C 4 RELAȚIA CREȘTINISMULUI CU STATUL ROMAN

Viaţa socială - atunci când discutăm despre creștinii din Imperiul Roman,
despre creștinismul ca un grup/comunitate în Imperiul Roman, trebuie să-i încadrăm
în societatea vremii. Până la Constantin cel Mare, conform lui W. Frend cu cele 4
zone de răspândire a creștinismului, acesta a fost, indiferent de regiune și de perioadă,
întotdeauna o minoritate religioasă. N-a fost niciodată majoritar până la domnia lui
Constantin. Creștinii erau în societate un grup între altele care trebuia să se integreze
în societatea vremii, lucru pe care creștinii la început dădeau, cel puțin impresia, că îl
fac - indicațiile pe care Hristos însuși le-a dat cu privire la supunerea socială, dați
Cezarului ce e al Cezarului; toate indicațiile pe care Sf. Ap. Pavel le dă comunităților
cărora le scrie supuneți-vă autorităților civile, rugați-vă pentru autorități. Așadar, din
acest punct de vedere creștinii erau cetăţeni loiali statului roman. Din scrierile lui
Iustin Filosoful știm că îşi plăteau regulat impozitele, că încercau să nu rămână în
urmă cu dările la stat. Din această perspectivă creștinii erau loiali statului dar
loialitatea lor mergea până la un anumit punct, de aceea o numim loialitate critică,
adică nu erau dispuși să accepte orice tip de autoritate.
În primul rând nu erau dispuși să accepte autoritatea divină a puterii imperiale,
adică faptul că împăratul e un fel de zeu sau un trimis al zeilor, la fel cum nu erau
dispuși să accepte celelalte religii ale imperiului roman. Din acest punct de vedere,
creştinii, din perspectiva contemporanilor lor, dădeau dovadă de intoleranţă. Într-o
societatea care acceptă aproape orice fel de religie și nimeni nu deranjează pe cel de
lângă el, sau nimeni nu este deranjat de cel de lângă el, creștinii au venit cu o filosofie,
sau cu o viziune asupra religiei total nouă: nu numai că aveau un singur zeu și îl
respectau numai pe acela dar declarau că toți ceilalţi sunt fie falşi, fie inexistenţi ceea
ce pentru societatea vremii era derutant. Aici deja există originea, sâmburele unei

1
probleme pe care creștinii au nceput să o aibă cu societatea în care trăiau, acest
exclusivism, această intoleranță față de toate celelalte religii pe care le aveau în jur.
Imaginea lor în societate, datorită faptului că trăiau în comunităţi destul de
închise, în comunități în care comunicau destul de puțin cu exteriorul, și datorită
faptului că aveau un stil de viaţă destul diferit de ceilalți oameni, au reuşit până la
urmă să atragă atenţia. Ceea ce li se reproşa în primul rând creștinilor era faptul că
aveau moravuri diferite. Societatea romană nu a fost o societate, așa cum e
reprezentată de literatura modernă sau în filme, destrăbălată, nu a fost o societate fără
valori morale, însă valorile lor morale erau altele decât cele cu care creștinii fuseseră
educați. Societatea romană avea anumite practici pe care creștinii nu le puteau
accepta. Unele dintre ele erau într-adevăr barbare: uciderea copiilor nedoriți, care nu
erau sănătoşi sau prea slabi pentru a supraviețui, uciși la naștere, dacă erau fete şi nu
aveau zestre. În societatea romană divorţul era o practică destul de obișnuită, însă
acesta se făcea după toate normele legale, așa cum se face astăzi, civilizat - se
împărțea averea, femeia nu era alungată de acasă. Despărțirea aceasta contravine
moralei creștine, încă un aspect pe care creștinii nu îl practicau.
În ceea ce privește religia, probleme privind viaţa religiosă - Avem o lume în
care fiecare zeu avea o reprezentare, cultul zeilor fiind centrat pe sacrificiu dar, în
același timp, din punct de vedere spațial, centrat în jurul templului, fiecare zeu având
un templu. Templul avea un singur scop/utilitate în antichitate, aceea de a adăposti
statuia zeului sau a zeiței. De aceea ele în interior sunt extrem de mici și nu au nicio
ornamentație pentru că nu intrau credincioșii decât extrem de rar, spre deosebire de
bisericile mai ornamentate în interior pentru că sunt făcute pentru a fi văzute mai cu
seamă din interior, în momentul culminant al Sf. Liturghii.
Așadar templul e locul adăpostirii statuii zeului, centrul cultului. Creştinii, în
schimb, nu au o reprezentare a zeului lor. Nu există în primele secole nici sculpturi,
nici picturi cu Dumnezeu sau Hristos. În societatea vremii, pentru contemporanii lor,
creștinii se rugau la nimic, nu se vedea la ce se roagă. De aici li s-a adus acuzaţia că

2
sunt atei, în societate erau văzuți ca fiind atei pentru că nu aveau nimic în care să
creadă, nu aveau nimic vizibil.
Dat fiind faptul că trăiau în comunități închise, o mentalitate împrumutată de
creştini din iudaism - creștinii mai rar se căsătoreau cu necreștini, se căsătoreau între
ei, copiii erau educaţi în comunitate, în spiritul valorilor creștine, catehizați. Erau o
comunitate care nu prea comunica cu exteriorul şi o astfel de comunitate trezește
bănuieli (cine știe ce fac acolo!), nu se ştia ce se făceau acolo și astfel imaginarul
popular a dat naștere la diferite poveşti despre viaţa lor de credinţă. Cateheza era
făcută extrem de serios și numai cu cei de care comunitate era mai mult sau puțin
sigură că voiau cu adevărat să se boteze. Atunci societatea, cei din afară, afla foarte
puțin din cateheză, despre esența religie creștine și afla din zvonuri, care nu erau
întotdeauna reale + zvonul și bârfele, mergând de la o persoană la alta, se modifică =
în societatea vremii începuseră să se răspândească tot felul de zvonuri despre creștini,
toate pornite de la chestiuni reale dar pe care, ulterior, le-au distorsionat:
1. Se făceau rugăciuni pentru răposaţi, în cimitire care, în Italia, erau toate
subterane, fiind teren puțin erau săpate galerii și erau folosiți pereții
galeriilor (catacombele) = s-a spus că nu suportă lumina, se roagă numai
noaptea;
2. Faptul că nu participau la serbările publice, majoritatea legate de o
anumită religie, creștinii respingând religia, respingeau și sărbătorile.
Romanii nu mai credeau, la sărbătoarea lui Dionysos mergeau, se
îmbătau și se simțeau bine - creștinii grup care nu participă - de ce? de ce
nu merg la chefuri? E ciudat/sunt ciudați. Se naște altă acuză, sunt
mizantropi, urăsc oamenii, vor să fie numai ei între ei, ne urăsc pe noi
toți;
3. Pornind de la taina împărtăşaniei, trupul lui Hristos care se împarte
comunității, se spunea că îşi mănâncă zeul, își devorează zeul, sunt
canibali. S-au născut acuze pentru că nu prea participau creştinii la viaţa

3
 de societate. Alteori se spunea că își mănâncă și copiii - amestecarea
nașterii Domnului cu cina cea de taină și împărtășania.
Așadar se nasc tot felul de acuze, majoritatea apărute tocmai din izolarea
creștinilor - un grup de oameni care nu iese în societate, care nu participă la viața
socială, care respinge toate religiile societății, ajunge să fie pus deoparte și bănuit de
tot felul de grozăvii. Prin această atitudine a lor, creștinii au reușit, nu să se facă
neapărat urâți în societate dar dezagreaţi. Sunt indivizi cu care e mai bine să nu ai de-a
face, aceasta e imaginea pe care o aveau. De aici societatea de multe ori s-a simțit
pusă în situația de a reacţiona cumva negativ, deoarece avem o societate extrem de
tradiționalistă și apropiată de religie - vine o ciumă, un cutremur, se iscă un incendiu,
apar diferite boli = ne-au pedepsit zeii. De ce? Sunt nenorociții ăștia aici care nu îi
respectă, care nu participă la ritualurile lor. De aceea, în prima etapă a raporturilor
dintre creștini și societatea romană persecuțiile nu pornesc din inițiativa statului ci vin
de la comunitățile în mijlocul cărora creștinii trăiau. Mai târziu, statul va interveni și
el.

