdinand I (ca să nu mai vorbim de cazul special al lui Carol al II-lea), au
avut o mare putere de influențare nemijlocită a puterii, prin largile lor prerogative. Astfel, în
materie legislativă, regii României aveau drept de inițiativă legislativă, promulgau sau respingeau
legile votate de parlament, elaborau normele de aplicare a legilor, convocau și închideau sesiunile
parlamentare (ordinare și extraordinare) și puteau dizolva oricare din camerele reprezentanței
naționale, urmând a convoca apoi alegeri generale. Prin acest din urmă mecanism, s-a ajuns la

10
Dimitrie Gusti, ”Cuvânt de deschidere”, în: Noua Constituţie a României (23 de prelegeri publice organizate de
Institutul Social Român), Bucureşti, Cultura Naţională, 1922, p. 2.
10
regula nescrisă ca guvernul ce organiza alegerile să le și câștige, asigurându-și majoritatea
parlamentară (după cum sugestiv spunea conservatorul P. P. Carp: ”Majestate, dați-mi Guvernul și
Vă dau Parlamentul!”).
Puterea executivă era încredințată regelui, care o exercita prin miniștrii săi, aceștia fiind de
altfel și răspunzători pentru actele sale executive; numea pe Președintele Consiliului de Miniștri
(premierul) și miniștrii; avea puterea de a demite guvernul.
Este adevărat că puterea judecătorească era scutită de posibila imixtiune a monarhului, dar
acesta putea comuta, micșora sau anula pedepsele (cu excepția celor aplicate miniștrilor). Un rege
cu asemenea prerogative (la care se adăugau: șefia armatei, încheierea tratatelor internaționale și
”baterea monedei”) nu părea nici pe departe unul care... domnea. Mai curând era continuatorul
tradiției domești din statele feudale românești.

Constituție și dictatură în România interbelică

Regalitatea și-a consolidat pozițiile de putere la începutul anului 1938, odată cu instaurarea
dictaturii carliste, inspirată de ideile doctrinei corporatiste. Atunci a fost impusă o nouă lege
fundamentală, dezbătută sumar de guvern, pe 20 februarie, și supusă unui plebiscit la 24 data de
februarie. Constituția consacra “misionarismul monarhic”, eliminarea pluralismului politic (înlocuit
de Frontul Renașterii Naționale – partid unic condus de însuși Carol al II-lea) şi distrugerea vieţii
parlamentare, preeminența îndatoririlor cetățenilor în raport cu drepturile lor și creșterea la 30 de
ani a vârstei pentru exercitarea dreptului de vot, care era acum acordat doar știutorilor de carte (dar
– lucru bun – și femeilor). Separația puterilor în stat era pusă între paranteze, regele concentrând în
mâinile sale autoritatea legiuirii și pe cea guvernamentală. Parlamentul bicameral a rămas un
element de decor. Printre ”performanțele” antidemocratice, Constituția carlistă reține faptul că ea l-
a avut ca promotor pe un monarh cu proastă reputație politică și morală, că nu a îngăduit nicio
dezbatere parlamentară prealabilă intrării în vigoare și că a trecut doar printr-un blebiscit ”aranjat”,
ca toate scrutinurile interbelice.
În ce condiții s-a realizat schimbarea regimului constituțional al României interbelice?
Revenirea lui Carol în țară, după ce renunțase la dreptul de succesiune (1926), și preluarea tronului
prin înlăturarea lui Mihai I (1930), reprezentaseră deja abateri grave de la ordinea constituțională.
”În ciuda declaraţiilor pozitive în favoarea sistemului parlamentar-constituţional, curând monarhul
a adoptat un ton deosebit de critic la adresa obiceiurilor din sistemul politic al României, în timp ce
unele din publicaţiile vremii au agitat problema «crizei conducerii», ca o premisă a înfăptuirii unor
schimbări în plan politic. Posedând «un puternic temperament de iniţiativă şi dominaţie», Carol al
II-lea a transformat treptat monarhia într-un centru de polarizare a unor părţi însemnate ale forţelor
ostile sistemului politic consolidat pe baza aşezământului constituţional din 1923. În acest sens,
noul monarh a adunat în jurul său o grupare eterogenă de oameni de încredere care aveau să
formeze «camarila», «partizanii» sau «anturajul» regelui. Formată din mai multe grupuri de
interese, acestea vor fi mereu alături de rege, acţionând împotriva regimului parlamentar-
constituţional prin agitarea problematicii crizei parlamentare şi a «falimentului» partidelor
politice”11. Vreme de opt ani, Carol a erodat credibilitatea sistemului politic și a decredibilizat
democrația pluralistă, la fel cum făcuseră și adepții doctrinei fasciste (în special Benito Mussolini);
atacurile lui la adresa democrației tradiționale erau menite să creeze atmosfera propice acceptării
unui regim de mână forte.
Deși declarațiile publice ale regelui asigurau clasa politică de atașamentul față de valorile
democrației, acțiunile concrete ale lui Carol al II-lea duceau spre dictatură. Astfel, el a încurajat
practica guvernării prin decrete și a stimulat exercitarea inițiativei legislative predominant de către
guvern și rege, în detrimentul parlamentului.

11
George Sbârnă (coordonator), Constituțiile României, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012, p. 41.
11
 În contextul unei lupte deschise cu Garda de Fier – formațiune politică de extremă dreaptă
cu orientări fasciste și radical ortodoxe –, Carol al II-lea a dorit să-și poată pune la dispoziție toate
instrumentele politice și coercitive prin care să înlăture legionarismul; în opinia sa, numai o nouă
constituție i-ar fi satisfăcut acest scop. Fără a lansa vreo dezbatere publică pe această temă și
consultându-se cu puțini oameni importanți din stat12, i-a dat sarcina redactării noii legi
fundamentale unui eminent jurist al vremii, Istrate Micescu. Având textul pregătit, a demis
guvernul Goga-Cuza (executiv minoritar bazat pe Partidul Național Creștin, cu vederi naționalist-
extremiste, dar aflat în opoziție cu mișcarea legionară), după ce acesta abia fusese instalat, pe 27
decembrie 1937. Pe 10 februarie, Regele l-a numit prim-ministru pe Patriarhul Miron Cristea, iar în
noul guvern i-a adus pe aproape toți foștii premieri ai României (Constantin Angelescu, Gheorghe
Tătărescu, Artur Văitoianu, G. G. Mironescu, Alexandru Vaida-Voevod, Alexandru Averescu,
Nicolae Iorga, Armand Călinescu, Constantin Argetoianu); Octavian Goga și Iuliu Maniu au
refuzat portofoliile ministeriale în guvernul Majestății Sale.
Guvernul avea o mare autoritate morală, așa încât acceptarea de către acesta a textului
constituției carliste a dat legitimitate noului regim de dictatură regală. În plus, pentru publicul larg,
Constituția din februarie 1938 avea tonul potrivit momentului, căci insista pe faptul că cetățenii au
în primul rând îndatoriri, iar abia apoi au drepturi. Astfel, în Titlul II: Despre datoriile şi drepturile
Românilor, Capitolul 1: Despre datoriile Românilor, se arată că: ”Art. 4. Toţi Românii, fără
deosebire de origine etnică şi credinţă religioasă, sunt datori: a socoti Patria drept cel mai de seamă
temei al rostului lor în viaţă, a se jertfi pentru apărarea integrităţii, independenţei şi demnităţii ei; a
contribui prin munca lor la înălţarea ei morală şi propăşirea ei economică; a îndeplini cu credinţă
sarcinile obşteşti ce li se impun prin legi şi a contribui de bună voie la împlinirea sarcinilor publice,
fără de care fiinţa Statului nu poate vieţui. Art. 5. Toţi cetăţenii români, fără deosebire de origine
etnică şi credinţă religioasă, sunt egali înaintea legii, datorându-i respect şi supunere. Nimeni nu se
poate socoti dezlegat de îndatoririle sale civile ori militare, publice ori particulare, pe temeiul
credinţei sale religioase sau de orice alt fel”. Solemn și tăios, cu săgeți indirecte spre adepții vechii
democrații și spre populația necreștină, textul articolelor 4 și 5 răstoarnă arhitectonica tradițională a
legilor fundamentale democratice: îndatoririle primează în raport cu drepturile cetățenești, iar
”ființa Statului” (Patria) își arogă calitatea de ”temei al rostului în viață” pentru fiecare român.
Capitolul 1, dedicat îndatoririlor, mai are un articol demn de menționat: articolul 8, care interzice
preoților să facă politică (în vreme ce o mare parte a clerului de atunci avea înrolări sau simpatii
legionare).
Când vine rândul drepturilor, tratate în Capitolul 2, multe dintre ele sunt păstrate din textul
Constituției de la 1923: libertatea conştiinţei, de libertatea muncii, de libertatea învăţământului, de
libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociere (art. 10); libertatea individuală
(art. 11); inviolabilitatea domiciliului (art. 14); garantarea proprietății private (art. 16); libertatea
conștiinței (art. 19); libertatea învățământului și gratuitatea învățământului primar, care este și
obligatoriu (art. 21); libertatea de expresie (art. 22) și secretul corespondenței (art. 23). Totuși,
reapare pedeapsa cu moartea în timp de pace, pentru anumite delicte grave (art. 15).
Constituția carlistă dă puteri uriașe regelui, care este numit ”Capul Statului” (art. 30).
Puterea legislativă se exercită de către monarh, prin reprezentanța națională bicamerală (art. 31),
12
În amintirile Generalului Constantin Argetoianu, regăsim un episod relevant pentru momentul loviturii de stat a
Regelui, la începutul anului 1938: ”Urdăreanu a început prin a-mi explica că Regele îl trimisese la mine fiindcă nu
putea convoca «șefii de partide» pentru a-i consulta asupra răsturnării regimului de partide, dar că ținea să mă pună la
curent cu hotărârile Majestății Sale. Dealtminteri, Majestatea Sa n-a avut această delicată atenție – spunea dl. Mare
Șambelan – decât pentru mine și pentru dl. Iorga (Neculai). M-am arătat foarte măgulit și am ascultat mai departe.
Urdăreanu mi-a expus atunci tot planul Regelui: suspendarea și revizuirea constituției (prin decret), suprimarea tuturor
alegerilor, și chiar înainte de promulgarea noii constituții – suspendarea inamovibilității magistraturii, a statutului
funcționarilor, a activității partidelor și «punerea la punct» a presei. Măsuri energice pentru depolitizarea administrației
și pentru moralizarea vieții publice vor fi luate imediat ca să se taie iarba sub picioare curentului ce împinge lumea spre
Garda de Fier” (Însemnări zilnice. Volumul IV: 1 ianuarie - 30 iunie 1938, Ediție de Stelian Neagoe, Editura
Machiavelli, București, 2002, p. 117).
12
iar puterea executivă este încredințată tot Regelui, care o exercită prin Guvernul Său (art. 32).
”Persoana Regelui este inviolabilă. Miniştrii Lui sunt răspunzători. Actele de Stat ale Regelui vor fi
contrasemnate de un Ministru care, prin aceasta însăşi, devine răspunzător de ele” (art. 44).
Modificarea cea mai vizibilă în materie de puteri ale statului a fost operată în cazul
parlamentului, care rămânea bicameral, dar se constituia pe criterii corporatiste13, în cazul
Adunării Deputaților, creștea la 30 de ani vârsta eligibilității (ca și a dreptului de vot, acordat – în
regim de obligativitate – doar știutorilor de carte) și prelungea durata mandatului la 6 ani:
”Adunarea Deputaţilor se compune din Deputaţi aleşi de cetăţenii români, care au vârsta de 30 ani
împliniţi şi practică efectiv o îndeletnicire intrând în vreuna din următoarele trei categorii: 1.
Agricultura şi munca manuală; 2. Comerţul şi industria; 3. Ocupaţiuni intelectuale. Alegerea se face
cu vot secret, obligator şi exprimat prin scrutin uninominal, pe circumscripţiuni care să asigure
reprezentarea felului de îndeletnicire a alegătorilor. Legea electorală va fixa circumscripţiunile şi va
statornici, după normele mai sus impuse, condiţiunile cerute pentru a fi alegător, pentru bărbaţi şi
femei, incapacităţile, decăderile, incompatibilităţile, procedura votării şi garanţiile libertăţii
alegerilor, precum şi numărul deputaţilor. Durata mandatului este de şase ani (art. 61)”.
Cât privește Senatul, constituția carlistă menținea categoria membrilor de drept, dar adăuga
una a senatorilor numiți de rege, rămânând ca numai jumătate dintre componenții camerei
superioare să fie aleși prin vot universal, pentru mandate de 9 ani; demnă de semnalat este
posibilitatea accesului femeilor în Senat14.
Sporirea puterii monarhului se poate observa, în textul Constituției din 1938, și în privința
statutului guvernului și al miniștrilor: ”Art. 65. Guvernul se compune din Miniştri şi Subsecretari
de Stat. Miniştrii exercită puterea executivă în numele Regelui, în condiţiunile stabilite de
Constituţie şi pe a lor răspundere. Miniştrii au răspundere politică numai faţă de Rege”.
În septembrie 1940, când Generalul Ion Antonescu (numit șef al guvernului) l-a forțat pe
rege să abdice, Constituția din 1938 a fost suspendată, urmând ca viața politică a țării să se deruleze
în condițiile speciale ale dictaturii militare (inițial, militaro-legionară) și ale stării de război.
După căderea regimului Mareșalului Antonescu, la 23 august 1944, Constituţia democratică
din 1923 va fi repusă în drepturi, dar va rezista formal doar trei ani. Instalarea puterii comuniste în
România, cu sprijin sovietic, a impus nu doar o schimbare de regim politic (de la monarhie, la
republică), ci şi una de sistem constituţional (de la pluralismul demo-liberal, la totalitarismul
comunist).
13
Corporatismul a fost un curent politic interbelic influențat de doctrina italiană, pe care au promovat-o în România
personalități culturale precum Nichifor Crainic (ziarist), Mihail Manoilescu (economist), Ion Enescu (președintele
Societății Arhitecților din România), Grigore Forțu (profesor) etc. Ideea de bază a corporatismului era aceea că sistemul
politic bazat pe partide este unul care consumă nejustificat resursele țării; în locul susținerii unei cohorte de politicieni
din bugetul public, se propunea crearea unui parlament în care să fie reprezentate grupările profesionale principale.
Organizațiile care susțineau corporatismul aveau sloganuri sugestive în acest sens; de exemplu, Blocul Cetățenesc
pentru Mântuirea Țării milita pentru ”mântuirea statului de lepra politicianistă” și pentru ”cucerirea puterii de stat și
desființarea partidelor politice” (Cf. Victor Rizescu, Începuturile statului bunăstării pe filiera românească, în ”Studia
Politica”, Romanian Political Science Review, vol. XVIII, nr. 1, Editura Universității din București, 2018, pp. 40-41.).
14
”Art. 63. Senatul se compune din Senatori numiţi de Rege, din Senatori de drept şi din Senatori aleşi cu vot obligator,
secret şi exprimat prin scrutin uninominal de membrii corpurilor constituite în Stat, în numărul şi condiţiunile, pentru
alegătorii şi eligibilii, bărbaţi şi femei, ce se vor stabili prin legea electorală. Proporţia Senatorilor numiţi în raport cu
cei aleşi este de jumătate.
Art. 64. Sunt de drept membri ai Senatului, în virtutea înaltei lor situaţiuni în Stat şi Biserică: a) Moştenitorul Tronului
de la vârsta de 18 ani împliniţi; b) Toţi Principii Familiei Regale, majori; c) Patriarhul şi Mitropoliţii Ţării; d) Episcopii
eparhioţi ai bisericilor ortodoxe române şi greco-catolice, întru cât vor fi aleşi conform legilor Ţării; e) Capii
confesiunilor recunoscute de Stat, câte unul de fiecare confesiune, întru cât sunt aleşi sau numiţi conform legilor Ţării
şi reprezintă un număr de peste 200.000 credincioşi; f) Actualii Senatori de drept recunoscuţi până la data promulgării
prezentei Constituţii. Mandatul Senatorilor de drept, enumeraţi la paragrafele a - e înclusiv, încetează odată cu calitatea
sau demnitatea în virtutea căreia îl deţin. Durata mandatelor Senatorilor numiţi şi aleşi va fi de nouă ani. Mandatele
Senatorilor aleşi se reînnoiesc din trei în trei ani de la data depunerii jurământului prevăzut de Art. 48 din Constituţie,
în proporţie de o treime. Ultima treime neieşită la sorţi pentru reînnoire păstrează mandatele până la expirarea
termenului de nouă ani”.
13
 Constituțiile României comuniste
Comunismul (ca și fascismul, de altfel) nu avea neapărat nevoie de constituție; ordinea
statală pe care o imagina și o punea în operă nu trimitea decât formal la o legislație pozitivă, căci
temeiul ”dreptății” nu era unul uman și convențional, ci supra-uman și absolut – legea istorică a
succesiunii ineluctabile a epocilor bazate pe principiul luptei de clasă. Cu toate acestea, în perioada
comunistă, statul român a funcționat în baza a trei constituții succesive.
Prima a fost votată de Parlament (o adunare monocamerală cu statut de constituantă, aleasă
în martie 1948) pe 13 aprilie 1948, cu unanimitatea celor 401 deputați, fără dezbateri, dar după ce
cu o zi înainte oficiosul comunist ”Scânteia” îi publicase textul forjat în laboratoarele ideologice
moscovite. Era vorba de un nou ”regulament organic”, ce consemna nașterea Republicii Populare
Române (după abolirea monarhiei, la 30 decembrie 1947) și anunța că urmează vremuri nefaste
pentru economia capitalistă (prin ”relaxarea” definițională a articolului despre exproprierea pentru
cauză de utilitate publică).
Noua lege fundamentală renunță la calificativul de stat național, reținând doar
caracteristicile de ”unitar, independent și suveran”, prefațate de eticheta de ”popular”. Clasa
muncitoare este declarată conducătoarea luptei contra fascismului, reacțiunii și imperialismului, în
urma căreia a rezultat noua ordine de stat. Mijloacele de producție sunt considerate proprietate a
statului, ca bunuri ale întregului popor, urmând ca toate acele proprietăți care nu au ajuns încă în
mâinile statului să fie naționalizate prin lege. Proprietatea privată și dreptul de moștenire sunt încă
garantate formal în articolul 8, dar la articolul 9 se vorbește de stimularea asocierii cooperatiste, iar
în următoarele două articole se insistă pe ideea exproprierii pentru utilitate publică.
În Titlul III al Constituției, drepturile cetățenești sunt puse în strânsă corelație cu
îndatoririle. Vârsta pentru exercitarea dreptului de vot este coborâtă la 18 ani, iar dreptul de a fi ales
(extins la toate categoriile de persoane, indiferent de sex și profesie) este stabilit de la 23 de ani.
Mandatul parlamentar este însă unul imperativ. Puterea legislativă aparține Marii Adunări
Naționale, care are o conducere colegială (Prezidiul Republicii) formată din cinci persoane,
funcțiile sale semănând cu cele ale unui președinte de republică. Puterea executivă aparține
Consiliului de Miniștri (guvernul), care are în frunte un președinte (primul-ministru). Cât privește
comunitățile locale (comune, plăși, județe și regiuni), ele sunt conduse de consilii populare alese (cu
un segment executiv numit ”comitet executiv”), dar despre care se spune că sunt ”organe locale ale
puterii de stat”.
A doua constituție comunistă, din 24 septembrie 1952, face din România o posibilă
republică sovietică, în care drepturile și îndatoririle fundamentale (începând cu munca!) sunt
expediate în Capitolul 7 (după ele urmând doar prevederile vizând sistemul electoral, însemnele
statului și procedura de modificare a constituției). Textul noii legi fundamentale are un Capitol
introductiv, care definește Republica Populară Română drept ”stat al oamenilor muncii de la orașe
și sate”, născut ca urmare a efortului eliberator al glorioasei Armate Sovietice, motiv pentru care
întreaga politică a României trebuie să se alinieze la interesele URSS.
Capitolul I, dedicat ”orânduirii sociale”, proclamă o jumătate de victorie a ordinii de tip
sovietic, arătând că, pe lângă economia socialistă dominantă, există un sector de mică producție
individuală, dar și unul capitalist (gospodăriile chiaburilor, unitățile comerciale private și
întreprinderile industriale care scăpaseră de naționalizarea de la 11 iunie 1948) bazat pe exploatarea
omului de către om. Față de acest ultim vestigiu al societății burgheze, statul se angajează să ducă o
politică de îngrădire continuă. Pentru ca proprietatea privată generatoare de exploatare să fie pusă
definitiv la stâlpul infamiei, în articolul 15 al Constituției se stipulează: ”În Republica Populară
Română, munca este o datorie și o chestiune de onoare pentru fiecare cetățean capabil de muncă,
după principiul «cine nu muncește nu mănâncă». În Republica Populară Română se înfăptuiește tot
mai larg principiul socialismului: «De la fiecare după capacitățile sale, fiecăruia după munca sa»”.
Ordinea de stat este definită pentru prima oară ca ”democrație populară”, adică puterea oamenilor
muncii. Puterea legislativă rămâne atributul Marii Adunări Naționale (”organul suprem al puterii de
14
stat”), conduse de Prezidiu. Guvernul este definit ca ”organ suprem executiv și de dispoziție al
puterii de stat”. Organele locale ale puterii de stat sunt numite ”Sfaturi Populare”, ele funcționând
în unitățile administrative numite comune, orașe, raioane (după model sovietic) și regiuni.
Executivele locale sunt numite Comitete, ele având în frunte câte un președinte și operând într-un
sistem piramidal cu dublă subordonare: față de Sfatul Popular care le-a ales, dar și față de
Comitetul Executiv al unității administrative imediat superioare; o asemenea structură întărea
mecanismele de control ale așa-numitului ”centralism democratic”. În Constituția din 1952, sunt
numite expres regiunile (fără a apela, ca în prezent, la roza vânturilor): Arad, Bacău, Baia Mare,
Bârlad, București, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Hunedoara, Iași, Oradea, Pitești, Ploiești, Stalin
(noua denumire a Brașovului), Suceava și Timișoara, la care se adaugă cu statut special Regiunea
Autonomă Maghiară (având centrul administrativ la Târgu Mureș și următoarele raioane
componente: Ciuc, Gheorgheni, Odorhei, Reghin, Sângeorgiu de Pădure, Sfântu Gheorghe, Târgu
Mureș, Târgu Secuiesc și Toplița).
Am zăbovit ceva mai mult asupra episodului constituțional din 1952, întrucât el marchează
apogeul ideologizării societății românești, vârful de sarcină al violenței de stat împotriva libertăților
individului, împotriva proprietății private și democrației. Constituția sovietizării ne-a lăsat
moștenire, în mentalul colectiv și în arsenalul problemelor sensibile ale politicii românești, o ură
viscerală față de proprietatea privată, o falsă preamărire a muncii și o perpetuă agitare a autonomiei
teritoriale pe criterii etnice.
În următorii treisprezece ani de comunism, lucrurile au evoluat mult în România. Disidența
față de regimul de ”democrație populară” s-a stins, în așa măsură încât în anul 1964 autoritățile și-
au permis ”luxul” eliberării deținuților politici. A slăbit abrupt puterea grupării conducătoare pro-
sovietice, fapt ce a antrenat și o detașare treptată de marele aliat de la Răsărit. S-a consolidat
proprietatea socialistă (inclusiv prin finalizarea cooperativizării agriculturii, în 1962) și s-a produs
schimbul de generații la vârful partidului. Noile realități au făcut necesară Constituția din 21 august
1965, care proclama Republica Socialistă. Perioada în care ea a fost în vigoare coincide cu ”Epoca
Ceaușescu”.
Pentru orice cititor interesat de texte constituționale, actul din 1965 reprezintă o adevărată
revoluție anti-sovietică. Jenantul capitol introductiv de osanale la adresa URSS este înlocuit, sec,
de un prim articol ce zice trufaș că: ”România este republică socialistă. Republica Socialistă
România este stat al oamenilor muncii de la orașe și sate, suveran, independent și unitar. Teritoriul
său este inalienabil și indivizibil”. Nu se mai vorbește despre marele eliberator care ar fi făcut
posibilă existența noastră ca stat. Nu se mai insistă pe spiritul conflictual care opunea clasa
muncitoare celorlalte categorii sociale, ci se arată că toate împreună construiesc socialismul, creând
condițiile trecerii la comunism. Al treilea articol pune punct definirii statului român: ”... forța
politică conducătoare a întregii societăți este Partidul Comunist Român”. După ce primele trei
articole rezolvă fondul vieții statului român, se revine la chestiunea suveranității poporului, care se
exercită prin Marea Adunare Națională și prin consiliile populare, alese prin vot universal. Ultimul
lucru de căpătâi este, desigur, proprietatea socialistă (de stat și cooperatistă), cea care face ca
munca – datorie de onoare a fiecărui cetățean – să nu mai fie marcată de exploatarea proprie
capitalismului. Tot în primul Titlu al Constituției se dezvoltă principiile etatismului socialist (statul
face toate lucrurile posibile și imposibile) și se revine la organizarea administrativ-teritorială
tradițională a României, bazată pe comune, orașe (inclusiv municipii) și județe.
Prefigurând deschiderea către lumea occidentală, Constituția din 1965 revine la schema
teoretică a plasării drepturilor (dar și îndatoririlor) fundamentale ale cetățenilor imediat după
definirea statului. Într-un limbaj aparent liberal, proclamă egalitatea în drepturi a cetățenilor,
indiferent de sex, rasă, etnie sau religie. Se păstrează principiul dreptului garantat la muncă
(exercitabil obligatoriu 8 ore pe zi, cu un repaus săptămânal necuantificat), adăugându-se și dreptul
la odihnă, la concedii obișnuite și de maternitate. Se consacră dreptul la educație de toate gradele,
pe cheltuiala statului. Pe lângă generoasa idee a ocrotirii familiei, mamei și copilului, Constituția
din 1965 vorbește, ca la carte, despre multe alte drepturi și libertăți, inclusiv politice, religioase și
15
de asociere, cu amendamentul că toate se pot exercita sub tutela Partidului Comunist și a unei
organizații mai largi numite Frontul Democrației și Unității Socialiste. Inviolabilitatea persoanei,
secretul corespondenței, accesul la justiție și dreptul de petiție sunt completate cu dreptul de
moștenire și de proprietatea, acestea din urmă nefiind garantate pur și simplu, ci ”ocrotite de lege”.
Justiția din România epocii Ceaușescu comporta două elemente instituționale: organele
judecătorești (cărora le era încredințată ”înfăptuirea justiției”) și organele procuraturii (însărcinate
cu activitatea de urmărire penală și cu executarea pedepselor). Ambele aveau funcția de apărare a
orânduirii și a ”legalității socialiste”, ocupându-se, în acest sens, inclusiv de prevenție și de
reeducarea infractorilor. O asemenea organizare a lăsat, pentru postcomunism, interogația de fond
dacă judecătorii și procurorii sunt laolaltă magistrați și dacă, în consecință, ar trebui să se bucure
deopotrivă de protecție în fața imixtiunilor politice.
În materie de puteri ale statului, Constituția din 1965 dotează Marea Adunare Națională cu
un organism cu funcționare permanentă, numit Consiliu de Stat (”legiuitorul de serviciu” din
perioadele lungi de vacanță parlamentară, asemănător cu dreptul actual al guvernului de a emite
ordonanțe) și cu o comisie constituțională (pentru verificarea constituționalității legilor). După
modificarea Constituției din 1974, nou creata funcție de Președinte al Republicii (pe care o va ocupa
Nicolae Ceaușescu, ales ”șef al statului” în mod repetat de MAN) cumulează și atribuția de
președinte al Consiliului de Stat, de comandant suprem al Armatei și de prezidare a guvernului (ca
în regimurile semi-prezidențiale), atunci când este necesar. Executivul central rămâne Consiliul de
Miniștri, responsabil în fața MAN și a Consiliului de Stat. Cât privește organizarea în teritoriu,
Constituția face distincția între ”organele locale ale puterii de stat” (consiliile populare) și
”organele locale ale administrației de stat” (comitetele executive, în cazul județelor, municipiilor și
sectoarelor Capitalei; birourile executive, la nivel de orașe și comune).
Puterile constituționale ale Președintelui RSR (în plan legislativ, executiv și militar), dar
mai ales poziționarea lui politică în calitate de Secretar General al Partidului Comunist Român
creează condițiile nașterii unui regim de dictatură, bazat pe cultul personalității și pe fantasmele
independentiste ale național-comunismului (o formă stranie de neo-stalinism). După căderea acelui
regim, românii vor trăi mereu cu grija de a nu mai lăsa un președinte să acapareze puterea în stat,
chiar dacă mulți dintre ei regretă autoritarismul securizant al ”Epocii de aur”.

