Lista subiectelor

Examen de stat la disciplina

“Istoria şi Teoria Relaţiilor Internaţionale”
(2010-2011)
1. Decretul despre pace şi bazele conceptuale ale politicii externe sovietice.
2. Cele «14 puncte ale lui W. Wilson» – reconceptualizarea ordinii internaţionale (mondiale) de după primul
război mondial.
3. Esenţa şi contradicţiile Sistemului de la Versailles-Washington.
4. Liga Naţiunilor: structură, funcţionalitate şi eficienţă politică.
5. Sistemul securităţii colective în Europa în anii ’30 ai sec. al XX-lea. Concepţiile despre securitatea colectivă a
lui L. Barthou, M. Litvinov, N. Titulescu.
6. Politica externă a marilor puteri în perioada 1933-1938 şi consecinţele cîrdăşiei de la München.
7. Pactul Molotov-Ribbentrop: cauze, alternative, consecinţe.
8. Crearea coaliţiei antihitleriste şi problema deschiderii celui de-al doilea front.
9. Cauzele, esenţa şi manifestările „războiului rece” (1945-1962). Criza Caraibilor şi învăţămintele acesteia.
10. Politica externă a preşedintelui Ch. de Gaulle şi a cancelarului R.F.G. V. Brandt ca precursoare a Destinderii.
11. Sfârşitul „războiului rece” şi impactul destrămării U.R.S.S. asupra relaţiilor internaţionale.
12. Interesele marilor puteri în spaţiul postsovietic şi perspectivele colaborării lor cu statele C.S.I.
13. Interesele marilor puteri în Extremul Orient la sf. sec. al XX-lea – înc. sec. al XXI-lea.
14. Colaborarea ruso-americană în domeniul asigurării securităţii nucleare şi poziţia altor mari puteri.
15. Relaţiile S.U.A. cu aliaţii europeni la sf. sec. al XX-lea – înc. sec. al XXI-lea şi perspectivele dezvoltării
acestora.
16. Colaborarea şi concurenţa marilor puteri în Orientul Apropiat la sf. sec. al XX-lea – înc. sec. al XXI-lea.
17. Problema revizuirii dreptului internaţional la sf. sec. al XX-lea – înc. sec al XXI-lea şi perspectivele evoluţiei
relaţiilor internaţionale.
18. Problemele ordinii mondiale postbelice la conferinţele de la Teheran, Yalta şi Potsdam.
19. Concurenţa şi colaborarea marilor centre economice ale lumii ( S.U.A, U.E., Japonia) la etapa actuală.
20. Problema germană la întrunirile celor ,,trei mari” în anii celui de-al II război mondial.
21. Evoluţia relaţiilor internaţionale în perioada ,,post război rece” din perspectiva ştiiţei politice contemporane.
22. Terorismul internaţional în relaţiile internaţionale contemporane.
23. Politica externă a Indiei în perioada contemporană
24. Revoluţia islamică din Iran şi impactul ei asupra relaţiilor internaţionale contemporane.
25. Politica externă a Turciei la sfîrşitul secolului al XX-lea - începutul sec. al XXI-lea.
26. Problemele politicii externe ale ţărilor în curs de dezvoltare din Asia şi Africa la etapa contemporană.
27. Organizaţii internaţionale: definiţii, abordări şi criterii de clasificare.
28. Instituţionalizarea Organizaţiei Naţiunilor Unite şi problema reformării acesteia la etapa actuală. Rolul O.N.U
în soluţionarea conflictelor internaţionale.
29. Consiliul Europei: abordare instituţional-funcţională. Cooperarea Republicii Moldova cu Consiliul Europei
(1992-2011).
30. Procesul de instituţionalizare a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.). Problema
eficienţei şi reformarea O.S.C.E. la etapa actuală.
31. Structura şi funcţiile Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord. Problema extinderii N.A.T.O. spre Est:
cauze, manifestări, consecinţe.
32. Uniunea Europeană: organizaţie internaţională, confederaţie, federaţie sau sui generis.
33. Instituţionalizarea şi perspectivele evoluţiei Comunităţii Statelor Independente.
34. Structura şi funcţiile organizaţiilor internaţionale regionale noneuropene: Liga Arabă, Organizaţia Unităţii
Africane, Uniunea Africană şi Organizaţia Statelor Americane.
35. Structura şi funcţionalitatea Organizaţiei pentru Cooperare Economică în bazinul Mării Negre.
36. Sistemul internaţional: noţiune, esenţă şi particularităţi.
37. Mediul sistemului internaţional. Problema tipologizării mediului sistemului internaţional.
38. Schemele conceptuale de cercetare şi mecanismul funcţionării sistemului internaţional în construcţiile
teoretice ale lui M. Kaplan.
39. Esenţa şi particularităţile sistemului internaţional în viziunea lui R. Rossencrance.
40. Bazele conceptuale şi mecanismul funcţionării sistemului internaţional în concepţiile lui R. Aron.

