VIII.

ETICHETAREA MĂRFURILOR

8.1 Etichetarea produselor

Ca mijloc de comunicare între industrie, comerţ şi consum, etichetarea corectă şi

cuprinzătoare a produselor reprezintă o bază utilă de date atât pentru consumator, cât şi pentru
producător.
Etichetarea produselor este urmarea firească a dezvoltării civilizaţiei umane, a creşterii
nevoii pentru informare cât mai exactă şi mai specială, mai ales pentru produse cum sunt
alimentele, textilele, încălţămintea, detergenţi şi produse de curăţat, precum şi aparatele
electrocasnice.

8.1.1 Etichetarea produselor alimentare

Alimentele au un rol fundamental în asigurarea şi menţinerea sănătăţii oamenilor datorită

funcţiilor lor de autoreglare şi autorefacere a organismului. Actul de nutriţie, pentru majoritatea
populaţiei, se bazează, însă, pe deprinderi empirice de alimentaţie, el fiind încă o obişnuinţă şi un
automatism senzorial. Acest fapt impune cu necesitate protejarea şi educarea nutriţională a
consumatorului modern, prin cele mai variate mijloace, dar în primul rând prin mesajul
informaţional oferit de etichetarea produselor alimentare.
Diversitatea gamei de materii prime agroalimentare utilizate în industria alimentară,
numeroşi aditivi folosiţi, creşterea complexităţii reţetelor de fabricaţie, perfecţionarea şi
modernizarea proceselor tehnologice, precum şi exigenţele mereu crescânde privind ambalarea,
transportul, depozitarea şi păstrarea produselor alimentare, au impus o serie de recomandări şi
reglementări cu referire la etichetarea acestor produse.
Cele mai importante reglementări internaţionale privind etichetarea produselor alimentare,
deşi au caracter de recomandare, sunt cele elaborate de Comitetul pentru etichetarea
bunurilor alimentare din cadrul Comisiei Codex Alimentarius, organism ce-şi desfăşoară
activitatea sub egida FAO/OMS. Dintre aceste documente menţionăm Codul de etichetare a
bunurilor alimentare (ALINORM 78/22) şi Normele generale internaţionale recomandate pentru
etichetarea bunurilor alimentare preambalate (CCA/RS – 1 din 1969), revizuit ulterior de
CODEX STAN – 1 din 1985.
Potrivit acestora, eticheta pentru produsele alimentare trebuie să conţină următoarele
menţiuni:

1
 • denumirea produsului;
• ţara de origine;
• numele şi adresa producătorului, distribuitorului, importatorului sau exportatorului;
• lista ingredientelor (materii prime şi auxiliare, aditivi);
• conţinutul net;
• elemente de identificare a lotului şi data fabricaţiei;
• termenul limită de consum;
• valoarea nutritivă (în special pentru produsele dietetice, pentru alimentaţia copiilor de
vârstă mică).
Declararea valorii nutritive se referă la informaţiile de ordin nutriţional într-o anumită
ordine: mai întâi valoare energetică (Kcal sau KJ) şi cantitatea de protide, glucide şi lipide
(g/100g produs) şi apoi valoarea biologică, exprimată prin cantitatea fiecărei vitamine sau
element mineral (raportat la 100 g produs).
Declararea valorii nutritive a fost reglementată pentru prima dată în 1976, când apar
standardele internaţionale recomandate pentru alimentele destinate sugarilor şi copiilor de vârstă
mică (CCA/RS 72/74 - 1976), elaborate de Comisia Codex Alimentarius, care recomandă ca pe
etichetele alimentelor să se declare valoarea nutritivă, în două direcţii:
− valoarea energetică, raportată la 100g aliment, sau pentru o porţie sugerată;
− cantitatea totală pentru fiecare substanţă minerală şi vitamină existente în 100g produs, sau
o porţie sugerată.
Modernizarea producţiei şi a comerţului cu produse alimentare a vizat necesitatea declarării
valorii nutritive la o gamă tot mai largă de produse alimentare prelucrate. În prezent, tot mai
multe firme din diverse ţări din lume, inclusiv din ţara noastră, caută să găsească modalităţi cât
mai expresive şi mai convingătoare a valorii nutritive, nu numai pentru produsele destinate
copiilor sau dietetice, ci şi pentru alimentele de consum curent şi generalizat.
Cu mult mai detaliate, mai precise şi mai cuprinzătoare sunt reglementările privind
etichetarea produselor alimentare la nivelul Uniunii Europene.
Astfel, prin Directiva Consiliului CEE nr. 79/1112 – 1978 (care a fost completată prin mai
multe reglementări) referitoare la etichetarea, prezentarea şi publicitatea produselor alimentare
precizează două aspecte principale, şi anume:
• extinde înţelesul termenul etichetare la “ansamblul menţiunilor, indicaţiilor, mărcilor de
fabrică sau comerciale, imaginilor ori simbolurilor referitoare la un produs alimentar şi
care figurează pe orice ambalaj, document, afiş, etichetă, inel sau banderolă care însoţeşte
produsul sau se referă la acesta”;