Etapele primelor persecuţii - periodizare cu scop didactic - factorul

definitoriu e atitudinea statului

I. prima etapă a relaţiilor creştinilor cu statul roman, prima etapă a

persecuţiilor până în sec. III - perioadă în care statul nu intervine din proprie inițiativă
împotriva creștinismului ci doar atunci când este sesizat de cineva sau sub presiunea
unei comunităţi (populația unui oraș sau provincii).
Politica religioasă a statului roman este cea descrisă deja, una liberală,
tolerantă, romanii acceptau aproape orice religie cu anumite limite/condiții. Textul de
seminar cu privire la Bacanalii este singurul decret al statului roman care interzice o
religie, și nu interzice religia, cultul lui Bachus ci numai manifestările publice care
generau dezordine.

4
 Nici cultul imperial nu a fost un motiv de persecuție în această primă etapă.
Chiar dacă lipsa de la manifestările de cult dedicate împăratului era percepută ca o
lipsă de loialitate față de stat existau și alte categorii de locuitori ai imperiului care nu
participau la cultul imperial, evreii. Nici ei nu participau, din același motiv, pentru că
aveau un singur Dumnezeu și nu puteau să-l perceapă pe împărat ca având puterea de
la Dumnezeu. Nu au fost persecutați pentru aceasta. Nu avem nicio dovadă, atât în
prima cât și a doua etapă a persecuțiilor, că au fost persecutați creștini pentru că nu
participau la cultul imperial. Neparticiparea lor la cultul imperial nu făcea decât să
adauge la imaginea lor negativă în societate şi să-i determine pe concetățenii lor să-i
acuze de tot felul de grozăvii, dar acuzația specifică/particulară pentru neparticipare
nu există sau nu o avem atestată.
În această primă etapă statul roman atunci când intervine, când ia măsuri
împotriva creștinilor, o face din necesitatea de a menţine ordinea, o face pentru că din
cauza creștinilor se generează nemulțumiri în societate și se iscă tulburări. Principiul
sau criteriul după care se fac aceste intervenții este unul nu religios ci pur polițienesc,
de menținere a ordinii.
Sintetizând prima etapă: cauzele persecuțiilor sunt, în primul rând,
exclusivismul creștinilor, faptul că ei nu comunică și tind tot timpul să se manifeste ca
ceva diferit, ca o comunitate separată ceea ce generează neîncredere și le creează o
imagine dezagreabilă în societate. Aceasta e prima dintre cauze. A doua cauză
importantă este atitudinea comunităților locale, concetățenii lor, cei din același oraș,
provincie, cărora creștinii nu le erau foarte simpatici și care de multe ori aruncau în
spinarea creștinilor diverse grozăvii: catastrofe naturale, epidemii, atacuri externe,
războaie interne.

1. Primul eveniment, de care avem știință, în care creştinii au fost

pedepsiţi de statul roman a avut loc în anul 49, în timpul domniei împăratului
Claudius. Poveste ne este relatată în biografia acestui împărat scrisă de un senator,

5
Suetonius - a trăit la sfârșit de sec. I, început sec. II; a scris 12 biografii, a primilor 12
împărați, de la Augustus la Domițian. În vita Claudii, Suetonius ne spune că împăratul
Claudius i-a scos din Roma pe evrei pentru că iscaseră tulburări, se luaseră la ceartă,
chiar la bătaie între ei din cauza unui anume Chrestos - Cristos. Din text rezultă că
Suetonius avea impresia că e unul dintre ei, dintre cei care se certau și că din cauza lui
s-au luat la ceartă. Pentru că au iscat tulburare publică împăratul i-a scos pe unii
dintre ei din oraș. Ce s-a întâmplat? S-au certat evreii cu creștinii, așa cum știm din
Scriptură, din Fap. Ap., cu privire la persoana lui Cristos-Mesia. S-a făcut un scandal
public și împăratul pentru a liniști lucrurile i-a scos pe unii afară, i-a despărțit și pe
unii i-a scos din cetate și pe ceilalți i-a lăsat. I-a scos pe creştini, fiind comunitatea mai
puțin cunoscută. Pe evrei îi știa, erau cunoscuți, se stabiliseră demult la Roma.
Creștinii erau percepuţi ca o sinagogă nouă, ca o sectă iudaică mai recentă, inovatori
care au venit cu alt punct de vedere și s-au certat cu ceilalți, iar împăratul i-a scos
afară. Din acest grup care a fost scos afară făceau parte Aquila şi Priscila, discipolii lui
Pavel.
Aceasta e prima persecuţie anticreştină, nu din motive religioase ci pentru că
făcuseră scandal şi nu priveşte creştinătatea în totalitatea ei ci un grup, creștinii din
orașul Roma.

2. Persecuţia creştinilor din timpul împăratului Nero, declanșată în anul

64, povestită în două lucrări contemporane. Una este o lucrare istorică scrisă de
senatorul Cornelius Tacitus, Anale - cronică scrisă pe ani.
Izvor creștin e așa numita primă epistolă clementină (grup de scrisori din care
una sau două aparțin unuia dintre primii episcopi ai Romei, Clemens, scrisă în jurul
anului 100; pentru că au fost descoperite în Evul Mediu într-un manuscris comun toate
sunt numite epistolele lui Clemens, nu toate au fost scrise Papa Clemens, celelalte nu
se știe de cine au fost scrise dar sunt cunoscute sub acest nume de Epistolele