1
41. Geneza şi afirmarea în continuare a securităţii în relaţiile interstatale la începutul perioadei
moderne.Trăsăturile caracteristice ale sistemului balanţei de forţe din sec. XVII-XVIII.
42. Esenţa şi trsăturile caracteristice ale sistemului Wienez (1815-1871). Particularităţile modelului securităţii
interstatale în perioada “Concertului European”.
43. Evoluţia sistemului internaţional de la 1878 pînă la începutul primului război mondial.
44. Izvoarele şi evoluţia conceptual-teoretică a modelului securităţii colective.
45. Sistemul de securitate colectivă din prioada interbelică ca sistem politic internaţional.
46. Esenţa, trăsăturile caracteristice şi evoluţia sistemului bipolar.
47. Evoluţia securităţii internaţionale în perioada bipolarismului.
48. Şcoala geopolitică germană (R. Kjellen, F. Ratzel şi K. Haushofer).
49. Şcoala geopolitica anglo-saxonă (A. Mahan, H. Mackinder şi N. Spykman).
50. Conceptul hegemoniei globale a S.U.A în teoriile lui S. Straus-Huppe, H. Kissinger şi Zb. Brzezinski.
51. Şcoala rusă de geopolitică. Concepţiile eurasiatice şi cele occidentaliste în geopolitica rusă contemporană.
52. Teoriile atlantismului şi mondialismului în geopolitica contemporană.
53. Şcoala geopolitică franceză între posibilism (V. de la Blach) şi regionalism (Yves Lacoste).
54. Problema frontierelor şi panismelor în geopolitica contemporană.
55. Ciocnirea civilizatiilor şi refacerea ordinii mondiale în concepţiile lui S.Huntington.
56. Esenţa şi specificul realismului politic după lucrarea lui Hans Morghenthau „Relaţiile politice dintre naţiuni.
Lupta pentru putere şi pace”.
57. Conceptul de interdependenţă în teoria şi practica relaţiilor internaţionale.
58. Actorii internaţionali: noţiune, clasificare, abordări, definiţii.
59. Paradigma marxistă şi neomarxistă în teoria relaţiilor internaţionale.
60. Dreptul internaţional în reglementarea relaţiilor internaţionale contemporane.
61. Conceptele de putere, forţă şi influenţă în teoria relaţiilor internaţionale.
62. Abordarea teoretică a noţiunii de „ordine mondială”. Tipurile istorice ale ordinii mondiale.
63. Metodologia relaţiilor internaţionale. Clasificarea şi caracteristica principalelor metode de cercetare.
64. Transnaţionalismul în teoria relaţiilor internaţionale (J.Nay, R.Koehen, J. Rosenau).
65. Abordarea conceptual-teoretică a noţiunilor „strategie”, „scop” şi „mijloace” în relaţiile internaţionale.
66. Problema ordinii internaţionale în aboradrea istorico-sociologică din teoria relaţiilor internaţionale.
67. Securitatea internaţională: concept, definiţii şi dimensiuni.
68. Conceptul de interes naţional în teoria relaţiilor internaţionale (M. Kaplan, K. Walferce, H. Morghenthau).
69. Impactul globalizării asupra dinamicii şi conţinutului problemelor globale.
70. Securitatea naţională, internaţională şi globală: conexiuni şi contradicţii.
71. Problema terorismului internaţional din perspectiva conceptului „ciocnirii civilizaţiilor”.
72. Problema păcii şi dezarmării în politica mondilă în condiţiile globalizării.
73. Problema neuniformităţii dezvoltării socio-economice a statelor lumii şi impactul acesteia asupra
asigurării securităţii globale.
74. Factorul demografic în problema deficitului de resurse energetice, alimentare, funciare etc.
75. Practica reglementării problemelor globale ale contemporaneităţii şi problema căilor de eficientizare a
soluţionării lor în condiţiile noii ordini mondiale.
76. Analiza comparată între Acordul de Parteneriat şi Colaborare R.M. – U.E. şi Acordurile de asociere ale
U.E.
77. Planul Individual de Acţiuni RM – UE în contextul concepţiei ,,Politica Europeană de Vecinătate” a UE:
realităţi şi perspective.
78. Teoriile clasice ale integrării europene (federalism, funcţionalism, neofuncţionalism şi
interguvernamentalism).
79. Procesul de extindere al Uniunii Europene în anii 1970-2011.
80. Tratatul de la Maastricht şi crearea Uniunii Europene. Esenţa şi specificul noii formaţiuni.
81. Conceptul ,,Politica Europeană de vecinătate”: conţinut, forme de manifestare şi perspective.
82. Cauzele, specificul şi etapele colaborării statelor membre ale U.E. în cadrul celui de-al doilea pilon
„Justiţia şi afaceri interne”.
83. Specificul şi etapele instituirii uniunii economice şi monetare a Uniunii Europene.
84. Politica Externă şi de Securitate Comună în contextul extinderii Uniunii Europene.
85. Evoluţia relaţiilor dintre UE şi Ţările Europei de Sud-Est în perioada 1990-2011.
86. Relaţiile dintre Uniunea Europenă şi NATO în domeniul asigurării securităţii europene.

2
87. Relaţiile Uniunii Europene cu ţările din Balcanii de Vest şi Europa de Est.
88. Relaţiile Uniunii Europene cu statele din regiunea mediteraniană.
89. Evoluţia, particularităţile şi perspectivele politicii regionale în Uniunea Europeană.
90. Spaţiul caucazian în politica externă a Uniunii europene.

3
1. Decretul despre pace şi bazele conceptuale ale politicii externe sovietice.

De la început, o dată cu „Decretul asupra păcii", regi¬mul bolşevic a revoluţionat codul şi regulile relaţiilor
internaţionale. După terminarea războiului civil şi a intervenţiei străine, Marile Puteri, luând act de vitalitatea
noului regim, iar bolşevicii trecând pe al doilea plan ideea unei revoluţii mondiale, URSS a „normalizat"
progresiv relaţiile internaţionale şi a reintegrat comunitatea naţiunilor, dar cu condiţiile sale proprii, fără a plăti
datoriile statului ţarist şi fără a renunţa la rolul de centru al revoluţiei mondiale.
Prin dualitatea sa, politica externă a URSS rămâne fără precedent în analele diplomaţiei. Pe de o parte, URSS
întreţinea raporturi diplomatice şi comerciale „normale" cu alte puteri. Pe de altă parte, ea controla - din ce în ce
mai viguros, prin intermediul Kominternului - activitatea partidelor comuniste naţionale, al căror scop ultim era
de a destabiliza guvernele existente, cu care URSS întreţinea relaţii „normale".
La începutul anilor '20, această dualitate trimitea la o dilemă fundamentală: pe de o parte, URSS, ca stat, avea
nevoie de pace şi de stabilitate; pe de altă parte, orice stabilizare internaţională diminua şansele revoluţiei
mondiale şi împiedica URSS să se folosească de „contradicţiile interimperialiste". Această dilemă fundamentală -
prioritate acordată intereselor de stat ale URSS sau prioritate acordată dezvoltării forţelor revoluţionare din
întreaga lume, dat fiind că interesele unora şi ale altora puteau să nu coincidă - avea implicaţii directe asupra
dezbaterii de politică internă din URSS: ea opunea, în anii '20, pe Stalin, teoretician al „construcţiei socialismului
într-o singură ţară", lui Troţki, teoreticianul „revoluţiei permanente". Fiecare eşec, fiecare ocazie pierdută
(răscoala eşuată a comuniştilor germani din 1923, raporturile dintre comuniştii chinezi şi Kuomintang/Gomindan
în 1926-1927) au dus la înverşunate conflicte politice, acuzaţii de aventurism sau, dimpotrivă, de trădare a
idealurilor internaţionale.
La sfârşitul anilor '20, Stalin a rezolvat dilema politicii externe sovietice prin subordonarea intereselor
fiecărui partid comunist naţional exclusiv intereselor statului sovietic. La încheierea Congresului al Vl-lea (iulie -
septembrie 1928), Kominternul, unde se distinseseră oameni cu idei îndepărtate, adesea, de cele ale lui Stalin
(Radek, Sokol-nikov, Zinoviev, Buharin), a fost preluat sub control de stali-nişti, ca Manuilski, omul-cheie al
Kominternului în anii '30. Personalul Comisariatului Poporului pentru Afacerile Străine a fost schimbat în mare
măsură, prin înlocuirea lui Cicerin cu Litvinov şi plecarea - sau trimiterea într-o ambasadă îndepărtată - a unui
mare număr de diplomaţi apropiaţi de Troţki (A. loffe, L. Karahan, Krestinski, Sokol-nikov, Rakovski). Pe planul
relaţiilor internaţionale, anii 1928-1929 au fost, de asemeni, cei ai unei „Mari cotituri". Abandonând, de acum
înainte, orice principiu în afară de cel al unui naţionalism exacerbat şi îndreptându-se spre făgaşul unui
expansionism de mare putere, într-o Europă devenită pradă a agravării tensiunilor internaţionale şi a
militarismului fascist, diplomaţia sovietică era gata, zece ani mai târziu, pentru o nouă cotitură, care va ului opinia
publică: cea a pactului germano-sovietic din 23 august 1939.
Marile orientări ale politicii externe sovietice în timpul NEP-ului
1. Germania, un partener privilegiat în Europa.
Până în 1934, principalul acord internaţional semnat de URSS a rămas cel încheiat cu Germania, la 16 aprilie
1922, la Rapallo. Primele contacte, comerciale şi militare, între cele două ţări au început în aprilie 1921, într-un
moment când învinşii primului război mondial şi bolşevicii, proscrişii naţiunilor, rămâneau foarte izolaţi pe pian
internaţional. Normalizarea relaţiilor URSS cu principalele puteri europene s-a lovit de problema majoră a
rambursării datoriilor Imperiului rus. Conferinţa internaţională de la Genova (10 aprilie -19 mai 1922) nu a izbutit
să rezolve problema datoriilor ruse, comisarul poporului pentru Afacerile Străine, Cicerin, ridicând problema
indemnizaţiilor pentru pagubele produse de intervenţia străină în timpul războiului civil. în acest context,
sovieticii, care veniseră la Genova în scopul de a rupe izolarea lor diplomatică, economică şi comercială, şi
germanii, veniţi pentru a încerca să reducă cuantumul reparaţiilor, au semnat, în timpul conferinţei, tratatul de la
Rapallo (16 aprilie 1922). Prin acest acord, cele două părţi îşi anulau reciproc datoriile şi restabileau relaţiile
diplomatice. înţelegerea a fost completată cu un protocol secret, care permitea Reichswehrului să dispună, în
URSS, de centre de instrucţie şi de fabricare a armamentului, interzise prin tratatul de la Versailles. Colaborarea
dintre militariştii germani şi sovietici va dura până în 1933.In ciuda începutului promiţător, relaţiile sovieto-
germane au cunoscut mai multe faze de tensiune în anii '20, pe de o parte din cauza legăturilor privilegiate dintre
2. Relaţii dificile cu Marea Britanie şi Franţa.
Luând act de stabilitatea statului sovietic, după moartea întemeietorului său (ianuarie 1924), numeroase state
europene - mai ales guvernul laburist britanic al lui R. Mac Donald şi guvernul francez condus de E. Herriot - au
recunoscut, în cursul anului 1924, de jure URSS. Ameliorarea relaţiilor anglo-sovietice a fost însă de scurtă
durată. Reveniţi la putere în urma unei campanii electorale axate pe „pericolul roşu", conservatorii britanici au
refuzat să ratifice acordul comercial anglo-sovietic semnat, la 8 august 1924, de laburişti. întrucât sindicatele
4
sovietice au transmis o importantă sumă de bani greviştilor englezi, în timpul grevei generale din 1926, guvernul
britanic i-a acuzat pe sovietici de amestec. în afacerile interne ale Regatului Unit, a anulat toate acordurile de
comerţ şi a rupt relaţiile diplomatice cu URSS (mai 1927). Acestea nu au fost reluate decât în ocom-brie 1929.
In raporturile cu Franţa, cele două principale subiecte de fricţiune au fost problema datoriilor fostului Imperiu
rus, pe care guvernul sovietic refuza să le onoreze, şi politica franceză în Europa de Est (alianţele încheiate între
Franţa, Polonia şi România erau considerate de URSS ca fiind împotriva intereselor sale). Cu toate aceste
tensiuni, diplomaţia sovietică a continuat să joace cartea integrării URSS în comunitatea internaţională. Deşi
URSS nu era membră a Societăţii Naţiunilor, ea participa, din 1926, la comisia pregătitoare a Comisiei de
Dezarmare. în august 1928, ea a acceptat să se asocieze pactului Briand-Kellog de „renunţare generală la război".