2
 • se precizează interdicţii sau limitări ale etichetării şi modalităţile respective de realizare,
cum sunt:
− evitarea inducerii în eroare a consumatorului cu privire la: natura identităţii,
calitatea, cantitatea, conservarea, originea sau provenienţa produsului;
− modul de fabricaţie sau de obţinere;
− atribuirea unor proprietăţi pe care produsul nu le are;
− atribuirea unor însuşiri terapeutice sau preventive pe care nu le posedă.
Şi în România s-au creat condiţiile pentru alinierea la normele europene privind etichetarea
produselor alimentare preambalate prin H.G. nr. 784/septembrie 1996 în care, pe lângă prevederi
cum sunt cele referitoare la scopul etichetării, redactării în limba română, neinducere în eroare a
consumatorilor, se precizează că etichetele produselor alimentare preambalate trebuie să
cuprindă în mod obligatoriu:
• denumirea produsului;
• termenul de valabilitate;
• conţinutul net;
• numele şi adresa fabricantului, a importatorului sau a distribuitorului, precum şi numele şi
adresa celui care ambalează produsul;
• lotul de fabricaţie (seria, data fabricaţiei sau a culegerii recoltei);
• modul de folosire, când utilizarea necesită indicaţii speciale;
• locul de origine sau provenienţa a produsului, dacă omiterea acestuia ar fi de natură a crea
confuzii în gândirea consumatorilor;
• concentraţia alcoolică (pentru băuturile la care aceasta este mai mare de 1,2%);
• lista ingredientelor folosite (în ordinea descrescătoare a importanţei lor calitative);
• valoarea nutritivă şi energetică globală pentru produse alimentare speciale destinate unei
alimentaţii particulare, ca de exemplu produsele pentru sugari şi copii de vârstă mică etc.
Această reglementare precizează în continuare că aceste menţiuni obligatorii vor fi
completate cu alte menţiuni specifice fiecărei grupe de produse, iar în cazul produselor
nepreambalate trebuie să se indice prin înscriere pe ele sau în imediata apropiere, fără risc de
confuzie, pe un afiş, anunţ sau sub orice altă formă: denumirea, data fabricaţiei şi termenul de
valabilitate.