Constituția postcomunistă

La două sute de ani după celebrul eveniment istoric numit Revoluția franceză din 1789, în
întreaga Europă răsăriteană avea să se declanșeze un profund proces de schimbare politică, în urma
căruia au căzut pe rând dictaturile comuniste de inspirație sovietică, în locul lor instaurându-se
regimuri democratice după model occidental. Căderea dictaturilor și renașterea democrației,
împreună cu schimbările din planul economiei (trecerea de la economia socialistă planificată și
centralizată, bazată pe proprietatea de stat, la economia capitalistă concurențială bazată pe
proprietatea privată) și al culturii, conturează așa-numitul fenomen al ”tranziției”.
Problemele tranziţiei instituţionale au fost în mod fundamental legate, în România – ca în
oricare altă tânără democraţie –, de procesele şi mecanismele noii sinteze constituţionale, după
eliminarea edificiului totalitar şi după traversarea unei perioade de vid constituţional. Schimbările
politice produse după 22 decembrie 1989 corespund fenomenului de dizolvare implicită şi explicită
a legii fundamentale a statului socialist şi de construcţie şi legitimare a statului de drept. În cadrul
acestui fenomen, modelul constituțional din 1965 s-a perpetuat în multe privințe formale și în
spiritul său, chiar dacă Revoluția din 1989 părea să reorienteze țara spre democrația de tip
occidental.
Tranziţia instituţională, începută odată cu instalarea noii puteri legislative şi executive, a
cunoscut trei faze relativ distincte: a) faza instituţiilor provizorii, reprezentată în plan legislativ de
Consiliul Frontului Salvării Naţionale (transformat ulterior în Consiliul Provizoriu de Uniune
16
Naţională), iar în planul executivului, de Guvernul condus de Petre Roman; ea a durat de la sfârşitul
anului 1989 până la alegerile din 20 mai 1990; b) faza Constituantei, în care instituţiile au rezultat,
pe de o parte, din scrutinul de la 20 mai 1990 (alegându-se atunci Parlamentul bicameral, cu statut
de Constituantă, şi Preşedintele Republicii), iar pe de altă parte, din actele normative specifice
elaborate de forul legislativ; c) faza statului constituţional pluralist, după adoptarea Constituţiei în
Parlament şi validarea ei prin referendum, la 8 decembrie 1991. După intrarea în vigoare a noii
Constituţii, România a început un proces laborios de completare şi de consolidare a structurilor
instituţionale, evoluând spre un sistem politic ce reproduce în bună măsură cadrele formale ale
democraţiei occidentale, păstrând însă supărător de multe obiceiuri, prejudecăţi şi reţele informale
care îşi au originea în comunism sau pe care analiştii le asociază spiritului balcanic.
Prima fază a tranziţiei instituţionale (aceea a instituţiilor provizorii legitimate revoluţionar)
s-a încheiat după alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 20 mai 1990. Odată validat Parlamentul
bicameral şi odată cu depunerea jurământului de către Preşedintele Republicii, tranziţia a intrat în
“faza Constituantei”. Actul normativ care a fixat reperele politice ale acestei etape a fost Legea
electorală (Decretul-lege nr. 92, pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României,
elaborat de CPUN şi publicat în “Monitorul Oficial al României” nr. 35 din 14 martie 1990). În
mod obişnuit, o lege electorală nu produce schimbări în structura instituţională a unei ţări; prin tipul
de scrutin adoptat, legea poate doar să modifice peisajul formaţiunilor politice. În situația specifică
a abrogării de facto a constituției comuniste, Legea electorală a trebuit să stabilească forma de
guvernământ (republica semi-prezidențială) și tipul de adunare legislativă (parlamentul bicameral,
cu statut de Adunare Constituantă), să proclame separația puterilor în stat și alegerea prin vot
universal a parlamentarilor și a președintelui. Tipul de scrutin stabilit prin lege a fost cel pe liste de
partid (partidele însele fiind create în baza Decretului-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989), fără prag
electoral. Alegerile l-au confirmat pe Ion Iliescu Preşedinte al Republicii, cu o majoritate
zdrobitoare (85,07%); în Parlament, au asigurat Frontului Salvării Naţionale majoritatea absolută
(aproximativ 67%), fapt ce permitea acestui partid să-şi impună programul politic, dar mai ales să
hotărască asupra Constituției.
Comisia de redactare a Constituţiei (formată din zece parlamentari aparţinând Frontului
Salvării Naţionale, doi parlamentari ai Partidului Naţional Liberal, doi din partea Uniunii
Democrate Maghiare din România, un independent – Preşedintele comisiei, juristul Antonie
Iorgovan – şi câte un parlamentar aparţinând altor patru formaţiuni politice şi minorităţilor
naţionale) a avut de rezolvat câteva probleme de principiu, înainte de a ajunge la o variantă de text:
forma de guvernământ, includerea expresis verbis a principiului separației puterilor în stat,
garantarea proprietății private și caracterul național unitar al statului român.
Pe parcursul anilor 1990-1991, în societatea românească s-a exprimat în repetate rânduri,
mai ales în unele cercuri intelectuale, ideea că menținerea republicii ar reprezenta o rămânere în
paradigma comunistă și că revenirea la monarhie ar fi semnul întoarcerii la ”tradiția democratică
interbelică”. Monarhiștii au invocat nulitatea absolută a actului de abdicare de la 30 decembrie
1947. Adversarii lor au spus că urcarea pe tron a lui Mihai I s-a făcut fără respectarea dispoziţiilor
constituţionale, la 6 septembrie 1940, de aceea domnia lui a stat mereu sub semnul viciului de
procedură; au mai afirmat că Mihai nu fusese primul născut al lui Carol și, în fine, că o eventuală
revenire în fruntea statului a dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen, prin Mihai I, ar însemna
extincția liniei dinastice, suveranul neavând niciun urmaș în linie masculină. Deși ar fi avut
posibilitatea să o facă, puterea post-revoluționară nu a considerat necesar (și nu a riscat) un
referendum pentru stabilirea formei de gvernământ, tema fiind trecută în derizoriu, parazitată de
discursuri populiste privind ”revendicarea bogățiilor patriei de către clica regalistă și burgheză”.
A doua problemă de fond a schimbării sistemului constituţional a fost aceea a principiului
separaţiei puterilor. După experienţa totalitară de câteva decenii, România trebuia să evite riscul
unui nou regim dictatorial, prin separarea puterilor şi controlul lor reciproc. Acest principiu al
statului de drept fusese proclamat pe 22 decembrie 1989, dar fusese pus între paranteze mai bine de
o lună şi jumătate, până la crearea CPUN-ului. Odată aplicat prin separarea netă a legislativului şi
17
executivului, principiul trebuia înscris şi în Constituţie, pentru a fi astfel garantat. Totuşi, problema
aceasta nu s-a rezolvat, aşa cum voia opoziţia, prin menţionarea sa expresă în Constituţie.
Specialiştii în drept constituţional care au contribuit la redactarea textului legii
fundamentale au avansat o critică a principiului separaţiei puterilor, considerându-l o obsesie
dăunătoare atât teoriei constituţionale, cât şi practicii exercitării puterii. În plan teoretic, experţii
noştri s-au bazat pe reflecţiile unor gânditori care au subliniat inconsistenţa doctrinei lui
Montesquieu. Astfel, Rousseau arătase că Montesquieu, neputând diviza suveranitatea în principiul
ei, a divizat-o în obiectul ei; or, dacă nu putem diviza suveranitatea, în mod logic nu putem
divide nici puterea. În concepţia lui Rousseau, puterea legislativă constă în două lucruri
inseparabile: a face legea şi a o impune; de aici rezultă că executivul nu ar fi decât o “prelungire” a
legislativului. După opinia altor teoreticieni, Montesquieu n-ar fi utilizat conceptul de “putere”
pentru a se referi la vreun “organ politic”. El n-ar fi vrut decât să evidenţieze specializarea
funcţiilor puterii, care rămâne însă unitară. Dacă am interpreta ad litteram concepţia clasică a lui
Montesquieu, s-ar ajunge în practică la un mecanism politic format din piese izolate, fără legături
între ele. Or, în exerciţiul puterii apar unele “zone mixte” între organele statului (de exemplu,
Guvernul are iniţiativă legislativă şi poate da ordonanţe în vacanţele parlamentare sau pentru
reglementarea unor situaţii în regim de urgenţă; Preşedintele acordă comutarea pedepselor şi
graţierea; organele judecătoreşti au şi ele anumite activităţi administrative etc.).
După epuizarea disputelor teoretice, comisia care a redactat Constituţia României a optat
pentru ideea unei separații suple a funcțiilor puterii (care rămâne unitară, ca și suveranitatea din
care rezultă) și pentru principiul supremaţiei legislativului, înscrise în numeroase titluri şi articole:
articolul 2, privind indivizibilitatea suveranităţii naţionale şi unicitatea titularului ei (poporul); titlul
III, referitor la delimitarea şi intercondiţionarea funcţiilor puterii între diversele autorităţi publice
(Parlamentul, Preşedintele şi Guvernul numindu-se “autorităţi publice”, la fel ca administraţia
publică centrală şi locală sau ca autoritatea judecătorească); articolele 84 şi 95, referitoare la
posibilitatea Parlamentului de a-l suspenda din funcţie pe Preşedintele Republicii şi de a-l trimite în
judecată pentru înaltă trădare; articolul 58, care stipulează că Parlamentul este unica autoritate
legiuitoare; articolul 112, privitor la responsabilitatea Guvernului în faţa Parlamentului; articolul
104, care spune că funcţia de parlamentar este compatibilă cu aceea de ministru.
În funcţie de modalitatea desemnării lor, autorităţile publice din România au fost împărțite
în două mari categorii: a) autorităţile direct reprezentative, adică cele alese prin vot universal,
direct, secret şi liber exprimat (Parlamentul, Preşedintele Republicii, primarii, consiliile locale şi
cele judeţene15); b) autorităţile derivate sau indirect reprezentative (Guvernul, administraţia publică
centrală şi serviciile ei din teritoriu, autoritatea judecătorească, Curtea Constituţională şi Avocatul
Poporului).
Deşi principiul separaţiei puterilor, în forma lui “modernizată”, a stat la baza Constituţiei
României, nemenţionarea lui explicită în text a reprezentat un motiv de tensiune politică între
majoritatea parlamentară şi opoziţie. Aceasta din urmă i-a acuzat multă vreme pe guvernanţi că
doresc menţinerea confuziei în privinţa separaţiei puterilor, pentru a lăsa deschisă posibilitatea
instituirii unui regim autoritar. Reprezentanţii puterii FSN-iste au replicat că opoziţia nu s-a
racordat la dezbaterile actuale pe plan mondial cu privire la inconsistenţa principiului separaţiei
puterilor în stat. În final, cei mai mulţi dintre reprezentanţii opoziţiei au votat împotriva textului
Constituţiei (fapt care le-a atras un surplus de antipatie în opinia publică).
A treia problemă spinoasă a Constituției postcomuniste a constituit-o garantarea proprietății
private – principiu cerut cu insistență de liberali și țărăniști, dar respins de majoritatea FSN-istă,
socializată politic în consonanță cu preceptele socialismului sovietic și cu adagio-ul proudhonian de
secol XIX care zice că ”proprietatea e un furt!”. Și de această dată, a învins modelul constituțional
de la 1965: proprietatea privată urma a fi... ”ocrotită”.

15
Începând cu alegerile locale din 2008, Președinții Consiliilor Județene au fost aleși prin vot universal, în două
tururi, apoi într-un singur tur de scrutin (2012).
18
 Ultima mare problemă de principiu ce a marcat etapa elaborării noii Constituţii a fost
ridicată de reprezentanţii Uniunii Democrate Maghiare din România. Pornind de la structura pe
naţionalităţi a populaţiei ţării, precum şi de la tradiţia constituţională a secolului XX, textul legii
noastre fundamentale prevedea că “România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi
indivizibil” (Articolul 1), iar “limba oficială este limba română” (Articolul 13). Faptul că aproape
90% din populaţia ţării era formată din români, i-a făcut pe legiuitori să considere îndreptăţite
prevederile celor două articole menţionate. UDMR, afirmând că este reprezentanta politică a
populaţiei de etnie maghiară (7,1% din totalul populaţiei României, în 1990, respectiv 6,5%
conform recensământului din 2011), a contestat caracterul de stat naţional (pe motivul că în
România sunt mai multe naţionalităţi), a contestat unitatea statului (dorind federalizarea lui, în
scopul creării unor unităţi administrative pe criterii etnice), precum şi existenţa unei singure limbi
oficiale (dorind ca maghiara să fie a doua limbă oficială a statului român). Contestările nu au
schimbat decizia Adunării Constituante. Însă insistenţele UDMR în această problemă şi
reclamaţiile formulate către forurile internaţionale la adresa României au tensionat climatul politic
şi relaţiile interetnice, precum şi raporturile dintre România şi Ungaria. Ulterior, chestiunile în
cauză au fost transferate în domeniul administraţiei locale, legiferându-se utilizarea limbilor
minorităţilor în administraţie în localităţile unde o minoritate naţională reprezintă cel puţin 20% din
populaţie.
Făcând o sinteză ”originală” între tradiţiile politicii româneşti interbelice și cele din
perioada comunistă, utilizând apoi și experienţa vieţii constituţionale a statelor occidentale (cu
precădere Franţa şi Suedia), Constituţia României din 1991 a modificat organizarea statului în
câteva puncte esenţiale: a) spre deosebire de perioada comunistă, statul căpăta atribute noi, precum:
“stat de drept, democratic şi social”; b) puterile statului luau o nouă denumire, aceea de “autorităţi
publice”; c) erau create două instituţii total noi: Curtea Constituţională şi Avocatul Poporului; d)
alături de drepturile şi libertăţile tradiţionale (existente chiar şi în vechea Constituţie socialistă din
1965), erau consacrate acum şi altele noi: dreptul la informaţie, la liberă circulaţie, protecţia
dreptului la intimitate etc.; e) Constituţia crea cadrul juridic necesar pluralismului politic; f)
principiul centralismului era înlocuit cu cel al autonomiei locale.
La 21 noiembrie 1991, forma finală a Constituției (rezultată în urma dezbaterii pe articole şi
a includerii amendamentelor) a fost supusă aprobării plenului Constituantei. De la 11 iulie 1990
(data oficială a începerii procesului de elaborare a Constituţiei), trecuseră mai bine de 16 luni;
Adunarea Constituantă a României îşi dusese la bun sfârşit mandatul în timp util. Votul pentru
adoptarea Constituţiei a fost deschis, nominal şi transmis în direct de Televiziunea Română. Din
totalul celor 510 parlamentari (senatori şi deputaţi), au fost prezenţi 509; 414 s-au pronunţat pentru,
iar 95 împotriva adoptării Constituţiei. Au votat favorabil toţi parlamentarii Frontului, ai Partidul
Unităţii Naţionale Române şi cei reprezentând minorităţile naţionale (altele decât minoritatea
maghiară); 5 deputaţi şi senatori ai opoziţiei au aprobat şi ei Constituţia. Împotrivă s-au pronunţat
parlamentarii naţional-ţărănişti, liberali şi UDMR-işti. Intrarea în vigoare a Constituţiei a avut loc
după referendumul din 8 decembrie 1991, ale cărui rezultate (77,3% voturi pentru, 20,4%, contra și
2,3% voturi nule) au fost publicate în “Monitorul Oficial” nr. 250 din 14 decembrie 1991.
Noua Constituţie a României făcea un pas hotărâtor pe calea finalizării tranziţiei
instituţionale. Ce-i drept, unele instituţii consacrate prin legea fundamentală abia urmau să fie
create (Curtea Constituţională şi Avocatul Poporului); Parlamentul şi Preşedintele urmau să fie
aleşi în primul lor mandat constituţional; autorităţile administraţiei publice locale funcţionau în
provizorat, fără o lege de organizare; independenţa şi inamovibilitatea magistraţilor nu erau încă
realizate. Totuşi, existau de acum înainte cadrele juridice necesare dezvoltării statului de drept şi
democraţiei pluraliste.
Ca orice construcție juridică, legea fundamentală a României adoptată în 1991 nu era
infailibilă. Din tensiunile generate de principalele tendințe ideologice care au marcat adoptarea ei
(”conservatorismul” național-comunist, etnicismul minoritar și liberalismul amendat de precepte
social-democrate și creștin-democrate) s-au născut hibele funcționale ale sistemului politic
19
postcomunist. Unele au vizat raporturile noastre cu Occidentul care, în contextul procesului de
integrare euro-atlantică, s-a arătat nemulțumit de soluțiile constituționale în cazul garantării
proprietății private (și al dreptului de proprietate pentru cetățenii străini), în cazul separației
puterilor, al autonomiei locale etc. Altele au vizat ambiguitățile semi-prezidențialismului într-o
societate marcată de spaimele dictaturii, dar obișnuită totodată să aștepte soluții mântuitoare de la
șeful statului, în toate chestiunile importante ale vieții publice.
În anul 2003, înainte de finalizarea negocierilor de aderare a României la Uniunea
Europeană, Constituția a fost modificată, Legea de revizuire nr. 429/23.10.2003 având nu mai puțin
de 79 de articole. Dintre modificările semnificative, reținem: specificarea principiului separației și
echilibrului puterilor; ratificarea tratatelor internaționale care contravin unor prevederi
constituționale se face doar după modificarea Constituției; prioritatea normelor dreptului comunitar
în raport cu prevederile contrare din dreptul intern; drepturi electorale, în colectivitățile locale,
pentru cetățenii UE cu domiciliul în România; dreptul de a alege și a fi ales în Parlamentul
European; proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular, iar
străinii pot dobândi drept de proprietate asupra pământului, în condițiile aderării la UE; mandatul
Președintelui Republicii se mărește de la 4 la 5 ani; camerele legislativului au atribuții separate;
moneda națională poate fi înlocuită de cea a UE; cresc atribuțiile Curții Constituționale; este
reorganizat Consiliul Superior al Magistraturii.
Modificările din 2003 au europenizat legea noastră fundamentală, făcând-o mai flexibilă în
procesul integrării euro-atlantice. Respectivele modificări nu au reușit să înlăture, însă,
inconsecvențele unui sistem instituțional croit mai ales prin raportare la persoanele care au
îndeplinit înaltele demnități publice după 1990, cu plusurile și minusurile lor. Nu avem, în prezent,
o Constituție prost croită; dar nu este nici suficient de clară și de securizantă pentru a preveni
derapajele autoritare, laolaltă cu cele ale unui majoritarism parlamentar capabil să se joace de-a
suspendarea Președintelui.
Ar fi bine să avem timpul și liniștea necesare pentru a nu modifica o constituție doar de
dragul unei majorități conjuncturale. Povestea celor două sute de ani de normativitate
constituțională la români ne poate da unele înțelesuri despre ceea ce ne trebuie pentru a fi mai puțin
pretențioși față de întocmirile noastre politice, mai puțin iritabili când ni se arată, din afara țării,
lucrurile care merg prost, dar totodată mai dispuși la a învăța regulile civilității.

Bibliografie minimală

Angela Banciu, Istoria vieţii constituţionale în România, Casa de editură şi presă “Şansa” SRL,
Bucureşti, 1996.
Cristian Bocancea, La Roumanie du communisme au post-communisme, L’Harmattan, Paris,
Montréal, 1998.
Cristian Bocancea, Meandrele democrației. Tranziția politică la români, Polirom, Iași, 2002. Sorin
Bocancea, Noi și postcomunismul, Institutul European, Iași, 2012.
Radu Carp și Ioan Stanomir, Limitele Constituției. Despre guvernare, politică și cetățenie în
România, Editura CH Beck, București, 2008.
Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
***, Raport al Comisiei Prezidențiale de Analiză a Regimului Politic și Constituțional din
România, ianuarie 2009, http://www.presidency.ro/static/ordine/CPARPCR/Raport_CPARPCR.pdf
Ioan Stanomir, De la pravilă la Constituție, Editura Nemira, București, 2002.
George Sbârnă (coordonator), Constituțiile României, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012.

20
 Capitolul II
Geneza sistemului constituțional al României postcomuniste

Când sistemele politice sunt antrenate în ciclonul schimbărilor, “vârful aisbergului” îl

reprezintă totdeauna structura instituţională: ea este prima care se descompune şi se
recompune pe baza unor valori şi norme politice şi sociale noi. Purtător al mecanismelor, al
simbolurilor şi practicilor formale ale sistemului, scheletul instituţional este principala ţintă a
mişcărilor reformiste sau revoluţionare. Elementele a căror inerţie este însă mult mai mare,
rezistând şi după ce s-au produs deja cosmetizările sau restructurările din temelii ale
sistemului, ţin de comportamentele şi mentalităţile politice, ca şi de bazele sociale şi
ideologice ale acestora. Revoluţia română din 1989 a schimbat fundamental cadrele
instituţionale ale puterii; a generat dispariţia unor actori politici şi apariţia altora noi.
Consecinţele ei ultime se lasă însă aşteptate; va mai dura până ce democrația autentică să se
instaleze durabil în comportamentul cotidian al politicianului, funcţionarului şi cetăţeanului,
iar instituţiile ”importate” să se naturalizeze definitiv.
Tranziţia instituţională, începută odată cu instalarea noii puteri legislative şi
executive, a cunoscut trei faze distincte: a) faza instituţiilor provizorii, reprezentată în plan
legislativ de Consiliul Frontului Salvării Naţionale (transformat apoi în Consiliul Provizoriu
de Uniune Naţională), iar în planul executivului, de Guvernul condus de Petre Roman; ea a
durat de la sfârşitul anului 1989 până la alegerile din 20 mai 1990; b) faza Constituantei, în
care instituţiile au rezultat, pe de o parte, din scrutinul de la 20 mai 1990 (alegându-se atunci
Parlamentul bicameral, cu statut de Constituantă, şi Preşedintele Republicii), iar pe de altă
parte, din actele normative specifice elaborate de forul legislativ; c) faza statului
constituţional pluralist, după adoptarea Constituţiei în Parlament şi validarea ei prin
referendum, la 8 decembrie 1991.
După intrarea în vigoare a noii Constituţii, România a început un proces laborios de
completare şi de consolidare a structurilor instituţionale, evoluând spre un sistem politic ce
reproduce în bună măsură cadrele formale ale democraţiei occidentale, păstrând însă
supărător de multe obiceiuri, prejudecăţi şi reţele informale care îşi au originea în comunism
sau pe care analiştii le asociază spiritului balcanic.

Instituţiile provizorii: de la CFSN la CPUN

Situaţia structurilor politice din România a fost mult diferită de cea existentă în ţările
în care tranziţia a avut ca iniţiatori partidele comuniste reformate. În timp ce Uniunea
Sovietică, Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria îşi modernizaseră, în ultimii ani ai regimului
comunist, vechile instituţii legislative şi executive (adaptându-le la exigenţele democraţiei şi
pregătindu-le astfel pentru epoca post-comunistă), România era nevoită ca, odată cu
înlăturarea lui Ceauşescu, să abandoneze întreg sistemul instituţional al puterii politice,
compromis iremediabil de dictatură. La 22 decembrie 1989, ţara intra într-un vid
constituţional şi de putere, care trebuia completat rapid de o forţă fundamental opusă
vechiului regim, forţă capabilă în acelaşi timp să evite anarhia specifică revoluţiilor, să
administreze treburile curente şi, în plus, să dea direcţia dezvoltării viitoare a sistemului
politic. Neexistând însă, în timpul regimului dictatorial, nicio mişcare coerentă de opoziţie,
nicio organizaţie alternativă şi nici vreo forţă de rezervă a Partidului Comunist, conducătorii
revoluţiei s-au văzut în situaţia dificilă (și riscantă, totodată) de a crea o structură
instituţională ad-hoc16.