5
2. Cele «14 puncte ale lui W. Wilson» – reconceptualizarea ordinii internaţionale (mondiale) de după
primul război mondial.

"Cele paisprezece puncte" au fost prezentate de Preşedintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson,
în sesiunea comună a Congresului din 8 ianuarie 1918. În discursul său, Wilson a încercat să stabilească un
proiect viabil pentru restabilirea păcii în Europa după încheierea Primului Război Mondial. Idealismul demonstrat
de Wilson în timpul discursului sus-numit i-a oferit preşedintelui american o poziţie de conducere morală printre
Aliaţi şi a încurajat Puterile Centrale să capituleze.
Discursul a fost rostit cu aproximativ zece luni înainte ca Armistiţiul cu Germania să încheie Primul Război
Mondial, dar declaraţia celor 14 puncte a devenit baza termenilor capitulării Germaniei, aşa cum a fost negociat la
Conferinţa de pace de la Paris, din 1919, şi cum s-a legiferat prin Versailles. Până la urmă, doar 4 puncte au fost
adoptate complet în reconstrucţia postbelică a Europei, iar Statele Unite au refuzat să ratifice Tratatul de la
Versailles.
Statele Unite s-au alăturat Aliaţilor în lupta cu Puterile Centrale, în 1917. La începutul anului 1918, era clar
că războiul se apropia de sfârşit. Cele 14 puncte din discursul prezidenţial fuseseră stabilite pe baza cercetărilor
făcute de un grup de circa 150 de consilieri conduşi de colonelul Edward M. House, consilierul lui Wilson în
probleme de politică externă şi erau concepute să anticipeze conferinţa de pace.
Discursul lui Wilson prelua multe dintre principiile progresiste care fuseseră folosite pentru reformele interne
din SUA şi le transpusese în politica externă: libertatea comerţului, tratatele deschise, democraţia şi
autodeterminarea. Discursul celor 14 puncte a fost singura declaraţie oficială prin care un participant la
conflagraţia mondială îşi recunoştea public obiectivele participării la război. Alţi participanţi la războiul mondial
au oferit cel mult indicaţii cu privire la obiectivele lor în conflagraţie, adevăratele motive, precum ocuparea de
teritorii inamice, neputând fi declarate public.
Discursul era, de asemenea, un răspuns la Decretul asupra păcii al lui Vladimir Ilici Lenin din octombrie
1917, care propunea o retragere imediată a Rusiei din război, o pace democratică şi dreaptă, care nu implica
anexări teritoriale. Decretul lui Lenin avea să ducă la semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk din 3 martie 1918.
Dintre cele 14 puncte, 8 trebuiau să fie considerate obligatorii spre a fi înfăptuite, iar celelalte erau
considerate specifice, nuanţând că s-ar „cuveni” realizate, fiindcă, după părerea preşedintelui american, nu erau
absolut indispensabile.
1. Primul din cele paisprezecece puncte, proclamate la 8 ianuarie 1918, prevedea că în viitor "nu vor mai
exista acorduri internaţionale private de niciun fel, ci doar convenţii de pace publice, încheiate deschis". Astfel,
scopul clar al acestui punct este de a interzice tratatele secrete sau anumite secţiuni secrete ale unor tratate, iar, în
viitor, fiecare tratat trebuind să facă parte din legile internaţionale, pentru că, altfel, orice tratat secret tinde să
submineze soliditatea întregii structuri a convenţiilor internaţionale, care este propusă să fie construită’’.
2. Punctul al 2-lea, referitor la navigaţia maritimă liberă, trebuie înţeles împreună cu punctul al
paisprezecelea (care propune constituirea unei Ligi a Naţiunilor), navigaţia pe mări urmând să fie practicată astfel:
liber în timpul unei păci generale, sub controlul Ligii Naţiunilor pentru impunerea convenţiilor internaţionale în
timpul unui război general deschis, sau în timpul unui război limitat, care să nu implice nerespectarea convenţiilor
internaţionale, Liga Naţiunilor urmând să rămână neutră. Acest punct lovea în interesele comerciale ale Imperiului
Britanic. Premierul britanic Lloyd George a refuzat să accepte acest punct, iar restul Aliaţilor l-au acceptat cu
dificultate.
3. Punctul al 3-lea se referea la îndepărtarea, pe cât posibil, a tuturor barierelor economice şi restabilirea unor
condiţii egale pentru comerţul internaţional între naţiunile care erau de acord cu principiile păcii şi se asociau
pentru menţinerea ei.
4. Dezarmarea era propusă la nivel mondial, ca o cerinţă obligatorie pentru menţinerea păcii, iar "toate
armamentele naţionale vor fi reduse până la ultimul punct compatibil cu securitatea ţării’’
5. Punctul 5, referitor la chestiunile coloniale, a introdus temeri între Aliaţi, pentru că atât Franţa, cât şi
Anglia erau deţinătoare ale unor importante imperii coloniale, iar problemele coloniilor erau, asfel, redeschise,
oferindu-se şansa naţiunilor supuse să se ridice împotriva dominaţiei străine. Desigur, nu a fost intenţia
preşedintelui american să dea naştere la noi focare de conflict, ci el a dorit ca acest punct sa se aplice numai
coloniilor create de război, cum era cazul coloniilor germane.
6. Prin punctul 6 se urmărea ca Rusia, considerată încă o mare putere, să fie atrasă în rândul naţiunilor
doritoare de pace, să fie supusă şi ea programului de pace propus de Woodrow Wilson şi să colaboreze cu
naţiunile libere pentru menţinerea păcii şi a stabilităţii politice internaţionale.