6
Clementine). În prima epistolă clementină la cap. V se vorbește despre persecuția din
timpul lui Nero.
Împăratul Nero era un personaj aparte, cu idei fixe pe care dorea să le impună
tuturor. Îi chinuia pe toți să îi asculte compozițiile (muzică și poezie). Printre altele a
avut ideea să refacă Roma, să o facă mai strălucitoare, cel mai strălucitor oraș al lumii,
iar pentru aceasta trebuia să demoleze o parte din ea pentru a construi altceva în loc.
Era dificil să demoleze = a pus să fie incendiat oraşul pentru a-l reconstrui după ideile
lui (Hitler a demolat din Berlin, Ceaușescu a demolat din București). Pentru a scăpa
de acuzaţiile care i s-au adus, că a incendiat capitala imperiului, Nero a dat vina pe o
comunitate care oricum nu era foarte agreată în societate, pe creştini. Ei au fost
arestați, au fost anchetați, li s-a propus să renunțe la credința creștină, și unii au făcut-
o, majoritatea nu. Cei care nu au acceptat au fost condamnați apoi la moarte fie au fost
crucificaţi, fie au fost aruncaţi fiarelor, fie arşi de vii - toate acestea sunt metodele de
execuție pe care statul roman le folosea împotriva celor care contestau ordinea socială.
Răstignirea era o pedeapsă dată numai anumitor categorii de infractori, de obicei celor
care contestau autoritatea statului. Crucificarea lui Isus pentru că s-a intitulat regele
iudeilor și pentru că autoritățile romane, în urma pârelor aduse, au ajuns la concluzia
că el contestă autoritatea împăratului. La fel au fost răstigniți cei care au participat la
răscoala sclavilor condusă de Spartacus (70 î. Hr.), pentru că se revoltaseră împotriva
ordinii publice. Executați foarte mulți, printre care și corifeii comunității din Roma,
Petru și Pavel (episod foarte des tratat în literatura istorică și beletristică, Quo Vadis).
Atitudinea statului roman: această persecuţie nu a fost făcută din motive
religioase ci pentru incendiere şi nu a privit întreaga comunitate creştină ci numai
creştinii din Roma. Observăm un model - nu avem o persecuție religioasă ci una
disciplinară; niciodată în prima etapă nu există nicio măsură, dintre cele luate de
împărați, care să se refere la toți creștinii din imperiu, de obicei se referă la comunități
locale, din Roma sau alte orașe.

7
 3. Un alt moment important privind relația creștinilor cu statul roman a avut
loc în timpul Împăratului Traian (sf. sec I şi începutul sec. II ). El a avut un prieten,
Plinius cel Tânăr, pe care la trimis guvernator într-o provincie din Asia mică unde
existaseră niște probleme de administrație, un guvernator corupt, și atunci împăratul a
trimis un om de încredere ca să pună în ordine finanțele provinciei (NV Asiei Mici,
provincia Bithynia) - sumedenie de scrisori, corespondența lui Plinius.
Într-o astfel de scrisoare, Plinius descrie că a fost pus în situația să judece niște
creștini: nu auzise până atunci de ei, știa că sunt o comunitate religioasă, oferă o
descriere împăratului - nu fură, nu mint, au o morală foarte bună, se roagă dar i-au fost
prezentați ca niște indivizi foarte periculoși și nu a știut ce să facă. I-a anchetat după
modelul justiției romane din acea perioadă, i-a întrebat de 3 ori (recunoști că ești
creștin? nu renunți la această religie periculoasă?). De obicei erau condamnați cu
exilul și confiscarea averii. Scrie împăratului pentru a întreba dacă a procedat bine și
ce să facă în continuare - nu am participat niciodată la un proces împotriva
creștinilor și nu știu dacă am făcut bine. Răspunsul împăratului - a făcut bine pentru
că creștinii trebuie pedepsiți dar nu trebuie căutați, doar dacă îi sunt reclamați și să
nu primească niciodată reclamații anonime ci să fie semnate sau să fie prezent
reclamantul la proces.
Idei importante din această corespondență:
a) Faptul că Plinius îl întreabă pe împărat ce să facă fiindcă nu știe ne arată
că nu exista niciun decret anterior, nu exista o lege care să le spună
guvernatorilor sau prefecților de orașe ce să facă cu creștinii. nu Există o
lege - aceasta se deduce.
b) Din răspunsul lui Traian - Numele de creştin este suficient pentru ca să
fie judecaţi. Pentru că Pliniu întreabă trebuie să-i judec indiferent ce au
făcut numai pentru că sunt creștini sau trebuie să facă ceva, o
infracțiune, ca să fie judecați? Împăratul spune nu, dacă sunt creștini e
suficient, numai că nu trebuie căutați și nu primi reclamații anonime.

8
 c) Uimirea lui Plinius fiindcă spune i-am întrebat de trei ori și ei știau că
urmează să fie pedepsiți și totuși au continuat să susțină că sunt creștini
și să refuze să aducă jertfă statuii împăratului. Nu este raţională atâta
încăpăţânare. E dubios - și astfel li s-a părut multor contemporani. Dacă
știu că urmează să fie executați (atunci când încep și execuțiile) de ce o
țin tot pe a lor? Pentru ce sunt aşa de încăpăţânaţi? Pentru romani era de
neînțeles și Pliniu tocmai aceasta spune - încăpățânarea ne arată că ceva
nu e în regulă cu ei. Cum să fii așa încăpățânat? pentru ce? nu sunt
atâția zei în jur, nu ne ajută toți? nu au construit acești zei imperiul
roman care a cucerit întreaga lume? De ce să te ții de unul singur mai
ales dacă ești amenințat cu pedeapsa? Aceasta li se părea ciudat.
d) Răspunsurile pe care împărații romani le dădeau unei sesizări venite din
partea unui guvernator de provincie, indiferent de problemă - poartă
denumirea de rescriptum. Scrisoare = scriptum, răspuns = rescriptum.
Rescriptele imperiale au valoare de lege, de decret legal, însă !se aplică
numai în provincia pentru care au fost date, nu în alte provincii
imperiale, și numai pentru cazul pentru care au fost date. Așadar
răspunsul lui Traian e aplicabil numai în provincia Bithynia și numai în
cazul creștinilor. Rescriptele au valoare de lege dar pentru cazul concret
și numai pentru o provincie particulară. Deci acest rescript nu este o lege
care să privească toți creștinii din imperiu.
Caz special și util: Pliniu, fiind prieten al lui Traian scrie împăratului cerând
sfaturi pentru tot felul de lucruri, unele de detaliu. De obicei guvernatorii de provincie
nu cereau sfaturi împăratului ce să facă în cazul creștinilor și judecau după cum li se
părea lor.

4. Un alt episod creștini-împărat a fost la sfârșitul sec. II, 177 în Lyon, din
Franța de astăzi. Întâmplarea a avut loc în timpul lui Marcus Aurelius, un împărat dar

9
şi un filozof foarte rafinat, avem lucrări în greacă. Şi-a petrecut o mare parte din
domnie pe front chiar dacă nu era militar. În timpul domniei sale imperiul a fost atacat
în N, pe Dunăre, din zona Transilvaniei, Ungariei și Austriei, de o populație
germanică numită marcomani. În același timp a fost atacat de persani pe frontiera de
răsărit. A fost o perioadă grea în care imperiul a trebuit să se apere pe două frontiere +
o epidemie de ciumă extrem de cumplită care a bântuit tot imperiul și au murit sute de
mii de oameni. O situație dificilă, cam toată domnia lui Marcus Aurelius a fost destul
de grea.
În anul 177 în mai multe oraşe din imperiu, inclusiv la Lugdunum, s-au făcut
ceremonii publice şi sacrificii către zei pentru ca împăratul să câştige războiul
împotriva marcomanilor şi pentru ca zeii să îndepărteze ciuma din imperiu. În orașul
Lugdunum, creştinii nu au participat iar comunitatea a sesizat și a reacționat extrem de
violent: adică noi ne rugăm și facem sacrificii ca să scăpăm de necazuri și lor nu le
pasă. Au fost arestaţi de autoritățile locale, anchetaţi şi condamnaţi la moartea în arenă
ca să fie sfâşiaţi de fiare, pedeapsă dată infractorilor care perturbă ordinea socială.
Spectacol la modă în lumea romană, creștinilor nu li s-au dat arme. Au murit destul de
mulți creştini - știm aceasta dintr-o scrisoare pe care creștinii din Lugdunum au scris-o
unei comunități din Asia Mică și care povestesc toată întâmplarea cu ancheta, cum au
fost întrebați, dacă se leapădă de creștinism, dacă sunt de acord să aducă jertfă zeilor
pentru binele statului, pentru binele societății și au refuzat și atunci au fost
condamnați. Acesta este celebrul martiriu de la Lyon/Lugdunum din 177.
Şi în acest caz este o măsură luată nu pe criterii religioase ci sociale sau de
loialitate politică pentru o singură comunitate dintr-un singur oraș, nu este o măsură ce
priveşte întreg imperiul.