3
8.1.2 Etichetarea produselor textile

Operaţia de alegere a unui articol textil este tot mai dificilă datorită diversificării materiilor
prime pe seama a numeroase fibre chimice, şi mai ales, prin realizarea de amestecuri de fibre şi
fire extrem de variate, dar şi prin folosirea unor tehnologii noi şi prin aplicarea a numeroase
tratamente de finisare, superioare, cu scopul de a se obţine articole cu însuşiri foarte diferite. De
aici şi necesitatea unui “sistem informaţional” operativ, la îndemâna vânzătorului şi
cumpărătorului, principalul suport de informaţie fiind eticheta.
Informarea asupra produsului se realizează prin analizarea datelor înscrise pe eticheta de
însoţire, care, în conformitate cu legislaţia în vigoare, trebuie să conţină următoarele elemente:
• denumirea produsului;
• marca de fabrică a producătorului sau denumirea acestuia;
• denumirea importatorului, în cazul confecţiilor din import;
• mărimea confecţiei;
• model, culoare, desen – după caz;
• compoziţia fibroasă a ţesăturii pentru faţă şi pentru căptuşeli;
• tratamente speciale de finisare aplicate ţesăturilor din care este obţinută confecţia – după
caz.
Compoziţia fibroasă se va marca distinct în procente (%), în ordine descrescătoare, când
sunt mai multe fibre componente.
Mărimea confecţiei textile se va înscrie în conformitate cu standardele române de
dimensiuni, inclusiv pentru cele din import.
Ca tratamente speciale de finisare putem întâlni: Permanent – Press, pentru produse tip
bumbac, care nu necesită operaţia de călcare după spălare; Sanforized, pentru produse din fibre
celulozice naturale cu modificări dimensionale la spălat de maxim 1%; Scothgard, pentru
produsele confecţionate care nu se pătează; Easy care, pentru confecţii uşor de întreţinut, de
exemplu produse care graţie tratării cu teflon rezistă la pătare sau confecţiile “non-iron”, care
sunt neşifonabile, deci nu necesită a fi călcate.
Varietatea fibrelor, a materialelor şi a tratamentelor de finisare utilizate la producerea
articolelor textile, precum şi evoluţia procedeelor de curăţire, fac dificilă alegerea tratamentelor
de întreţinere. Iată de ce, pentru a-i ajuta pe consumatori, dar şi pe cei care spală şi curăţă chimic,
a fost stabilit un cod de etichetare de întreţinere cu ajutorul unor simboluri grafice
standardizate internaţional.
Tratamentele de întreţinere la care sunt supuse produsele textile au următoarele simboluri
grafice de bază (figura 8.1):

4
 - posibilitatea spălării

- posibilitatea folosirii agenţilor de albire (clorurarea)

- posibilitatea călcării

- posibilitatea curăţirii cu solvenţi (detaşarea petelor)

- posibilitatea uscării în maşina cu tambur

Figura 8.1 - Tratamentele de întreţinere la produsele textile

Pentru fiecare operaţie menţionată mai sus, care se referă la temperatura de spălare şi
călcare, modul de spălare (manual, cu maşină şi cu solvenţi), modul de curăţire, dar şi pentru
interzicerea unei operaţii sunt anumite simboluri grafice.

8.1.3 Etichetarea încălţămintei

Etichetarea încălţămintei se face, în mod obligatoriu, individual, pe unitatea de produs

supusă comercializării, pereche, de către agenţii economici producători, iar în cazul importurilor,
de către importatori sau comercianţi, aceştia fiind responsabili pentru informaţiile privind
identificarea produsului şi a materialelor componente.
În etichetarea încălţămintei (figura 8.2) se ţine seama de următoarele precizări:
• materialul înscris, ca fiind folosit în părţile componente ale încălţămintei, trebuie să se
regăsească în proporţie de minim 80% din suprafaţa desfăşurată;
• dacă nici un material nu este în proporţie de minim 80%, se vor indica principalele două
materiale;
• este obligatorie înscrierea materialelor pentru toate componentele încălţămintei: partea
superioară exterioară (faţa), părţile interioare (căptuşeală, acoperiş de branţ) şi talpă:
− părţile componente sunt indicate prin pictograme, astfel:

5
 -partea superioară exterioară a încălţămintei

-partea interioară a încălţămintei

-talpa încălţămintei

− şi natura materialelor din care se obţin părţile componente ale încălţămintei sunt
marcate cu ajutorul pictogramelor, astfel:

-piei cu faţa naturală -piei cu faţa corectată

-materiale textile -alte materiale

Figura 8.2 – Simbolurile și semnificația lor în cadrul etichetei pentru încălțăminte

Mărimea încălţămintei din import se va marca în centimetri, marcaj specific pentru

România.
Eticheta trebuie să fie bine ataşată, accesibilă, înscrisul trebuie să fie vizibil fie că este făcut
direct pe produs, fie pe eticheta ataşabilă produsului, iar dimensiunile pictogramelor trebuie să
fie suficient de mari.
Încălţămintea ce urmează a fi comercializată trebuie însoţită de instrucţiuni privind
indicarea modului de purtare şi de întreţinere.