6
7. "Belgia trebuia evacuată şi restaurată fără nicio tentativă de limitare a suveranităţii de care ea se bucura
împreună cu alte naţiuni libere", era ideea forte cuprinsă la punctul 7, pentru că americanii erau susţinătorii
puternici ai cauzei belgiene.
8. Surprinzător a fost faptul că reintrarea Alsaciei şi Lorenei în posesia Franţei a fost inclusă în categoria
punctelor neobligatorii, deşi hotărârea de redobândire a acestor teritorii stătuse la baza politicii franceze timp de
cincizeci de ani şi provocase sacrificii fără precedent în război.
9. Reajustarea frontierelor Italiei în baza principiului autodeterminarii naţionalităţilor.
10. În mod similar, punctul 9 prevedea reajustarea frontierelor Austro-Ungariei în baza principiului
autodeterminarii naţionalităţilor, lucru care a permis apariţia statelor Cehoslovacia, Austria, Ungaria şi
reîntregirea României şi apariţia Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor – viitoarea Iugoslavie.
11. România, Serbia şi Muntenegrul trebuiau evacuate, iar teritoriile ocupate retrocedate. Serbiei îi trebuia
acordat acces liber la mare. Relaţiile dintre statele balcanice trebuiau determinate prin înţelegeri bilaterale, acestor
state urmând să li se ofere garanţii internaţionale pentru independenţa politică şi integritatea lor teritorială.
12. Imperiul Otoman îşi va afla sfârşitul în acest război, punctul 12, în baza principiului de autodeterminare
care solicita ca ,,celelalte naţionalităţi, care se aflau în acest moment sub dominaţia turcă, vor trebui să le fie
asigurate o securitate neîndoielnică vieţii lor şi de posibilitatea neîngrădită de a se dezvolta autonom’’. Acest
punct stabilea şi regimul de circulaţie liberă a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, în condiţiile garanţiilor
internaţionale. Acest punct reitera promisiunea făcută kurzilor pentru formarea unui stat naţional, promisiune
nerespectată de niciuna dintre marile puteri.
13. Problema statului polonez era destul de complexă, pentru că era destul de greu să i se acorde acces liber şi
direct la mare. Până la urmă, Poloniei i-a fost acordată regiunea Sileziei Superioare şi ieşire la Marea Baltică prin
zona oraşului Poznan şi s-a creat Coridorul polonez, care delimita Prusia Orientală de restul Germaniei.
14. Poate cel mai important punct din cele 14 a fost ultimul. Acesta susţinea crearea unei instituţii
internaţionale de menţinere a păcii, o organizaţie care să fie "atât a celor mari, cât şi a celor mici”, ce vor face
parte din această Ligă a Naţiunilor. Aceasta Ligă a Naţiunilor era bazată pe principiul securităţii colective a
tuturor statelor, care doreau respectarea convenţiilor internaţionale.
Discursul a fost larg popularizat ca un instrument de propagandă, pentru a încuraja lupta Aliaţilor. Copii ale
acestui discurs au fost aruncate în spatele liniilor germane, pentru a încuraja Puterile Centrale să capituleze în
speranţa unei păci juste. Acţiunea a avut efectul scontat: printr-o notă din octombrie 1918 a prinţului Maximilian
von Baden, Cancelarul Imperiului German, acesta cerea un armistiţiu imediat şi negocieri de pace pe baza celor
14 puncte.
Discursul a fost rostit fără o consultare prealabilă a liderilor europeni aliaţi. Cum acest discurs a fost singura
declaraţie publică cu privire la obiectivele războiului, el a devenit baza capitulării germane la sfârşitul Primului
Război Mondial, aşa cum s-a negociat în timpul Conferinţei de pace de la Paris din 1919 şi cum a fost stipulat în
prevederile finale ale Tratatului de la Versailles - 28 iunie 1919. Opoziţia francezilor şi britanicilor la cele 14
puncte a devenit evidentă după încetarea ostilităţilor: britanicii erau împotriva liberei navigaţii maritime, iar
francezii pretindeau despăgubiri de război. Wilson a fost obligat să facă numeroase compromisuri pentru a se
asigura că punctul 14, cel care privea înfiinţarea Ligii Naţiunilor, avea să fie acceptat de toate părţile. Până la
urmă, Tratatul de la Versailles a mers mai departe decât propunerile wilsoniene. Amărăciunea provocată în
Germania de prevederile tratatului de pace a fost terenul fertil pe care s-au dezvoltat seminţele fascismului în
deceniul al 4-lea al secolului trecut.
Wilson a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Pace, în 1919, pentru eforturile sale de reinstaurare a
păcii. Ideile sale au inspirat mişcări de eliberare naţională din toată lumea, inclusiv Mişcarea 1 Martie din Coreea.
Din păcate, numai patru dintre cele 14 puncte ale programului wilsonian au fost adoptate în întregime. Mai trebuie
spus că Senatul Statelor Unite a refuzat să ratifice Tratatul de la Versailles şi a paralizat, încă de la început, Liga
Naţiunilor visată de Wilson. În Statele Unite, cea mai puternică opoziţie la ratificarea Tratatului de la Versailles a
venit din partea republicanului Henry Cabot Lodge. S-a mai afirmat că însuşi preşedintele Wilson a fost un
obstacol al ratificării tratatului, el fiind nemulţumit atât de pretenţiile Senatului, cât şi de cele ale Aliaţilor.

7
3. Esenţa şi contradicţiile Sistemului de la Versailles-Washington.