5. După Marcus Aurelius, în epoca Severilor, în timpul împăratului

Septimiu Severus I, din N Africii, soţia siriană = jumătate africani, jumătate sirieni.
Au adus cu ei cultul diferiţilor zei, care mai de care mai ciudaţi, spre exasperarea

10
romanilor. S-a creat un amestec de religii iar creştinii scapă din vedere, nu prea erau
băgaţi în seamă, erau alții mai ciudați, nu mai păreau așa anormali. În epoca severilor,
sincretismul religios a făcut ca pentru creștinism să fie o perioadă de pace.

Concluzionând această primă fază a persecuțiilor creștine - Caracterul acestei

prime etape e dat de baza legală - Se judecă în general pe baza de rescriptae
imperiale care sunt legi pentru cazuri concrete şi pentru teritorii concrete şi mai cu
seamă, caracteristica cea mai importantă, !lipseşte o legislaţie anticreştină cu
caracter general, nu avem o lege/un corp de legi care să privească întreaga
comunitate creştină. Aceasta caracteristică o avem până la jumătatea sec. III, până
în 250.

II. Faza a doua a persecuţii creştine – În sec. al III-lea se intră în a doua fază
de persecuţie a creștinilor, se schimbă percepţia şi atitudinea statului roman faţă de
creştini din mai multe motive: în secolul III, ca urmare a perioadei de linişte pentru
creştinism în epoca severilor, creştinismul începe să se dezvolte. Crește atât numărul
de comunităţi, cât şi dimensiunea comunităţilor. Pe la jum. sec. al III-lea creştinii nu
mai sunt o minoritate care poate fi confundată cu o sectă iudaică, încep să devină o
comunitate religioasă peste care nu se poate trece cu vederea, sunt prezenţi aproape în
toate marile oraşe, sar mai repede în ochi. Statul nu mai poate să-i treacă cu vederea
de aceea uneori ajunge să se ia de ei din diferite motive.
Principalul motiv este o mare criză a imperiului roman. Secolul al III-lea a fost
pentru imperiul roman perioada de cea mai grea criză politică, militară şi economică a
acestui imperiu. Este un fenomen destul de complex.
Evoluția în sec. III a fost foarte asemănătoare cu situația din timpul lui Marcus
Aurelius. Imperiul a fost atacat concomitent la două frontiere. O dată a fost atacat la
frontiera de pe râul Eufrat, frontiera de est. Perşii, care erau cea mai mare putere
politică şi militară în zona europeană mediteraneeană, după Imperiul Roman, au atacat

11
imperiul la frontiera răsăriteană iar triburile germanice care se găseau la frontiera
nordică, Dunăre și Rin, au atacat şi ele imperiul în mai multe puncte. Imperiul roman
are trupe înșirate de-a lungul acestei frontiere, Dunăre și Rin și în Orient. Astfel, un
inamic, de pildă triburile de goți, în momentul în care reușeau să treacă de cordonul de
trupe romane de pe Dunăre, frontiera România și Bulgaria de astăzi, nu mai aveau
niciun obstacol până la Atena. Marcomanii, dacă ar fi trecut de frontiera din Austria
de astăzi, ajungeau până la Roma și nu mai întâlneau trupe. De obicei, când Imperiul
era atacat la una dintre frontiere, romanii mutau trupe, de ex. din zona dunăreană
mutau pe Eufrat. Fiind atacați la toate frontierele, nu au știut unde să trimită mai
repede (luând în considerare și timpul necesar mutării trupelor care se deplasau pe jos,
drumul Britania-Siria lua 6 luni - 1 an). De aceea Imperiul Roman s-a văzut pus într-o
situaţie dificilă fiindcă nu mai putea să se apere. Zone destul de vaste de la S de
Dunăre și Rin, Asia Mică până în zona Nicomedia, au fost pustiite de inamici.
Populaţia a fost luată prizonieră și dusă în afara imperiului deci nu mai avea
cine să lucreze pământurile și în ateliere şi treptat s-a născut o criza economică.
Moneda se devalorizează, în etapa severilor romanii foloseau monede cu miez de
bronz și înveliș de argint, în această perioadă monedele sunt numai din bronz și suflate
cu argint = devalorizarea monedei = inflație puternică.
Imperiul nu se mai putea apăra iar împăratul de la Roma trebuia să fugă la
toate frontierele și nu întotdeauna reușea, aşa că soldaţii care reușeau să respingă un
inamic, îl proclamau ca împărat pe generalul care îi dusese la victorie. Se trezesc
romanii la un moment dat cu trei împărați care, evident, se luptă între ei care să
rămână împăratul legitim. De aceea, în această perioadă sunt două mari zone a Imp.
Roman care se proclamă independente:
- zona Galia şi Britania unde a fost proclamat împărat un general care a
reușit să apere frontiera Rinului și apoi a fost ales alt general și alt
general și câțiva zeci de ani această zonă a fost ruptă de Imp. Roman.

12
 - Egiptul, Orientul Mijlociu şi o parte a Asiei Mici unde a fost proclamat
un general victorios, un rege local, din orașul Palmyra, un centru
comercial foarte important și unul dintre cele mai frumoase orașe din
Siria romană. Acesta a murit la scurt timp și a fost proclamată în locul
lui, soţia lui Zenobia. Ea a reuşit să îi bată pe perşi dar a despărţit această
zonă de imperiu. Așadar două regiuni destul mari au fost rupte de
imperiu. Imperiul era atacat la două frontiere aşa că armata nu mai ştia
unde să intervină mai repede. S-a produs un gol demografic din cauza
atacurilor externe care ucideau populația și luau sclavi + izbucneşte şi o
epidemie de ciumă destul de dură care a mai secerat o parte din populație.
Așadar avem o criză politică, militară şi economică, o perioadă foarte
grea pentru Imperiu.
Romanii şi-au îndreptat gândurile, privirile spre zei care i-au ajutat să
construiască imperiul. Și iarăși o comunitate sau o serie comunități au început să iasă
în evidență pentru că nu participau la aceste acte publice. Aceștia erau evident
creștinii. Premisele persecuțiilor și caracterul lor în această a doua fază sunt altele. De
data aceasta persecuția este parțial politică, legată de principiul politicii publice
romane - negligentia deorum, neglijența zeilor, faptul că zeii care au protejat imperiul
timp de sute de ani nu mai sunt respectați și de aceea și-au întors fața de la romani și
de aceea romanii au de suferit. De aceea, toți locuitorii imperiului trebuie să se
întoarcă la vechii zei fiindcă așa vechii zei vor fi convinși să ajute din nou imperiul.
Creștinii neparticipând au ieșit în evidență și au sfârșit prin a fi pedepsiți.
Pe de altă parte se spunea că au decăzut moravurile celor bătrâni, mos
maiorum. Societatea romană clasică este o societate în care cea mai importantă
valoare/calitate a omului era să slujească semenului: să fie magistrat, să slujească
comunitatea, să nu mintă, să nu fure, să fie cinstit, să nu înşele, să se ducă să lupte
pentru imperiu atunci când este cazul. Ori creştinii nu respectă pe împărat ca atare, nu
se duc în armată pentru că nu voiau să ucidă, nu se duc la război. Iată, moravurile

13
vechi ale bătrânilor încep să nu mai fie respectate. Acestea sunt acuzele aduse:
neglijează zeii și nu respectă moravurile romanilor.
Ca urmare a acestor probleme, care sunt legate de o criză care afectează întreg
Imperiul Roman, în această a doua fază, cei care iau iniţiativa împotriva creştinilor nu
mai sunt comunităţile locale, ci este statul pentru că statul este în pericol. Și ca atare,
în această etapă se constituie o bază legală, !un cod de legi care se aplică la tot
imperiul şi privesc pe toţi creştinii. Nu mai sunt persecuţii locale ci sunt persecuţii
generalizate; aceasta este marea diferenţă dintre prima şi a doua fază.