8.1.4 Etichetarea detergenţilor şi produselor de curăţat

Normele metodologice privind etichetarea detergenţilor, a produselor de întreţinere şi a

produselor de curăţat prevăd următoarele:

6
 • pe etichetă sau pe ambalaj se înscriu următoarele elemente de identificare-caracterizare şi
informaţii pentru consumatori:
- denumirea comercială a produsului;
- denumirea şi adresa producătorului;
- conţinutul net, indicat în unităţi de masă sau de volum;
- compoziţia chimică (cu indicarea substanţelor componente şi a ingredientelor);
- instrucţiuni de păstrare, utilizare şi de dozare pentru domeniul de folosire recomandat,
redactate sau, după caz, traduse în limba română.
Eticheta poate avea înscrise sau ataşate suplimentar sigle sau alte însemne ecologice,
precum şi elemente de publicitate, cu respectarea prevederilor legale.

8.1.5 Etichetarea aparatelor electrocasnice

Consumul și eficiența energiei electrice reprezintă un principiu destul de însemnat în zilele

noastre, atât din punctul de vedere al firmelor de construcție, al producătorilor și distribuitorilor
de aparaturi electronice și electrocasnice, cât și din perspectiva consumatorului. Astfel, consumul
cât mai redus de energie electrică va fi printre principalele obiective ale consumatorului atunci
când vorbim despre construirea unui imobil în regim propriu și de achiziționarea unui produs
electronic și electrocasnic.
Până la data de 1 Martie 2021, clasele energetice erau clasificate după cum urmează, în
funcție de consumul de energie electrică: clasa energetică A (A+, A++, A+++), clasa energetică
B, clasa energetică C, D, E, F și G. Cea mai eficientă clasă energetică era clasa A, având 3
subcategorii, A+, A++ și A+++, unde clasa A+++ avea cel mai bun raport de consum al energiei
electrice. Astfel, un frigider din clasa energetică A+++ consuma cu 60% mai puțină energie
decât un frigider din clasa energetică A, iar un frigider din clasa energetică A++ consuma cu
25% mai puțină energie electrică decât un frigider din clasa energetică A. Din cauza faptului că
producătorii nu au respectat întocmai setul de legi privind etichetarea energetică, Comisia
Europeană a stabilit o clasificare simplificată a etichetei energetice, începând cu data de 1 Martie
2021.
Astfel, clasele de energie A+, A++ și A+++ nu vor mai avea aplicabilitate. Astfel, noua
scară de măsurare a eficienței energetice este de la A la G, unde A reprezintă cea mai eficientă

7
clasă energetică, iar G reprezintă cea mai puțin eficientă clasă energetică, în funcție de energia
electrică consumată de fiecare produs pentru care se aplică.1
Reclasificarea se va aplica celor 5 grupe de electrocasnice: mașini de spălat rufe, mașini de
spălat și uscat rufe, mașini de spălat vase, frigidere (inclusiv aparate frigorifice pentru
depozitarea vinului), lămpi, afișaje electronice (inclusiv televizoare), monitoare și afișaje digitale
cu rol de semnalizare.
Noile clase energetice sunt codificate cu litere de la A la G, însă în funcție de
electrocasnicul respectiv, vechea clasa energetica A+++ poate corespunde acum cu A, B sau
chiar cu C. În general, pe toate etichetele energetice se găsește un cod QR care, odată scanat, va
oferi date despre produs și despre eficiența sa energetică. Mai jos sunt prezentate – ca exemplu -
doar noile etichete energetice pentru mașini de spălat rufe și pentru aparate frigorifice, celelalte
catogorii menționate având etichete asemănătoare, adaptate tipului de aparat electrocasnic.
a) Noua etichetă energetică pentru mașini de spălat rufe
Clasele anterioare A+++, A++ și A+ nu se mai aplică pentru mașinile de spălat rufe.
Acestea devin clase de la A la G. Pe etichetă sunt vizibile și indicații pentru cantitatea maximă
de rufe uscate ce se poate spăla la un ciclu, iar consumul de apă și cel de electricitate au valori
indicate atât pentru un singur ciclu de funcționare, dar și pe 100 de cicluri. De asemenea, se
păstrează codificări pentru nivelul de zgomot (scară de la A la D), precum și pentru eficiența
centrifugării (scară de la de la A la G).