16
Pe 26 decembrie 1989, Ion Iliescu afirma: “Revoluţia noastră are o particularitate deosebită. Ea este
21
 Ţinând seama de contextul apariţiei sale, forţa politică ce îşi asuma conducerea
revoluţiei s-a autointitulat Frontul Salvării Naţionale. Denumirea era inspirată, desigur, de
celelalte structuri similare de pe mapamond care, urmărind fie eliberarea naţională, fie
înlăturarea dictaturilor, s-au numit “Fronturi”. Noua forţă politică, apărută spontan (potrivit
conducătorilor ei), neavând la început nici trăsăturile unei instituţii etatice, nici pe cele ale
unui partid, trebuia să preia toate funcţiile de legiferare şi de administrare a ţării. Dar întrucât
forma ei difuză şi compoziţia mozaicată nu-i permiteau desfăşurarea unor activităţi coerente
şi specializate, Frontul a trebuit să-şi constituie la nivel central un organism operativ – aşa-
numitul Consiliu. În timp ce mulţi revoluţionari îşi declarau apartenenţa la Front,
legitimându-se politic şi sugerând deja formarea unui nou partid, doar câţiva “aleşi” au ajuns
în echipa decizională.
Natura şi atribuţiile Frontului şi ale Consiliului său au fost destul de vagi la început.
Dar această ambiguitate nu deranja pe nimeni şi nici nu punea probleme de organizare, căci
românii erau obişnuiţi cu amestecul şi confuzia competenţelor sub patronajul PCR. Frontul
părea un fel de mişcare politică de orientare democratică, o uniune conjuncturală de forţe
sociale care urmăreau răsturnarea dictaturii şi dobândirea libertăţii. El tindea în mod aproape
natural să ia locul Partidului Comunist, care se dezorganizase şi care nu mai putea reprezenta
o forţă politică acceptabilă şi credibilă (chiar dacă unii dintre membrii săi marcanţi continuau
să joace roluri însemnate în conducerea ţării). Cu toate acestea, Frontul Salvării Naţionale nu
s-a declarat partid politic şi a susţinut multă vreme că nu va participa ca atare la alegerile din
primăvara lui 1990. În primele zile ale revoluţiei, Frontul era un ansamblu politic foarte
eterogen, dar care dădea consistenţă şi valoare noţiunii de “consens”.
Cât priveşte conducerea sa centrală (Consiliul FSN), aceasta a fost iniţial un organism
politic dotat cu putere absolută. În condiţiile în care Consiliul de Stat (instituţia legislativă
comunistă cu funcţionare permanentă) şi Guvernul fuseseră dizolvate, Consiliul Frontului
a preluat deopotrivă atribuţiile legislative şi pe cele executive. Clarificarea statutului şi a
atribuţiilor sale în noul sistem al puterii din România avea să se realizeze abia prin Decretul-
lege privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării
Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale FSN, publicat în “Monitorul Oficial al României” nr.
4 din 27 decembrie 1989. Prin acest Decret-lege, CFSN îşi reglementa juridic existenţa şi
organizarea interioară, fixându-şi în acelaşi timp propriile limite şi competenţe. Dintr-un
organism dotat cu putere absolută, Consiliul se transforma într-o autoritate ce cumula
atribuţiile legislativului şi ale şefului statului din regimurile democratice.
Decretul-lege din 27 decembrie nu se limita la reglementarea funcţionării noului
organ al puterii. El cuprindea şi câteva prevederi de natură constituţională, care pentru
moment n-au devenit un subiect de confruntare politică, dar care ulterior au alimentat valuri
repetate de contestări. Astfel, după ce prezenta Frontul şi după ce reitera obiectivele sale
anunţate în “Comunicatul” din 22 decembrie, Decretul-lege stabilea numele ţării (eliminând
apelativul de Republică Socialistă), drapelul (acelaşi tricolor, dar fără însemnul statului
socialist) şi forma de guvernământ (republica).
Articolul 2 şi următoarele reglementau organizarea şi prerogativele CFSN, precum şi
organizarea şi atribuţiile consiliilor teritoriale ale Frontului. În calitatea sa de “organ al
puterii” (în dreptul constituţional socialist din România, sintagma “organ al puterii de stat”
privea autoritatea legislativă), Consiliul Frontului Salvării Naţionale avea următoarele
atribuţii: adoptarea cu majoritate simplă a decretelor cu putere de lege şi a decretelor; numirea

rezultatul unei acţiuni spontane a maselor, expresie a nemulţumirilor acumulate de-a lungul anilor (…). Este
total falsă ideea că ar fi putut fi vorba de o lovitură de stat realizată de câteva forţe organizate, ba încă şi cu
sprijin din afară. Adevărul este că acest Consiliu al Frontului Salvării Naţionale este emanaţia mişcării şi nu a
precedat mişcarea. Aceasta implică şi un dezavantaj, o dificultate pe care noi o întâmpinăm astăzi, pentru că
trebuie să ne constituim, să ne organizăm ca structuri ale noii puteri” (Momente de istorie, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 31).
22
şi revocarea primului-ministru; aprobarea listei cabinetului propus de premierul desemnat;
numirea şi revocarea preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie şi a procurorului general al
republicii; reglementarea sistemului electoral; desemnarea comisiei de elaborare a proiectului
noii Constituţii; aprobarea bugetului statului; acordarea gradelor de general, amiral şi
mareşal, ca şi trecerea în rezervă sau reactivarea respectivelor cadre militare; instituirea şi
acordarea decoraţiilor; acordarea graţierii şi comutarea pedepsei capitale (pedeapsa cu
moartea avea să fie abolită prin Decretul-lege din 7 ianuarie 1990); ratificarea şi denunţarea
tratatelor internaţionale; declararea stării excepţionale, a mobilizării generale sau parţiale, ca
şi a stării de război.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, Consiliul urma să îşi desfăşoare activitatea în plen
şi pe comisii specializate (reconstrucţie şi dezvoltare; relaţii externe; agricultură; comisia
constituţională şi juridică; comisia pentru minorităţi; comisia pentru administraţie locală etc.).
În fruntea Consiliului se afla un birou executiv (format din preşedinte, un prim-vicepreşedinte,
doi vicepre-şedinţi, un secretar şi şase membri), care exercita atribuţiile CFSN în intervalul
dintre sesiunile acestuia. Preşedintele Consiliului avea ca prerogative: reprezentarea statului
român în relaţiile internaţionale; încheierea tratatelor internaţionale; numirea şi rechemarea
din misiune a ambasadorilor României; primirea scrisorilor de acreditare ale ambasadorilor
străini la Bucureşti; acordarea cetăţeniei şi rezidenţei cetăţenilor străini în România;
acordarea dreptului de azil; aprobarea adopţiilor internaţionale privindu-i pe cetăţenii români.
În virtutea inerţiei organizatorice moştenite de la vechiul regim politic, Decretul-lege
prevedea înfiinţarea de consilii ale FSN în unităţile administrativ-teritoriale, având statutul de
“organe ale puterii locale, ierarhic subordonate Consiliului Frontului Salvării Naţionale”. În
decembrie 1989, descentralizarea era de neimaginat pentru deţinătorii puterii, obişnuiţi vreme
de decenii cu un stat super-centralizat, în care raporturile de subordonare făceau parte din cel
mai firesc peisaj administrativ. Putem presupune, însă, că menţinerea subordonării
ierarhice (chiar dacă într-o formă mai flexibilă) reprezenta, în primele zile după căderea
dictaturii, o măsură strategică: puterea de la Bucureşti trebuia să fie sigură că are controlul
asupra întregului teritoriu şi că vidul de putere administrativă de la nivel local s-a umplut cu
structuri loiale revoluţiei. Consiliile teritoriale ale FSN preluau de la vechile autorităţi
(Consiliile populare şi comitetele sau birourile lor executive) toate structurile tehnice
(serviciile de specialitate ale administraţiei locale), care continuau să funcţioneze fără vreo
modificare, pentru a asigura continuitatea serviciilor publice.
Modul de organizare (într-o structură ierarhică inspirată de “centralismul democratic”
socialist) şi atribuţiile Consiliului FSN, precum şi ale consiliilor teritoriale, demonstrau faptul
că Frontul Salvării Naţionale este moştenitorul fostului partid unic, întrucât el formase
“legislativul” (Consiliul) şi tot el controla administraţia locală. Nu în ultimul rând, Frontul îşi
subordona Guvernul şi Armata. Din acest motiv, Consiliul FSN devenea cea mai importantă
miză politică. Deşi se declarase o structură provizorie a puterii, menită numai să administreze
ţara până la primele alegeri libere, Consiliul putea practic să imprime orice direcţie cursului
schimbării politice din România.
Lucrul cel mai alarmant era acela că un legislativ format doar din reprezentanţii FSN
putea să creeze condiţiile legale pentru instituirea în România a unui monopartidism mascat.
În măsura în care de la o zi la alta se profila transformarea FSN în partid politic, păstrarea
acestei structuri centrale a puterii devenea o ameninţare serioasă pentru pluralismul incipient.
Consiliul FSN demonstrase deja că este capabil să netezească drumul spre legitimitate echipei
lui Ion Iliescu. Apoi, profitând de situaţia excepţională în care lua deciziile, CFSN stabilise
forma de guvernământ – republica –, fapt ce nu convenea adepţilor monarhiei. CFSN evitase
să scoată în afara legii Partidul Comunist Român, pe motiv că el se autodizolvase. Tot CFSN
elaborase Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea şi funcţionarea
partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti în România, act normativ care favoriza o
fărâmiţare politică deloc utilă pentru opoziţia pe cale de a se naşte.
23
 În cadrul noului corp legislativ, grupul “dizidenţilor”, format din persoane fără
experienţa jocului politic, era sistematic marginalizat, menţinut doar pentru decorul
revoluţionar. Semnificativ este faptul că niciun dizident (înţelegând prin acest termen calitatea
de protestatar anti-comunist şi nu aceea de opozant al lui Ceauşescu, de pe poziţiile
socialismului reformist) nu făcea parte din Biroul executiv al Consiliului prezidat de Ion
Iliescu. Toate persoanele care se aflau pe 22 decembrie în fruntea listei noii conduceri aveau
să dispară, cinci zile mai târziu, din cercul restrâns al puterii, pierzându-se în anonimat printre
ceilalţi 145 de membri ai CFSN.
Legătura strânsă a CFSN cu spiritul politic al partidului unic rezulta, potrivit
afirmaţiei lui Petre Roman, şi din faptul că grupul pe care revoluţia îl propulsase la putere se
arătase total ostil ideii de a accepta în componenţa sa pe unii dintre reprezentanţii partidelor
istorice. Chiar în după-amiaza lui 22 decembrie, când se discuta formula noii echipe
conducătoare, Iliescu şi Bârlădeanu ar fi refuzat includerea lui Corneliu Coposu – militantul
naţional-ţărănist care va deveni ulterior şeful necontestat al opoziţiei. Petre Roman aprecia că,
prin acest refuz, “ceva din revoluţia română a luat o turnură greşită, al cărei preţ l-am plătit şi
îl mai plătim şi azi. Reacţia lui Iliescu, a lui Bârlădeanu şi a lui Dan Marţian era reacţia
instinctivă a unor vechi activişti comunişti, care nu puteau înţelege şi accepta că ceea ce
murea atunci nu era una dintre formele comunismului, ci comunismul în totalitatea sa”17.
Suspiciunile care planau asupra noului organism al puterii erau în mare măsură
îndreptăţite. Linia politică a Frontului şi persoanele care exercitau efectiv puterea prefigurau,
în cel mai bun caz, un socialism reformist, un “comunism liberal” de tip gorbaciovist, care
s-ar fi îndepărtat fundamental de obiectivele revoluţiei. În aceste condiţii, ziua de 12 ianuarie
1990 (decretată zi de doliu naţional) s-a transformat într-o zi de proteste de anvergură
împotriva autorităţilor centrale. În Bucureşti, mii de manifestanţi au forţat Biroul executiv al
CFSN să decreteze desfiinţarea PCR-ului şi reintroducerea pedepsei capitale (în scopul
condamnării “teroriştilor” şi a înalţilor demnitari ai vechiului regim). Aşa credeau oamenii că
vor opriprocesul trecerii de la un tip de comunism la altul.
Resimţind reacţia anti-comunistă, Ion Iliescu s-a văzut dator să dezmintă imediat
(într-o dezbatere televizată din 13 ianuarie) afirmaţiile potrivit cărora Frontul Salvării
Naţionale ar dori să devină noul partid unic: “în ceea ce priveşte organismele care exprimă
puterea politică în statul nostru, ele (…) sunt reprezentate de Consiliul Frontului Salvării
Naţionale, care suplineşte funcţiile unei Adunări Naţionale, ale Consiliului de Stat. La nivel
teritorial, acestea se reflectă în raportul dintre consiliile FSN şi administraţia locală (…). S-a
pus de asemenea problema rolului şi funcţiilor organismelor de Front care au apărut în
întreprinderi. Ideea fundamentală pe care am susţinut-o este că acestea sunt organisme
reprezentative ale oamenilor muncii, îndeplinind, într-un fel, rolul unor organisme cu caracter
sindical (…). În legătură cu diversele suspiciuni existente la adresa Frontului, cum că ar fi
dorit să acapareze puterea politică şi s-o instituie pentru totdeauna, vreau să dau asigurări că
nu avem niciun fel de veleităţi din acest punct de vedere…”18. Asigurându-i pe cetăţeni că
noua putere şi-a asumat doar administrarea cât mai corectă a ţării până la apropiatele alegeri
libere, Iliescu detensiona pentru moment atmosfera politică, prelungea hegemonia FSN şi
reuşea să blocheze în continuare accesul la putere al liderilor noilor formaţiuni politice (în
special ai partidelor istorice). În plus, el opera o distincţie clară între prerogativele autorităţii
centrale reprezentate de CFSN şi jocul de-a politica şi de-a sindicatele pe care diversele
“Fronturi” îl desfăşurau euforic în plan local şi prin întreprinderi. În subtext, ideea era ca
lumea să înţeleagă cine face politica serioasă cu rol de decizie, cine are funcţia de simplu
executant local şi cine trebuie să se mulţumească cu statutul de sindicalist. Discursul şefului
statului, deşi liniştitor pentru multă lume, nu putea ascunde substanţa conservatoare a
Frontului, lipsa lui de voinţă privind o schimbarea politică majoră şi intoleranţa lui faţă de
17
Petre Roman, Libertatea ca datorie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pp. 122-123.
18
Ion Iliescu, op. cit., p. 73.
24
orice fel de opoziţie – o intoleranţă care a contaminat masele nepregătite pentru democraţie.
Frontul primelor zile ale revoluţiei a demonstrat că nu era un organism politic unitar.
El reunea, atât la nivelul conducerii centrale, cât şi în teritoriu, oameni foarte diferiţi din
punctul de vedere al profesiei, al culturii şi nu în ultimul rând din unghiul opţiunilor politice.
În afara principiilor-doleanţe exprimate în “Comunicatul” din 22 decembrie, nu existau
puncte comune între cei care compuneau Frontul. Or, pentru ca să poată fi o reală formaţiune
politică, FSN-ul ar fi avut nevoie de un proiect coerent pentru realizarea obiectivelor din
“Comunicat”, proiect care să fie liantul politic. În absenţa proiectului, Consiliul FSN a fost
incapabil de a crea structuri instituţionale care să reprezinte un pas înainte pe calea
democraţiei. Singurul lucru pe care l-a făcut a fost acela de a consacra juridic ceea ce
revoluţia realizase deja; astfel, “CFSN se comporta mai puţin ca un conducător politic al
revoluţiei, cât mai degrabă ca un funcţionar al acesteia. Ca şi cum ar fi fost în aşteptarea unui
actor politic autentic, care să preia puterea, ştiind într-adevăr la ce să o folosească”19. În
aceeaşi ordine de idei, Vladimir Pasti afirma că Frontul apărut în zilele revoluţiei nu a fost un
mecanism special creat pentru perpetuarea puterii unei fracţiuni reformiste din fostul Partid
Comunist Român. Frontul Salvării Naţionale era un construct “nerevoluţionar”, dar nu voit
contrarevoluţionar. Desigur, diferenţele de nuanţă sunt demne de luat în seamă, din
perspectiva istoriei recente; însă în primele săptămâni după revoluţie nimeni nu avea timpul şi
dispoziţia necesare judecăţilor nuanţate. O structură a puterii care nu operase nicio
schimbare majoră (în afara abrogării unor legi represive ale regimului trecut) şi nu părea să
aibă niciun proiect clar pentru viitorul ţării își arăta substanța conservatoare şi neo-comunistă.
Această instituţie provizorie ce reacţiona doar la presiunea străzii trebuia reformată, pentru a
redobândi autoritate şi credibilitate.
Luna ianuarie a anului 1990 a fost marcată în România de o periculoasă instabilitate
politică. Deşi vidul de putere fusese umplut în doar câteva ore de la fuga dictatorului, se
profila un vid de autoritate, determinat de contestările tot mai dese şi mai puternice care
veneau dinspre formaţiunile politice nou create (dornice să participe la activitatea legislativă
şi să înlăture monopolul FSN-ului). Erodarea autorităţii Consiliului FSN se producea şi din
cauza inconsecvenţelor sale. Astfel, pe 12 ianuarie, sub presiunea demonstraţiilor de stradă,
Biroul executiv al CFSN dăduse trei decrete, prin care se scotea în afara legii Partidul
Comunist, se stabilea un referendum în legătură cu reintroducerea pedepsei cu moartea şi se
crea o comisie pentru rezolvarea problemelor victimelor dictaturii. Cinci zile mai târziu,
Consiliul FSN anula primele două decrete, considerându-le greşeli politice şi acte contrare
democraţiei şi spiritului revoluţiei. Singura “compensaţie” pentru demonstranţii anti-
comunişti a fost Decretul-lege din 18 ianuarie, prin care era trecut în proprietatea statului tot
patrimoniul fostului PCR.
Demonstraţiile anti-comuniste din 12 ianuarie reprezentaseră doar prima reacţie
hotărâtă de respingere a unui organism al puterii care risca să compromită pluralismul politic.
Alerta şi mobilizarea în tabăra anti-comunistă aveau să crească odată cu decizia CFSN ca
Frontul să participe la alegeri în calitate de formaţiune politică. Pe 23 ianuarie, în pofida
tuturor angajamentelor şi asigurărilor anterioare exprimate public de Ion Iliescu,
transformarea FSN în partid politic punea România într-o situaţie izbitor de asemănătoare cu
cea de dinaintea revoluţiei: existenţa unei puteri legislative formate din reprezentanţii unui
singur partid. Din acest motiv afirma scriitorul Octavian Paler că “acţiunea de delapidare a
revoluţiei a ieşit din culise, intrând în faza ei oficială (…). Căci FSN se află, practic, în
campanie electorală încă din zilele în care liderii săi ne asigurau că n-au intenţii politice de
perspectivă (…). Pe scurt, fără să fi avut altă legitimitate decât aceea de a umple un vid de
putere, FSN transformă din ce în ce mai mult mandatul său provizoriu într-un mijloc de a se
instala la putere, îngreunând accesul real al partidelor politice la dialogul cu ţara”20.
19
Vladimir Pasti, România în tranziţie. Căderea în viitor, Editura Nemira, Bucureşti, 1995, p. 96.
20
Octavian Paler, Iluziile au durat numai o lună, în: “România Liberă” din 25 ianuarie 1990.
25
 Revoluţia din decembrie permisese, prin specificul ei, instalarea la putere a unui grup
de orientare socialistă. Însă ea nu putea permite menţinerea monopartidismului. Aşa încât,
imediat după ce Frontul şi-a declarat intenţia de a participa la alegeri (amânându-le pentru
luna mai, deşi iniţial le fixase în aprilie), partidele nou înfiinţate au organizat manifestaţii de
protest, în care cereau ca liderii Frontului să-şi menţină promisiunea iniţială de a nu
transforma conducerea revoluţiei într-o formaţiune politică. Spiritul protestatar era încă
deosebit de viu în primele luni după revoluţie. Parcă pentru a compensa tăcerea şi obedienţa
care marcaseră poporul român timp de decenii, oamenii erau gata oricând să participe la
demonstraţii de stradă, indiferent de motivul pentru care erau organizate: de la nemulţumirea
faţă de vreun director de întreprindere sau faţă de programul de distribuţie a apei, până la
chestiunile politice majore, strada era locul privilegiat de soluţionare a problemelor.
Conştientă de forţa sa, care răsturnase dictatura, populaţia uza de instrumentul manifestaţiilor
de stradă cu o bucurie copilărească. În aceste condiţii, pentru un lider politic sau sindical era
uşor de mobilizat o mulţime protestatară; iar când motivul demonstraţiei se revendica de la
obiectivele şi idealurile revoluţiei, oamenii rezistau cu greu tentaţiei de a ieşi în stradă –
aceeași stradă în care, până nu demult, îi scotea PCR-ul cu de-a sila la tot felul de
demonstrații pentru pace, pentru 1 Mai și 23 August etc.
În lupta pentru putere, argumente revoluţionare aveau atât FSN-iştii, cât şi opozanţii
lor. Cei dintâi afirmau că şi-au riscat viaţa pentru victoria revoluţiei; de aceea aveau dreptul şi
datoria să gestioneze schimbarea de sistem pe care o declanşaseră în decembrie ’89; mai
aveau şi datoria de a nu lăsa ţara pe mâna unor persoane lipsite de experienţă şi de
legitimitate21. La rândul lor, conducătorii partidelor nou înfiinţate (sau, după caz, renăscute)
afirmau că revoluţia n-a fost făcută pentru ca un grup de foşti comunişti (fie ei şi reformatori)
să-şi însuşească puterea şi să blocheze procesul democratic. Pentru o revoluţie anti-comunistă
trebuiau neapărat lideri anti-comunişti! După cum pe bună dreptate afirma Corneliu Coposu
în discuţiile cu conducerea Frontului, dacă o grupare politică (fie că se numeşte “Front”, fie
că poartă un alt nume, ce-i dezvăluie mai clar identitatea de partid) girează puterea până la
alegeri, exercitând în acelaşi timp funcţia legislativă, executivă şi judecătorească, nu poate
intra în concurenţă pe picior de egalitate cu celelalte partide; aşadar, prin faptul că deţinea
singur toate pârghiile puterii, Frontul urma să fie favorizat în alegeri. Aceste argumente
contradictorii au alimentat demonstraţiile de stradă şi tratativele politice care au condus, în
cele din urmă, la crearea unui nou organism al puterii legislative (Consiliul Provizoriu de
Uniune Naţională).
După virulentele demonstraţii anti-comuniste şi anti-FSN din 28 ianuarie şi după
contra- demonstraţia Frontului din 29 ianuarie (prima încheiată cu atacarea sediului
Guvernului, iar a doua cu atacarea sediilor partidelor istorice), s-a ajuns la un compromis de
principiu la 1 februarie 1990. Consiliul Frontului Salvării Naţionale urma să se transforme în
Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, prin includerea în componenţa sa, pe lângă
reprezentanţii FSN (devenit partid politic), a reprezentanţilor altor 30 de partide (în final vor
intra în CPUN 38 de partide şi 9 organizaţii ale minorităţilor).
Funcţionarea noului organism al puterii legislative a fost reglementată prin Decretul-
lege privind Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, act normativ publicat în “Monitorul
Oficial al României” nr. 27 din 9 februarie 1990. În expunerea de motive a Decretului-lege,
se preciza faptul că peisajul politic din România post-revoluţionară s-a schimbat; astfel, de la
absenţa formaţiunilor politice legal constituite, s-a ajuns la pluripartidism, însuşi FSN-ul
transformându-se în partid politic. Pentru a se respecta principiul separaţiei puterilor în stat,
devenea necesară o restructurare a Consiliului FSN.

21
Unora dintre liderii “partidelor istorice” li se reproşa faptul că în perioada dictaturii au stat în Occident,
departe de suferinţele poporului. În aceste condiţii, lor li s-ar fi diminuat capacitatea de a evalua corect realităţile
româneşti şi, în plus, n-ar mai avea dreptul de a da lecţii de democraţie compatrioţilor care, după ce au suportat
teroarea comunistă, au reuşit să îşi cucerească singuri libertatea.
26
 Restructurarea privea două elemente fundamentale: a) numele legislativului nu mai
cuprindea sintagma “Front al Salvării”, întrucât nu trebuia să preia titulatura vreunui partid;
numele de Consiliu Provizoriu de Uniune Naţională reda cel mai bine noua realitate politică,
precum şi natura şi scopurile unei puteri legiuitoare ce rezulta dintr-un calcul al echilibrului
post-revoluţionar, în absenţa legitimităţii conferite de votul popular (respectiv o instituţie
provizorie, o sinteză de compromisuri menită să asigure stabilitatea în ţară, până la crearea
instituţiilor legitime ale statului); b) componenţa noului legislativ marca o serie de modificări
în viaţa politică, atât în practica parlamentară, cât şi în echilibrul forţelor politice: astfel,
legislativul nu mai era “emanaţia” unui singur partid, ci devenea o instituţie aidoma celor din
democraţiile pluraliste consacrate, având un grup ce simboliza puterea (FSN) şi unul care
constituia opoziţia (restul partidelor incluse în CPUN); în al doilea rând, minorităţile
naţionale erau reprezentate ca oricare dintre partidele nou înfiinţate; în fine, Frontul Salvării
Naţionale intra în competiţia politică în calitatea sa de partid, dar ca primus inter pares,
întrucât el păstra o majoritate relativă în noul legislativ (în realitate, formaţiunea politică FSN
nu deţinea 50% din mandate în CPUN; fostului Consiliu al Frontului – ca organism al
puterii, şi nu ca formaţiune politică – i se rezervaseră 50% din cele 253 de mandate, dar unii
dintre reprezentanţii vechiului CFSN în noul CPUN au migrat către alte partide sau au optat
pentru statutul de independenţi).
Schimbările structurale la nivelul puterii legislative au generat o modificare
semnificativă a spectrului politic românesc. În primul rând, forţele de extracţie socialistă,
grupate iniţial în FSN, aveau o contrapondere reprezentată de partidele care se declarau de
centru sau de centru- dreapta. Chiar dacă unele dintre noile partide aveau programe de stânga,
ele se situau aproape automat în opoziţie faţă de FSN, dată fiind ponderea lor minoră în
cadrul legislativului, dar şi acceptarea lor problematică de către o societate acaparată de
discursul consensualist al puterii. Astfel că, după sentimentul general al unităţii şi al
consensului care dominase perioada fierbinte a revoluţiei, a început să se instaleze, de pe la
mijlocul lui ianuarie, un spirit contestatar: a face opoziţie devenea din ce în ce mai mult o
chestiune de bun gust sau de atitudine democratică şi intelectualistă. În plus, mişcările
politice care gravitau invariabil în jurul principiilor şi obiectivelor stabilite prin
“Comunicatul CFSN” din 22 decembrie erau nevoite să depună un efort de construcţie a
identităţii, în perspectiva alegerilor. A continua reiterarea discursului revoluţionar (care era
asociat FSN-ului şi figurilor lui mai importante) însemna pentru noile formaţiuni să-şi asume
riscul de a se confunda cu Frontul. Aşadar, neavând neapărat un proiect politic diferit de cel
”frontist”, cele mai multe dintre noile partide au ajuns să-şi caute identitatea exclusiv în
atitudinea de opoziţie faţă de FSN.
În planul vieţii parlamentare, Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională a fost prima
“şcoală a democraţiei” din România. În cadrul dezbaterilor din CPUN, a fost înlocuit stilul
politic al unanimităţii şi al consensului cu practica negocierilor şi a compromisurilor –
specifică regimurilor democratice. Existenţa unei majorităţi şi a unei opoziţii a oferit acţiunii
de legiferare (în pofida îngreunării) posibilitatea de a evita în mai mare măsură erorile de
ordin constituţional, ca şi pe cele care ţineau de oportunitatea diverselor politici publice.
Crearea CPUN-ului n-a însemnat doar apariţia unei opoziţii parlamentare capabile (iar
uneori chiar dornice) să temporizeze actul legiferării prin practica amendamentelor, ci şi
instituirea unor noi proceduri. Dacă în vechiul CFSN Biroul executiv era un organ de decizie
care îndeplinea atribuţiile Consiliului (putând astfel să emită acte normative), Biroul executiv
al CPUN nu mai avea decât rolul de a pregăti lucrările legislativului. Activitatea de legiferare,
desfăşurată expeditiv în vechea structură a puterii, adopta – odată cu crearea CPUN – calea
parlamentară clasică: procedura legislativă cuprindea o fază de pregătire a proiectului de lege
(prin cooperare cu organele de stat specializate pe domeniul ce urma a fi reglementat),
avizarea proiectului de lege la comisia de specialitate din cadrul CPUN, faza de aprobare a
proiectului de către Biroul executiv al CPUN, dezbaterea parlamentară şi votul în plen.
27
 Noul legislativ numit CPUN “a pregătit trecerea treptată de la o formă de putere,
legitimată până atunci de consensul naţional faţă de ideile şi principiile revoluţiei
anticeauşiste şi anticomuniste, la o putere legitimată de legalitatea instituţiilor fundamentale
ale statului, în urma rezultatelor scrutinului liber exprimat”22. Desigur că, prin geneza sa
(legată de negocierile între reprezentanţii partidelor nou create şi puterea legislativă născută
în revoluţie), Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională nu era un veritabil parlament: el
reprezenta doar partidele prin acordul cărora se constituise, şi nu pe alegători. Formaţiunile
politice înfiinţate în baza Decretului-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 aveau foarte puţini
membri, instabili şi slab orientaţi doctrinar sau programatic. Aderenţa conjuncturală
(oportunistă sau pur şi simplu în spiritul aventurii) la un partid sau la altul nu avea nimic în
comun cu opţiunea politică în cunoştinţă de cauză. Totuşi, CPUN a fost un pas decisiv pe
calea tranziţiei instituţionale. Pe lângă faptul că a elaborat o serie de legi fundamentale pentru
evoluţia vieţii politice din România (în special Legea electorală), o contribuţie majoră a
CPUN-ului la construcţia democraţiei a reprezentat-o pregătirea populaţiei pentru viaţa
parlamentară, prin televizarea dezbaterilor şi prin publicitatea activităţilor de legiferare.