Sistemul de la Versailles continuă să preocupe lumea istoricilor, ca epilog al primului război mondial, dar si
ca secventă de istorie cu un profil deosebit pe multe planuri. Este perioada interbelică, limitată de regulă între anii
1918 si 1939, dar pe care multi istorici o consideră deja ca un armistitiu sui generis, în cadrul unei conflagratii
mondiale sau chiar al unui mare război civil, cu faze „calde“ si „reci“, extrem de complex ca problematică si
susceptibil de mereu alte interpretări . Ernst Nolte, bine cunoscut din faimoasa Historikerstreit (1987), a sustinut
concomitent ideea că în secolul XX am avea, de fapt, numai un lung război civil (Bürgerkrieg), la care au
contribuit mai toate popoarele . Alti istorici (Fleming, Fontaine) insistă asupra originării războiului rece în
„marele război“ , în timp ce André Ribard subliniază preocuparea unor cercuri politice din Elvetia de a transforma
„războiul imperialist în război civil“ .
Interpretările sînt multiple si aporetice, lucru firesc cînd e vorba de un fenomen asa de complex. Istoricii însisi
nu au fost numai interpreti ai acestuia, ci adesea si actori . H. Temperley, H. Pirenne, J. Carcopino , G. Brătianu ,
între altii, au luat efectiv parte la marele război. E. Lavisse a publicat, în plină conflagratie, un volum justificativ ,
iar H. Berr va explora fenomenul tocmai sub unghi istoriografic . Pagini demne de interes au scris, dintre istoricii
contemporani, J. Bainville, N. Iorga, H.-J. Marrou, Ch. Seignobos, R.W. Seton-Watson, ultimul fiind si
semnatarul unor reflectii despre misiunea civică a istoricilor din Europa mediană , temă reluată si mai tîrziu de
unii analisti sensibili la problematica natională .
Lăsînd la o parte memoriile privitoare la congresul de pace, utile desigur, desi partiale si subiective, trebuie
spus că unii dintre marii actanti ai războiului, diplomatiei, reorganizării europene au căutat să explice pe cont
propriu evenimentele, făcînd astfel un bun serviciu istoriografiei. Winston Churchill, lord al amiralitătii în marele
război, s-a ocupat de „criza mondială“ (The world crisis, 1923), iar E.M. House si C. Seymour de conferinta de
pace (What really happened at Paris, 1921), cu date noi si observatii privitoare la alte demersuri analoage, precum
acela subscris de E.J. Pillon în The Peace Conference (1919).
Un capitol aparte în vasta literatură despre acele împrejurări îl constituie initiativele unor istorici, precum A.
Toaynbee, E.H. Carr, pentru a nu adăuga la cele deja amintite decît putine nume dintr-o lungă serie .
Personalităti britanice de felul lui Gilbert Murray, H.G. Wells sau Leonard Wolf, toate interesînd istoriografia,
au intervenit public, la 24 mai 1919, pentru a cere aliatilor să-si reconsidere atitudinea fată de Germania învinsă si
disperată .
Tratatele de pace trebuiau să gestioneze mostenirea războiului (Legacy of war la H.A.L. Fisher), într-un
moment cînd Europa era dominată de sărăcie, confuzie, dezordine. Deviza lui Wilson („peace without victory“)
era inaplicabilă într-o lume ce se destructura iute, făcînd loc haosului si dictaturii . Sperante himerice se alimentau
din acea stare de lucruri, împreună cu solutiile cele mai radicale.
Nimeni nu părea multumit în Europa postbelică. Anglo-saxonii considerau că tratatul de la Versailles era prea
dur, pe cînd francezii îl socoteau prea blînd, iar învinsii inacceptabil . Austria, de la care pornise accidental
conflagratia, nu mai avea resurse de supravietuire pe cont propriu. Germania era sfîsiată de contradictii, umilită si
săracă. Ungaria, pierzîndu-i pe cehi, slovaci, români din fostul regat, se refugia în mitologia natională si în visuri
nostalgice. Cehoslovacia, Polonia, România, Iugoslavia erau singurele state beneficiind de teribila disolutie a
imperiilor. Fiecare din ele avea însă probleme nevralgice („points of irritation“) în raport cu vecinii, aspiratii
neîmplinite, nelinisti legate de viitor.
Războiul nu se încheiase, germanii căutau cu disperare o solutie de iesire, dar se gîndeau deja la un alt
conflict, căutînd „a salva pentru viitoarea revansă tot ce se mai putea salva“ . Initiind unele reforme de ajustare
constitutională, Max von Baden le comunica la Washington, cu speranta că presedintele nu va sprijini cereri
incompatibile cu onoarea poporului german si pregătirea unei păci drepte .
În adevăr, pacea semnată în Galérie des Glaces, tocmai acolo unde cu o jumătate de secol mai înainte se
proclamase imperiul german, nu părea să fie o pace, temeri de tot felul subsistau pretutindeni. Europa, se spunea,
nu e coaptă pentru democratie, iar principiul autodeterminării poate fi o „cutie a Pandorii“, plină de surprize .
Faptul că America, desi avusese o contributie asa de însemnată la elaborarea tratatului, nu l-a semnat pînă la
urmă, după cum nici nu s-a înscris în Liga Natiunilor, a cîntărit greu în evolutia generală .
S-a putut constata că în politica Statelor Unite, ca si în aceea a Marii Britanii, factorul economic precumpănea
si că micile state rămîneau fără sprijin în momentele de criză majoră. Liga Natiunilor nu era în măsură să dea
solutii eficiente, iar aliantele regionale se vădeau cu totul fragile fată de marile puteri .
S-au investit mari sperante, la început, mai ales după impulsul dat de programul lui W. Wilson, că raporturile
dintre state vor fi puse pe noi temelii, de egalitate a natiunilor, de cooperare si constructie mai armonioasă, în

8
lumina dreptului public . Ideea de solidaritate era chemată a înlocui competitia violentă, prin intermediul unor
organisme speciale, dar ea se va destrăma iute, sub presiunea realitătilor geopolitice din Europa si din lume.
Negocierile de la Paris s-au făcut, după cum se stie, în conditii dificile pentru România. Desi beligerantă din
1916, ea fusese nevoită să încheie, în 1918, cu asentimentul aliatilor, pacea separată de la Bucuresti. În noile
împrejurări, ea figura printre statele cu interese limitate. A trebuit să depună mari silinte pentru a-si apăra cauza,
pe temeiul tratatului de aliantă din 1916 si al sacrificiilor făcute în război. Redevenit prim ministru, I.I.C. Brătianu
a fost destul de abil si de ferm pentru salvgardarea inte¬resului national . A fost nevoie pentru aceasta nu numai
de o intensă activitate diplomatică, dar si de anihilarea guvernului bolsevic din Ungaria, condus de Bela Kun,
trecîndu-se astfel peste opozitia Consiliului Suprem aliat.
La 25 nov./8 dec. 1919, fu semnat la St. Germain tratatul cu Germania, iar la Trianon cel cu Austro-Ungaria,
prin care se consfintea integrarea Transilvaniei si Bucovinei. Abia la 14/28 oct. 1920, marile puteri au recunoscut
si unirea Basarabiei. „România Mare“ devenea un fapt. Ea trebuia să-si articuleze acum rosturile tinînd seama de
noua structură geopolitică a continentului, dar si de exigentele impuse pe plan mondial prin programul lui Wilson.
Era nevoie de reforme (împroprietărirea tăranilor, votul universal etc.) si de o nouă constitutie, care să armonizeze
ansamblul românesc, aflat în criză, expus încă la fluctuatii primejdioase .
Felul în care G. Brătianu avea să examineze mai tîrziu problematica războiului prim mondial si a păcii
aferente prezintă interes si acum, fiindcă e o bună asezare în perspectivă a unui eveniment istoric decisiv . Marea
conflagratie ar fi, în această viziune, urmarea contradictiei dintre particularismul national si universalismul
economic, de care se leagă si problematica statului, a sporului demografic („invazia maselor“), a distributiei
resurselor existente, a tehnologiei etc.

9
4. Liga Naţiunilor: structură, funcţionalitate şi eficienţă politică.