Figura 8.3 – Trecerea la noua etichetă energetică la mașini de spălat rufe

1 Inițiativa vine ca răspuns la constatarea faptului că tot mai multe electrocasnice primeau etichete de la A în sus, practic
anulând rostul pentru care acestea au fost introduse pe piață: ajutarea cumpărătorului. Kadri Simson, Comisarul pentru energie al
UE, a explicat că, până în februarie 2021, aproximativ 90% dintre produse erau clasate cu A, A+, A++ sau A+++. Drept urmare,
reclasificarea din 2021 este o soluție pentru a diferenția mai eficient între produsele de calitate și cele mai puțin calitative,
existând estimări că aceste modificări legislative vor duce la economii semnificative pentru consumatori și la electrocasnice
performante și mai prietenoase cu mediul.

8
 b) Noua etichetă energetică pentru aparate frigorifice

Pe eticheta frigiderelor și congelatoarelor va apărea un cod QR care poate fi scanat pentru

mai multe informații suplimentare legate de fișa tehnică a produsului și eticheta energetică a
acestuia. Clasele energetice pentru frigidere și congelatoare vor varia de la A la G, A fiind cea
mai economică clasă energetică, care poate să fie cu până la 60% mai economică față de clasa G.
Ca și până acum, consumul de energie electrică este raportat ca o cifră anuală. Noile clase de
zgomot variază între A și D, fiind prezente și informații despre volumul total de congelare,
respectiv de refrigerare. În figura 8.4 sunt prezentate, comparativ, vechea și noua etichetă pentru
această categorie de electrocasnice.

Figura 8.4 – Trecerea la noua etichetă energetică la frigidere și congelatoare

8.1.6 Etichetarea anvelopelor

Eticheta pentru anvelope a fost introdusă în Uniunea Europeană în anul 2012, ceea ce a
însemnat că aproape toate anvelopele produse după iunie 2012 și vândute din noiembrie 2012 în
cadrul UE poartă sau sunt însoțite de eticheta conformă cu Reglementarea (CE) 1222/2009.
Eticheta aceasta a devenit obligatorie pentru anvelopele pentru vehicule și vehicule sport
utilitare, pentru anvelopele pentru transport ușor și pentru anvelopele pentru camioane.

9
 Figura 8.5 – Exemplu de etichetare a anvelopelor

După cum se poate observa în figura 8.5, eticheta pentru anvelope cuprinde trei seturi de
informații:

1) eficiența din punctul de vedere al consumului de combustibil

Eficiența din punctul de vedere al consumului de combustibil este notată de la A la G, pe
o scară de culori, astfel:
• A (verde) = cea mai eficientă din punctul de vedere al consumului de combustibil;
• G (rosu) = cea mai puțin eficientă din punctul de vedere al consumului de combustibil;
• Clasa D nu este utilizată pentru autovehicule de pasageri.
Diferența dintre clasa A și clasa G ar putea însemna o reducere de până la 7,5% a
consumului de combustibil.

2) Aderenta pe carosabilul ud
Aderența pe carosabilul ud este evaluată de la A (clasa cea mai mare) la G (clasa cea mai
mica). Clasele D si G nu sunt utilizate pentru autovehicule de pasageri. Aderenta pe carosabilul
ud este un factor important în momentul alegerii unor anvelope noi. Anvelopele cu grad mare de
aderența pe carosabilul ud se vor opri mai repede pe carosabilul ud atunci când se aplica frâna.2

2
Într-o situatie de urgență, câțiva metri înseamnă foarte mult. De exemplu, în cazul unui autoturism care aplică
frâna de urgență la 80 km/h, un set de anvelope de clasa A vor opri autovehicolul cu până la 18 m mai înainte decât
un set de anvelope de clasă F.