Instituţiile legitime din perioada Constituantei

Prima fază a tranziţiei instituţionale (aceea a instituţiilor provizorii legitimate

revoluţionar) s-a încheiat după alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 20 mai 1990. Odată
validat Parlamentul bicameral şi odată cu depunerea jurământului de către Preşedintele
Republicii, tranziţia a intrat în “faza Constituantei”. Pe parcursul ei, statul român şi-a
completat şi stabilizat sistemul autorităţilor publice, pregătindu-se pentru cadrele
constituţionale ale democraţiei pluraliste.
Actul normativ care a fixat reperele politice ale celei de-a doua etape a tranziţiei
instituţionale a fost Legea electorală (Decretul-lege nr. 92, pentru alegerea Parlamentului şi a
Preşedintelui României, elaborat de CPUN şi publicat în “Monitorul Oficial al României” nr.
35 din 14 martie 1990). În mod obişnuit, o lege electorală nu produce schimbări în structura
instituţională a unei ţări; prin tipul de scrutin adoptat, legea poate doar să modifice peisajul
formaţiunilor politice (provocând alianţe şi fuziuni pentru atingerea unui prag electoral ridicat
sau, dimpotrivă, determinând fărâmiţarea politică în cazul pragurilor scăzute; favorizând
înregimentarea de partid în scrutinul de listă sau stimulând personalităţile independente în
scrutinul uninominal). Legea electorală din 1990 a avut însă o altă consistenţă decât
obişnuitele acte normative care organizează scrutinul în sistemele politice stabile. Astfel, pe
lângă reglementările tehnice, Decretul-lege nr. 92 a avut şi un conţinut de ordin
constituţional. Câtă vreme instituţiile puterii comuniste fuseseră desfiinţate pe 22 decembrie
1989, iar Constituţia statului socialist nu mai era valabilă de facto, Consiliul Provizoriu de
Uniune Naţională a trebuit să includă în Legea electorală unele prevederi cu caracter
constituţional. Acestea erau rezultatul sintezei dintre obiectivele revoluţiei, tradiţia
instituţională interbelică şi republicanismul epocii comuniste. Dispoziţiile generale ale legii
făceau astfel din România o republică în care parlamentul bicameral şi şeful statului erau
aleşi prin vot universal şi direct.
Dezbaterile cu privire la forma de guvernământ demaraseră în România imediat după
înlăturarea dictaturii. Reapăruse o întrebare pe care românii şi-o puseseră în 1870-1871, ca şi
în 1947: monarhie sau republică? Spre deosebire de precedentele momente de răscruce, când
răspunsul la această întrebare fusese determinat în cea mai mare măsură de sistemul relaţiilor
internaţionale, în 1990 alegerea formei de guvernământ era în mod dominant o chestiune de

22
Angela Banciu, Istoria vieţii constituţionale în România, Casa de editură şi presă “Şansa” SRL,Bucureşti,
1996, p. 257.
28
opţiune internă. Numai că, la începutul epocii post-comuniste, problema regimului republican
sau monarhic nu putea fi tranşată uşor, fără să declanşeze convulsii sociale şi politice. De
aceea, pentru moment, noii conducători ai României s-au străduit să o evite formal şi să o
minimalizeze ca importanţă. După ce Articolul 1 al Decretului-lege privind constituirea,
organizarea şi funcţionarea CFSN stabilise că forma de guvernământ a României este
republica, legile şi decretele ulterioare n-au mai abordat explicit problema formei de
guvernământ, amânând-o pentru vremuri mai stabile (şi mai prielnice republicanismului,
căci în perioada imediat post-revoluţionară avântul schimbării putea influenţa opţiunea
electoratului în sens pro-monarhist; or, deţinătorii puterii nu voiau să-şi asume acest risc,
chiar dacă el nu se anunţa major).
În aceste condiţii, Legea electorală se mulţumea să proclame faptul că puterea
aparţine poporului şi că guvernarea României se realizează pe baza sistemului democratic
pluralist, precum şi în conformitate cu principiul separaţiei puterilor. Fără nici o altă
fundamentare, oricât de sumară, Legea nr. 92/1990 stabilea implicit forma de guvernământ şi
tipul de parlament ce urma să fie ales în România: “Parlamentul României, alcătuit din
Adunarea Deputaţilor şi Senat, precum şi Preşedintele României, se aleg prin vot universal,
egal, direct şi secret, liber exprimat”. Întrucât funcţiile legislativului erau cunoscute, în
principiu, Legea electorală preciza într-un capitol special doar atribuţiile Preşedintelui.
Exista, totuşi, o prevedere importantă referitoare la funcţia Parlamentului: faptul că el urma
să îndeplinească rolul de Constituantă: “Adunarea Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună,
se constituie, de drept, în Adunare Constituantă pentru adoptarea Constituţiei României”.
Prin Legea electorală, Preşedintelui României îi reveneau ca atribuţii: desemnarea
primului-ministru, conform uzanţelor în sistemele pluraliste democratice; primirea demisiei
Guvernului; numirea preşedintelui şi a membrilor Curţii Supreme de Justiţie, cu avizul
Senatului şi al procurorului general; convocarea Parlamentului în sesiune extraordinară;
dizolvarea Adunării Constituante (cu acordul preşedinţilor celor două camere), în cazul în
care Constituţia nu ar fi fost adoptată în termen de 9 luni de la alegerea Parlamentului
(Adunarea Constituantă urma să se dizolve de drept, dacă nu reuşea să adopte legea
fundamentală a ţării în termen de 18 luni de la alegerea sa); prezentarea mesajului anual către
Parlament; declararea mobilizării generale sau parţiale (cu acordul Parlamentului sau, în
cazuri excepţionale, cu aprobarea ulterioară a acestuia, în termen de 5 zile); instituirea stării
de urgenţă (în aceleaşi condiţii ca şi în cazul mobilizării); încheierea tratatelor internaţionale;
acreditarea şi rechemarea diplomaţilor României, precum şi primirea reprezentanţilor
guvernelor străine la Bucureşti; acordarea graţierii şi comutarea pedepselor; conferirea
gradelor militare de general, amiral şi mareşal; conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare;
promulgarea legilor. În scopul exercitării atribuţiilor sale, Preşedintele putea emite decrete,
care trebuiau contrasemnate de primul- ministru.
Legea electorală cuprindea, cum era şi normal, prevederile de principiu şi cu caracter
tehnic. Dintre acestea, amintim în primul rând procedura scrutinului pe liste de partid,
preferată scrutinului uninominal. Data alegerilor a fost stabilită pe 20 mai 1990, pentru a se
respecta termenul legal de organizare a scrutinului (cel puţin 60 de zile de la adoptarea Legii
electorale).
Alegerile l-au confirmat pe Ion Iliescu Preşedinte al Republicii, cu o majoritate
zdrobitoare (85,07%); în Parlament, au asigurat Frontului Salvării Naţionale majoritatea
absolută (aproximativ 67%), fapt ce permitea acestui partid să-şi impună programul politic, să
imprime ritmul şi direcţia tranziţiei economice şi politice din România.
Sarcina de a forma primul guvern bazat pe o majoritate parlamentară rezultată din
scrutinul popular a revenit tot lui Petre Roman. Noul executiv (în care se regăseau miniştri
din cabinetul anterior), aprobat de către Parlament la 28 iunie 1990, va funcţiona până la 16
octombrie 1991, când, în urma unor evenimente violente (avându-i ca protagonişti pe minerii
din Valea Jiului), premierul demisionează. Pe baza aceleiaşi majorităţi, va fi constituit apoi
29
un guvern condus de Theodor Stolojan (un tehnocrat despre care opinia publică nu ştia mai
nimic). Noutatea cea mai importantă nu era, însă, persoana premierului, ci faptul că în echipa
lui Stolojan se găseau şi doi miniştri liberali, la Justiţie şi Finanţe. Intrarea liberalilor în
guvern voia să sublinieze că, în momentele de criză, ţara are nevoie de unitate şi consens.
Etapa instituţiilor legitime pre-constituţionale a fost marcată de o relativă instabilitate
politică şi de o degradare a condiţiilor vieţii economice. Astfel, în pofida faptului că noile
instituţii ale statului fuseseră legitimate prin votul popular, contestările nu au încetat; nu au
lipsit nici încercările de a înlătura prin acţiuni de forţă organele puterii nou alese. Aceste
tulburări au marcat negativ evoluţia politicii româneşti, provocând criza de autoritate a
instituţiilor (cu excepţia notabilă a Preşedinţiei, care şi-a păstrat mereu cota de credibilitate
alimentată, pe de o parte, de obişnuinţele comportamentale ale populaţiei socializate în
paradigmă totalitară şi paternalistă, iar pe de altă parte, de capacitatea lui Ion Iliescu de a
gestiona cu detaşare şi cu un calm ostentativ situaţiile politice explozive). Nici imaginea
externă a ţării nu a rămas neşifonată după revolta de stradă din iunie 1990 şi după
”mineriade”, România părând neguvernabilă cu instrumentele democraţiei liberale.
În timpul campaniei electorale declanşate pe 19 martie 1990, o parte a opoziţiei (în
special Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat) a organizat o mişcare de protest care
avea ca principal scop eliminarea din cursa electorală a foştilor demnitari comunişti.
Fenomenul protestatar organizat în Piaţa Universităţii din Bucureşti nu a contenit nici după
validarea rezultatelor alegerilor de la 20 mai. În aceste condiţii, Guvernul Petre Roman a
dispus evacuarea forţată a demonstranţilor care ocupau centrul Capitalei de aproximativ trei
săptămâni, deranjând circulaţia şi împiedicând salubrizarea zonei. Reacţia protestatarilor a
fost deosebit de violentă: ei au agresat forţele de ordine, au incendiat maşinile acestora, apoi
au devastat sediile Poliţiei, ale Ministerului de Interne şi Serviciului Român de Informaţii.
Valul violenţelor a atins şi Televiziunea. Forţele de ordine, slab pregătite pentru intervenţia în
astfel de situaţii, dar şi timorate (căci asupra lor plana tot timpul acuzaţia că au activat în
serviciul regimului dictatorial), au avut prestaţii lamentabile, lăsând loc multor comentarii
politice şi impulsionând reacţii sociale riscante.
În faţa acţiunilor violente ale unor forţe ce păreau destul de bine coordonate şi în
condiţiile în care trupele Ministerului de Interne se dovediseră neputincioase, Preşedintele
ales al României a făcut apel la populaţie să apere instituţiile statului: “Este, de acum, clar că
ne aflăm în faţa unei tentative organizate, pregătite din timp, de a răsturna prin forţă, prin
violenţă dezlănţuită, conducerea ţării, aleasă în mod liber şi democratic la 20 mai. Ne
adresăm tuturor forţelor democratice ale ţării, care şi-au dat votul pentru libertate şi stabilitate
în România, cu chemarea de a sprijini acţiunea de lichidare a acestei rebeliuni de tip legionar,
de a conlucra cu forţele de ordine şi cu armata pentru restabilirea ordinii, izolarea şi arestarea
elementelor extremiste”23. Printre “forţele democratice” care s-au simţit chemate să apere
instituţiile legitime aflate în pericol s-au numărat şi minerii din Valea Jiului, care veneau
pentru a doua oară în Bucureşti (prima oară o făcuseră pe 29 ianuarie 1990) să sprijine
Frontul şi pe Ion Iliescu. Acţiunile violente ale minerilor, îndreptate împotriva partidelor de
opoziţie şi împotriva studenţilor (care participaseră la mişcarea protestatară din “Piaţa
Universităţii”) au securizat puterea, însă cu preţul înfrângerii grave a democraţiei şi a statului
de drept.
Rămân controversate şi astăzi multe aspecte ale evenimentelor din 13 şi 14 iunie
1990. Nu au fost identificaţi toți organizatorii violenţelor împotriva ministerelor şi a
Televiziunii; nu se ştie cu certitudine cine i-a organizat şi cine a facilitat deplasarea minerilor
la Bucureşti. Preşedintele Iliescu – inculpat într-un dosar penal care trenează de aproape trei
decenii – a afirmat că cei care au declanşat valul de violenţe au fost “legionarii”; de
asemenea, fostul Preşedinte nu şi-a asumat responsabilitatea chemării minerilor, spunând că ei

23
Ion Iliescu, Momente de istorie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 346.
30
au venit din proprie iniţiativă. Petre Roman (coleg de dosar penal cu Iliescu) a afirmat şi el că
s-au făcut încercări de a-i opri pe mineri din drum, iar odată ce au ajuns totuşi în Bucureşti, s-
a încercat temperarea lor. Deși nu avem încă o decizie a instanței, vinovat (cel puțin politic,
dacă nu și penal) pentru antrenarea minerilor în acte violente ar fi fost totuşi Ion Iliescu, care
le-ar fi cerut “să curăţe Piaţa Universităţii”. Fostul premier Roman mai afirma, în legătură
cu cei care au declanşat violenţele din 13 iunie, că “nu a fost vorba nici de «legionari» şi nici
de «golani» (expresie utilizată de Preşedinte pentru a-i desemna pe demonstranţii din Piaţa
Universităţii – n.n.), ci doar de nişte oameni care se îndoiau de opţiunea noastră sinceră
pentru democraţie”24. Mai există opinii potrivit cărora violenţele din 13 iunie au fost puse la
cale fie de către partidele învinse în alegeri, fie de către segmentul comunist al fostei
securităţi. Dar oricine le-ar fi organizat, cert este faptul că ele au reprezentat o probă din care
instituţiile statului au ieşit erodate, înainte de a fi fost oficial inaugurate. În plan internaţional,
România a pierdut simpatia pe care o câştigase în decembrie 1989, transformându-se într-un
exemplu negativ de gestionare a democraţiei.
După ce s-au estompat amintirile evenimentelor din iunie ’90, sistemul politic
românesc părea să fi dobândit o oarecare stabilitate. Însă în plan economic, România
începuse să se confrunte cu dificultăţi din ce în ce mai mari, care alimentau numeroase greve
şi proteste împotriva politicii economice a guvernului. Economia devenea principalul factor
de risc pentru puterea social- democrată, nevoită să opereze reforme de tip liberal (în esență,
acceptarea mecanismelor pieței concurențiale), într-o perioadă în care populaţia aştepta
măsuri reparatorii în raport cu socialismul (în sensul că își dorea creşterea vizibilă a nivelului
de trai).
Luna septembrie a anului 1991 a înregistrat un nou episod tensionat şi violent în viaţa
social-politică a României. Într-o atmosferă de anticomunism preventiv, dar şi de
nemulţumire populară faţă de deteriorarea nivelului de trai, România a trăit o nouă
“mineriadă”, cu toate consecinţele ei negative pe plan intern şi extern şi cu o erodare
suplimentară a credibilităţii instituţiilor statului de drept. După ce în august 1991 comunismul
dur din Uniunea Sovietică pusese sub semnul întrebării evoluţia democratică din întreaga
Europă Centrală şi de Est, în Parlamentul României au apărut proiecte de lege privind
interzicerea Partidului Comunist Român şi a oricărei structuri politice care s-ar organiza pe
baza ideologiei comuniste. La 6 septembrie, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România
organiza, în colaborare cu unele centrale sindicale şi cu diverse formaţiuni politice, o mare
demonstraţie anti-comunistă. În cadrul ei, erau vehement criticate structurile puterii, acuzate
că permit supravieţuirea reţelelor de influenţă ale comuniştilor. Manifestaţiile anti-comuniste
nu s-au limitat la problematica politică, ci au cuprins şi revendicări economice.
În timp ce la Bucureşti Senatul lua în discuţie proiectul de lege privind organizarea şi
funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, declanşând noi polemici şi acuze între putere
şi opoziţie, minerii din Valea Jiului ţineau din nou capul de afiş al revendicărilor salariale.
Având pretenţia de a negocia direct cu primul-ministru, şeful sindicatului, Miron Cozma,
decide deplasarea greviştilor la Bucureşti. Încercările de a-i opri din drum au fost sortite
eşecului: minerii au devastat câteva gări, au sechestrat trenuri şi au ajuns în Capitală. În seara
zilei de 25 septembrie, ei au atacat sediul Guvernului, dar au fost respinşi de către forţele de
ordine. A doua zi, manifestările violente continuă, în paralel cu negocierile dintre grevişti şi
Guvern. Confruntat cu o astfel de situaţie, premierul Petre Roman demisionează. Dar
minerilor nu le-a fost suficientă căderea executivului. În după-amiaza lui 26 septembrie, ei
pătrund în incinta Adunării Deputaţilor, cerând demiterea Preşedintelui Republicii. Stimulat
de lozincile anti-comuniste ale minerilor, liderul Partidului Social-Democrat Român, Sergiu
Cunescu, cere demisia din Parlament a celor care au fost membri ai PCR (dacă acest lucru s-ar
fi realizat, legislativul ar fi rămas aproape gol). Neputând să ia vreo decizie în sensul
24
Petre Roman, România încotro?, Fundaţia pentru studii politice “Ion Aurel Stoica” & Editura “Scripta”,
Bucureşti, 1995, p. 44.
31
imperativelor opoziţiei şi ale minerilor, deputaţii au sugerat “vizitatorilor” neaşteptaţi să
meargă la Palatul Cotroceni (la Preşedinţia Republicii), să obţină singuri demisia lui Ion
Iliescu. Setea distructivă a minerilor s-a concentrat, însă, asupra Televiziunii, unde forţele de
ordine au respins cu greu atacurile repetate ale demonstranţilor (în rândul cărora existau, de
data aceasta, şi numeroşi locuitori ai Capitalei).
Pe 27 septembrie, Preşedinţia a fost ultima instituţie supusă presiunii demonstranţilor.
Minerilor li s-au adăugat sindicatele din Uniunea Confederativă Naţională. Preşedintele
Iliescu, după o discuţie cu delegaţia minerilor condusă de Miron Cozma, a reuşit să aplaneze
conflictul şi să obţină întoarcerea lor în Valea Jiului. Totuşi, ei vor mai zăbovi în Bucureşti,
pentru ca o delegaţie să participe la Congresul Partidului Naţional Ţărănesc Creştin
Democrat. Minerii şi ţărăniştii au scandat împreună “Jos Iliescu!”, “dovedind că se poate
trece peste incidentele din 14 iunie 1990, când tot minerii au asaltat şi devastat sediul
PNŢCD”25.
Incursiunea minerilor la Bucureşti s-a soldat cu căderea Guvernului condus de Petre
Roman . Dar şi celelalte instituţii ale statului au fost afectate: Parlamentul s-a discreditat din
26

cauza pactizării cu minerii (mai ales deputaţii opoziţiei dobândindu-şi o proastă reputaţie
politică, fiind percepuţi ca nişte arivişti, gata oricând să sacrifice instituţiile democratice
pentru folosul propriu); Preşedinţia şi-a pierdut verticalitatea, dezicându-se de Guvern, sub
presiunea demonstranţilor. Cel mai mult a avut de suferit însă ţara în ansamblul ei, din cauza
pierderilor economice directe şi indirecte (blocarea creditelor externe, amânarea sine die a
convertibilităţii monedei naţionale, amânarea negocierilor de asociere la Comunitatea
Economică Europeană, ratarea aderării la GATT) şi din cauza eşecurilor în politica externă
(amânarea primirii cu drepturi depline în Consiliul Europei, reacţia negativă a mai multor ţări
occidentale faţă de România etc.).
Erodate şi discreditate, instituţiile puterii rezultate în urma revoluţiei şi legitimate prin
alegerile de la 20 mai 1990 au reuşit totuşi să supravieţuiască în climatul politic tensionat al
primilor doi ani de democraţie. Aceste instituţii au fost permanent nu numai ţinta atacurilor
opoziţiei autointitulate anti-comuniste, ci şi ale multor nostalgici ai vechiului regim.
Indiferent că au funcţionat bine sau rău, instituţiile au fost mereu incriminate în bloc de către
toate manifestaţiile sindicale, întrucât lumea pricepea cu greu separaţia puterilor. Tentaţia de
a acuza autorităţile statului pentru orice disfuncţie a mecanismelor economice se perpetuează
şi în prezent, într-o societate în care politica rămâne, în ochii opiniei publice, calea cea mai
sigură şi mai rapidă spre îmbogăţire şi în care deciziile politice influenţează hotărâtor mersul
economiei.
În primii doi ani după revoluţie, ca şi în anii care au urmat (dar, ce-i drept, într-o mai
mică măsură), s-a manifestat o lipsă de încredere şi o lipsă de respect faţă de instituţii.
Refuzul visceral al oricărei autorităţi, exacerbat după o jumătate de veac de regim dictatorial,
a pus instituţiile tinerei democraţii în situaţii limită, pe care le-au depăşit cu mari costuri
politice, economice şi sociale.

25
Domniţa Ştefănescu, Cinci ani din istoria României, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 1995, p. 166.
26
Petre Roman a afirmat ulterior că el nu a demisionat, ci doar “a pus mandatul său la dispoziţia Preşedintelui”,
care avea de ales între păstrarea sau schimbarea Guvernului. Fostul ministru şi prieten al lui Roman, Adrian
Severin, spunea într-o carte a sa că: “În contextul istoric şi emoţional descris (acela al sosirii minerilor – n.n.),
reluând o idee mai veche (…), am intervenit – atunci, la 25 septembrie 1991 – în discuţia din Biroul rotund al
Palatului Cotroceni (…): «Eu cred că prima datorie a oricărui guvern (…) este aceea de a apăra ordinea
constituţională şi de drept, demnitatea instituţiilor statului, viaţa şi demnitatea cetăţenilor (…). Un guvern care
nu are voinţa necesară spre a-şi îndeplini o asemenea misiune primordială, ori nu are puterea de a o face, trebuie
să plece»” (Adrian Severin, Lacrimile dimineţii, Editura Scripta, Bucureşti, 1995, p. 353). Se pare că Preşedinţia
a agreat imediat ideea demiterii Guvernului (idee avansată de ministrul Severin), în timp ce primul-ministru
făcea planuri pentru prevenirea dezastrului care se anunţa.
32
 Adoptarea Constituției României postcomuniste
Mutaţiile politice pe care le-a adus Revoluţia nu puteau ocoli edificiul constituţional. În
1989, acesta se cerea schimbat din temelii, trecându-se de la un sistem orientat de ideologia
comunistă la unul al libertăţii şi pluralismului de tip occidental. Schimbarea sistemului
constituţional nu era însă un lucru uşor de realizat, ţinând seama de multitudinea aspectelor
pe care le presupunea o astfel de operaţiune. Câteva probleme majore trebuiau să fie lămurite
înaintea oricărui proiect de constituţie, şi anume: forma de guvernământ, separaţia puterilor şi
chiar tipul de stat.

Monarhie sau republică?

“Comunicatul CFSN” din 22 decembrie anunţase dizolvarea structurilor de putere ale

regimului dictatorial. Cum acest regim avusese la bază Constituţia din 1965 (cu modificările
ei ulterioare), se subînţelegea faptul că şi Constituţia era suspendată de facto şi că numai
decretele puterii revoluţionare mai aveau valoare în privinţa organizării vieţii politice, până la
umplerea vidului constituţional. Decretul-lege nr. 2 din 1989 răspundea acestor aşteptări, însă
le şi depăşea, întrucât el preciza forma de guvernământ a ţării: republica. Acest fapt a intrigat
pe adepţii monarhiei, care considerau necesară consultarea populară în legătură cu forma de
guvernământ. Argumentul lor era următorul: “în România, republica este legată de
comunism, republica a fost la noi numai sub comunism, comunismul la noi a fost numai sub
republică, iar revoluţia a fost vădit anti-comunistă”27.
Dacă monarhiştii aveau o motivaţie istorică şi totodată afectivă pentru a cere
consultarea populaţiei în legătură cu forma de guvernământ, trebuie spus că şi unii oameni
politici şi jurişti cu vederi republicane considerau necesar un referendum, pentru a se elimina
un motiv major de discordie în sânul naţiunii. Problema restaurării monarhiei era una de ordin
politic; totuşi, ea avea şi aspecte juridice, deloc neglijabile, dar care nu interesau prea mult
marele public. Printre ele, erau de primă importanță următoarele:
a) Abdicarea regelui Mihai I fusese, fără îndoială, obţinută prin forţă; la 30 decembrie
1947 nu avusese loc un act juridic, ci unul politic, întrucât abdicarea nu este un act care se
încadrează în regula sau în principiile de drept. Totuşi, abdicările consfinţesc nişte situaţii de
fapt şi deschid calea unor noi dinastii sau a unor noi regimuri. În România, dinastia
Hohenzollern-Sigmaringen se instalase pe tron în urma abdicării forţate a principelui
Alexandru Ioan Cuza. Regele Carol al II-lea (tatăl lui Mihai I) abdicase şi el forţat în 1940.
Aşadar, deşi este nulă din punct de vedere juridic, abdicarea este totuşi un act politic de care
trebuie să se ţină seama.
b) Urcarea pe tron a lui Mihai I s-a făcut fără respectarea dispoziţiilor constituţionale,
la 6 septembrie 1940; de aceea domnia lui a stat mereu sub semnul viciului de procedură; în
plus, Mihai nici nu ar fi avut dreptul la tron, căci era al doilea fiu natural al lui Carol al II-lea;
or, toate Constituţiile României monarhice (cea din 1866, cât şi cele din 1923 şi 1938)
prevăzuseră că puterile constituţionale ale regelui sunt ereditare în linie masculină, prin
ordinul de primogenitură.
c) O eventuală revenire la monarhie, prin Mihai I, ar fi însemnat stingerea dinastiei
Hohenzollern-Sigmaringen, căci principiul ereditar excludea perpetuu de la succesiune
femeile şimoştenitorii lor (or, fostul suveran avea cinci fiice, nu și fii).
Decretul-lege nr. 2 din 1989 îşi depăşise, ce-i drept, limitele de competenţă, într-o
situaţie excepţională comparabilă, spre exemplu, cu o abdicare sau cu o lovitură de stat.
Totuşi, posibilitatea revizuirii formei de guvernământ nu fusese eliminată. Adunarea
Constituantă avea posibilitatea organizării unui referendum pe această temă; ea nu a procedat

27
Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 133.
33
însă la o astfel de consultare populară. Comisia de redactare a Constituţiei (formată din zece
parlamentari aparţinând Frontului Salvării Naţionale, doi parlamentari ai Partidului Naţional
Liberal, doi din partea Uniunii Democrate Maghiare din România, un independent –
Preşedintele comisiei, juristul Antonie Iorgovan – şi câte un parlamentar aparţinând altor
patru formaţiuni politice şi minorităţilor naţionale) a optat pentru forma republicană de
guvernământ. Problema a fost tranşată, pe de o parte, prin votul Adunării Constituante (care
s-a pronunţat în favoarea Constituţiei, cu 414 voturi pentru şi 95 împotrivă), iar pe de altă
parte, prin referendumul naţional asupra Constituţiei României, de la 8 decembrie 1991.
Constituţia a fost aprobată de 77,3% din totalul votanţilor şi respinsă de către 20,4%, un
segment de 2,3% reprezentând voturile nule. Votarea Constituţiei în cadrul referendumului a
fost interpretată de guvernanţi ca o acceptare implicită a republicii.