Ideea constituirii unei organizaţii internaţionale, care să faciliteze colaborarea dintre state în scopul menţinerii
păcii, poate fi identificată în seria de conferinţe diplomatice internaţionale, ţinute în ultima parte a secolului al
XlX-lea şi prima parte a secolului nostru. Impulsul pentru crearea unei organizaţii cu vocaţie universală,
structurată în conformitate cu comandamentele timpului, a fost dat însă de dorinţa statelor de a coopera pentru
a preveni repetarea primului război mondial.
În 1915 ia fiinţă în SUA, la Philadelphia, Liga pentru impunerea păcii, organizaţie privată, ale cărei principale idei,
acceptate de preşedintele Woodrow Wilson, se regăsesc în vestitele sale „14 puncte", privind organizarea păcii la
sfârşitul războiului. Ultimul dintre acestea are în vedere constituirea unei Ligi a Naţiunilor în următorii termeni: „O
asociaţie generală a naţiunilor trebuie să fie formată prin pacte specifice, cu scopul de a oferi garanţii reciproce
independenţei politice şi integrităţii teritoriale atât marilor cât şi micilor state deopotrivă".
În Marea Britanie, primul plan pentru constituirea unei Ligi a Naţiunilor, sponsorizat de guvern, a fost iniţiat de
un comitet de istorici, diplomaţi şi jurişti, condus de lordul Phillimore, judecător şi profesor de drept internaţional, în
Franţa, un plan similar a fost elaborat de o comisie ministerială condusă de Leon Burgeois.
În anul 1918 au mai fost finalizate alte douã proiecte importante de sorginte britanicã. Primul era semnat de
lordul Cecil Robert, iar al doilea de generalul Jan Christian Smuts. O influenţã decisivã va avea însã punctul de
vedere american. În Cele 14 puncte ale preşedintelui Wilson din 8 ianuarie 1918. Când Wilson va sosi în Europa,
în decembrie 1918, progresele în ce priveşte organizaţia internaţionalã erau practic nule. Bãtrânul continent trecea
prin euforia victoriei, iar Franţa şi Anglia mai erau şi în perioada electoralã. Wilson credea cã pactul organizaţiei
internaţionale trebuia inclus în tratatele de pace pentru a evita amânarea unei decizii faţã de volumul mare al
dezbaterilor privind chestiunile teritoriale. Preşedintele american era ferm convins cã proiectatul mecanism al
asociaţiei de state putea corecta eventualele imperfecţiuni ale tratatelor de pace.
Pe de altã parte, Wilson se temea de opoziţia Senatului american, unde deja se conturase o grupare republicanã
condusã de senatorul Lodge ostilã ideii asocierii Statelor Unite la o organizaţie internaţionalã. De aceea Wilson
va insista ca pactul sã facã parte din tratatele de pace, pentru a fi adoptate în bloc.
La o săptămână după deschiderea Conferinţei de pace de la Paris (18 ianuarie 1919), s-a constituit o comisie, a
cărei conducere a revenit preşedintelui SUA, W. Wilson, cu sarcina elaborării actului constitutiv al Ligii, ca parte
integrantă a Tratatului de pace. Proiectul final al acestui document, denumit Pactul Societăţii Naţiunilor, a fost aprobat, în
unanimitate, în sesiunea plenară a Conferinţei de pace din 28 aprilie 1919.
Marele postulat al activitãţii Societãţii Naţiunilor(Ligii Naţiunilor) a fost organizarea menţinerii pãcii, în
primul rând prin reglementarea pacificã a conflictelor şi mai apoi prin dezarmare. La acest nivel realizãrile mai
importante s-au concretizat în Protocolul de la Geneva, din 1924, pentru reglementarea pacificã a diferendurilor
internaţionale, în Acordurile de la Locarno (1925), în Pactul Briand-Kellogg (1928) ca şi în Convenţiile pentru
definirea agresiunii (1933) şi în Pactul Antirãzboinic sau Pactul Saavedra Lamas (1933).
La acestea se adaugã reuşita aplanãrii câtorva conflicte dintre statele mici. Pe de altã parte, în sfera cooperãrii
economice şi intelectuale, a apãrãrii unor drepturi şi libertãţi democratice, organizaţia de la Geneva a înregistrat
de asemenea succese. În sfera menţinerii pãcii, organizaţia a suferit patru mari eşecuri în încercarea de aplanare a
conflictului chino-japonez, a rãzboiului italo-etiopian, a rãzboiului civil spaniol şi mai ales nu a putut stopa
agresiunea Germaniei naziste şi a celorlalte state revizioniste. A eşuat în chip lamentabil şi tentativa de realizare a
dezarmãrii. Dovada cea mai clarã a falimentului Societãţii Naţiunilor a fost chiar declanşarea celui de-al doilea
rãzboi mondial.
Unii autori considerã cã formarea Societãţii Naţiunilor(Liga Naţiunilor) a fost un eveniment ,,aproape
revoluţionar" la nivelul relaţiilor internaţionale, ca urmare a elementului nou adus în organizarea raporturilor
dintre state. În acest fel, s-a creat un nou tip de funcţie publicã internaţionalã şi, mai ales, s-a pregãtit drumul spre
constituirea Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Fiind aşadar prima creaţie de acest gen, Societatea Naţiunilor a avut structuri şi atribuţii considerate şi de cãtre
fondatori ca fiind largi. Adunarea generalã, Consiliul şi Secretariatul au fost principalele organe la care, cu timpul,
s-au adãugat 12 organisme specializate în chestiuni financiare, de comunicaţii, de cooperare intelectualã etc.
Mijloacele juridice conferite organizaţiei de cãtre membri erau corespunzãtoare, putând chiar, teoretic, sã limiteze
influenţa marilor puteri.
Pãstratã ca un fetiş în inima Europei, un fetiş în care nu numai guvernele dar nici opinia publicã nu mai credea
total, Societatea Naţiunilor s-a transformat într-o mumie a pãcii, periculoasã prin însuşi prezenţa ei, alimentând
constant şi mincinos ideea salvgardãrii pãcii. În fapt, Societatea Naţiunilor nu a ştiut sã-şi fãureascã şi mai ales sã-
şi apere prestigiul. Nu trebuie omise nici greşelile legate de aplicarea Pactului: exagerarea rolului instrumentelor
10
diplomatice; minimalizarea funcţiei acordurilor regionale; lipsa de energie în promovarea codificãrii dreptului
internaţional; incapacitatea de revizuire a metodelor de acţiune când s-a constatat cã acestea sunt defectuoase, şi
altele. Este clar deci cã motivaţiile eşecurilor înregistrate de Societatea Naţiunilor au fost mai profunde decât
imperfecţiunile Pactului şi slãbiciunile funcţionale. Pânã în 1939 Consiliul Societãţii Naţiunilor s-a întrunit de
peste 100 de ori, iar Adunarea generalã de 20 de ori. Falimentul organizaţiei nu a însemnat însã şi discreditarea
ideii. De altfel, Secretariatul organizaţiei şi-a continuat activitatea şi dupã 1939, prin secţiile specializate în
probleme de sãnãtate şi narcotice. Au continuat sã acţioneze, deşi la scarã redusã, şi Organizaţia Internaţionalã a
Muncii, precum şi Curtea Internaţionalã de Justiţie. În acest fel, nucleul şi mai ales ideea unei organizaţii
internaţionale a supravieţuit catastrofei din 1939. În nici un moment al celui de-al doilea rãzboi mondial ideea
necesitãţii unei organizaţii internaţionale nu a fost pusã la îndoialã. Dar în noile condiţii, trãgând toate
învãţãmintele din experienţa Societãţii Naţiunilor, s-a creat un alt tip de organizaţie, cu structuri perfecţionate şi
oricum mai bine încadratã în relaţiile internaţionale ale epocii.