10
 3) Nivelul de zgomot
Anvelopele contribuie la zgomotul produs de un autovehicul în trecere. Alegerea unei
anvelope dintr-o clasă bună ca nivel de zgomot va reduce impactul conducerii unui autovehicul
asupra mediului înconjurător. Clasamentul UE măsoară emisiile externe de zgomot ale
anvelopei, în decibeli.
Deoarece pentru multe persoane valorile exprimate în decibeli sunt necunoscute, clasa de
zgomot este afișată astfel:
• O undă neagră: Silențios;
• Două unde negre: Moderat;
• Trei unde negre: Zgomotos.

8.2 Marcarea şi etichetarea ecologică a produselor

Evaluarea impactului pe care îl are utilizarea produselor şi serviciilor asupra mediului,

precum şi integrarea în mediu a deşeurilor rezultate în urma consumului, reprezintă o preocupare
constantă a forurilor legislative la nivel naţional, regional şi internaţional.
Numeroase organisme guvernamentale, dar şi neguvernamentale, au atras atenţia asupra
degradării continue a mediului înconjurător, ceea ce a contribuit la introducerea unor sisteme de
marcare ecologică într-o serie de ţări, preocupări în acest sens fiind remarcate şi în ţara noastră,
ca parte distinctă a efortului României de aliniere la reglementările existente pe plan european şi
internaţional.
Economia de piaţă determină pe producători şi comercianţi să folosească diverse
argumente care să evidenţieze superioritatea produsului sau serviciului propriu, în comparaţie cu
celelalte similare de pe piaţă. Acest aspect aduce în discuţie şi latura ecologică, mai precis modul
concret în care eticheta reflectă preocupările producătorului legate de protecţia mediului
Marcarea ecologică face obiectul unor standarde internaţionale, adoptate la recomandarea
ISO. Respectiv familia de standarde ISO 14000.
Standardul ISO 14021 “Declaraţii şi etichetare de mediu” este primul acord internaţional în
probleme care tratează etichetarea la scară globală. El nu se referă doar la ambalaje, ci la toate
declaraţiile de mediu, aplicate voluntar pe produse sau făcute publice prin reclame, pe Internet
etc. Aceste declaraţii de mediu, în viziunea ISO 14021, trebuie să conducă la următoarele
beneficii:

11
 • creşterea puterii consumatorilor, care să stimuleze îmbunătăţirile de mediu;
• declaraţiile să nu inducă în eroare, deci să fie clare şi verificabile;
• creşterea posibilităţii consumatorilor de a face alegeri pe baza unor informaţii precise.
Standardul ISO 14021 cuprinde patru elemente “cheie”:
− cerinţe de bază, care se aplică tuturor declaraţiilor de mediu. Ele trebuie să fie clare, să nu
inducă în eroare sau să conducă la greşeli de interpretare şi să fie verificate;
− utilizarea simbolurilor, deoarece multe declaraţii de mediu pentru produse nu se fac
folosind cuvinte, ci simboluri.
− cerinţe pentru evaluarea şi verificarea declaraţiilor de mediu, pentru că declaraţiile
trebuie verificate înainte de a fi făcute publice.
− cerinţe specifice pentru anumite declaraţii, întrucât se ştie că unele declaraţii de mediu
sunt mai frecvent folosite decât altele.
Preocupările tot mai intense de reducere a impactului negativ al proceselor şi rezultatelor
acestora asupra mediului ambiant sunt evidenţiate, de-a lungul timpului, în multe ţări, prin
existenţa unor mărci naţionale de etichetare ecologică. Prima iniţiativă de acest fel a fost Blue
Angel, în Germania, care a început să funcţioneze din 1978, urmată de multe alte mărci aşa cum
sunt cele prezentate în tabelul următor (tabel 8.1)
Mărci naţionale de etichetare ecologică
Tabel nr. 8. 1
Nr. Anul
Ţara Nume de etichetă Marca
crt. înfiinţării
1. Germania Blue Angel 1978