Separația puterilor în stat

A doua problemă de fond a schimbării sistemului constituţional din România a fost

aceea a principiului separaţiei puterilor. După experienţa totalitară de câteva decenii,
România trebuia să evite riscul unui nou regim dictatorial, prin separarea puterilor şi controlul
lor reciproc. Acest principiu al statului de drept fusese proclamat pe 22 decembrie 1989, dar
fusese pus între paranteze mai bine de o lună şi jumătate, până la crearea CPUN-ului. Odată
aplicat prin separarea netă a legislativului şi executivului, principiul trebuia înscris şi în
Constituţie, pentru a fi astfel garantat. Totuşi, problema aceasta nu s-a rezolvat, aşa cum voia
opoziţia, prin menţionarea expresă în Constituţie a principiului separaţiei puterilor.
Specialiştii în drept constituţional care au participat la redactarea textului legii
fundamentale a statului au avansat o critică a principiului separaţiei puterilor, considerându-l
o obsesie dăunătoare atât teoriei constituţionale, cât şi practicii exercitării puterii. În plan
teoretic, experţii noştri s-au bazat pe reflecţiile unor gânditori care au subliniat inconsistenţa
doctrinei lui Montesquieu. Astfel, Rousseau arătase că Montesquieu, neputând diviza
suveranitatea în principiul ei, a divizat-o în obiectul ei; or, dacă nu putem diviza
suveranitatea, în mod logic nu putem divide nici puterea. În concepţia lui Rousseau, puterea
legislativă constă în două lucruri inseparabile: a face legea şi a o impune; de aici rezultă că
executivul nu ar fi decât o “prelungire” a legislativului. După opinia altor teoreticieni,
Montesquieu n-ar fi utilizat conceptul de “putere” pentru a se referi la vreun “organ politic”.
El n-ar fi vrut decât să evidenţieze specializarea funcţiilor puterii, care rămâne însă unitară.
Critica lui Montesquieu cuprinde şi alte elemente. Spre exemplu, Carré de Malberg afirma:
“eroarea lui Montesquieu este cu siguranţă aceea de a fi crezut că este posibil să regleze
jocul puterilor publice prin separarea lor mecanică şi, într-un anume fel, matematică”28.
Aşadar, concepţia clasică a lui Montesquieu ar conduce în practică la un mecanism politic
format din piese izolate, fără legături între ele. Or, în exerciţiul puterii apar unele “zone
mixte” între organele statului (de exemplu, Guvernul are iniţiativă legislativă şi poate da
ordonanţe în vacanţele parlamentare sau pentru reglementarea unor situaţii în regim de
urgenţă; Preşedintele acordă comutarea pedepselor şi graţierea; organele judecătoreşti au şi
ele anumite activităţi administrative).
În literatura juridică au existat numeroase încercări de a se face mai flexibilă doctrina
separaţiei puterilor, distingându-se între o putere constituantă (care aparţine poporului,
neputând fi înstrăinată şi nici divizată) şi puterile constituite (cărora li se poate aplica
principiul separaţiei). A existat, de asemenea, o teorie potrivit căreia în regimurile
parlamentare se produce o separaţie a puterilor pe baza egalităţii, a echilibrului şi colaborării
dintre legislativ şi executiv. Trebuie arătat, totuşi, că parlamentarismul, deşi menţine nominal
separaţia puterilor, asigură în fapt dominaţia uneia dintre autorităţi (a legislativului – în

28
Carré de Malberg, Contributions à la théorie générale de l’État, tome II, Tenin, Paris, 1920, p. 35.
34
sistemele monarhiilor şi republicilor parlamentare –, sau a executivului – în republicile
prezidenţiale). Dacă un parlament are o majoritate constituită, guvernul care rezultă este un fel
de “comisie a corpului legislativ, aleasă pentru a fi corp executiv”29.
Încercările de a salva teoria clasică a separaţiei puterilor s-au prevalat şi de o serie de
“artificii juridice” cum ar fi: separaţia înseamnă distingerea unor atribute ale suveranităţii,
delegate unor “titulari” diferiţi şi independenţi; cele trei puteri ar reprezenta, de fapt, trei
persoane morale care se completează mutual şi se subordonează reciproc, fiind beneficiarele
unei “repartizări a competenţelor”, după un principiu al diviziunii muncii.
Ţinând seama de această mulţime de teorii şi de argumente, juriştii români au optat
pentru următoarea interpretare a doctrinei separaţiei puterilor: “separaţia puterilor în stat
poate doar sugera o delimitare suplă a funcţiilor – nu neapărat 3 – derivând din una şi aceeaşi
putere, funcţii intercondiţionate pentru atingerea aceloraşi scopuri şi reglate, direct sau
indirect, în cele din urmă, de un organ special constituit: reprezentanţa naţională” 30. În
consecinţă, Constituţia României a preluat principiul unităţii puterii şi pe acela al supremaţiei
legislativului, înscrise în numeroase titluri şi articole: articolul 2, privind indivizibilitatea
suveranităţii naţionale şi unicitatea titularului ei (poporul); titlul III, referitor la delimitarea şi
intercondiţionarea funcţiilor puterii între diversele autorităţi publice (Parlamentul,
Preşedintele şi Guvernul numindu-se “autorităţi publice”, la fel ca administraţia publică
centrală şi locală sau ca autoritatea judecătorească); articolele 84 şi 95, referitoare la
posibilitatea Parlamentului de a-l suspenda din funcţie pe Preşedintele Republicii şi de a-l
trimite în judecată pentru înaltă trădare; articolul 58, care stipulează că Parlamentul este unica
autoritate legiuitoare; articolul 112, privitor la responsabilitatea Guvernului în faţa
Parlamentului; articolul 104, care spune că funcţia de parlamentar este compatibilă cu aceea
de ministru.
În funcţie de modalitatea desemnării lor, autorităţile publice din România se împart în
două mari categorii:
a) autorităţile direct reprezentative, adică cele alese prin vot universal, direct,
secret şi liber exprimat (Parlamentul, Preşedintele Republicii, primarii, consiliile locale şi
cele judeţene, precum și Președintele Consiliului Județean, începând din anul 2008);
b) autorităţile derivate sau indirect reprezentative (Guvernul, administraţia
publică centrală şi serviciile ei din teritoriu, autoritatea judecătorească, Curtea Constituţională
şi Avocatul Poporului).
Deşi principiul separaţiei puterilor, în forma lui “modernizată”, a stat la baza
Constituţiei României, nemenţionarea lui explicită în text a reprezentat un motiv de tensiune
politică între majoritatea parlamentară şi opoziţie. Aceasta din urmă i-a acuzat multă vreme
pe guvernanţi că doresc menţinerea confuziei în privinţa separaţiei puterilor, pentru a lăsa
deschisă posibilitatea instituirii unui regim autoritar. Reprezentanţii puterii au replicat că
opoziţia nu s-a racordat la dezbaterile actuale pe plan mondial cu privire la inconsistenţa
principiului separaţiei puterilor în stat. În final, cei mai mulţi dintre reprezentanţii opoziţiei au
votat împotriva textului Constituţiei (fapt care le-a atras un surplus de antipatie în opinia
publică).

Stat național unitar, sau stat multinațional federal?

A treia problemă de principiu ce a marcat etapa elaborării noii Constituţii a fost

ridicată de reprezentanţii Uniunii Democrate Maghiare din România. Pornind de la structura
pe naţionalităţi a populaţiei ţării, precum şi de la tradiţia constituţională a secolului XX, textul
legii noastre fundamentale prevedea că “România este stat naţional, suveran şi independent,
unitar şi indivizibil” (Articolul 1), iar “limba oficială este limba română” (Articolul 13).
29
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Editura Europa Nova, Bucureşti,1996, p. 118.
30
Ibidem, p. 119.
35
Faptul că aproape 90% din populaţia ţării era formată din români, i-a făcut pe legiuitori să
considere îndreptăţite prevederile celor două articole menţionate.
Uniunea Democrată Maghiară din România, afirmând că este reprezentanta politică a
populaţiei de etnie maghiară (7,1% din totalul populaţiei României, în 1990, respectiv 6,6%
conform datelor recensământului din 2002), a contestat caracterul de stat naţional (pe motivul
că în România sunt mai multe naţionalităţi), a contestat unitatea statului (dorind federalizarea
lui, în scopul creării unor unităţi administrative pe criterii etnice), precum şi existenţa unei
singure limbi oficiale (dorind ca maghiara să fie a doua limbă oficială a statului român).
Aceste contestări nu au schimbat decizia Adunării Constituante. Însă insistenţele
UDMR în această problemă şi reclamaţiile formulate către forurile internaţionale la adresa
României au tensionat climatul politic şi relaţiile interetnice, precum şi raporturile dintre
România şi Ungaria. În prezent, chestiunile în cauză au fost transferate în domeniul
administraţiei locale, legiferându-se utilizarea limbilor minorităţilor în administraţie în
localităţile unde o minoritate naţională reprezintă cel puţin 20% din populaţie.

Votul pentru noua Constituție

La 21 noiembrie 1991, Constituţia în forma ei finală (rezultată în urma dezbaterii pe

articole şi a includerii amendamentelor) a fost supusă aprobării plenului Constituantei. De la
11 iulie 1990 (data oficială a începerii procesului de elaborare a Constituţiei), trecuseră mai
bine de 16 luni; Adunarea Constituantă a României îşi dusese la bun sfârşit mandatul în timp
util.
Votul pentru adoptarea Constituţiei a fost deschis, nominal şi transmis în direct de
Televiziunea Română. Din totalul celor 510 parlamentari (senatori şi deputaţi), au fost
prezenţi 509; 414 s-au pronunţat pentru, iar 95 împotriva adoptării Constituţiei. Au votat
favorabil toţi parlamentarii Frontului, ai Partidul Unităţii Naţionale Române şi cei
reprezentând minorităţile naţionale (altele decât minoritatea maghiară); 5 deputaţi şi senatori
ai opoziţiei au aprobat şi ei Constituţia. Împotrivă s-au pronunţat parlamentarii naţional-
ţărănişti, liberali şi UDMR-işti.
Intrarea în vigoare a Constituţiei a avut loc după referendumul din 8 decembrie 1991,
ale cărui rezultate au fost publicate în “Monitorul Oficial” nr. 250 din 14 decembrie 1991.
Noua Constituţie a României făcea un pas hotărâtor spre finalizarea tranziţiei
instituţionale. Ce-i drept, unele instituţii consacrate prin legea fundamentală abia urmau să fie
create (Curtea Constituţională şi Avocatul Poporului); Parlamentul şi Preşedintele urmau să
fie aleşi în primul lor mandat constituţional; autorităţile administraţiei publice locale
funcţionau în provizorat, fără o lege de organizare; independenţa şi inamovibilitatea
magistraţilor nu erau încă realizate. Totuşi, existau de acum înainte cadrele juridice necesare
dezvoltării statului de drept şi democraţiei pluraliste.
Bazându-se pe tradiţia politicii româneşti interbelice, dar mai ales pe experienţa vieţii
constituţionale a statelor occidentale (cu precădere Franţa şi Suedia), Constituţia României
modifica organizarea statului în câteva puncte esenţiale: a) spre deosebire de perioada
comunistă, statul căpăta atribute noi, precum: “stat de drept, democratic şi social”; b) puterile
statului luau o nouă denumire, aceea de “autorităţi publice”; c) erau create două instituţii total
noi: Curtea Constituţională şi Avocatul Poporului; d) alături de drepturile şi libertăţile
tradiţionale (existente chiar şi în vechea Constituţie socialistă), erau consacrate acum şi altele
noi: dreptul la informaţie, la liberă circulaţie, protecţia dreptului la intimitate etc.; e)
Constituţia din 1991 crea cadrul juridic necesar pluralismului politic.

36
 Capitolul III

Autoritățile publice în România postcomunistă

În România postcomunistă, potrivit formulei tripartite clasice a organizării puterilor,

autorităţile publice s-au structurat în următorul sistem: Parlamentul bicameral (Camera Deputaţilor
şi Senatul), executivul bicefal (Preşedintele Republicii şi Guvernul) şi puterea judecătorească.
Având în vedere preferinţa Constituantei pentru termenul de “autoritate publică”, în virtutea
funcţiilor îndeplinite de fiecare autoritate, rezultă o clasificare de genul: autoritatea deliberativă
(Parlamentul bicameral, cu funcţie de legiferare); autoritatea prezidenţială (îndeplinind funcţia de
mediere între autorităţile publice şi de reprezentare a statului); autoritatea guvernamentală
(executivă); autoritatea judecătorească; autoritatea de jurisdicţie constituţională (Curtea
Constituţională); Avocatul Poporului (garantul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti). Spre deosebire
de dreptul constituţional occidental, în România sunt numite “autorităţi publice” şi organele
administraţiei publice locale.

Parlamentul
Aşa cum am mai precizat, viaţa parlamentară a României post-totalitare a cunoscut trei faze
distincte: provizoratul (în perioada Consiliului FSN şi a Consiliului Provizoriu de Uniune
Naţională); etapa Constituantei; etapa statului pluralist constituţional. După adoptarea noii legi
fundamentale, Adunarea Constituantă aleasă la 20 mai 1990 şi-a continuat activitatea ca for
legislativ obişnuit, până la alegerile din 27 septembrie 1992. După validarea acelor alegeri, noul
Parlament al României începe să funcţioneze, marcând intrarea acestei instituţii în normalitatea
vieţii constituţionale. Din acest punct de vedere, putem considera Parlamentul ales la 27 septembrie
1992 o instituţie a “post-tranziţiei”.
Constituţia nu schimbase fondul organizării parlamentare, statuat în dispoziţiile generale ale
Legii electorale din 1990. Ulterior, Legea 68 din 1992 privind alegerea Camerei Deputaţilor şi a
Senatului (promulgată la 13 iulie) nu va face decât să aplice prevederile constituţionale şi să
stabilească condiţiile tehnice ale scrutinului. Prin Constituţie, Parlamentul era desemnat ca organ
reprezentativ al poporului român şi ca unica autoritate legiuitoare, alcătuită din două camere:
Camera Deputaţilor şi Senatul. Bicameralismul a fost o soluţie aleasă în virtutea tradiţiei
parlamentare româneşti şi a faptului că însăşi Adunarea Constituantă era un for legislativ
bicameral. Credem că au contat, de asemenea, unele calcule pragmatice privind sporirea numărului
de parlamentari în cazul bicameralismului, fapt ce răspundea necesităţii satisfacerii unei cât mai
mari clientele politice. Nu întâmplător puterea şi opoziţia s-au înţeles perfect asupra acestui
subiect, evitând dezbaterea lui publică. Explicaţia oficială se limita, însă, la invocarea tradiţiei
parlamentare de la 1866 şi până la instaurarea comunismului; o altă motivaţie oficială era aceea că
bicameralismul ar fi fost de natură să asigure calitatea procesului legislativ (prin temperarea
impetuozităţii uneia dintre camere de către cealaltă).
Juriştii români care au contribuit la redactarea textului Constituţiei au adus şi alte
argumente în favoarea bicameralismului. Unul dintre ele se referea la “despotismul” unei adunări
unicamerale, care “este mai periculos chiar decât cel al unei singure persoane, întrucât, datorită
structurii sale colective, membrii adunării nu pot fi traşi la răspundere civilă sau penală, ei fiind,
sub acest aspect practic în afara răspunderii juridice”31 pentru deciziile adoptate. Bicameralismul
elimină rutina care însoţeşte lectura succesivă a unei legi în parlamentele unicamerale şi face astfel

31
Mihai Constantinescu şi Ioan Muraru, Drept parlamentar, Editura Gramar, Bucureşti, 1994, p. 45.
37
posibilă o analiză mai atentă a proiectelor legislative. În fine, bicameralismul prezintă avantajul
dialogului între majorităţile parlamentare din Cameră şi Senat, ca şi dintre grupurile parlamentare în
general, evitându-se soluţiile pripite.
De la începutul funcționării lor, cele două camere nu s-au diferențiat prea mult nici prin
atribuţii şi nici prin modul de alegere a parlamentarilor. Deputaţii au fost aleşi, ca şi senatorii, prin
vot universal, direct, egal, secret şi liber exprimat. Diferenţa apărea la distribuirea mandatelor: în
cazul senatorilor, distribuirea făcându-se integral la nivelul fiecărui judeţ (ca circumscripţie
electorală), într-un sistem bazat pe scrutinul de listă; atribuirea mandatelor de deputat se realiza,
într-o primă etapă, la nivelul fiecărui judeţ, iar resturile electorale se redistribuiau la nivelul ţării.
Spre deosebire de Parlamentul interbelic, în prezent nu mai există senatori de drept. De asemenea,
precizăm că, potrivit Legii electorale nr. 15/2008, alegerea parlamentarilor s-a făcut în colegii
uninominale; pe 24 februarie 2015, Comisia parlamentară pentru elaborarea Codului Electoral a
decis revenirea la scrutinul de listă, legea fiind adoptată în iunie 2016 și aplicată începând din 2016.
Camerele Parlamentului României sunt egale în procesul legislativ. Egalitatea juridică a
camerelor rezidă în mai multe elemente: durata mandatelor lor este identică (4 ani); pentru ca o lege
să ajungă în faza finală a promulgării, ea trebuie să întrunească votul fiecărei camere separat sau, în
cazul în care există diferenţe de conţinut în variantele aprobate de fiecare cameră, după mediere,
legea are nevoie de votul camerelor reunite; deputaţii şi senatorii au aceleaşi drepturi şi obligaţii, ca
aleşi ai poporului; nici deputaţii şi nici senatorii nu sunt condiţionaţi de mandatul imperativ. Totuşi,
egalitatea juridică nu exclude diferenţierea celor două camere după mai multe criterii: vârsta la care
poate fi ales un deputat este de 23 de ani, pe când un senator poate fi ales doar de la vârsta de 35 de
ani; numărul senatorilor şi deputaţilor nu este egal, raportul numeric fiind de 1 la 2,5 (această
diferenţă numerică poate constitui un element de anulare faptică a votului senatorilor, atunci când
camerele decid împreună aprobarea bugetului statului, declararea mobilizării, rezolvarea
divergenţelor din procesul legislativ, suspendarea din funcţie a Preşedintelui Republicii etc.); un alt
element de diferenţă îl constituie faptul că numai Senatul este abilitat să desemneze Avocatul
Poporului.
Senatul şi Camera Deputaţilor sunt legal constituite în urma validării a cel puţin două treimi
din numărul mandatelor parlamentare. Pentru efectuarea acestei operaţiuni, ca şi pentru alegerea
organelor de conducere, sunt desemnate mai întâi conduceri provizorii (“birouri de vârstă”),
formate din decanii de vârstă ai fiecărei camere şi din câte patru secretari (din rândul celor mai
tineri senatori şi deputaţi). Aceste “birouri de vârstă” stabilesc modul de alegere a comisiilor de
validare a mandatelor, precum şi modul de formare a grupurilor parlamentare. Grupurile
parlamentare sunt “structuri ce reprezintă spectrul politic al parlamentarilor şi care au un rol
fundamental în constituirea organelor de lucru, propunerile nominale pentru funcţiile de preşedinte,
vicepreşedinte, secretar şi chestor fiind în competenţa liderilor lor” 32. Odată validate mandatele şi
constituite grupurile parlamentare, se aleg birourile permanente ale celor două camere. Preşedinţii
camerelor se aleg pentru întreaga durată a legislaturii; restul membrilor din birourile permanente se
aleg la începutul fiecărei sesiuni parlamentare. De asemenea, la începutul mandatului, fiecare
cameră îşi stabileşte comisiile permanente; pe parcurs, se pot constitui şi comisii speciale (fie
proprii fiecărei camere, fie comune). Regimul juridic al comisiilor este lăsat în competenţa Camerei
Deputaţilor şi a Senatului, întrucât ele sunt organe interne de lucru ale acestora.
În sistemul autorităţilor publice, Parlamentul îndeplineşte în principal funcţia legislativă.
Dar, potrivit Constituţiei, el are şi funcţii de reprezentare, de recrutare a unora dintre funcţionarii
publici, de direcţionare a politicii externe, funcţia judiciară, funcţia de informare, de control şi
sancţiune. Toate funcţiile Parlamentului interacţionează, atât în esenţa lor, cât şi în privinţa
procedurilor. Îndeplinirea acestor atribuţii în bune condiţiuni a pus adesea Parlamentul României în
situaţii de definire şi afirmare a identităţii şi a autorităţii, mai ales în raport cu executivul. Tentat să

32
Genoveva Vrabie, Organizarea politico-etatică a României, Editura Virginia, Iaşi, 1995, p. 106.
38
ţină Guvernul cât mai mult sub control şi sub presiune, Parlamentul (prin opoziţia sa, dar uneori şi
prin majoritatea insuficient de unită) a procedat la iniţierea a numeroase moţiuni simple şi de
cenzură (aproape câte una în fiecare sesiune), aşa încât anecdotica politică a ajuns să lanseze
formula: “Sesiunea şi moţiunea!”. Chiar dacă cele mai multe dintre moţiuni au fost respinse
(trecând doar cele care au vizat Guvernele Boc și Ungureanu în 2009, Grindeanu în 2017, Dăncilă
în 2019, Orban în 2020 și Câțu în 2021), graţie funcţionării disciplinei de vot a majorităţii, ele au
generat (pe lângă efectele benefice în planul exerciţiului democratic şi al controlului riguros asupra
executivului) o anemiere a procesului de guvernare, precum şi o inutilă pierdere de timp (moţiunile
fiind introduse chiar şi atunci când nu aveau o temeinică argumentare, ci doar o funcţie
propagandistică pentru iniţiatori). Trebuie menţionat, însă, că reacţia legislativului a avut în multe
cazuri motive mai serioase decât goana după publicitate: utilizarea excesivă a ordonanţelor de
urgenţă risca să transforme Parlamentul României într-un birou notarial, însărcinat doar să
consemneze şi să parafeze actele de voinţă politică procesate la Palatul Victoria.
Parlamentele rezultate în urma alegerilor din 1992 şi 1996 au perpetuat, într-o anumită
măsură, temerile şi mentalităţile Constituantei şi ale CPUN-ului în relaţia cu Guvernul. Acestea pot
fi exprimate succint prin caracterizarea pe care o făcea un analist politic francez instituţiilor
legislative din spaţiul fostelor ţări socialiste: “instituţiile politice în formare, bântuite de teama unui
executiv puternic, tind să se orienteze către un regim de adunare care riscă să se vădească repede
paralizat şi neputincios, în măsura în care modul de sufragiu favorit pare adesea să fie
proporţionalitatea integrală” 33. “Regimul de adunare” a avut, cu siguranţă, şi părţile lui bune,
favorizând conştientizarea necesităţii pragului electoral ridicat şi a creării unor alianţe viabile,
bazate pe compatibilitatea doctrinelor şi programelor politice, iar nu pe interese conjuncturale.
Compoziţia politică a legislativului român a evoluat în funcţie de mai mulţi factori, precum:
tipul de scrutin, pragul electoral, schimbările din spaţiul partidelor şi alianţelor politice (redefinirile
ideologice, scindările şi fuziunile etc.), migrarea aleşilor naţiunii de la un partid la altul, dobândirea
statutului de independent, diminuarea popularităţii formaţiunilor aflate la guvernare etc. În tabelul
de mai jos, sunt prezentate structurile politice ale celor două camere parlamentare din 1992 până în
2016, perioadă în care se păstrează distincția ideologică stânga-dreapta și se vizualizează ca atare în
băncile Prlamentului.

33
Yves Plesseraud, Les nouvelles démocraties d’Europe Centrale – Hongrie, Pologne, Tchécoslovaquie, Bulgarie,
Roumanie, Paris, Montchrestien, 1991, pp. 145-146.
39
Formaţiunea politică Alegerile Alegerile Alegerile Alegerile Alegerile din Alegerile Alegerile
din 1992 din 1996 din 2000 din 2004 2008 din 2012 din 2016
C S C S C S C S C S C S C S
Frontul Democrat al 27,72 28,3
Salvării Naţionale (aripa
Iliescu din fostul FSN),
candidând ca PDSR în 21,5 23,1
1996
şi ca Polul Social Democrat
(PDSR, PSDR şi PUR) în 36,61 37,09
2000; 36,64 37,16
Uniunea PSD+PUR în 33,1 34,16
2004;
PSD+PC în 2008. 36,41 33,52
În 2012, formează o mare 45 45,68
colaiție cu PNL, numită
USL.
În 2016, se aliază cu ALDE
Convenţia Democratică din 20,01 20,2 30,2 30,7 - - - - - - - - - -
România (ţărănişti, liberali
etc.)
Frontul Salvării Naţionale 10,19 10,4
(aripa Roman din fostul
FSN), candidând în 1996 12,9 13,2
ca Uniunea Social-
Democrată (PD şi PSDR); 7,03 7,57
în 2000 ca PD; 31,26 31,71
2004, Alianța D.A. (PNL-
PD); 32,4 33,57
în 2008 ca Partidul
Democrat Liberal (PD
fuzionat cu PLD) 13,59 13,64 - -
în 2012, Alianța România
Dreaptă (ARD): PDL,
Forța Civică și PNȚCD
Partidul Unităţii Naţionale 7,72 8,1 4,4 4,2 - - - - - - - - - -
Române (PUNR)
Uniunea Democrată 7,46 7,6 6,6 6,8 6,79 6,89 6,20 6,26 6,2 6,39 4,37 5,11 6 6,24
Maghiară din România
Partidul România Mare 3,90 3,9 4,5 4,6 19,48 21,01 12,93 13,63 - - - - - -
Partidul Socialist al Muncii 3,04 3,2 - - - - - - - - - - - -
Partidul Democrat Agrar din - 3,3 - - - - - - - - - - - -
România
Partidul Naţional Liberal,
prezent în 1992 şi 1996 în
cadrul CDR); 6,89 7,4
PNL, în anul 2000
în Alianța D.A., în 2004; 18,6 18,74
PNL, în 2008
În 2012, în cadrul USL; 24,27 28,41
în 2016, după fuziunea cu
PDL 20 20,42
Partidul Poporului – DD - - - - - - - - - - 13,99 14,65 - -
Uniunea Salvați România 9 8,92
Partidul Mișcarea Populară 5 5,65
Alianța Liberalilor și 5 6,01
Democraților (ALDE)

Pe ansamblu, distingem în respectiva evoluţie un mecanism de “rotativă”, forţelor de stânga

revenindu-le majoritatea în 1992 şi 2000, iar celor de dreapta în 1996 și 2004. În 2008, stânga PSD-
istă a obținut un cu câteva mii de voturi mai mult ca dreapta PDL-istă, dar scrutinul uninominal a
adus mai multe mandate PDL-ului.
O modificare însemnată în compoziția politică a legislativului românesc s-a produs în urma
alegerilor din 2012. Pe de o parte, sistemul de vot bazat pe colegii uninominale, dar și pe scrutinul
proporțional, a făcut ca distribuirea mandatelor să genereze strania situație a suprareprezentării
40
(adică într-un colegiu să poată să existe mai mult de un deputat sau senator). Așa s-a ajuns ca la
Cameră să avem un număr de 397 de deputați, iar în Senat - 171 de membri. Cu un total de 568 de
membri, legislativul ales în 2012 devine cel mai numeros din istoria postcomunistă.

Grupurile parlamentare din Camera Deputaților Număr de membri

Grupul parlamentar al Partidului Social Democrat 183
Grupul parlamentar al Partidului Național Liberal 112
Grupul parlamentar Liberal Conservator al Partidului Conservator și Partidului Liberal 32
Reformator
Grupul parlamentar al Uniunii Democrate Maghiare din România 18

Grupul Parlamentar al Minorităților Naționale 17

Grupul parlamentar al Partidului Poporului - Dan Diaconescu 10
Deputati neafiliați 25

Grupurile parlamentare din Senat Număr de membri

Grupul parlamentar al PSD 78
Grupul parlamentar al PNL 63

Grupul parlamentar al UDMR 8

Grupul parlamentar Liberal Conservator al PLR - PC 15
Senatori neafiliați 7

Numărul exagerat de parlamentari a rezultat din situația ocupării celor mai multe mandate
din colegiile uninominale ca urmare a câștigării de către alianța electorală numită USL (Uniunea
Social-Liberală) a 50%+1 din voturile valabil exprimate. Astfel, întrucât USL și-a adjudecat, cu
50%+1, mai multe mandate decât ar fi avut prin metoda votului proporțional, a fost necesară
suplimentarea numărului de mandate, astfel încât celelalte formațiuni sau alianțe să poată obține și
ele numărul proporțional corespunzător.
Votul din 2012 nu numai că a generat un Parlament supradimensionat, dar a lansat pentru
prima oară în istoria post-decembristă o alianță electorală formată din doi inamici politici
tradiționali: socialiștii (PSD) și liberalii (PNL). Desigur, ca orice alianță conjuncturală (născută și
ținută în viață în principal pentru înlăturarea de la putere a Președintelui Traian Băsescu), USL s- a
destrămat în februarie 2014. Moștenirea acestei alianțe a fost însă una destul de incomodă, pentru
compoziția cantitativă și calitativă a legislativului român.
Alegerile pentru cele două camere ale Parlamentului, derulate pe 11 decembrie 2016, au
reconfigurat spectrul politic, aducând o serie de noutăți: Partidul Social-Democrat (PSD), condus de
Liviu Dragnea, a obținut un scor neașteptat de mare – 45,48% –, reușind să obțină formarea noului
guvern în alianță cu formațiunea lui Călin Popescu Tăriceanu (ALDE), votată de 5,62% din
electori. Cealaltă forță politică majoră – Partidul Național Liberal – nu a obținut decât un umil scor
de 20,04%, rămânând într-o tristă opoziție, marcată și de zbaterile unificării liberale (vechiul PNL
cu fostul PDL). A intrat în parlament, cu un scor neașteptat de mare (8,87%), o formațiune nou
creată – Uniunea Salvați România (USR) –, condusă de un politician fără carismă (Nicușor Dan),
provenind din zona societății civile (Dan înființase Uniunea Salvați Bucureștiul și reușise să intre în
turul al doilea la localele din capitală, derulate în vara lui 2016). A mai atins pragul electoral
(5,35%) și Partidul Mișcarea Populară (PMP) al fostului Președinte Traian Băsescu, în timp ce
Uniunea Democrată Maghiară, condusă de Kelemen Hunor, a reușit să se mențină în legislativ cu
voturile tradițional luate de la electoratul de etnie maghiară (6,19%). Legislatura începută la finalul
lui 2016 a arătat că majoritatea confortabilă nu înseamnă neapărat o bună și coerentă guvernare.