1. Prima persecuţie este persecuţia începută de împăratul Decius în anul 250.

Născut în zona Serbiei de astăzi, el a fost un militar care a fost comandantul trupelor
de la Dunăre, a luptat împotriva goţilor, pe care i-a înfrânt în Dobrogea şi aşa a fost
proclamat împărat de trupele sale și de populația care a considerat că el este cel care i-
a scăpat de goți iar împăratului care stă la Roma nu se preocupă de ei, nu se știe când
ajunge să îi apere = vid de putere/autoritate la frontiere = criza sec. III, 230-280, s-a
ajuns la un nr. de 60 de împăraţi din care numai 2 au murit de moarte bună, restul au
murit în război, boală sau uciși de alți generali = perioadă extrem de tulbure.

În 250, Împăratul Decius a dat un un edict. Avem două tipuri mari de legi în
imperiul roman:
- rescriptul care se referă de obicei la un caz concret şi la o zonă concretă
- edictul e lege dată de împărat valabilă pentru întreg imperiul

Decius dă o lege generală prin care toţi cetăţenii imperiului erau obligaţi să
aducă jertfă publică zeilor pentru salvarea imperiului de la dezastru, jertfă cu fum de
tămâie şi vin. Toţi trebuiau să facă această jertfă şi primeau un certificat. Creştinii s-au
opus, unii dintre ei refuzau, erau anchetaţi şi apoi erau torturaţi, pedepsiți cu exilul și
confiscarea averii. Este persecuția care a generat cele mai multe apostazii. Foarte

14
mulți creștini au făcut jertfa doar ca să scape. De ce au apostaziat așa mulți? Au fost
luați prin surprindere, până atunci statul roman nu a acționat așa dur și la nivel
general. Este persecuţia cu cei mai mulţi căzuţi, lapsi = cei care au renunţat la
creştinism, cel puţin de formă dacă nu de tot. Unii dintre creștini şi-au cumpărat
certificatul numai ca să scape, se numesc libellatici = cărticică. Alţii au făcut doar o
parte din jertfă, fie numai jertfa cu vin fie numai cea cu fum. În felul acesta încercau
să se pună bine şi cu imperiul şi comunitatea. Episcopii din nordul Africii i-au
condamnat indiferent că au făcut numai cu fum sau numai cu vin cât şi pe cei care şi-
au cumpărat certificatul. N Africii a fost una dintre zonele cele mai tradiționaliste sau
fundamentaliste ale creștinismului latin, fiind multe conflicte pe această temă, mai
ales după ce creștinismul a devenit o religie legală - cum să fie tratați cei ce au căzut,
cei ce au renunțat complet la creștinism? Mai trebuie primiți în comunitate? În unele
zone din Africa - penitență în fața bisericii timp de 20 de ani.
Împăratul urmărea să asigure loialitatea locuitorilor imperiului faţă de zeii
vechi, zeii tradiţionali. Nu a fost nici aceasta, în ultimă instanță, o măsură exclusiv
anticreştină. Toţi cetățenii trebuiau să facă jertfa dar creștinii au căzut vinovați pentru
că au refuzat să o facă. Decius nu s-a bucurat de puțina stabilitate deoarece moare anul
următor pe front.

2. A doua persecuţie a fost declanşată în timpul împăratului Valerian care a

dat 2 edicte, unul în 257, altul în 258. Aceste edicte cereau tuturor cetăţenilor
imperiului roman să aducă jertfe zeilor tradiţionali ai imperiului însă erau vizaţi prin
decret în mod expres, clericii creştini. În al 2-lea decret s-a poruncit confiscarea
cărţilor de cult din toate comunităţile creştine.
Aceste 2 edicte au un caracter specific anticreştin, sunt valabile la scara
întregului imperiu şi vor să lovească clerul şi cărţile. Toate celelalte religii romane nu
aveau texte, creştinii însă se bazau pe texte, pe Scriptură. Încercând să lovească clerul
şi să confişte cărţile imperiul roman ataca practic nervul central al creştinismului,

15
inima creștinismului. Nici Valerian nu s-a bucurat de rezultatele acestor două edicte
deoarece în 260 a plecat la război cu perşii şi a pățit cea mai mare rușine pe care a
trăit-o vreodată un împărat roman, a fost luat prizonier. A fost un eveniment peste care
romanii au trecut foarte greu deoarece niciodată un împărat roman nu a căzut
prizonier, nici până și nici după Valerian. Regele persan care l-a luat prizonier a pus să
se sculpteze această scenă, împăratul roman îngenuncheat în fața lui călare pe cal, pe
un munte - atât de mare era gloria pentru persani și atât de mare rușinea pentru
romani.
Valerian moare în captivitate. Îi urmează la putere fiul lui, Gallienus, care ca
să şteargă ruşinea a dat o lege prin care anula toate legile date de tatăl său şi a retras
toate monedele cu chipul tatălui său. Printre aceste legi erau şi cele 2 edicte contra
creştinilor. Edictul lui Gallienus este numit şi edict de toleranţă datorită faptului nu
mai erau persecutaţi creştinii şi li s-au restituit toate bunurile confiscate, chiar şi
mormintele, catacombele - dovadă că imperiul știa că în catacombe se adunau
creștinii, erau primele confiscate și au fost primele restituite. Gallienus anulând toată
legislația tatălui său a anulat, implicit, și legislația anticreștină.
Cu aceasta s-a terminat una din cele mai mari persecuţii împotriva creștinilor.
Împărații romanii au fost atât de preocupați de repararea imperiului încât n-au mai
prea avut timp să se ocupe de creştini. Împăratul care a venit după Gallienus,
împăratul Aurelian, a făcut chiar un pas înspre un fel de monoteism. El a fost adept
toată viaţa al cultului zeului Soare/Sol, iar adoratorii soarelui nu se închinau altor zei;
nu declarau că sunt falși cum făceau creștinii dar închinarea lor era îndreptată numai
zeului Soare = tendință înspre monoteism. El a fost cel care a recucerit cele două zone
pierdute, cea din răsărit şi cea din apus - Restitutor Orbis.