2. Canada Environmental Choice Program 1988

3. Finlanda, Islanda, Norvegia, Nordic Swan 1989

Suedia, Danemarca

4. SUA Green Seal 1989

12
5. Japonia Eco-Mark 1989

6. Franţa NF 1991

7. Austria Eticheta Ecologică Austriacă 1991

8. Suedia Good Environmental Choice 1992

9. Olanda Milieukeur 1992

10. Spania AENOR 1993

11. Ungaria Ecoeticheta Ungară 1993

12. Republica Cehă Produse prietenoase mediului 1998

Trăsăturile comune tuturor acestor scheme de etichetare ecologică naţională sunt:

• schemele sunt voluntare;
• determinarea criteriilor ecologice pe baza ciclului de viaţă a grupelor de produse;
• nivelurile criteriilor de acordare sunt astfel stabilite pentru a încuraja dezvoltarea
produselor cu impact minim asupra mediului;
• sunt protejate legal de un simbol sau logo;
• sunt revizuite periodic, ţinând cont de dezvoltarea tehnologică şi poziţia pe piaţă.
În condiţiile proliferării unor sisteme naţionale de etichetare ecologică a produselor, a
devenit necesară elaborarea unui cadru legislativ armonizat în acest domeniu.

13
 Un prim pas în acest sens s-a făcut prin Reglementarea CEE nr. 880/1992 a Consiliului UE
care introduce un sistem unitar de etichetă ecologică la nivelul UE care are logo-ul „floare” (fig.
8.2) şi mai apoi prin Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 1980/2000 privind stabilirea unei
proceduri de acordare a etichetei ecologice, Decizia (CEE) nr. 729/2000 privind contractul
referitor la condiţiile de utilizare a etichetei ecologice şi Decizia (CEE) nr. 728/2000 referitoare
la stabilirea tarifelor şi taxelor pentru etichetare ecologică.

Fig. 8.2 Eticheta ecologică a Uniunii Europene

Obiectivul general al etichetei ecologice este acela de a promova producţia şi vânzarea

produselor care au un impact negativ redus asupra mediului, comparativ cu alte produse
neetichetate ecologic din acelaşi grup de produse.
Schema de etichetare ecologică europeană are două ţinte:
• de a oferi consumatorilor o evaluare de încredere a impactului asupra mediului a
produselor;
• de a promova producţia şi utilizarea produselor care au un impact minim asupra mediului.
Principalele trăsături ale schemei de ecoetichetare sunt:
• este voluntară – nu este stabilită pe baza unor standarde ecologice pe care producătorii să
trebuiască să le respecte, oferind posibilitatea producătorului sau comerciantului să decidă
dacă o aplică sau nu, astfel că, ea nu creează bariere comerciale;
• este selectivă – este acordată numai acelor produse cu un impact minim asupra mediului;
• este transparentă – criteriile au fost stabilite în concordanţă cu ghiduri tehnice şi
ştiinţifice cu participarea largă din partea organismelor independente şi neutre;
• funcţionează printr-o abordare multicriterială – criteriile nu se bazează pe un singur
parametru, ci se sprijină pe studii care analizează impactul produsului asupra mediului de-a
lungul ciclului de viaţă;
• are o dimensiune europeană – un producător sau un comerciant care îndeplineşte
criteriile pentru un grup de produse şi obţine ecoeticheta poate vinde pe piaţa Uniunii
Europene.

14
 Eticheta ecologică este în mod normal acordată unui grup de produse. Teoretic, toate
grupele de produse sunt eligibile ecoetichetării, cu excepţia produselor alimentare, băuturilor şi
medicamentelor. În practică însă, acordarea ecoetichetei este limitată la un număr redus de grupe
de produse (tabel 8.2), şi anume:

Grupele eligibile de produse ecoetichetate în Uniunea Europeană

Tabel 8.2
1. Maşini de spălat vase 11. Becuri cu o singură terminaţie (un filament)
2. Aparate frigorifice 12. Becuri cu două terminaţii (două filamente)
3. Maşini de spălat rufe 13. Hârtie pentru copiere
4. Detergenţi pentru vase 14. Hârtie pentru şerveţele
5. Detergenţi pentru rufe 15. Amelioratori pentru sol
6. Lacuri şi vopsele pentru uz gospodăresc 16. Hârtie de toaletă
7. Vopsele de interior şi lacuri 17. Role de hârtie pentru bucătărie
8. Produse textile 18. Computere personale
9. Încălţăminte 19. Computere portabile
10. Lenjerie de pat şi cămăşi 20. Saltele de pat