41
 Alegerile parlamentare din 6 decembrie 2020 au plasat PSD (cu 28,9% la Cameră și 29,32
% la Senat) și PNL (25,19% și 25,58%) pe primele două locuri, într-o poziție dificilă, cu mici șanse
de a forma o majoritate stabilă împreună cu aliații ”naturali”. Pe următoarele locuri s-au clasat USR
PLUS (15,37%, respectiv 15,86%) și noua formațiune naționalistă AUR (9,08% și 9,17%), care a
reușit să scoată din legislativ PMP-ul lui Traian Băsescu (care nu a trecut pragul electoral, primind
doar 4,82% și 4,93% din voturi la Cameră și la Senat); ca de obicei, au trecut pragul UDMR-iștii
(5,74% și 5,89%), grație disciplinei de vot a etnicilor maghiari și pe fondul unei prezențe modeste
la urne a electoratului general (33,24%).
După negocieri dificile, PNL a adunat o majoritate guvernamentală împreună cu USR
PLUS și UDMR, dar guvernarea lor nu a fost deloc stabilă, fiind marcată de conflicte între Primul-
ministru liberal și miniștrii USR-iști. Ca urmare, coaliția autotintitulată de dreapta s-a rupt, iar
Președintele a trebuit să apeleze la soluția pe care o respinsese cel mai virulent: marea coaliție PSD-
PNL, cu participarea veșnic bine poziționatei Uniuni Democrate Maghiare. Noua majoritate, stabilă
dar destul de tensionată, a dat un guvern social-liberal, cu premier de la PNL, dar cu perspectiva
rocadei cu un premier PSD, după un an și jumătate (pe 25 mai 2023).

Instituția Președinției. Controversele republicii semiprezidenţiale

Faptul că legislaţia post-revoluţionară (inclusiv proiectul de Constituţie) a impus principiul
republicanismului, înainte de a fi fost consultată populaţia în legătură cu forma de guvernământ, a
declanşat un val de proteste din partea adepţilor monarhiei. Însă disputele politice nu lipseau nici în
tabăra republicanilor; aici ele vizau tipul de republică cel mai adecvat pentru situaţia României.
Monarhiştii, puţini la număr, dar activi şi incisivi, considerau că instituirea funcţiei de
preşedinte va conduce la exacerbarea pasiunilor politice, la confruntări electorale dure şi implicit la
instabilitate politică. Pentru ei, şeful statului nu putea fi o persoană legată de jocul electoral, ci
numai una situată deasupra (şi în afara) intereselor de partid. Nici republicanii nu agreau prea mult
ideea unui regim prezidenţial. “Reticenţele, îndoielile sau suspiciunile faţă de această instituţie erau
de înţeles, pe ruinele unui executiv profund discreditat şi ale unei dictaturi paroxiste. Personalizarea
statului şi a societăţii printr-un singur om constituise deseori preludiul personalizării puterii, şi de
aici până la un prezidenţialism – ca formă a monocraţiei – nu mai rămânea decât o graniţă cu totul
imaginară…”34.
Democraţiile occidentale care optaseră pentru regimuri republicane rezolvaseră problema
Preşedintelui în una din următoarele trei maniere: fie adoptând un regim parlamentar clasic, fie unul
prezidenţial clasic, fie un prezidenţialism “atenuat”. În regimul parlamentar clasic, singura autoritate
direct reprezentativă (aleasă prin vot universal) este Parlamentul. În această calitate, el numeşte
Guvernul şi alege Preşedintele Republicii, controlează activitatea guvernamentală şi are o autoritate
preeminentă faţă de toate celelalte instituţii. Executivul este bicefal, existând un şef al statului şi un
cabinet condus de primul-ministru. Guvernul se subordonează şi răspunde politic doar în faţa
Parlamentului. Şeful statului nu răspunde, în principiu, în faţa Parlamentului, dar nu are nici
prerogative prea însemnate. În regimul prezidenţial clasic, Parlamentul şi Preşedintele sunt aleşi
prin sufragiu universal (eventual, şeful statului poate fi ales, ca în SUA, de către un grup de
electori), deci au egală reprezentativitate. Separarea legislativului şi a executivului este netă.
Preşedintele este în acelaşi timp şeful statului şi al Guvernului, miniştrii fiind colaboratorii săi şi
răspunzând politic doar în faţa sa. Având largi prerogative, Preşedintele nu este cenzurat de
Parlament, dar nici nu poate să dizolve Parlamentul.
Calea de mijloc – regimul semiprezidenţial – a fost aleasă de state ca Franţa (1962),
Portugalia (1976), Polonia, Bulgaria şi România. Acest regim îmbină modelul instituţional

34
Ion Deleanu, op. cit., p. 206.
42
prezidenţial cu cel clasic parlamentar. Republicile semiprezidenţiale cunosc mai multe variante de
organizare, unele apropiindu-se de prezidenţialism, altele de parlamentarism. În general,
mecanismul politic semiprezidenţial s-ar putea caracteriza astfel: “Când majoritatea parlamentară şi
Preşedintele sunt de aceeaşi orientare politică, iar Preşedintele este recunoscut drept şef al
majorităţii, sistemul permite Preşedintelui să joace un rol foarte important, putând să domine atât
Guvernul, cât şi Parlamentul (…). Dacă există o majoritate parlamentară de orientare diferită
(opusă) de cea a Preşedintelui, rolul acestuia se limitează la prerogativele sale constituţionale;
Guvernul şi majoritatea fiind controlate de primul-ministru, acesta devine adevăratul şef al
executivului…”35. Aşadar, în primul caz, Preşedintele este implicit sau explicit şef al Guvernului
(ca în regimul prezidenţial), în timp ce în cel de-al doilea caz scade rolul său politic şi de
guvernare, îndeplinind numai prerogativele de reprezentare, de garantare a Constituţiei şi de
mediere între puterile statului (sau între acestea şi societate).
Opţiunea României pentru republica semiprezidenţială răspundea unor exigenţe de ordin
politic şi juridic, dând consistenţă unui regim care evita, pe de o parte, “dictatura Parlamentului”,
iar pe de altă parte, pe aceea a Preşedintelui. În acest fel, se instituia un relativ echilibru al puterilor.
Noua Constituţie a României a preluat din Legea 92/1990 atribuţiile şefului statului, precum şi
elementele legate de imunităţi, de răspunderile şi sancţiunile cărora poate fi supus Preşedintele.
Astfel, atribuţiile Preşedintelui României se grupează în următoarele categorii:
a) atribuţii privind legiferarea: sesizarea Curţii Constituţionale în legătură cu neconstitu-
ţionalitatea legilor; trimiterea legilor spre reexaminare în Parlament; promulgarea legilor;
b) atribuţiile privitoare la funcţionarea şi organizarea puterilor publice: prezentarea de
mesaje Parlamentului, dizolvarea adunării legislative (în condiţiile în care aceasta nu acordă votul
de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi după
respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură); desemnarea candidatului pentru funcţia de
prim-ministru; numirea Guvernului pe baza votului de încredere al Parlamentului; revocarea şi
numirea miniştrilor în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a posturilor ministeriale;
consultarea Guvernului în legătură cu problemele urgente şi foarte importante; participarea la
şedinţele executivului (şedinţe pe care le şi prezidează, în acest caz); numirea a trei dintre
judecătorii Curţii Constituţionale; numirea în funcţie a magistraţilor; acordarea gradelor de general,
amiral şi mareşal; organizarea referendumului, după consultarea prealabilă a Parlamentului;
c) apărarea şi ordinea publică: declararea mobilizării (cu acordul Parlamentului); luarea de
măsuri pentru respingerea agresiunilor externe; instituirea stării de urgenţă şi a stării de asediu;
d) atribuţii în domeniul politicii externe: încheierea tratatelor şi supunerea lor spre ratificare
Parlamentului; acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României (la propunerea
Guvernului); primirea scrisorilor de acreditare ale ambasadorilor străini în România;
e) alte atribuţii: conferirea decoraţiilor şi a titlurilor de onoare, acordarea graţierii
individuale.
Observăm, aşadar, că Preşedintele României nu este şef al executivului, deşi o parte din
funcţiile sale ţin de sfera acestei autorităţi. Guvernul este responsabil doar în faţa Parlamentului;
totuşi, Preşedintele păstrează pârghiile revocării şi numirii miniştrilor. Celelalte atribuţii ale sale
sunt în general legate de condiţii exterioare (aprobarea Parlamentului, contra- semnarea decretelor
de către primul-ministru etc.). Singurele atribuţii pentru exercitarea cărora actele sau faptele
Preşedintelui nu sunt supuse unei condiţii exterioare sunt: supravegherea respectării Constituţiei;
medierea între autorităţile publice sau între stat şi societate; convocarea în sesiune extraordinară a
Parlamentului; desemnarea unui prim-ministru interimar (când titularul portofoliului este temporar
în imposibilitatea de a-şi îndeplini funcţiile); adresarea de mesaje Parlamentului; consultarea
Guvernului cu privire la problemele de importanţă deosebită etc. În concluzie, Preşedintele
României se aseamănă cu şeful statului dintr-o republică prezidenţială doar prin modul de

35
Aristide Cioabă, Democraţia. Putere şi contra putere, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1995, pp. 176-177.
43
desemnare (votul universal); majoritatea atribuţiilor sale îl aseamănă, dimpotrivă, cu Preşedintele
dintr-o republică parlamentară.
Mandatul Preşedintelui României a fost stabilit, prin Constituția din 1991, la o durată de
patru ani (la fel ca mandatul Parlamentului), iar una şi aceeaşi persoană nu poate exercita funcţia de
şef al statului mai mult de două mandate, care pot fi şi consecutive. Stabilirea unor mandate de
durată egală pentru autoritatea legislativă şi pentru Preşedinte a urmărit evitarea “coabitării” şi
implicit evitarea blocajului instituţional, posibil într-o astfel de situaţie. Asupra acestui principiu,
toate forţele politice din România au fost de acord. În momentul elaborării legii electorale din
1992, au apărut însă mari divergenţe legate de stabilirea datei alegerilor parlamentare şi a celor
pentru şeful statului. Problema alegerii simultane sau decalate a celor două autorităţi publice a fost
deosebit de controversată. După dezbateri îndelungi, Senatul a hotărât ca alegerea lor să aibă loc
simultan. Camera Deputaţilor dorea ca mai întâi să se organizeze alegerile parlamentare. După trei
săptămâni de dispute şi tratative în comisia de mediere, varianta Senatului a învins: la 13 iulie erau
promulgate cele două legi electorale privind alegerea Parlamentului (Legea nr. 68/1992) şi a
Preşedintelui României (Legea nr. 69/1992).
Această dispută, care poate părea sterilă, avea două motive esenţiale. Unul dintre acestea (şi
cel mai puţin important în economia luptei politice) se referea la necesitatea existenţei unei
continuităţi la nivelul instanţelor direct reprezentative. Mai precis, se considera că nu este corect ca
ţara să rămână, pentru un anumit interval de timp, şi fără un Parlament validat şi fără un Preşedinte
care să-şi fi preluat mandatul. Problema aceasta era însă falsă din punct de vedere juridic, întrucât
Constituţia României găsise deja rezolvarea: mandatul Preşedintelui în exerciţiu se încheie odată cu
depunerea jurământului de către noul Preşedinte ales. Or, cum depunerea jurământului nu se putea
realiza decât în prezenţa camerelor reunite ale noului Parlament, se subînţelege că, în momentul
preluării funcţiei de către şeful statului, Parlamentul era deja constituit. Mai mult decât atât, pentru
o scurtă perioadă, existau un Parlament nou validat, un Preşedinte în exerciţiu şi Preşedintele ales
care aştepta învestitura. În felul acesta, problema continuităţii puterii direct reprezentative era
rezolvată.
Adevăratul motiv al discordiei în privinţa datei scrutinului îl constituia însă faptul că
alegerile parlamentare riscau să fie puternic influenţate de cele prezidenţiale. La alegerile locale din
februarie 1992, opoziţia de dreapta obţinuse rezultate încurajatoare, mai ales în marile oraşe ale
ţării. Acest fapt dădea speranţe liderilor săi pentru alegerile generale, mai ales că între timp
principala forţă politică a ţării – Frontul Salvării Naţionale – se scindase în două partide rivale
(Frontul Democrat al Salvării Naţionale, constituit din “iliescienii” separatişti, şi Frontul Salvării
Naţionale în care au rămas adepţii lui Petre Roman). Bazându-se pe popularitatea lor în marile
centre urbane, ca şi pe scindarea puterii, partidele din opoziţie se vedeau deja formând noua
majoritate parlamentară.
Înainte de aprobarea legilor 68 şi 69 din 1992, calculele politice ale opoziţiei arătau că
Frontul Salvării Naţionale, condus de fostul prim-ministru Petre Roman, nu va obţine mai mult de
15% din voturi. Cât priveşte Frontul Democrat al Salvării Naţionale, considerat aripa conservatoare
şi schismatică a vechiului FSN, nu era nici el cotat mai bine decât partidul lui Roman. Existau însă
şi voci care avertizau că mişcarea de sciziune din interiorul stângii nu ar fi fost una de fond (bazată
pe deosebiri politice de substanţă), ci doar un joc cu caracter electoral, menit să aducă mai multe
voturi unei puteri erodate de guvernare. Ulterior, s-a putut constata că sciziunea n-a fost rezultatul
unui calcul electoral, căci FSN-ul a trecut în opoziţie, lăsând FDSN-ul să guverneze alături de
PUNR, PRM şi PSM.
Toate calculele opoziţiei entuziaste aveau să fie anulate însă de faptul că Preşedintele
Iliescu s-a decis să candideze, susţinut de Frontul Democrat al Salvării Naţionale, pentru ”un prim
mandat constituţional”. Popularitatea Preşedintelui şi lipsa unor contracandidaţi credibili şi
charismatici din partea opoziţiei puteau să aducă un mare profit electoral FDSN-ului – partid
înregistrat legal abia pe 29 aprilie 1992. Alegerea concomitentă a Parlamentului şi a Preşedintelui
44
putea provoca “votul prin alunecare sau contagiune”, astfel încât susţinătorii lui Iliescu să devină
susţinătorii FDSN-ului. Acest lucru chiar s-a produs într-o bună măsură, 3 milioane dintre cei
5.600.000 de cetăţeni care au votat pentru Ion Iliescu votând şi pentru FDSN. Conştientizând
pericolul unui vot pro-FDSN graţie lui Iliescu, opoziţia a calificat alegerile concomitente ca un fapt
“antidemocratic şi retrograd”. Formal, nu era însă vorba despre o încălcare a democraţiei, ci doar de
utilizarea legală a unui avantaj de care ar fi profitat oricine s-ar fi aflat în poziţia FDSN-ului.
Alegerile din 27 septembrie au făcut ca primul Preşedinte al României ales după aprobarea
Constituţiei să fie Ion Iliescu. El se afla, în fapt, la al treilea mandat de şef al statului (dacă luăm în
considerare faptul că preluase această funcţie în timpul revoluţiei, ca preşedinte al CFSN, şi că
fusese ales în mai 1990 în conformitate cu prevederile legii electorale existente la acea dată). În
septembrie 1992, Iliescu inaugura însă noua instituţie a Preşedinţiei, definită în legea fundamentală
ca autoritatea publică ce reprezintă statul, îi garantează independenţa şi integritatea şi veghează la
respectarea Constituţiei.
Alegerile prezidenţiale din 1992 s-au deosebit de cele din 1990 prin faptul că au fost
necesare două tururi de scrutin pentru desemnarea câştigătorului. În primul tur, niciunul dintre
candidaţi nu a obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate, clasamentul fiind următorul: Ion
Iliescu (FDSN) – 47,34%; Emil Constantinescu (Convenţia Democratică din România) – 31,24%;
Gheorghe Funar (Partidul Unităţii Naţionale Române) – 10,88%; Caius Traian Dragomir (FSN) –
4,75%; Ioan Mînzatu (Partidul Republican) – 3,05%; Mircea Druc (fost prim-ministru al Republicii
Moldova în perioada mai 1990 – mai 1991) – 2,75%. În cel de-al doilea tur de scrutin, desfăşurat la
11 octombrie 1992, Ion Iliescu a câştigat în faţa candidatului Convenţiei Democratice, obţinînd
61,43% din voturile valabil exprimate.
În primii patru ani după adoptarea Constituţiei, Preşedinţia a fost un factor de echilibru şi
stabilitate în mecanismul autorităţilor publice din România, demonstrând că regimul republicii
semiprezidenţiale este adecvat evoluţiilor politicii post-totalitare. Fără a lua decizii spectaculoase
şi fără a se implica în dispute politice riscante, Preşedinţia României gestionată de Ion Iliescu şi-a
construit treptat imaginea instituţiei echilibrate, apte să realizeze medierea între stat şi societate.
La alegerile din 1996, Preşedintele Iliescu, extrem de contestat de către opoziţie (care
afirma că este ilegală candidatura sa), s-a înscris în cursa pentru un nou mandat, alături de alţi 16
competitori. După ce a obţinut în primul tur doar 32,25% din voturi (devansându-l, totuşi, pe
candidatul CDR, clasat al doilea, cu 28,52%), Iliescu a fost înfrânt de către Emil Constantinescu în
turul doi de scrutin. Cu 54,41% din opţiunile electoratului, universitarul Constantinescu devenea
primul Preşedinte postcomunist susţinut de o coaliţie de centru-dreapta.
Mandatul lui Emil Constantinescu a fost unul foarte dificil, marcat de numeroase crize şi
scandaluri politice şi de corupţie. Fără a se putea baza pe o majoritate stabilă şi coerentă în
Parlament (Convenţia Democrată fiind nevoită să se alieze cu Uniunea Social-Democrată şi cu
UDMR), condiţionat mereu în deciziile sale de foarte multe constrângeri venite chiar din propria-i
tabără, dar şi din cauza lipsei sale de charismă şi de tact politic, Emil Constantinescu a fost un şef
de stat şovăitor, cu prestaţii mediocre şi abonat al gafelor politice. Ratând relaţia cu cei trei premieri
care s-au succedat în fruntea executivului (Victor Ciorbea, Radu Vasile şi Mugur Isărescu),
gestionând cu dificultate tensiunile din sânul coaliţiei majoritare şi obţinând rezultate rizibile în
lupta contra corupţiei (pe care o transformase într-un fel de cruciadă personală), după cei patru ani
petrecuţi fără glorie la Palatul Cotroceni, a renunţat să mai candideze pentru un nou mandat, fiind
convins că nu are şanse de reuşită. Retras din jocul politic, Constantinescu a revenit rareori în
atenţia opiniei publice, fie ca subiect al unor scandaluri privind viaţa sa privată şi afacerile necurate
care i-au fost puse în seamă (gen “Ţigareta...”), fie ca exponent al unui nou curent moralist în
politică (de care s-a distanțat, însă, prin acceptarea unei sinecuri politice: funcția foarte bine plătită
de Președinte al Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului).
Alegerile din anul 2000 l-au readus în fruntea statului român pe Ion Iliescu, tot după două
tururi de scrutin. Derulate pe fondul lipsei de unitate a dreptei (care a prezentat doi candidaţi:
45
proaspăt recrutatul liberal Theodor Stolojan – cu 11,78% din voturile valabil exprimate – şi
independentul Mugur Isărescu, votat de 9,54% din electorat), dar şi al ascensiunii extremismului
naţionalist, alegerile au produs surpriza intrării în turul al doilea a candidatului Partidului România
Mare, Corneliu Vadim Tudor (cu 28,34% din opţiunile electoratului, la doar 8% distanţă de primul
clasat). Speriată de consecinţele ajungerii la putere a lui Vadim Tudor (cazul câştigării alegerilor de
către extrema dreaptă în Austria, cu durele reacţii ale Uniunii Europene, fiind încă în actualitate),
clasa politică românească s-a alăturat organizaţiilor societăţii civile şi majorităţii mediilor de
informare într-o ”campanie anti-Vadim”. Multe personalităţi ale vieţii politice şi culturale, care de-
a lungul timpului manifestaseră ostilitate sau cel puţin reţinere în raport cu Ion Iliescu, s-au grăbit
să-l sprijine în cursa prezidenţială, după formula “celui mai mic rău din două rele”. Ajuns
Preşedinte cu un convingător 66,83% (scor contestat de Vadim Tudor, care a acuzat fraude de
proporţii în derularea scrutinului), Ion Iliescu a revenit la Cotroceni pentru a continua politica sa de
“echilibru şi consens”. După ce lozinca “Un Preşedinte pentru liniştea noastră!” îi adusese doar
liniştea personală, ca senator şi şef al opoziţiei în perioada 1996-2000, noul slogan “Alături de
oameni, împreună cu ei” arăta sensul pe care Iliescu îl dă ultimului său mandat: mai aproape de
oameni, dar ceva mai departe de Guvern…
După revizuirea Constituției din 2003, mandatul Președintelui României a fost mărit la cinci
ani, primul mandat de acest fel începând în 2004. La scrutinul prezidențial din acel an, candidatul
PSD-ului, Adrian Năstase (prim-ministru în exercițiu și ”moștenitor” al capitalului politic iliescian)
a pierdut în turul al doilea în fața lui Traian Băsescu (51,23%), candidat susținut de Alianța
Dreptate și Adevăr (PD și PNL). Traian Băsescu a obținut un al doilea mandat de cinci ani în urma
alegerilor din 2009, și de această dată devansând în turul al doilea (cu 50,33%) pe candidatul
stângii, Mircea Geoană.
Primul mandat al lui Traian Băsescu a fost marcat de procedura de suspendare și demitere,
inițiată la 18 ianuarie 2007 de către PSD, pentru presupuse încălcări ale Constituţiei. În avizul din
5 aprilie 2007, Curtea Constituţională s-a exprimat împotriva suspendării, argumentând că faptele
incriminate nu reprezintă încălcarea Constituţiei: ”Propunerea de suspendare din funcţie a
domnului Traian Băsescu, Preşedintele României, iniţiată de 182 deputaţi şi senatori, prezentată în
şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi a Senatului la data de 28 februarie 2007 şi înaintată Curţii
Constituţionale la 21 martie 2007, se referă la acte şi fapte de încălcare a Constituţiei, săvârşite în
exerciţiul mandatului, care, însă, prin conţinutul şi consecinţele lor, nu pot fi calificate drept grave,
de natură să determine suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, în sensul prevederilor art.
95 alin.(1) din Constituţie”. Cu toate acestea, în şedinţa comună din 19 aprilie 2007, Parlamentul a
votat pentru suspendarea lui Băsescu, cu 322 voturi pentru, 108 împotrivă, şi 10 abţineri.
Suspendarea a devenit efectivă în 20 aprilie 2007, după ce Curtea Constituţională a luat act de
decizia Parlamentului României. În perioada suspendării, prerogativele funcției au fost preluate de
Președintele Senatului, Nicolae Văcăroiu.
Ca urmare a Referendumului din 19 mai 2007 privind demiterea Președintelui României,
suspendarea Preşedintelui a încetat, acesta fiind reconfirmat cu un scor de 74,48% din electoratul
prezent la vot. Prezenţa la referendumul pentru demiterea preşedintelului României a fost de
aproximativ 45%.
Traian Băsescu a obținut un al doilea mandat de cinci ani în urma alegerilor din 2009, de
această dată devansând în turul al doilea (cu 50,33%) pe candidatul stângii, Mircea Geoană. În
seara alegerilor, toate casele de sondaje se precipitau să-l dea câștigător pe Geoană; dar dimineață
românii s-au trezit cu Traian Băsescu Președinte! Explicația victoriei sale ține de numărarea
voturilor exprimate în diaspora, căci în țară Mircea Geoană reușise să aibă câteva mii de voturi în
plus. Rezultatele alegerilor nu au fost contestate oficial de cel învins, dar multă vreme au fost
dezbătute în spațiul public condițiile ”stranii” ale victoriei la limită a lui Băsescu. Abia în anul
2017, în cadrul Parlamentului cu majoritate PSD-istă, s-a format o comisie de anchetă pentru a se
lămuri evenimentele din noaptea alegerilor prezidențiale.
46
 În vara lui 2012, Președintele a trecut din nou prin procedura de suspendare (9 iulie - 27
august 2012, cu interimatul asigurat de Crin Antonescu), rămânând în funcție grație invalidării
rezultatelor referendumului (care nu a întrunit o prezență la urne de 50% plus unu). Așa a putut să-
și ducă la capăt ultimul mandat, până pe data de 21 decembrie 2014.
De la data menționată, a preluat mandatul prezidențial Klaus Werner Iohannis, care a
câștigat într-un mode neașteptat confruntarea cu liderul PSD Victor Ponta. Peste cinci ani, Iohannis
avea să obțină un scor uriaș (66,09%) în fața liderei (și candidatei) PSD, Viorica Dăncilă.