16
 3. Cea mai mare persecuție anticreștină din istoria antică: Marea persecuţie
inițiată de împăratul Diocleţian (Dominus)

Diocleţian a fost un soldat ca şi Decius, nu avea prea multă carte, era foarte
bun militar. Ajuns pe tron 284, ia o serie măsuri pentru refacerea imperiului:
- a refăcut armata după alte criterii, nu mai era înșirată de-a lungul frontierei și
odată ce se trecea de cordonul de trupe nu mai exista opoziție; Dioclețian a început să
formeze puncte strategice în interiorul imperiului alcătuite mai cu seamă din unităţi de
cavalerie care se mișcau foarte repede și când apărea un pericol din mai multe puncte
cavaleria se concentra în zona de conflict pentru a respinge inamicul.
- a refăcut finanţele, a bătut o altfel de monedă cu mai mult conţinut de argint,
a fost un foarte bun administrator și general. Îi ţinea la respect pe duşmani şi a început
să refacă imperiul.
Dioclețian a tras şi concluziile crizei precedente, căreia el i-a pus capăt. În 286
el a încercat să reformeze imperiul pornind de la necazurile prin care imperiul trecuse.
Fărâmițarea imperiului s-a produs din cauza lipsei de autoritate, datorită faptului că
împăratul nu putea fi în același timp la toate frontierele ca să le apere. Dioclețian a
împărțit puterea cu un coleg, un general, Maximian, cu care a împărţit imperiul:
Diocleţian a luat partea de răsărit şi Maximian partea de apus a imperiului. Ei erau
împăraţii seniori. La scurt timp şi-a luat încă 2 ajutoare, împăraţii juniori, Galerius şi
Constantius Chlorus, tatăl împăratului Constantin. Galerius era adjunctul lui
Diocleţian iar Constantius Chlorus era adjunctul lui Maximian. În felul acesta
imperiul a fost împărţit în 4 zone.
Ei au adoptat o teologie a puterilor, o teologie imperială: cei 2 împăraţi seniori
se intitulau augusti iar ceilalţi 2 juniori se intitulau cesares (cezar ajunge în secolul al
III-lea să nu mai însemne împărat ci fiul împăratului, urmașul la tron, principele
moștenitor). Primii 2 s-au pus sub protecţia zeului Jupiter, sub protecţia zeului suprem
al religiei romanilor şi se intitulau iovini iar ceilalţi 2 s-au pus sub protecţia lui

17
Hercules şi se intitulau herculi. Fiecare împărat aveau un protector direct şi concret,
formându-se astfel atât un alt sistem de administraţie cât și o teologie imperială. Acest
sistem de administrare a imperiului în care puterea este împărțită între 4 împăraţi se
numeşte tetrarhie, puterea celor 4.
Principiul după care Diocleţian a gândit acest sistem mai cuprindea un
element: când cei 2 împăraţi seniori îmbătrânesc se vor retrage şi vor veni cei 2
juniori. Aceştia la rândul lor îşi luau alţi 2 juniori.
După ce au refăcut imperiul din punct de vedere militar - reforma armatei,
economic - nou sistem monetar, politic - tetrarhia, s-au întors și ei înspre zei spre a
asigura imperiul şi din punct divin. Din nou au dat peste o comunitate care deranja,
care refuza tot timpul să-i onoreze pe zeii care au ajutat la depăşirea crizei şi refacerea
imperiului, împărații având protectori tot pe zeii vechi ai romani. Din această cauză
Diocleţian şi coîmpărații săi au dat 4 edicte, 4 legi.
1. Februarie 303 nu mai cerea sacrificiu ci se cerea arestarea tuturor ierarhilor
creştini, tuturor clericilor, confiscarea tuturor cărţilor de cult şi execuţia tuturor
celor care se declarau creştini. Nu li se mai cere să facă jertfe, niciun act de
loialitate față de împărați, față de zei sau față de imperiu; sunt pur și simplu
arestați și condamnați pentru că sunt creștini - este o persecuţie religioasă.
2. Următoarele 2 decrete date în vara aceluiaşi an 303 – amplifică și clarifică
măsurile din primul decret; erau în legătură cu pedepsele pentru creştinii care
erau descoperiţi în înalta administraţie a imperiului şi în familia imperială. Ce
ne spune aceasta? În cercurile imperiale începuseră să fie creştini şi împotriva
lor pedepsele sunt mult mai aspre pentru că ei, teoretic, trebuiau să fie mult mai
loiali imperiului.
3. Primăvara anului 304 şi acesta cere, conform și vechilor decrete anticreștine,
sacrificiu faţă de zei pentru toată populaţia imperiului.

18
 A fost cea mai cruntă persecuție împotriva creștinilor pentru că a fost extrem
de intensă, sunt 4 decrete date în decurs de mai puţini de doi ani şi care sunt valabile
pentru întreg imperiul. Și aici există nuanțe: nu toţi cei 4 împăraţi au aplicat decretele
în același fel. Sunt mai puţini martiri în apus decât în răsărit. Este drept că în răsărit
erau mai mulți creștini = mai mulți martiri. Este iarăși drept că toți scriitorii creștini
care povestesc aceste persecuții - cunoaștem persecuțiile acestea, în afară de decrete,
uneori nici chiar decretele, le știm din scrierile creștine fiindcă scrierile păgâne au fost
distruse de creștini după ce creștinismul a devenit religia oficială - tind să îl menajeze
pe Constanțiu Chlorus pentru că este tatăl împăratului Constantin și atunci nu prea
vorbesc de persecuțiile din Britania și Galia.
Zona în care persecuţia a fost cel mai dur aplicată a fost cea a lui Galerius –
Siria, Palestina şi Egiptul şi apoi zona lui Diocleţian - Asia mică. În apus au fost
persoane și comunități care au scăpat de persecuţie fără să fie obligate să renunţe la
creştinism.
În anul 305 venise momentul să se aplice principiul de funcționare a tetrarhiei.
Cei 2 împăraţi seniori s-au retras, Diocleţian şi Maximian și ceilalți 2 au devenit
seniori și și-au luat alți 2 juniori. Problema a fost în Britania unde Constantius Chlorus
devenise împărat senior, dar a murit la scurt timp, după un an. Împăratul lui junior
trebuia să devină senior și să-și aleagă un alt junior. Problema a fost că trupele din
Britania și Galia nu au vrut să îl accepte pe fostul junior ca senior ci au ales pe
altcineva împărat, au ales pe fiul lui Constantius Chlorus, Constantin. De aici
tetrarhia începe să se destrame pentru că principiul nu a fost respectat. În 306 începe
ascensiunea lui Constantin - începe să urce până când ajunge să fie el unicul
împărat.
În 311, Galerius - cel mai crunt persecutor al creştinilor, el i-a dat ideea lui
Diocleţian de a da edictele împotriva creştinilor - fiind grav bolnav şi bătrân a dat un
edict prin care opreşte persecuţiile împotriva creştinilor. Lactanțiu și Eusebiu din
Cezareea - Galerius şi-a recunoscut eşecul unei politici împotriva creştinilor. A

19
recunoscut că persecuţia creştinilor nu a adus nici un folos imperiului, că zeii nu s-au
purtat mai bine cu romanii în urma acestor persecuții. Creştinilor li se dă astfel
libertate de cult, nu sunt recunoscuţi ca religie legală, legitimă ci religie tolerată şi li
cere creştinilor, prin acest edict, să se roage zeului lor pentru binele imperiului. Este
decretul prin care cel mai dur persecutor al creștinilor recunoaște că persecuțiile au
fost un eșec. Este unul dintre evenimentele importante în evoluția creștinismului
înspre legalitate.