Criteriile de acordare a etichetei ecologice pentru un grup de produse sunt valabile o

perioadă de 3-5 ani. Aceste criterii sunt revăzute înainte de expirare şi pot fi revizuite. În situaţia
în care sunt revizuite trebuie reînnoite contractele, iar dacă criteriile sunt prelungite, automat şi
contractul va fi reînnoit. Eticheta ecologică poate fi utilizată de la data acordării până la sfârşitul
perioadei de valabilitate a criteriului.

Saltele
Altele 13 de pat 6

Detergenti
pentru rufe 7
Produse textile
53 Încaltaminte 7

Detergenti
pentru vase 8

Detergent
pentru vase
spalare
manuala10
Vopsele de
interior si Hârtie pentru
lacuri 38 servetele 10
Produse de
curatat pentru Amelioratori
uz general 16 pentru sol 14

Fig. 8.4 Acordarea ecoetichetei UE pe grupe de produse

În România, prin transpunerea Regulamentului nr. 1980/2000/EEC privind stabilirea unei

proceduri de acordare a etichetei ecologice, a Deciziei nr.729/2000/EEC privind contractul-cadru
referitor la condiţiile de utilizare a etichetei ecologice şi a Deciziei nr.728/2000/EEC referitoare

15
la stabilirea tarifelor pentru solicitare şi taxelor anuale pentru etichetare ecologică, a fost
elaborată Hotărârea Guvernului nr. 189/28 februarie 2002, privind stabilirea procedurii de
acordare a etichetei ecologice, publicată în Monitorul Oficial nr. 166/08 martie 2002.
Scopul introducerii ecoetichetei româneşti este de a promova produsele care au un impact
redus asupra mediului, pe parcursul întregului lor ciclu de viaţă, în comparaţie cu alte produse
aparţinând aceluiaşi grup de produse.
Hotărârea nu se aplică:
a) substanţelor sau preparatelor clasificate ca fiind foarte toxice, toxice, dăunătoare mediului,
cancerigene, toxice pentru reproducere sau mutagene, precum şi bunurilor fabricate prin
procedee dăunătoare pentru om sau pentru mediu şi care pot dăuna consumatorului în
condiţii normale de utilizare;
b) produselor alimentare, băuturilor, produselor farmaceutice;
c) aparaturii medicale destinate utilizării în scopuri profesionale sau care este prescrisă ori
utilizată de către personal medical calificat, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Eticheta ecologică se acordă la cerere – pentru grupurile de produse care îndeplinesc
următoarele condiţii:
a) potenţial ridicat de protecţie a mediului, care să determine alegerea făcută de cumpărător;
b) avantaje competitive pentru producătorii de bunuri şi/sau prestatorii de servicii;
c) cerere mare de consum sau utilizare finală prin volumul de vânzări.
Grupele de produse pentru care se stabilesc criterii de acordare a etichetei ecologice
româneşti sunt similare celor europene.
Eticheta ecologică românească se acordă produselor care respectă criteriile privind toate
aspectele de mediu importante. Aceasta va cuprinde informaţii pentru consumatori, prezentate în
schema următoare, care conţine două rubrici, aşa după cum urmează:

Numărul de înregistrare al contractului

Rubrica 1 Rubrica 2
Rubrica 1 conţine logo-ul etichetei ecologice româneşti şi numărul de înregistrare al
contractului, iar rubrica 2 conţine informaţii privind motivele acordării etichetei ecologice care
trebuie să vizeze cel puţin unul şi cel mult trei tipuri de impact asupra mediului, aşa de exemplu:

16
  poluare redusă a aerului
 eficient din punct de vedere energetic
 toxicitate redusă.
Eticheta ecologică cuprinde informaţii simple, clare, exacte şi stabilite pe bază ştiinţifică în
ceea ce priveşte aspectele de mediu care sunt luate în considerare la acordarea etichetei
ecologice, cât si informaţii privind motivele pentru care s-a acordat eticheta ecologică.

17