Guvernul României

În conformitate cu prevederile Constituţiei, Guvernul este autoritatea executivă, alcătuită

din primul-ministru şi miniştri. Primul-ministru, desemnat de Preşedintele Republicii (în urma
consultărilor cu partidul sau coaliţia majoritară), îşi formează echipa guvernamentală. În termen de
10 zile de la desemnare, el trebuie să solicite Parlamentului votul de încredere asupra programului
de guvernare şi asupra întregii liste a cabinetului. După obţinerea votului de încredere al camerelor
reunite, Guvernul este numit de Preşedintele României, în principiu pentru un mandat de patru ani.
Înainte de expirarea mandatului, executivul poate fi demis prin retragerea de către Parlament a
încrederii (în cazul aprobării unei moţiuni de cenzură) sau dacă primul-ministru demisionează, este
revocat sau îşi pierde drepturile electorale. În timpul exercitării mandatului Guvernului, este posibil
ca numai unul sau unii dintre miniştri să-şi piardă funcţia (prin deces, demisie, pierderea drepturilor
electorale, revocare etc.). În aceste cazuri de remaniere sau de “vacanţă” a posturilor ministeriale,
Preşedintele Republicii este abilitat să revoce şi să numească miniştrii, la propunerea premierului,
fără acordul necesar al legislativului.
România postcomunistă a fost guvernată de următoarele cabinete:
• Guvernul Petre Roman (28 iunie 1990 – 16 octombrie 1991), susținut de FSN, a avut în
componenţă 25 de membri şi a operat 7 remanieri (inclusiv interimatul postului de premier,
asigurat de Theodor Stolojan).
• Guvernul Theodor Stolojan (16 octombrie 1991 – 19 noiembrie 1992), susținut de FSN și
PNL, a fost format din 21 de membri, care şi-au păstrat funcţiile pe toată durata mandatului.
• Guvernul Nicolae Văcăroiu (19 noiembrie 1992 – 11 decembrie 1996), susținut de PDSR, a
numărat 22 de membri şi a excelat prin numărul mare de remanieri (24).
• Guvernul Victor Ciorbea (12 decembrie 1996 – 17 aprilie 1998), bazat pe conglomeratul de
dreapta numit Convenția Democratică, pe alianța USD (Uniunera Social-Democrată) și
UDMR, a avut 26 de membri şi a operat 15 remanieri (inclusiv interimatul postului de
premier, asigurat de Gavril Dejeu).
• Guvernul condus de Radu Vasile (17 aprilie 1998 – 22 decembrie 1999) a avut 24 de
membri, operând 9 schimbări în componenţa sa (inclusiv interimatul postului de premier,
asigurat de Alexandru Athanasiu).
• Guvernul Mugur Isărescu (22 decembrie 1999 – 28 decembrie 2000) a avut 23 de membri,
care şi-au păstrat funcţiile pe întreaga durată a mandatului.
• Guvernul Adrian Năstase (28 decembrie 2000 – 28 decembrie 2004) a marcat revenirea la
putere a stângii (Partidul Social-Democrat) cu 27 de membri.
• Guvernul Călin Popescu Tăriceanu (29 decembrie 2004 – 22 decembrie 2008), cu 25 de
membri, s-a bazat pe Alianța D.A. (”Dreptate și Adevăr”), format din PNL și PD.
• Guvernele conduse de Emil Boc (I-IV)36 (22 decembrie 2008 – februarie 2012), cu 22 de
membri, apoi remaniat până la 16 membri; este primul cabinet demis în urma unei moțiuni

36
Guvernul Emil Boc (1) a guvernat România din 22 decembrie 2008 până în 23 decembrie 2009. Din 13 octombrie
2009, când a fost demis prin moţiune de cenzură, a continuat să funcţioneze interimar, fiind obligat să îndeplinească
numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea juramântului de către membrii noului
47
 de cenzură, adoptate de Parlament la 13 octombrie 2009; demiterea Guvernului s-a produs
în contextual ruperii alianței dintre PDL și PSD, ulterior guvernarea bazându-se pe PDL,
UDMR și UNPR, precum și pe grupul parlamentar al minorităților naționale.
• Guvernul condus de Mihai-Răzvan Ungureanu (9 februarie – 27 aprilie 2012) s-a constituit
după demisia Guvernului Boc șia a avut 18 membri; a fost demis prin moțiune de cenzură.
• Guvernul Victor Ponta 1 (cu 21 de miniștri), instalat ca urmare a schimbării majorității
parlamentare, a fost susținut de PSD, PNL și PC (partide care formau alianța politică numită
USL – Uniunea Social-Liberală), precum și de UNPR și grupul minorităților naționale.
• Guvernul Ponta 2 a avut 28 de miniștri și a funcționat în perioada 21 decembrie 2012 – 5
martie 2014.
• Guvernul Ponta 3 (5 martie 2014 – 17 decembrie 2014), cu 26 de membri, a fost susținut de
PSD, PC, UNPR, UDMR și o grupare liberală disidentă (a lui Călin Popescu-Tăriceanu).
• Între 17 decembrie 2014 și 4 noiembrie 2015, a funcționat Guvernul Ponta 4 (cu 22 de
membri), fiind susținut de aceeași majoritate, cu excepția UDMR.
• Între 17 noiembrie 2015 și 4 ianuarie 2017, a fost în funcție Guvernul Dacian Cioloș
(tehnocrat), cu 22 de membri.
• A urmat guvernul PSD-ALDE condus de Sorin Grindeanu (4 ianuarie – 29 iunie 2017),
debarcat prin moțiune de cenzură de propriul partid.
• Acestui executiv i-a succedat tot unul bazat pe alianța PSD-ALDE, premier devenind Mihai
Tudose, șef peste 26 de miniștri. Tudose nu a rezista mult în fruntea executivului (16
ianuarie 2018), din pricina divergențelor cu șeful PSD, Liviu Dragnea.
• După un scurt interimat asigurat de Mihai Fifor, în urma demisiei lui Tudose, a venit la
putere un nou executiv bazat pe alianța PSD-ALDE, de data aceasta fiind condus de o
femeie: Viorica Dăncilă (europarlamentar și șefă a organizației de femei a PSD). Deși a
înregistrat unele succese în planul măririlor de salarii și pensii, ca și în temperarea
schimbărilor din justiție, Guvernul Dăncilă a fost demis prin moțiuea de cenzură (10
octombrie 2019) inițiată de liberali și votată de toate formațiunile de dreapta din Parlament

Guvern. La 19 decembrie 2008, premierul desemnat Emil Boc anunţă componenţa noului cabinet, format din primul
ministru, un vice-prim-ministru şi 18 miniştri. În ziua următoare, toţi miniştrii sunt validaţi de comisiile de specialitate
ale Parlamentului, iar la 22 decembrie 2008 noul guvern primeşte votul de învestitură din partea Parlamentului,
obţinând 324 voturi ,,pentru“ şi 115 ,,împotriva“. Guvernul s-a bazat atunci pe voturile membrilor grupurilor
parlamentare ale Partidului Democrat Liberal şi ale Alianţei PSD-PC. În aceeaşi zi, cabinetul a depus jurământul de
credinţă în prezenţa preşedintelui Traian Băsescu. N-a trecut niciun an şi în cadrul guvernului PDL-PSD-PC s-au ivit
mari probleme. Astfel că la 2 octombrie 2009, miniştrii desemnaţi de PSD au demisionat în bloc din Guvern. Peste o
altă săptămînă, la 13 octombrie 2009, Guvernul este demis prin moţiunea de cenzură depusă de PNL şi UDMR.
Din primele luni de mandat, au apărut probleme la conducerea Ministerului Administraţiei şi Internelor. După ce
ministrul Gabriel Oprea l-a numit pe chestorul Virgil Ardelean în funcţia de director al Direcţiei Generale de Informaţii
şi Protecţie Internă, Partidul Social Democrat, din care făcea parte Oprea, i-a retras acestuia sprijinul politic, pe motiv
că numirea lui Ardelean nu a fost făcută cu acordul conducerii partidului. Oprea a demisionat la 14 ianuarie 2009 din
funcţia de ministru. El a fost înlocuit la 20 ianuarie de Liviu Dragnea, dar şi acesta a demisionat după doar 13 zile,
motivând că fondurile alocate Ministerului pentru anul 2009 sunt insuficiente pentru realizarea proiectelor asumate.
După demisia lui Dragnea, ministru al internelor a devenit vicepremierul Dan Nica. Tot ministerul internelor a fost
generatorul următoarei crize politice majore. Ministrul Dan Nica a declarat la 25 septembrie 2009, la Craiova, că
alegerile prezidenţiale ce urmau ar putea fi fraudate şi că deja nu se mai poate închiria niciun autocar pentru data de 22
noiembrie 2009, ziua alegerilor, cu referire la posibila fraudare organizată prin vot multiplu la mai multe secţii de
votare. Afirmaţiile sale au fost infirmate de presă, iar apoi primul ministru Emil Boc l-a făcut pe Nica răspunzător de
creşterea infracţionalităţii în România în perioada sa de mandat şi a propus revocarea sa. Dan Nica a continuat să fie
susţinut de PSD, care a refuzat să propună un înlocuitor. După ce preşedintele a semnat decretul de revocare, PSD s-a
retras de la guvernare, toţi miniştrii săi fiind înlocuiţi în guvern cu interimari de la PD-L.
Guvernul Emil Boc 2 l-a urmat pe Boc 1 şi a guvernat România din 23 decembrie 2009, când a primit votul de
învestitură din partea Parlamentului. Acest nou guvern a fost susţinut de coaliția formată din Partidul Democrat Liberal,
Uniunea Democrată Maghiară din România şi Uniunea Naţională pentru Progresul României, partid format în jurul
unor parlamentari independenţi care au demisionat sau au fost demişi din partidele ce i-au susţinut la alegerile din 2008.
48
 (dar și de unii parlamentari de centru-stânga de la Pro-România – partidul lui Victor Ponta –
și de doi de la PSD!).
• După căderea guvernului social-democrat (abandonat de aliații din ALDE, conduși de Călin
Popescu-Tăriceanu), a fost învestit guvernul minoritar PNL, condus de Ludovic Orban (4
noiembrie 2019). Noul guvern s-a remarcat prin numărul foarte mic de miniștri: 16.
• După alegerile din 6 decembrie 2020 (PSD - 28,9%; PNL - 25%; USR PLUS - 15%, AUR
9%), s-a format coaliția majoritară PNL – URS PLUS – UDMR; prim-ministru a devenit
Florin Câțu, personaj destul de conflictual, preocupat de puterea sa în partid. În septembrie
2021, după ce a preluat șefia PNL de la Ludovic Orban, Câțu a demis doi miniștri de la
USR, motiv pentru care s-a rupt coaliția, iar guvernul a fost demis prin moțiune de cenzură
(pe data de 5 octombrie 2021, cu cel mai mare scor din istorie: 281 de voturi pentru
demitere).
• În pofida constantei animozități manifestate de Președintele Iohannis față de PSD, căderea
guvernului condus de Florin Câțu l-a determinat pe șeful statului să impulsioneze formarea
unei noi coaliții de guvernare, de o mai mare stabilitate (65%), cu participarea liberalilor, a
social-democraților și a UDMR. După negocieri grele, a fost instalat Guvernul Nicolae
Ciucă, pe data de 25 noiembrie 2021. Noul executiv a c rescut numeric, la 23 de membri.
Se poate observa că numărul de membri ai executivului a fost mai mare în cabinetele
Roman, Ciorbea, Năstase și Tăriceanu, care s-au instalat în momente de “relaxare post-electorală”
şi în perioade de optimism politic şi economic, pe când celelalte echipe guvernamentale, marcate de
fragilitatea legitimităţii şi de crizele prin care trecea ţara, au preferat să fie mai restrânse.
Remanierile au fost mai multe în guvernele de coaliţie şi în perioadele de început sau de mijloc de
legislatură, pe când guvernele de criză născute sub zodia provizoratului (Stolojan şi Isărescu) şi-au
păstrat integral componenţa iniţială. Intrarea în aceste cabinete nu mai era o miză atât de mare
pentru pretendenţii la înaltele demnităţi publice, căci ea putea să aducă mai multe pierderi decât
beneficii politice şi economice.
Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului; răspunderea juridică este prevăzută în
raporturile dintre executiv, pe de o parte, şi Camera Deputaţilor, Senat şi Preşedinţie, pe de altă
parte, în sensul că aceste ultime trei autorităţi au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor
Guvernului, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Membrii Guvernului au dreptul să
participe la şedinţele Parlamentului (mulţi dintre ei fiind şi senatori sau deputaţi) şi sunt obligaţi să
răspundă la interpelările legislativului.
Atribuţiile Guvernului României se grupează în următoarele categorii: a) atribuţiile privind
asigurarea executării legilor (prin actele normative ce stabilesc măsurile concrete în vederea
aplicării legilor); b) conducerea şi controlul activităţii ministerelor şi a autorităţilor administraţiei
publice centrale şi locale (atribuţii exercitate prin prefecţi sau, după caz, în mod nemijlocit);
conducerea şi controlul nu exclud însă principiile descentralizării şi autonomiei locale; c)
elaborarea proiectelor de legi şi supunerea lor spre aprobare Parlamentului; printr-o lege specială de
delegare, Guvernul poate fi abilitat să emită ordonanţe, în timpul vacanţei parlamentare; d) atribuţii
privind desfăşurarea activităţii economico-financiare şi sociale; e) alte atribuţii de politică internă,
precum: asigurarea ordinii publice, îndeplinirea măsurilor de organizare şi de înzestrare a Armatei;
organizarea alegerilor; organizarea şi funcţionarea ministerelor şi a altor instituţii centrale de
specialitate ale administraţiei; numirea şi demiterea prefecţilor; f) atribuţiile din domeniul politicii
externe: negocierea tratatelor, încheierea acordurilor şi convenţiilor internaţionale.
Pentru îndeplinirea funcţiilor sale, Guvernul are în subordine ministerele, un aparat de lucru
(cuprinzând Aparatul de lucru al Primului-Ministru, Secretariatul General al Guvernului şi diverse
Departamente), precum şi organe de specialitate ale administraţiei centrale (Direcţia Generală a
Vămilor, Oficiul Concurenţei, Institutul Naţional pentru Statistică şi Studii Economice, Biroul
Român de Metrologie Legală, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, Agenţia Domeniilor Statului,
Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor etc.).
49
 Autoritatea judecătorească
Activitatea de soluţionare a litigiilor civile, penale şi administrative este realizată de
instanţele judecătoreşti (Curtea Supremă de Justiţie – redenumită ulterior Înalta Curte de Casație și
Justiție –, Curţile de Apel, tribunalele şi judecătoriile), în conformitate cu: Legea 92/1992 privind
organizarea judecătorească; Legea Curţii Supreme de Justiţiei (56/1993) și Legea nr. 304/2000;
Legea instanţelor şi parchetelor militare (54/1993); Legea contenciosului administrativ (29/1990);
Legea privind raporturile de drept internaţional privat (105/1992).
În baza acestor legi, activitatea jurisdicţională se realizează la următoarele niveluri:
a) judecătoriile – instanţe de fond, cu competenţă generală, ce funcţionează în toate
localităţile urbane ale ţării;
b) tribunalele – având competenţă judiciară în primă instanţă a proceselor şi cererilor
precizate prin legi, precum şi competenţa judecării apelurilor şi recursurilor – funcţionează doar în
reşedinţele de judeţ şi în Capitală;
c) curţile de apel (15 la nivelul întregii ţări) judecă unele cauze în primă instanţă, însă
activitatea lor de bază constă în judecarea apelurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de
tribunale în primă instanţă şi judecarea recursurilor la hotărârile pronunţate de tribunale în apel;
d) Înalta Curtea de Casație și Justiţie urmăreşte aplicarea corectă şi unitară a legilor de către
toate instanţele de judecată; ea este organizată în cinci secţii: civilă, penală, comercială, de
contencios administrativ şi militară. Preşedintele, vicepreşedinţii, preşedinţii de secţii şi ceilalţi
judecători ai Curţii Supreme sunt numiţi de Preşedintele Republicii, la propunerea Consiliului
Superior al Magistraturii, pe o durată de 6 ani. De altfel, toţi judecătorii în România sunt numiţi de
Preşedintele Republicii, fiind inamovibili.
Şedinţele de judecată sunt publice, cu excepţia unor cazuri prevăzute de lege. Procedura
judiciară se desfăşoară în limba română; cetăţenii aparţinând minorităţilor, ca şi persoanele care nu
înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul la un interpret.
În îndeplinirea funcţiilor lor, instanţele judecătoreşti sunt sprijinite de alte două instituţii:
Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii. Ministerul Public (intitulat în regimul
trecut “Procuratura Generală a României”) reprezintă interesele generale ale societăţii în activitatea
judiciară, apărând ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Ministerul Public
(condus de Procurorul General, numit de Preşedintele ţării) îşi exercită atribuţiile prin procurori,
care activează în cadrul parchetelor. Procurorii îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului
Justiţiei.
Modul de organizare a autorităţilor judecătoreşti şi legiferarea incompatibilităţii calităţii de
magistrat cu apartenenţa la un partid politic încearcă să rezolve una dintre cele mai însemnate
probleme ale tranziţiei în domeniul justiţiei: depolitizarea. De asemenea, se încearcă eliminarea
corupţiei din rândul magistraţilor, prin aplicarea unor sancţiuni drastice, dar şi prin acordarea unor
salarii care să înlăture tentaţiile la care sunt supuşi oamenii într-o economie aflată în criză.
Securizarea Consiliul Superior al Magistraturii asigură respectarea legii şi a criteriilor de
competenţă şi etică profesională în desfăşurarea carierei profesionale a judecătorilor şi procurorilor.
Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi pe o durată de 4 ani.
După anul 1989, instituţia Consiliului Superior al Magistraturii a fost consacrată în două
articole ale Constituţiei din anul 1991, care a preluat un model răspândit atât în state cu o
considerabila tradiţie democratică, cât şi în cele aflate în tranziție către o aşezare a instituţiilor pe
principii democratice. Astfel, potrivit art. 132: ”Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din
magistraţi aleşi, pentru o durata de 4 ani, de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţa comună”.
Conform art. 133: ”(1) Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea
în funcţie a judecătorilor şi procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii. În acest caz,
lucrările sunt prezidate, fără drept de vot, de ministrul justiţiei; (2) Consiliul Superior al
Magistraturii îndeplineşte rolul de consiliu de disciplină al judecătorilor. În acest caz, lucrările sunt
50
prezidate de preşedintele Curţii Supreme de Justiţie”. Aceste prevederi constituţionale au fost
detaliate prin dispoziţiile Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, cu modificările
ulterioare, şi ale Regulamentului de funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii.
În primul deceniu postcomunist, justiția nu reușise să se reformeze suficient pentru a crea
un sentiment de încredere în rândul populației. Mai ales ca urmare a numeroselor procese vizând
restabilirea dreptului de proprietate funciară, toată lumea părea nemulțumită de justiție. În plus,
acest domeniu profesional devenea tot mai vizibil afectat de spiritul de clan 37 și de imixtiunile
puterii politice. Ca atare, analizele unor specialiști arătau că, în pofida progreselor înregistrate, “în
perioada de tranziţie, a cărei durată nu poate fi evaluată nici de guvernanţi şi nici de parlamentari,
inadvertenţele legislative se succed la intervale foarte scurte de timp. Pe de altă parte, între nevoia
acută de legiferare, lucrul bine făcut şi lupta politică, din nefericire, în Parlamentul României,
ultima are întâietate. În atare situaţie, «legiferarea aproximativă», caracteristică Parlamentului
României, îşi pune amprenta şi asupra actului de justiţie”38. Confruntată cu lipsa de încredere a
cetăţenilor, cu imaginea de autoritate părtinitoare (ce îi protejează pe marii răufăcători bogaţi, dar
îi vânează pe infractorii mărunţi, pe care îi şi pedepseşte exemplar) şi cu numeroase presiuni
politice, justiţia rămâne unul din punctele nodale ale transformării statului român într-un veritabil
stat de drept.

Curtea Constituţională
Într-un stat în care legile au reprezentat ele însele exemple de încălcare a Constituţiei
(pentru a nu mai lua în calcul deciziile politice arbitrare ale dictaturii comuniste), necesitatea
instituirii unui control al constituţionalităţii era de necontestat. Niciuna dintre forţele politice care
aveau reprezentanţi în Adunarea Constituantă nu a negat oportunitatea creării unei autorităţi
speciale sau măcar delegarea competenţei jurisdicţionale constituţionale unei autorităţi din sistemul
puterii judecătoreşti.
În timpul regimului comunist, controlul constituţionalităţii legilor fusese realizat de o
comisie specială a Marii Adunări Naţionale. Respectiva comisie nu respinsese însă nicio lege pe
motiv de neconstituţionalitate, deşi ar fi avut suficiente motive să o facă în nenumărate cazuri
(legate în special de respectarea drepturilor omului, după semnarea de către România a Acordului
de la Helsinki, din 1975).
În sistemul politic post-totalitar, nu mai era acceptabilă păstrarea vechii proceduri de
control, întrucât o comisie parlamentară ar fi putut permite blocului majoritar de guvernământ să îşi
impună voinţa în activitatea legislativă, fie şi cu încălcarea legii fundamentale. Odată eliminată
soluţia controlului parlamentar al constituţionalităţii legilor, Constituanta avea de ales între două
soluţii: tradiţia jurisdicţiei constituţionale româneşti de dinainte de cel de-al Doilea Război
Mondial, sau experienţa în domeniu a unor ţări occidentale ca Austria, Germania, Franţa, Belgia,
Spania sau Portugalia.
Constituţia României din 1923, reluând o tradiţie mai veche, din 1912, stabilea controlul
judecătoresc al constituţionalităţii legilor. Acest control era apanajul Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie. Împotriva acestei soluţii s-au adus argumente legate de faptul că judecătorii Curţii Supreme
nu au competenţa de a judeca legile însele, ci numai de a judeca în conformitate cu legile. În aceste
condiţii, s-a optat pentru o autoritate de jurisdicţie constituţională situată în afara celor trei puteri
clasice. Dar această ultimă soluţie nu a fost nici ea lipsită de contestări. Primul argument solid
împotriva creării Curţii Constituţionale a fost acela că, nefiind definită ca o putere în stat, Curtea
se situează în afara controlului reciproc al puterilor. Un alt argument susţinea că instituirea Curţii
37
Cristian Bocancea, The Effects of Clan Structures on the Functioning of Post-Communist Administration and Justice,
în: Jurnalul de studii juridice, anul VI, nr. 3-4 / decembrie 2011, Editura Lumen, Iași, 2011, pp. 225-245.
38
Marin Liţă, Justiţia tranziţiei, în “Revista română de Drepturile omului”, nr. 4/1994, p. 41.
51
aduce atingere suveranităţii Parlamentului. În fine, a fost criticat faptul că i se atribuie Curţii
competenţa de a decide asupra constituţionalităţii unui partid politic.
Acestor contestări le-au fost opuse alte argumente, de natură profesională, juridică şi
politică. Astfel, chiar dacă instituţia Curţii Constituţionale nu este, la rigoare, o autoritate publică
asemănătoare celorlalte, ea este totuşi un “organ al statului” care nu se sustrage total controlului
reciproc: faptul că judecătorii sunt numiţi de Senat, de Camera Deputaţilor şi de Preşedintele
Republicii reprezintă în sine o formă de control; de asemenea, verdictul de neconstituţionalitate dat
de Curte poate fi anulat în cazul în care legea în cauză este supusă din nou aprobării celor două
camere şi este votată de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei camere; aşadar,
Parlamentul nu-şi pierde suveranitatea. În legătură cu obiecţia privind dreptul Curţii de a decide
soarta unui partid politic, s-a arătat că partidele nu pot exista în afara cadrului constituţional şi, prin
urmare, organul jurisdicţiei constituţionale este apt să le judece conformitatea cu ordinea instituită
de legea fundamentală a ţării.
Constituţia României a introdus astfel o instituţie nouă în peisajul sistemului etatic, tratând
Curtea Constituţională în Titlul V, diferit de cel referitor la autorităţile publice; totuşi, din aceasta nu
se poate deduce că ea nu este o autoritate publică în sens larg.
Potrivit Constituţiei şi Legii nr. 47/1992, Curtea Constituţională, formată din 9 judecători,
are următoarele atribuţii: a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor (la sesizarea Preşedintelui
României, a unuia dintre preşedinţii camerelor Parlamentului, a unui grup de cel puţin 50 de
deputaţi sau 25 de senatori, sau din oficiu); b) se pronunţă asupra constituţionalităţii
regulamentelor de organizare a camerelor Parlamentului; c) hotărăşte asupra excepţiilor de
neconstituţionalitate a legilor şi a ordonanţelor guvernamentale, ridicate în faţa instanţelor
judecătoreşti (în cauze civile şi de contencios administrativ); d) veghează la respectarea procedurii
pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatul sufragiului; e) constată existenţa
circumstanţelor care justifică interimatul în exerciţiul funcţiei de Preşedinte al României şi
comunică rezultatul constatărilor Parlamentului şi Guvernului; f) dă avizul consultativ pentru
propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui; g) veghează la respectarea procedurii pentru
organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia; h) verifică îndeplinirea
condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative a cetăţenilor; i) hotărăşte asupra contestaţiilor
care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.
Observăm că atribuţiile Curţii Constituţionale nu se limitează la verificarea
constituţionalităţii actelor normative emise de legislativ sau a ordonanţelor guvernamentale. Prin
activitatea sa, Curtea garantează legalitatea unor proceduri politico-juridice, cum ar fi votul,
referendumul sau suspendarea Preşedintelui Republicii. În aceste condiţii, Curtea Constituţională
nu are doar o natură jurisdicţională, ci şi o natură politică. Aceasta rezultă din modul de numire a
judecătorilor şi din faptul că tranşează dispute care, pe lângă fundamentarea juridică, au şi un
important substrat politic (a se vedea, spre exemplu, procedura de suspendare a Preşedintelui
Republicii, iniţiată în 1995 de către opoziţia parlamentară, sau contestarea dreptului lui Ion Iliescu
de a candida la prezidenţialele din 1996, procedura de suspendare împotriva lui Traian Băsescu, în
2007 etc.).
Curtea Constituţională a României şi-a început activitatea la 30 iunie 1992, prezidată de
Vasile Gionea (fost deputat naţional-ţărănist în Adunarea Constituantă). Pe parcursul existenţei
sale, a judecat multe cauze, apărute la sesizarea preponderentă a opoziţiei parlamentare. Hotărârile
ei au fost întotdeauna respectate. Astfel, dacă legea fundamentală a statului este “o ordine a căutării
ordinii”39, Curtea Constituţională, prin atribuţiile şi funcţionarea sa, este un barometru al acţiunii de
instituire şi de menţinere a ordinii în sistemul politic.