Domnia împăratului Constantin – Constantin a fost un om politic care a

reuşit să schimbe lumea, a avut un geniu politic extraordinar (de talia lui, doar
Augustus).
În momentul în care a fost ridicat la tron de către trupe, într-un act de
nesupunere politică, pentru că nu el trebuia să fie împărat, Constantin început să îşi
urmărească scopul de a ajunge singurul împărat. Sunt câțiva pași importanți pe care el
i-a făcut:
- S-a rupt de teologia tetrarhică (care punea pe împăraţii seniori sub
protecţia lui Jupiter iar pe cei juniori sub protecţia lui Hercules). Îşi schimbă
protectorul divin, îşi alege un alt protector: zeul Soare – un pas spre monoteism - pe
monede apare reprezentat zeul Soare.
- Schimbă principiul dinastic, cu împăraţi seniori şi juniori, ieşind din
modelul tetrarhiei, însă trebuia să justifice cumva pretenţiile la tron - în virtutea cărui
fapt vrei să fii împărat? Atunci Constantin, n-a fost primul dintre împărați (ex.
Septimiu Severus - trece pe inscripții ascendența până la Traian, 4-5 generații), şi-a
inventat o ascendenţă spunând că este nepotul lui Claudius al II-lea Gothicus, tatăl său
Constantius este fiul natural ilegitim iar el este nepotul, deci are dreptul la tron. Se
rupe , teologic și dinastic, de sistemul politic în care pătrunsese forţat şi îşi urmăreşte
propriul scop.

20
 - Pasul următor a fost să iasă din zona pe care o controla, care era fosta
zonă a tatălui său, şi să ajungă în Roma. Cel care ținea în mână Roma era împărat, iar
ceilalţi erau consideraţi duşmanii împăratului. Bătălia pe care Constantin a dat-o
pentru a intra în Roma a fost cu împăratul junior, Maxenţiu care trebuia să fie împărat
în locul lui Constantin. Bătălia pentru Roma s-a dat la intrarea în oraş, la unul dintre
podurile care trec râul Tibru (atunci Roma era doar pe o parte a râului), Pons Milvius,
312. Avem două relatări:
a) Lactanțiu, filosof, unul dintre primii scriitori creștini de limbă latină, care a
scris o lucrare Despre morțile persecutorilor (De mortibus persecutorum), o scriere
apologetică în care încearcă să demonstreze că toți împărații care au persecutat pe
creștini nu au murit de moarte bună - i-a pedepsit Dumnezeu.
b) Eusebius, episcop în Cezareea Palestinei, unul dintre cunoscuții lui Constantin
și unul dintre marii admiratori, care a scris o biografie a lui Constantin (Vita
Constantini) în care relatează această bătălie:
c) Ambii spun că înainte de bătălie Constantin s-a rugat zeului tatălui său, Sol, și a
avut o viziune. I s-a arătat în vis un personaj îmbrăcat în haine albe, după o relatare,
după cealaltă, a văzut ziua pe cer un semn, crucea având capătul de sus încovoiat, a
auzit o voce, spune Eusebius, τούτῳ νίκα, in hoc signo vinces = prin acest semn vei
învinge, prin/cu asta învingi. A fost sfătuit de aceeași voce, de același personaj, să
picteze semnul acesta pe scuturile soldaţilor lui, a doua zi, în ajunul bătăliei, și cu
semnul acesta pe scuturi va învinge (legiunile romane aveau pe scuturi fulgerele -
Jupiter, stindardul roman, acvila - pasărea lui Jupiter). Armata lui Constantin s-a pus
astfel sub o altă protecţie - protecţia crucii - inițiala lui Hristos, aceea a pus-o pe
scuturile soldaților. În bătălie a folosit această monogramă și și-a făcut un drapel
militar pe care a pictat monograma și a câştigat bătălia, deci divinitatea, oricare ar fi
fost ea, care l-a sfătuit să picteze semnul l-a ajutat să învingă, așa cum a promis.
Această divinitate pe care el nu o cunoștea l-a ajutat și de aceea a fost nevoie ca
cineva să îi explice - unul dintre educatorii copiilor săi, care era tocmai Lactantius, i-a

21
explicat semnificația semnului şi cine este divinitatea care l-a ajutat. Din acel moment
începe procesul de convertire a lui Constantin. El nu a devenit creștin după bătălia de
la Podul Milvian. Legislația lui nu ne lasă să credem aceasta, și-a executat soția și
unuia dintre fii i-a turnat plumb topit pe gât pentru că îl bănuia că vrea să îi ia tronul.
Însă nici faptul că s-a botezat pe patul de moarte nu ne spune că atunci de-abia a
devenit creștin. Procesul lui de convertire a durat o perioadă mai lungă.

Semnele acestui proces de convertire apar imediat după bătălia de la Podul

Milvian:
○ orice general roman, împărat sau nu, care dobândea o victorie, intrând în Roma
trebuia să urce pe Colina Capitoliului și să aducă jertfă lui Jupiter. Din cele mai vechi
timpuri ale Republicii romane exista acest ritual. Constantin a refuzat să facă această
jertfă după bătălia de la Podul Milvian. Unii spun că a refuzat pentru că victoria a fost
într-un război civil, fratricid.
○ Senatul roman i-a ridicat lui Constantin un monument care să celelbreze această
victorie și faptul că a devenit împărat la Roma, un arc de triumf - bucăți din arcele
ridicate altor împărați; patru statui registrul de sus = daci prizioneri cu mâinile legate
în față, arc de triumf al lui Traian; inscripție pe ambele fețe, dedicată împăratului
Constantin cu o inscripţie „cu ajutorul divinităţii” - nu se spune al lui Jupiter sau al lui
Marte. Este o expresie absolut atipică pentru civilizația romană și pentru religia
romană - divinitatea întotdeauna se numește, un singur zeu nu are un nume. Nu este
un indiciu definitiv dar se pare că împăratul Constantin a refuzat să-și circumscrie
victoria unei divinități numite - providența divină m-a ajutat.
○ Monede sau medalioane ale împăratului Constantin, care îl reprezintă pe
împărat având sceptrul, mâna ridicată = vorbește, Constantin, pe creasta coifului are
hrismonul, verso Constantin în fața soldaților, vorbind (perioadă în care romanii redau
ideea și nu fidelitatea în reprezentare), moneda bătută în 315, la trei ani distanță de
bătălia de la Pons Milvius.