11
5. Sistemul securităţii colective în Europa în anii ’30 ai sec. al XX-lea. Concepţiile despre securitatea
colectivă a lui L. Barthou, M. Litvinov, N. Titulescu.

În esenţa sistemul securităţii colective a statelor are o destinaţie preventivă. Ne vom convinge în aceasta
cunoscînd originea, particularităţile, modul de funcţionare a acestui sistem. Securitatea colectivă a statelor este
definită ca un sistem al puterii în care fiecare stat şi-ar garanta securitatea şi independenţa cu participarea oricarui
alt stat.Altfel zis,asigurarea unei stări a relaţiilor internaţionale, care exclude încălcarea păcii sau a ameninţării
securităţii popoarelor în orice formă, cu eforturile comune ale statelor în cadrului universal sau regional este
numită securitate colectivă.
O distincţie importantă între alianţele tradiţionale şi sistemul securităţii colective poate fi văzută în faptul (cu
toate că ambele sunt bazate pe acorduri sau tratate internaţionale obligatorii) că îndatoririle luate de mem brii unei
alianţe se răsfrîng nu atît de departe şi au mai puţin efect asupra drepturilor lor suverane decît obligaţiile impuse
asupra membrilor sistemului securităţii colective. De exemplu, se lasă la viziunea proprie a membrului unei
alianţe de a determina este sau nu un act de agresiune săvîrşit împotriva altui membru al alianţei şi ce acţiune
trebuie să fie întreprinsă, în timp ce în sistemul securităţii colective o astfel de determinare este conferită unui
organ internaţional hotărîrea căruia teoretic este prevăzut ca avînd efect obligatoriu. Deosebirea devine mai puţin
stringentă dacă luăm în considerare alianţele de tip modern. Aceste noi forme de alianţe sunt înalt
instituţionalizate şi, de regulă, prevăd procedura pentru primirea hotărîrilor care, cel puţin practic dacă nu legal,
poate rezulta în măsuri nu mai puţin efective decît cele întreprinse de către organul respectiv al sistemului
securităţii colective.
Un alt semn distinctiv al securităţii colective în comparaţie cu alianţele se manifestă în faptul că siste mul
securităţii colective primordial este dedicat menţinerii păcii şi securităţii între membrii săi. Pe cînd menţinerea
păcii de către alianţe tinde să fie realizată fie prin deteriorarea agresorului potenţial din afara alian ţei, fie prin
păstrarea echilibrului de forţă între alianţele concurente. Este scopul principal al sistemului securităţii colective să
tuteleze de orice act de agresiune din partea unui stat membru împotriva altui stat membru. Aceasta se cere să fie
efectuat prin aplicarea sau ameninţarea de a aplica forţa comună a tuturor statelor membre împotriva actualului
sau potenţialului agresor. Trebuie de menţionat că tipurile alianţelor moderne au luat asupra sa responsabilităţi
similare. Astfel, în practica statelor deosebirile teoretice între sistemele securităţii colective şi alianţe au devenit
întrucîtva atenuate. “ Vechiul concept al securităţii “ de la cine şi pentru ce” devine marginalizat de formula
securităţii pentru toţi”…
Pentru propria funcţionare a sistemului securităţii colective este necesar a cunoaşte un anumit număr de
cerinţe militare, politice şi juridice. După cum s-a menţionat mai sus, securitatea colectivă este bazată, din punct
de vedere militar, pe ideea că potenţialul agresor din limitele sistemului trebuie să fie ori deteriorat, reţinut de la
agresiune împotriva altui stat membru, ori istovit.
Prin urmare, prima condiţie esenţială în funcţionarea sistemului securităţii colective este existenţa for ţei
pentru menţinerea păcii, care în mod ideal ar trebui să fie mai puternică decît cea mai puternică forţă militară
mobilizată de un agresor, sau chiar de o grupă de agresori. Ar trebui să fie destul de puternică ca să balanseze
forţa militară al agresorului, în stare de a face succesul militar al agresorului imposibil. Scenariul balanţei forţei
militare este însă numai de o valoare teoretică, în timp ce sistemul securităţii colective, care ar fi divizat în lagăre
opuse de putere similară, ar înceta politic să existe.
O altă cerinţă pentru funcţionarea proprie a securităţii colective este standardul înalt al solidarităţii politice
sau consensusul între statele membre. Aşa cum organul central însărcinat cu răspunderea pentru menţinerea păcii
este dependent de voinţa statelor membre de a pune la dispoziţie forţa militară necesară pentru realizarea acestei
sarcini, gradul înalt al consensului politic este conditio sine qua non pentru sancţiuni efective împotriva statului
potenţial agresor. Dacă un mare număr de state membre nu-şi vor îndeplini obligaţiile de a participa în acţiunea
colectivă împotriva agresorului, atunci întreg sistemul va fi sortit falimentului.
Principala cerinţă juridică a securităţii colective este interzicerea generală a aplicării forţei cu excepţia
autorizării de către organul competent central al sistemului securităţii colective sau în cazurile autoapărării. Cu
toate că dreptul internaţional contemporan recunoaşte dreptul la autoapărare, membrii sistemului securităţii
colective pledează ei înşişi să se unească în apărare comună împotriva oricărui act de agresiune şi în aşa mod să
facă inutilă autoapărarea individuală. Astfel, conceptul juridic al securităţii colective şi dreptul la autoapărare nu
se exclud. Autoapărarea este redusă la o măsură temporară care poate fi întreprinsă numai pînă cînd mecanismul
apărării colective începe să funcţioneze. Art.51 al Cartei ONU permite autoapărarea individuală numai pînă cînd
ONU ia măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

12
 O altă cerinţă juridică constă în recunoaşterea clară a criteriilor de apărare referitor la faptul ce constituie un
act de agresiune. Din punctul de vedere al complexităţii problemei legate de definirea agresiunii este foarte
important să se prevadă printr-o procedură convenită de a determina dacă a avut loc un act de agresiune sau nu.

13
6. Politica externă a marilor puteri în perioada 1933-1938 şi consecinţele cîrdăşiei de la München.