39
Ion Deleanu, op. cit., p. 239.
52
 Avocatul Poporului
Avocatul Poporului este un termen compozit, intrat de curând în limbajul juridic şi politic
românesc, deşi pare să trimită la sonorităţi şi sloganuri din perioada “democraţiei populare”.
Primele sale prezenţe în literatura de specialitate şi în dezbaterile publice sunt legate de lucrările
Adunării Constituante alese la 20 mai 1990, finalizate cu adoptarea primei Constituţii post-
comuniste a României. În Titlul II (dedicat drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale
cetăţenilor), Capitolul IV, articolele 55-57, Constituţia statuează înfiinţarea instituţiei Avocatul
Poporului, căreia îi atribuie funcţia de apărare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
La şase ani după menţionarea sa în Constituţie, Avocatul Poporului a reuşit să devină o
realitate instituţională politico-juridică, reglementată de o lege organică (Legea nr. 35/1997 privind
organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, publicată în Monitorul Oficial nr. 48 din
20.03.1997). Decalajul temporal semnificativ între consacrarea constituţională şi reglementarea
prin lege organică a instituţiei Avocatul Poporului denotă în primul rând interesul scăzut al
autorităţilor române post-revoluţionare pentru crearea unor instrumente non-guvernamentale de
apărare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, pe fondul unei precare culturi politice şi al unui spirit
etatist alimentat de paradigma comunistă. Atente mai mult la monitorizările externe privind situaţia
drepturilor şi libertăţilor decât la nevoia de a crea o adevărată cultură a drepturilor, autorităţile s-au
limitat la întreţinerea discursului democratic, la mimarea preocupării pentru garantarea libertăţilor
cetăţeneşti. Pe fond, au continuat să dea prioritate statului, să conserve birocraţia autoritară, care
trata cetăţeanul ca pe un posibil infractor, iar libertăţilor să le atribuie caracteristici entropice (de
tulburare a ordinii şi stabilităţii sociale).
Pe de altă parte, decalajul respectiv pune în lumină dificultatea reală a definirii unui termen
ambiguu, care trimite la conceptul de instituţie, fără a-l asocia, însă, cu noţiunea generică de stat.
Astfel, Avocatul Poporului este o instituţie a statului de drept, dar nu este inclusă în categoria
autorităţilor publice (Parlament, Preşedinte, Guvern, Administraţie publică, Autoritate judecăto-
rească).
Poate cel mai straniu, pentru simţul comun, este faptul că Avocatul Poporului nu are de-a
face cu domeniul justiţiei, deşi pe avocat ni-l imaginăm ca pledant în faţa unui judecător. Pentru a
complica şi mai mult lucrurile, Avocatul Poporului nu face parte nici din organizaţiile societăţii
civile. În fine, instituţia Avocatul Poporului încheie un ”calup constituţional” ce operează
predominant cu valori politice, morale, sociale în sens larg, pentru “materializarea” cărora există
instituţii tradiţionale, consacrate; ce ar mai trebui să facă Avocatul Poporului, în aceste condiţii: să
se substituie autorităţilor clasice (din triada lui Montesquieu) sau să-şi inventeze funcţii noi, în
siajul conceptual al democraţiei post-moderne?
Cu un asemenea start în cursa pentru definirea statutului şi competenţelor sale în noua
democraţie românească, instituţia Avocatul Poporului a trebuit să învingă inerţia etatiştilor, să
convingă grupul scepticilor şi să-l tempereze pe cel al optimiştilor în materie de progres
democratic. În aşteptarea consolidării sale pe tărâmul terminologic al democraţiei pluraliste
constituţionale, Avocatul Poporului a apelat la stratagema prin care celelalte instituţii democratice
au reuşit să se impună în societate românească din epoca modernă: ancorarea în valorile
occidentale. Astfel, într-o obsesivă repetare a importului de forme (fără fond), Avocatul Poporului
s-a prezentat drept omologul român al Ombudsman-ului.
Ombudsman-ul este un termen cu origine incertă. Este posibil să aibă drept rădăcină
cuvântul celt ambactos, însemnând servitor sau mesager. Mai apropiat de forma actuală, îl găsim
mai întâi în limba suedeză, sub forma umbudsmann (cu sensul de purtător de cuvânt al plângerilor);
pe la 1241, danezii îl exprimă în forma umbozman (desemnând un slujitor regal civil dintr-o unitate
teritorială), pentru a-l transforma apoi în ombudsmand; după anul 1552, forme asemănătoare ale
cuvântului întâlnim şi la alţi nordici, precum islandezii şi norvegienii.
Sensul modern al termenului de Ombudsman este acela de persoană independentă şi
53
obiectivă care anchetează plângerile oamenilor contra organismelor guvernamentale sau contra
altor organizaţii publice sau private. După o cercetare aprofundată şi imparţială, Ombudsman-ul
stabileşte justeţea plângerii şi formulează recomandări pentru instituţia vizată, în scopul soluţionării
problemei reclamantului.
Termenul de Ombudsman a migrat, în ultimele decenii, din sfera politico-juridică spre alte
zone ale socialului în care se resimte nevoia înlăturării abuzurilor şi nevoia medierii. Astfel, în
prezent, se vorbeşte despre Ombudsman în universităţi, în domeniul muncii, al industriei,
serviciilor şi relaţiilor financiar-bancare; termenul a pătruns şi în sfera sănătăţii, a transporturilor,
energiei, asigurărilor, protecţiei drepturilor copilului, educaţiei, protecţiei consumatorului etc.
Trebuie precizat, astfel, că în multe cazuri termenul Ombudsman este folosit pentru a desemna
instituţii, autorităţi, organizaţii etc. care nu fac parte din structura puterilor statului; ba mai mult, în
unele situaţii nu prezintă nici una din caracteristicile definitorii ale acestei instituţii autonome şi
independente, care se constituie în garantul drepturilor şi libertăţilor omului. Termenul Ombudsman
este folosit de multe ori doar pentru a atrage atenţia publicului şi, în felul acesta, pentru a asigura
succesul unei activităţi sau a unei afaceri. De exemplu, sunt instituţii private sau chiar publice care
denumesc biroul de reclamaţii Ombudsmanul clientului sau Ombudsmanul consumatorului; în
mass-media, se pot întâlni expresii ca Ombudsmanul cititorilor ori Ombudsmanul telespectatorilor.
La polul opus fenomenului de “extensie semantică”, se află situaţia din unele state în care
există instituţii ce poartă denumiri diferite (de exemplu, Comisia Naţională a Drepturilor Omului),
dar care au, de fapt, caracteristicile şi rolurile ombudsmanului. În fine, există tipuri de instituţii
care îşi asumă cu ostentaţie rolul de ombudsman, fără a avea astfel de funcţii.
În virtutea libertăţii intelectuale, nu se poate îngrădi dreptul de a utiliza termenul
Ombudsman şi în alte accepţiuni, dar se impune să facem distincţie între sensul specific, originar al
cuvântului şi întrebuinţarea denumirii în sens metaforic, cu intenţia de a imita, de a produce un
impact puternic în anumite medii sau pentru anumite categorii de persoane.
Dincolo de moda utilizării termenului în domenii dintre cele mai diverse şi dincolo de
extensia spre procesele de mediere, trebuie spus, totuşi, că cel mai solid conţinut semnantic priveşte
protejarea cetăţeanului de abuzurile instituţiilor statului 40. Din această perspectivă, în lumea
contemporană identificăm peste 120 de state în care există instituţia Ombudsman-ului, cu diferite
denumiri: Médiateur de la République (în multe ţări francofone), Le Médiateur fédéral (Belgia),
Commission des Pétitions (Luxemburg), Protecteur du Citoyen (Canada), Médiateur Administratif
(Tunisia), Defensor del Pueblo (în Spania şi în ţări din America Latină ca Argentina, Bolivia,
Columbia, Ecuador, Panama, Paraguai, Peru, Venezuela), Difensore Civico (Italia), Provedor de
Justiça (Portugalia), Volksanwaltschaft (Austria), Wehrbeauftragter des Bundestages (Germania),
Riksdagens ombudsmän (Suedia), Eduskunnan Oikeusiamies (Finlanda), Sivilombudsmannen
(Norvegia), Sinigoros Tou Politi (Grecia), Nationale Ombudsman (Olanda), Parliamentary
Ombudsman (în Regatul Unit, Jamaica şi Malta), Plenipotenţiar pentru Drepturile Omului (Rusia),
Rzecznik Praw Obywatelskich (adică Comisar al drepturilor cetăţenilor, în Polonia), Comisar
Parlamentar pentru Drepturile Omului (Ungaria), National Human Rights Office (Letonia), Seima
Ombudsmen (Lituania), Administrative Evaluation Office (Japonia), Look Ayukta (India), Wafaqi
Mohtasib (Pakistan), Control Yuan (Taiwan), Diwan El Mazalen (Egipt), Public Complaints
Commission (Nigeria), Public Grievances and Correction Board (Sudan), Public Protector (Africa
de Sud), Permanent Commission of Enquiry (Tanzania), Inspector General of Government
40
Problematica denumirii, sensurilor şi funcţiilor instituţiei Ombudsman-ului / Avocatului Poporului este tratată, în
literatura juridică românească în volume precum: Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României.
Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pp. 572-573; Cristian Ionescu, Tratat de drept
constituţional contemporan, Ediţia a 2-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p. 686; Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri
constituţionale în dreptul român şi dreptul comparat, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, pp. 546-547; Ioan Muraru,
Avocatul poporului – instituţie de tip ombudsman, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, pp. 26-27; Constantin Brânzan,
Avocatul poporului, o instituţie la dispoziţia cetăţeanului, Editura Juridică, Bucureşti, 2001, p. 59; Monica Vlad,
Ombudsman-ul în dreptul comparat, Editura Servo – Sat, Arad, 1998, pp. 7-8.
54
(Uganda), Investigator General (Zambia), Ouvidoria Geral do Estado (Brazilia), Procurador para
la Defensa de los Derechos Humanos (El Salvador), Comisión Nacional de Derechos Humanos
(Mexic), Commonwealth Ombudsman (Porto Rico). Sub denumirea originală de Ombudsman
găsim instituţia în cauză în ţări precum Noua Zeelandă, Australia, SUA, Israel, Coreea de Sud,
Thailanda, Mauritio, Malawi, Gambia, Zimbabwe.
Rămânând în registrul terminologic, trebuie să precizăm de la început că, în pofida
rezonanţei sale populiste, sintagma “Avocatul Poporului” nu exprimă ideea de instituţie apărătoare
a săracilor sau a celor care nu-şi pot permite un avocat (de altfel, dreptul la apărare este clar
reglementat şi garantat formal în sistemul juridic românesc). Indiferent de poziţia socială sau
economică, cetăţenii sunt protejaţi, prin Avocatul Poporului, de nedreptăţile pe care instituţiile
politico-administrative sau chiar judecătoreşti ajung să le comită – involuntar sau intenţionat, cu
rea-credinţă. După o lungă experienţă totalitară, România a naturalizat o instituţie de origine
occidentală, vrând parcă să sugereze că, spre deosebire de vechiul regim comunist, democraţia nu-i
mai lasă pe cetăţeni singuri în faţa abuzurilor puterii; cetăţenii au şi ei un apărător, un Avocat!
Desemnat de către Senat pe o perioadă de patru ani, Avocatul Poporului are ca rol
fundamental apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, la cerere sau din oficiu. În acest sens, el
verifică şi constată faptele de încălcare a drepturilor şi libertăţilor, sesizând apoi autorităţile
competente în vederea restabilirii legalităţii şi a reparării prejudiciilor cauzate. Anual, Avocatul
Poporului prezintă rapoarte asupra activităţii sale, la cererea camerelor Parlamentului.
În sistemul politic românesc, Avocatul Poporului are încă o identitate firavă, atât din cauza
rolului său marginal (şi decorativ) pe care i-l rezervă celelalte autorităţi, din lipsa de publicitate, cât
şi din cauza lipsei de exerciţiu a populaţiei în apărarea propriilor ei drepturi prin apel la instituţiile
adecvate. La trei decenii după înlăturarea dictaturii şi după alungarea formală a spaimelor
totalitarismului, pentru cei mai mulţi dintre români, reacţia la încălcarea unui drept legal este
resemnarea; puţinii indivizi care au curajul şi răbdarea să se angajeze într-un raport de contestare a
deciziilor nedrepte ale autorităţilor statului preferă să se adreseze Preşedintelui Republicii (în
virtutea inerţiilor paternaliste din vechiul regim comunist) sau forurilor internaţionale. Astfel,
Avocatul Poporului are încă o cale lungă până la intrarea sa deplină în rolul de apărător al
democraţiei şi al drepturilor civile în România.

Autorităţile administraţiei publice locale

Pe lângă sistemul autorităţilor cu competenţe generale şi reprezentare naţională, tranziţia
instituţională din România a cuprins şi palierul administraţiei locale. Reforma sistemului
instituţional al puterilor locale era necesară întrucât vechea organizare socialistă se baza pe
principiul centralismului şi al subordonării ierarhice, contravenind astfel atât exigenţelor dezvoltării
comunitare, cât şi puternicului curent al descentralizării, care a cuprins întreaga lume democratică
(inclusiv statele cu vechi tradiţii centraliste).
În gândirea politică şi în dreptul administrativ, trebuiau să apară noi repere pentru
organizarea puterilor locale. Iar fundamentul acestor repere era principiul subsidiarităţii.
Subsidiaritatea este acel principiu conform căruia deciziile politice nu trebuie luate la un nivel mai
înalt decât este necesar: este greşit să i se retragă individului şi să i se încredinţeze comunităţii ceea
ce individul este în stare să realizeze singur; funcţiile şi serviciile pe care le pot realiza comunităţile
restrânse nu trebuie puse în sarcina comunităţilor mai mari. În mod similar, intervenţia statului este
indezirabilă când există alternative de acţiune eficientă mai apropiate de indivizii sau comunităţile
interesate; autoritatea în general şi statul în particular nu trebuie să împiedice persoanele sau
comunităţile de a-şi concepe şi conduce propriile lor acţiuni; dimpotrivă, ca un aspect “pozitiv” al
subsidiarităţii, statul este dator să incite sau să susţină libera iniţiativă de acţiune a indivizilor şi a

55
comunităţilor locale41. Plecând de la acest fundament filosofico-juridic, dreptul administrativ
contemporan a instituit principiile autonomiei şi descentralizării. Acestor două principii, care
trebuiau să stea la baza noii administraţii publice locale, li se adaugă principiul electiv.
După revoluţia din decembrie ’89, administraţia publică locală a trecut prin trei faze
organizatorice. În prima fază, au fost dizolvate de facto organele locale ale puterii de stat (consiliile
populare de la nivel judeţean, municipal, orăşenesc şi comunal) şi organele administraţiei de stat
(comitetele executive ale consiliilor populare judeţene şi birourile executive ale celorlalte consilii
populare). În locul lor, au preluat administrarea treburilor publice în teritoriu consiliile Frontului
Salvării Naţionale, create prin Decretul-lege nr. 2/1989.
Decretul-lege emis de CFSN la 27 decembrie 1989 stabilea crearea de consilii ale FSN în
toate unităţile administrativ-teritoriale ale ţării. Ele aveau drept sarcină organizarea şi desfăşurarea
activităţilor economice, culturale, comerciale, gospodăreşti, educaţionale, de ocrotire a sănătăţii şi
de menţinere a ordinii publice. Pentru ducerea la îndeplinire a atribuţiilor, consiliile teritoriale ale
Frontului aveau în subordine aparatele tehnice ale fostelor comitete şi birouri executive (fosta
administraţie de stat).
În condiţiile specifice revoluţiei, consiliile FSN aveau autoritatea proprie unor organisme
reprezentative (alese). Rămânea însă în suspensie problema “executivelor locale”. Ea a fost
rezolvată în cea de-a doua fază, prin Decretul-lege nr. 7 din 7 ianuarie 1990, privitor la
organizarea şi funcţionarea organelor locale ale administraţiei de stat. Observăm că, la acea dată, se
menţinea distincţia dintre “organele puterii de stat” şi “organele administraţiei de stat” (din
denumirea lor, ca şi din organizarea ierarhică, rezultând etatismul şi centralismul). Noile autorităţi
executive purtau numele de “primării” şi se instituiau la toate eşaloanele teritoriale: municipal,
orăşenesc şi comunal. Componenţa nominală a primăriilor (pe funcţii de primar, viceprimar,
secretar şi membri) era stabilită de consiliile FSN, transformate ulterior în CPUN (după modelul
transformării puterii legislative). Organele administraţiei de stat nou înfiinţate (în întregul lor, dar şi
fiecare membru în parte) răspundeau în faţa consiliilor teritoriale ale Frontului, cât şi în faţa
administraţiei centrale.
Sistemul bazat pe distincţia între “organele locale ale puterii” şi “organele locale ale
administraţiei de stat” a funcţionat până la alegerile locale din 9 februarie 1992. Desfăşurat în
conformitate cu prevederile Constituţiei, cu cele ale noii Legi a administraţiei publice locale şi cu
Legea alegerilor locale, scrutinul din februarie 1992 a inaugurat noul sistem al administraţiei
publice locale româneşti.
Autorităţile administraţiei publice locale, constituite pe baza principiului autonomiei locale
şi al descentralizării serviciilor publice, sunt consiliile locale, primăriile şi consiliile judeţene. La
nivelul comunelor, al oraşelor şi municipiilor se aleg prin vot direct consiliile locale şi primarii.
Consiliile judeţene s-au ales iniţial, potrivit prevederilor Legii 69/1991 (Legea administraţiei
publice locale), de către un corp de electori format din totalitatea consilierilor locali de pe raza
judeţului. Prin modificările ulterioare la Legea 69/1991 şi la Legea 70/1991 (Legea alegerilor
locale), s-a trecut şi în cazul consiliilor judeţene la votul direct, cu scrutin de listă de partid şi
candidaturi independente.
Consiliile locale sunt autorităţi deliberative ce adoptă hotărâri de interes local. Numărul de
consilieri este diferit, în funcţie de mărimea localităţii: de la 11 în comunele mici, până la 35 în
marile localităţi urbane, cu excepţia Capitalei, care are 75 de consilieri. Pentru funcţia de consilier
local nu există salarizare; consiliile pot stabili, însă, indemnizaţii de şedinţă. Pe durata mandatului
(4 ani), consilierii se bucură de protecţia acordată de Legea funcţionarului public. Fiecare consiliu
local are un secretar (un funcţionar public de carieră, cu studii juridice sau administrative, angajat
prin concurs) şi un sistem de servicii publice, pe domenii de activitate.
Atribuţiile consiliului local sunt următoarele: a) organizarea internă proprie şi a serviciilor

41
Chantal Millon-Delsol, Le principe de subsidiarité, Presses Universitaires de France, Paris, 1993, p. 7.
56
publice din subordine; b) elaborarea, administrarea şi executarea bugetului local, precum şi
stabilirea impozitelor şi taxelor locale; c) înfiinţarea şi coordonarea activităţilor economice de
interes local; d) asigurarea condiţiilor pentru funcţionarea instituţiilor educaţionale, culturale, de
sănătate şi de asistenţă socială; e) asigurarea ordinii publice; f) organizarea pieţelor şi a locurilor de
agrement pentru populaţie; g) acordarea titlurilor de onoare şi cooperarea cu localităţi şi agenţi
economici din ţară şi străinătate.
Primarii sunt organe executive ale puterii locale, îndeplinind în acelaşi timp şi rolul de
reprezentanţi ai statului în fiecare localitate. În activitatea lor, ei sunt ajutaţi de câte unul sau mai
mulţi viceprimari, aleşi de consiliul local. Alegerea primarului se face prin scrutin uninominal, în
două tururi, candidaturile fiind depuse de partidele politice sau de independenţi. Mandatul
primarului este de 4 ani. Atribuţiile primarului rezultă din dubla sa calitate: de reprezentant al
statului şi de autoritate executivă a administraţiei locale. În prima ipostază, el este ofiţer al stării
civile, asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, precum şi a legilor ţării. Ca
autoritate executivă a administraţiei publice locale, primarul are următoarele atribuţii: a) asigură
executarea hotărârilor consiliului local; b) propune consiliului organizarea referendumului pe
probleme de interes local; c) întocmeşte proiectul de buget şi este ordonator de credite; d) conduce
serviciile publice locale; e) controlează igiena şi salubritatea pe raza localităţii; f) asigură
întreţinerea drumurilor şi a semnalizării rutiere; g) elaborează planul de urbanism şi amenajarea
teritoriului etc.
Prin noua organizare a puterilor locale, fiecare unitate administrativ-teritorială este
autonomă, putându-se dezvolta în conformitate cu interesele comunităţii care locuieşte pe
respectivul teritoriu. Dar în tânăra democraţie românească, pe lângă dificultatea înţelegerii şi
practicării ei, autonomia administrativă a creat unele dispute legate, pe de o parte, de
compatibilitatea dintre autonomia locală şi unitatea şi integritatea statului naţional, iar pe de altă
parte, de raporturile financiare dintre stat şi comunităţile locale.
În interpretarea reprezentanţilor politici ai minorităţii maghiare, autonomia locală ar fi
echivalentă cu o “autoguvernare” total detaşată de cadrele statului unitar. Denaturând sensul
principiului autonomiei locale, Uniunea Democrată Maghiară a propus o autonomie pe baze etnice
(formulă respinsă nu numai de statul român, ci şi de forurile internaţionale). Ca parte semnatară a
Convenţiei Europene a Autonomiei Locale, România a consfinţit prin Constituţie şi printr-o lege
specială dreptul colectivităţilor locale “de a rezolva şi gestiona (…), sub propria lor răspundere şi în
interesul populaţiei acestora, o parte importantă din treburile publice” 42. În conformitate cu aceeaşi
Convenţie, statul român înţelege să exercite controlul administrativ (sau tutela administrativă)
asupra acţiunii colectivităţilor locale, care este însă un control de legalitate şi nu de oportunitate. În
concluzie, principiul autonomiei locale, derivat din principiul subsidiarităţii, nu poate fi utilizat
pentru politica de separatism etnic şi de enclavizare.
A doua problemă apărută odată cu reforma administrativă a fost aceea a autonomiei
financiare. Autorităţile publice locale, nefiind obişnuite cu acest tip de autonomie, avansează cu
greu în domeniul realizării şi executării bugetului, reclamând permanent lipsa resurselor financiare
şi a sprijinului din partea Guvernului. Problema autonomiei financiare a devenit în ultimii ani una
de certă natură politică, raporturile economice stabilite între administraţia centrală şi cea locală
reflectând în mare măsură alianţele sau conflictele dintre formaţiunile politice. Astfel, în toate
legislaturile, multor judeţe şi localităţi conduse de consilii şi primari aparţinând partidului sau
coaliţiei de guvernământ le-au fost facilitate proiecte de amenajări şi lucrări publice cu bani de la
bugetul statului, în timp ce localităţile conduse de opoziţie au primit resurse puţine de la bugetul
central. Acest fapt nu a rămas fără urmări în planul dinamicii partidelor politice: “migrarea” către
partidele de la putere a consilierilor locali, dar mai ales a primarilor, a făcut să se schimbe
semnificativ configuraţia politică în teritoriu (de exemplu, s-a vorbit la un moment dat, în
42
Mircea Preda, Curs de drept administrativ (Partea specială), Casa Editorială “Calistrat Hogaş”, Bucureşti, 1995,
p. 284.
57
legislaturile începute în 1992 şi în 2000, despre o acţiune de “pedeserizare” a administraţiei locale;
fenomenul absorbţiei aleşilor locali de către formaţiunile puterii a existat, însă, şi în timpul coaliţiei
CDR-USD-UDMR); în plus, s-a diminuat masiv atât consistenţa politică a votului pentru alegerea
autorităţilor locale (pentru cetăţeni contând mai mult persoanele şi mai puţin partidele aflate în
cursa electorală), cât şi capacitatea “localelor” de a prefigura rezultatele alegerilor generale. Doar
voturile pentru consiliile judeţene au păstrat o anumită orientare de tip partidist.
Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice care coordonează activitatea
consiliilor locale, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. Atribuţiile sale sunt:
a) coordonarea activităţii consiliilor locale (fără a exista, însă, vreun raport ierarhic de
subordonare); b) înfiinţarea, organizarea şi conducerea serviciilor publice judeţene; c) adoptarea
bugetului judeţean; d) administrarea domeniului public şi privat al judeţului; e) stabilirea
impozitelor şi a taxelor; f) înfiinţarea instituţiilor culturale, sanitare şi asistenţiale etc.
Organul executiv al consiliului judeţean este preşedintele, a cărui alegere s-a modificat,
începând din 2008, în sensul trecerii la scrutinul uninominal. În îndeplinirea atribuţiilor sale,
preşedintele este ajutat de delegaţia permanentă (formată din preşedinte, vicepreşedinţi şi 5-7
consilieri) şi de secretarul consiliului judeţean (funcţionar public numit de Ministerul
Administraţiei și Internelor și care în prezent se numește secretar general al județului). De
asemenea, consiliul judeţean are şi un sistem de servicii publice specializate, asemănător celui aflat
la dispoziţia consiliului local, dar mai extins şi mai complex.
“Culoarea politică” a administraţiei publice locale s-a modificat semnificativ din 1990 până
în prezent. Obţinerea majorităţii în consiliile judeţene şi locale, ca şi impunerea unui număr cât
mai mare de primari, reprezintă un test major pentru liderii locali ai partidelor, care se legitimează
astfel în faţa conducerilor centrale. Dar administraţia locală poate fi şi un “măr otrăvit” pentru orice
formaţiune politică, în condiţiile crizei economice.
Constituţia României include şi prefectul în categoria autorităţilor administraţiei publice
locale. Acesta este reprezentantul Guvernului în judeţ, având ca atribuţii principale: a) conducerea
serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale
administraţiei; b) tutela administrativă asupra colectivităţilor locale. Existentă în România încă din
a doua jumătate a secolului al XIX-lea, instituţia prefectului a fost eliminată în timpul regimului
comunist, fiind reintrodusă în sistemul autorităţilor publice prin Legea nr. 5/1990. Această lege
definea prefectura drept “organ local al administraţiei de stat cu competenţă generală”. Legea
administraţiei publice locale clarifică relaţia dintre cele două eşaloane administrative, prefectul
fiind elementul de legătură între administraţia de stat şi cea locală.
În îndeplinirea atribuţiilor sale, prefectul are la dispoziţie un aparat tehnic de specialitate,
cu următoarele responsabilităţi: verificarea legalităţii actelor emise de autorităţile locale;
coordonarea serviciilor publice ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi administrative centrale
organizate în teritoriu; pregătirea lucrărilor comisiei administrative a judeţului; convocarea
consiliilor locale în şedinţă de constituire; propunerea pentru numirea sau eliberarea din funcţie a
secretarilor consiliilor locale etc.
Prin Legea nr. 69/1991, s-a stabilit că în fiecare judeţ şi în Capitală se organizează, pe lângă
prefecturi, câte o Comisie administrativă compusă din: prefect, preşedintele consiliului judeţean
(respectiv primarul general al Capitalei), primarul municipiului reşedinţă de judeţ, conducătorii
serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale administraţiei
publice centrale. Comisia administrativă este un organ consultativ al prefectului. Principalele sale
atribuţii sunt: a) elaborarea programului anual de activităţi la nivel judeţean; b) medierea
divergenţelor dintre autorităţile administraţiei locale şi serviciile deconcentrate ale administraţiei
centrale.
În prezent, activitatea administrației publice este reglementată de Codul Administrativ al
României (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, publicată
în Monitorul oficial nr. 555 din 5 iulie 2019).
58
 Evoluţia instituţiilor administraţiei publice locale în perioada post-totalitară a apropiat
România de maniera de organizare a puterilor locale din democraţiile occidentale. Jocul politic la
nivel local, mai pasionant uneori decât marile confruntări naţionale, contribuie în mod semnificativ
la construcţia atitudinii critice şi responsabile, precum şi a culturii politice a populaţiei.

Bibliografie
Angela Banciu, Istoria vieţii constituţionale în România, Casa de editură şi presă “Şansa” SRL,
Bucureşti, 1996.
Cristian Bocancea, La Roumanie du communisme au post-communisme, L’Harmattan, Paris,
Montréal, 1998.
Pavel Câmpeanu, De patru ori în faţa urnelor, Editura ALL, Bucureşti, 1993.
Aristide Cioabă, Democraţia. Putere şi contra putere, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1995.
Mihai Constantinescu şi Ioan Muraru, Drept parlamentar, Editura Gramar, Bucureşti, 1994.
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I şi II, Editura Europa Nova, Bucureşti,
1996.
Marian Enache, Controlul parlamentar, Polirom, Iaşi, 1998.
Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
Ion Iliescu, Momente de istorie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995.
Ion Iliescu, Alocuţiune la Adunarea Parlamentară a Uniunii Europei Occidentale (Paris, 29
noiembrie 1994), în: Toamna diplomatică, Editura Redacţiei Publicaţiilor pentru Străinătate,
Bucureşti, 1995.
Cristian Ionescu, Sisteme constituţionale contemporane, Casa de editură şi presă “Şansa” SRL,
Bucureşti, 1994.
Cristian Ionescu, Instituții politice și drept constituțional, Editura Juridică, București, 2006.
Antonie Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Jean Louis Calderon, Bucureşti,
1994.
Marin Liţă, Justiţia tranziţiei, în “Revista română de Drepturile omului”, nr. 4/1994.
Carré de Malberg, Contributions à la théorie générale de l’État, tome II, Tenin, Paris, 1920.
Chantal Millon-Delsol, Le principe de subsidiarité, Presses Universitaires de France, Paris, 1993.
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol. II, Editura
C.H. Beck, București, 2009.
Guillermo O’Donnell, Delegative Democracy, în: “Journal of Democracy”, vol. 5, nr. 1/1994.
Octavian Paler, Iluziile au durat numai o lună, în: “România Liberă” din 25 ianuarie 1990.
Vladimir Pasti, România în tranziţie. Căderea în viitor, Editura Nemira, Bucureşti, 1995.
H.-R. Patapievici, Politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
Dan Pavel, Leviathanul bizantin, Polirom, Iaşi, 1998.
***, Personalităţi publice - politice: 1992-1994 (Dicţionar), Editura Holding Reporter, Bucureşti,
1994.
Yves Plesseraud, Les nouvelles démocraties d’Europe Centrale – Hongrie, Pologne,
Tchécoslovaquie, Bulgarie, Roumanie, Paris, Montchrestien, 1991.
Cristian Preda, Sistemul politic românesc după patru scrutinuri, în: “Studia Politica” (Revista
Română de Ştiinţă Politică), Vol. I, Nr. 1, Editura Meridiane, Bucureşti, 2001.
Mircea Preda, Curs de drept administrativ (Partea specială), Casa Editorială “Calistrat Hogaş”,
Bucureşti, 1995.
Petre Roman, Libertatea ca datorie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994.
Petre Roman, România încotro?, Fundaţia pentru studii politice “Ion Aurel Stoica” & Editura
“Scripta”, Bucureşti, 1995.
Adrian Severin, Lacrimile dimineţii, Editura Scripta, Bucureşti, 1995.
59
Ulm Spineanu, Încotro… România 2000?, Editura Mondograf, Constanţa, 1995.
Domniţa Ştefănescu, Cinci ani din istoria României, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 1995.
Marius Tudor şi Adrian Gavrilescu, Democraţia la pachet. Elita politică în România
postcomunistă, Editura Compania, Bucureşti, 2002.
George Voicu, Pluripartidismul. O teorie a democraţiei, Editura ALL, Bucureşti, 1998.
Genoveva Vrabie, Organizarea politico-etatică a României, Editura Virginia, Iaşi, 1995.

60