22
 Avem așadar trei dovezi, care luate în parte, niciuna dintre ele nu este
definitorie - jertfa poate să nu o fi făcut din cauza religiei sau pentru că a fost război
civil, arcul de triumf divinitatea poate să însemne zeul creștin, poate să nu însemne,
monograma poate că era pentru Constantin un simbol al zeului care l-a ajutat, poate că
nu, însă, toate trei luate împreună sunt o dovadă cumulativă. Sunt mai multe indicii
care adunate toate ne fac să ne dăm seama că în gândirea lui Constantin s-a schimbat
ceva, nu că a devenit creștin, ci că începe procesul de convertire. Prin 324-325 deja
Constantin este convertit, patronează Biserica, încearcă să rezolve certurile apărute în
Biserică, în Africa privind reprimirea lapsilor, se implică în cearta iscată în jurul
discuțiilor privind Sf. Treime, Niceea.
De ce a adoptat Constantin această religie? Unii, pornind de la o motivare
politică, spun că erau mulţi creştini în armata inamicului său pe care putea să îi atragă
prin arătarea monogramei lui Hristos. Pe de altă parte, după înfrângerea lui Maxențiu,
lui Constantin îi mai rămânea o jumătate de imperiu de cucerit iar acolo erau mulţi
creştini. Însă, nici acolo, creștinii nu erau în poziții publice atât de însemnate încât
atragerea lor să-i aducă victoria și dovada este că deși a folosit acest semn în
continuare, tot cu arma a trebuit să cucerească și jumătatea răsăriteană a imperiului.
Așadar, calculul politic rămâne o explicație fără fundament.
Explicația probabil mai bună e faptul că împăratul Constantin a acţionat ca un
om religios al epocii sale. L-a luat ca protector pe zeul care l-a ajutat să câştige o
bătălie, care l-a scăpat de la moarte în timpul bătăliei, care l-a făcut să ajungă singur
împărat. Este o manifestare religioasă pe care mulți oameni politici romani au avut-o
de-a lungul timpului față de diverși zei care credeau ei că i-au ajutat. Așadar mai
degrabă este gestul unui om religios al epocii sale care face un gest de recunoștință
pentru ajutorul divinităţii în cariera sa. Putem vedea, din perspectiva noastră, a
creștinilor de astăzi, mâna lui Dumnezeu care l-a atras pe Constantin și care a dat prin
el libertate Bisericii, care și-a construit Biserica și cu acest individ extrem de lunecos
dpdv politic care i-a manevrat pe toți din jurul său pentru a ajunge unicul împărat (ani

23
320 exilează pe o insulă pe soția sa și pe fiul Crispus în urma unui complot, care nu a
fost dovedit în totalitate, ulterior îi execută).
Constantin a dat și legi prin care înțelegem că o convertire a început să aibă
loc: decret prin care interzice marcarea cu fier roșu a sclavilor pe faţă pentru că nu se
cuvine să strici chipul Creatorului. A dat decrete împotriva luptelor de gladiatori. Este
un proces în care Constantin oscilează până devine creştin.
Faptul că s-a botezat abia pe patul de moarte nu înseamnă că atunci a devenit
creștin = practică în acele timpuri, botezul perceput ca un sacrament extrem de
important și creştinii îl făceau cât mai târziu pentru că aşa nu mai păcătuiau aşa de
mult până la întâlnirea cu Creatorul. (spovada era sub o altă formă - publică, o dată în
viață)
După ce ajunsese la putere, lui Constantin, îi mai rămânea de recuperat
jumătatea de răsărit a imperiului. Inițial a încheiat o alianţă cu împăratul care era în
răsărit, Licinius, căruia îi dă de soţie pe sora lui, după care sfârșește prin a-l ucide, fără
să știe sora lui. În 313, Constantin şi Licinius s-au întâlnit la Milano şi în urma acestei
întâlniri avem atestate atestate două rescripte, două scrisori date pentru oraşul
Nicomedia, din Asia mică, fosta capitală a lui Diocleţian, şi alt rescript dat pentru
provincia Palestina, prin care creştinismul este declarat religie legală în aceste oraşe,
nu doar tolerată (cum era edictul lui Galerius).
Este așa-zisul EDICT DE LA MILANO. !Nu avem textul unui edict ci
avem două scrisori imperiale dar aceste scrisori au fost trimise în întreg imperiul, și în
alte zone, prin care creștinismul este atestat ca religie legală în statul roman. Acest
episod este numit şi PACEA BISERICII. Biserica intră într-o perioadă de pace,
nu mai este persecutată.
Ulterior, Constantin a sprijinit în continuare Biserica, încercând să-i rezolve
conflictele, încercând să o promoveze în societate, a donat enorm Bisericii, a închis
temple și a luat averile lor și le-a donat Bisericii, este primul care face biserici și
promovează creştini în administraţia publică; din perioada domniei sale, deja de la

24
începuturile existenței Bisericii ca o instituție, a fost perceput ca un patron/protector al
Bisericii și apoi toți împărații (excepție unul revenit la păgânism) care i-au urmat au
fost considerați protectori. Așadar, încă de la început Biserica a fost legată de instituția
imperială, lucru care uneori i-a adus beneficii, alteori nu. Vom vedea cum s-au
petrecut lucrurile de-a lungul istoriei, faptul că au existat diferențe în raportarea
Bisericii la instituția imperială în apus și în răsărit.

Motivele pentru care a învins creştinismul:

Convertirea lui Constantin este rezultatul victoriei creștinismului nu cauza
victoriei creștinismului.
○ Edward Gibbon (sec. XVIII) - lumea antică se afla într-un proces de
decădere şi creştinii au preluat ştafeta, creştinismul a fost forma de civilizaţie care a
prins din cădere lumea mediteraneană. De ce creştinismul, o religie persecutată şi nu
mithraismul, religia armatei, sau celelalte religii de mistere care propuneau și ofereau
omului viață după moarte? De ce nu unul dintre cultele romane oficiale care aveau
sprijinul statului, care aveau o preoție răspândită în întreg imperiul? De ce numai
creștinismul a profitat? Istoricii marxiști au spus că a fost o victoria unei mișcări
sociale. Creștinismul mult timp s-a crezut că a fost răspândit doar între săraci, sclavi,
cei defavorizați - fals, dovadă decretul lui Dioclețian. Creștinismul a fost religia
păturii mijlocii a societății romane - țăranii care aveau pământul lor, meșteșugarii din
orașe, micii negustori. Așadar nu poate fi vorba de victoria unui proletariat, a
sărăcimii care a făcut o revoltă socială și a câștigat răsturnând totul. Motorul victoriei
trebuie căutat nu în afara ci în interiorul Bisericii. Persecuţiile au constituit un
avantaj enorm pentru creştinism. A deveni creştin însemna a-ţi asuma riscul de a-ţi
pierde viaţa, de aceea nu rămâneau alături de această religie oportuniştii fiindcă nu
aveau nimic de câştigat, aveau numai de pierdut, cel puţin averea, dacă nu viaţa.
Creştinismul, în urma persecuțiilor, era constituit astfel dintr-o elită morală.

25
 ○ Valoarea mesajului creştin în raport cu religiile de mistere şi filosofia.
Religiile de mistere aveau o soluţie pentru viaţa de după moarte, creştinismul oferă
implicit o soluție şi pentru această viaţă. Filosofia oferă o soluţie pentru această viaţă,
creştinismul oferă soluţia şi pentru viaţa de după moarte.
○ Cea mai bună explicație este cea dată de Augustin care mărturisește ce l-a atras
pe el la creștinism în ultimă instanță, fiindcă filosofia neoplatonică a epocii sale era
mult mai rafinată, ca structură, față de teologia care abia atunci se năștea în creștinism:
In. 1,14 - Niciun zeu, oricât de puternic, nu s-a făcut om și n-a locuit între noi, nu și-a
asumat condiția umană, nu s-a făcut asemenea nouă. Tocmai aceasta dovedește
atotputernicia, este o divinitate care nu se teme să-și asume condiția umană cu toată
mizeria ei. Zeus, zeii greco-romani, se transformau în oameni, dar nu își asumau
condiția umană - boli, teamă, suferință, sărăcie, moarte. Mesajul este unul extrem de
puternic. Niciunul dintre zeii care au construit Imperiul Roman nu au fost atât de
puternici, curajoși încât să-și permită să îşi asume atâta slăbiciune.

26