Perioada interbelică a debutat şi a evoluat ca una lipsită de siguranţă, de instabilitate politică şi economică, de
climat permanent de criză.
Din nevoia de a-şi crea un climat de securitate pe care tratatele de pace şi Societatea Naţiunilor nu îl puteau
oferi, unele ţări care se simţeau vizate de politica revizionistă, au creat un sistem de securitate colectivă bazat pe
alianţe şi pe garanţii oferite de Marea Britanie şi Franţa. Astfel a fost creată, în anul 1921, Mica Înţelegere (Mica
Antantă), compusă din trei ţări central europene, Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, toate trei având diferende
teritoriale cu Ungaria, ţară care s-a văzut înconjurată de state aliate între ele. Fiecare dintre cele trei ţări mai avea
câte un mare diferend internaţional, care nu mai era comun. Cehoslovacia avea o relaţie tensionată cu Germania,
care nu dorea un stat puternic în sudul ei şi dorea să alipească regiunea Sudetă, unde locuiau 3,5 milioane de
germani. Iugoslavia disputa cu Italia teritorii din nordul Mării Adriatice. România avea relaţii încordate, greu
gestionabile cu Rusia Sovietică. Basarabia şi Bucovina se uniseră cu România şi acest lucru nu era recunoscut de
marea putere de la răsărit. Ţările din Peninsula Balcanică erau îngrijorate de climatul internaţional nesigur şi de
pericolul unor acţiuni revizioniste ale Bulgariei, mai ales dacă acestea ar fi fost sprijinite de alte puteri ale
Europei, în primul rând Germania. Acest sentiment de insecuritate s-a accentuat după anul 1933, când partidul lui
Hitler a ajuns la putere în Germania, iar U.R.S.S. a devenit o putere tot mai mare. În anul 1934, la iniţiativa
României s-a încheiat Pactul Înţelegerii Balcanice între Turcia, Grecia, Iugoslavia şi România.
Germaniei i s-a stabilit uriaşa datorie de 132 de miliarde mărci. După ce guvernul de la Berlin a anunţat că nu
poate achita această datorie, în anul 1923, armata franceză a pătruns şi a ocupat, drept gaj, regiunea industrială
Ruhr, cea mai dezvoltată din ţară şi deţinând resursele de fier şi cărbune ale Germaniei. În anul 1924, la Londra a
avut loc o conferinţă de experţi financiari ai statelor învingătoare în război, care a decis acordarea de credite
Germaniei şi o repartizare anuală acceptabilă a datoriei externe. Ca urmare, a avut loc o destindere internaţională
şi Germania a început să depăşească dificultăţile economice. În anul 1925, la Locarno, s-a semnat un pact prin
care Germania se obliga să garanteze respectarea graniţelor de est ale Franţei şi Belgiei. În 1926, Germania a fost
primită în Societatea Naţiunilor, ceea ce a condus la şase ani de destindere în Europa. În anul 1928, s-a semnat
Pactul Briand-Kellogg, numit aşa după numele ministrului de externe al Franţei şi al secretarului Departamentului
de Stat al S.U.A., care l-au iniţiat. Semnatarii pactului se angajau să nu recurgă la război în relaţiile dintre ele.
Până în anul 1934, un număr de 63 de ţări au aderat la pact. La sfârşitul perioadei interbelice, se va evidenţia lipsa
stipulării unor măsuri concrete pentru evitarea războiului, fapt care va face pactul ineficient. Tot în vederea
gestionării crizelor aflate în fază latentă, în anul 1934, ministrul francez de externe Louis Barthou a propus
crearea unui Pact Oriental, la care au fost invitate să adere Germania, Cehoslovacia, Finlanda, Estonia, Letonia,
Polonia şi Uniunea Sovietică. Semnatarii urmau să îţi acorde sprijin reciproc în cazul vreunei agresiuni împotriva
oricăreia dintre ele. Opoziţia Germaniei şi Poloniei a dus la eşuarea proiectului. În anul 1934, Uniunea Sovietică a
intrat în Societatea Naţiunilor.
În anul 1935, Germania a introdus serviciul militar obligatoriu, încălcând Tratatul de la Versailles. În acelaşi
an, Italia a atacat Abisinia, prima agresiune a unei ţări europene, după războiul mondial. Acţiunea Italiei a fost
sprijinită de Austria, Germania şi Ungaria. În anul 1936, Hitler a ordonat unor efective de 30.000 de militari ai
armatei germane să pătrundă şi să ocupe poziţii în Renania, care devenise, prin Tratatul de la Versailles, zonă
demilitarizată. În acel moment, puterile occidentale erau superioare Germaniei şi puteau să intervină pentru
restabilirea situaţiei hotărâte la Versailles. Armata germană avea ordin să se retragă la cea mai mică acţiune a
militarilor francezi, care însă nu s-au opus. Germania a putut să întărească frontiera cu Franţa, unde a construit o
puternică linie de fortificaţii, Linia „Siegfried”. Privind din alt punct de vedere, Renania era şi este o provincie
germană asupra căreia guvernul de la Berlin avea toate drepturile de a decide şi acţiona suveran.
După 20 de ani de la încheierea primei conflagraţii mondiale, sistemul de securitate colectivă s-a prăbuşit. În
anii 1936 şi 1937, s-au semnat tratate între Germania, Italia şi Japonia, creându-se astfel alianţa statelor fasciste.
În primăvara anului 1938, Germania a realizat Anschluss-ul (alipirea), respectiv alipirea Austriei la
Germania. Germania îşi baza acţiunea pe legitimitatea pe care o oferea faptul că austriecii sunt germani. O mare
parte a poporului austriac a fost de acord cu Anschluss-ul. Au existat şi persoane care nu au agreat acest act
politic, majoritatea fiind fie cei care prin unificare îşi pierdeau privilegii, fie patrioţi conservatori, care nu puteau
renunţa la tradiţia istorică a suveranităţii teritoriilor ereditare ale Casei de Habsburg. Scopul declarat de Hitler a
fost crearea „Germaniei Mari”. Următoarea acţiune a fost îndreptată în scopul dezmembrării Cehoslovaciei, care
rezolva problema alipirii Sudeţilor, eliminarea statului cehoslovac şi destrămarea Micii Antante. Dominaţia
centrului şi sud-estului Europei de către Austria, Austro-Ungaria şi mai târziu de către Germania, de-a lungul
întregii istorii medievale, moderne şi contemporane, prin fărâmiţarea statelor din aceste regiuni. Dezmembrarea
14
Cehoslovaciei s-a realizat în două etape. Prima a fost diplomatică, Germania convocând o conferinţă la München,
în septembrie 1938, cu participarea şefilor guvernelor Marii Britanii, Franţei (care garantaseră integritatea
Cehoslovaciei) şi Italiei. Conferinţa a hotărât cedarea de către Cehoslovacia a regiunii Sudete către Germania.
Conferinţa a însemnat astfel şi apariţia unui directorat al Europei, care lua decizii încălcând dreptul internaţional
şi eliminând de la decizii Societatea Naţiunilor. La 2 noiembrie 1938, a avut loc primul dictat de la Viena, prin
care s-au mai smuls Cehoslovaciei alte teritorii, în favoarea Ungariei şi Poloniei. În martie 1939, Germania şi
Ungaria au ocupat în întregime Cehoslovacia. România, care avea frontieră comună cu Cehoslovacia, a fost
invitată să ocupe un teritoriu în estul acestei ţări, dar spre cinstea istorică a guvernului regal român, a refuzat.
Statele din estul Europei, Polonia, Iugoslavia şi România, care sprijiniseră întreaga perioadă interbelică politica
Franţei şi Marii Britanii, şi-au pierdut total încrederea în aceste ţări.
La 23 august 1939, Germania a încheiat cu Uniunea Sovietică Pactul de neagresiune, cunoscut sub numele de
Pactul Hitler-Stalin, sau Pactul Molotov-Ribbentrop, prin care cele două puteri îşi împărţeau teritorii şi influenţa
din estul Europei. În baza acestui tratat, Germania şi-a promovat interesele ei, ale Ungariei şi Bulgariei, prin
intervenţii militare (în Polonia, Iugoslavia), prin intermediul celui de al doilea Dictat de la Viena, prin care
României i s-a desprins nord-vestul Transilvaniei (în favoarea Ungariei), tratativele româno-bulgare de la
Craiova, impuse de Germania, prin care România a cedat Cadrilaterul Bulgariei. În baza aceluiaşi tratat, în iunie
1940, U.R.S.S. a anexat Basarabia, Bucovina de Nord şi Herţa.
Al doilea război mondial
Tratatul Molotov-Ribbentrop a dat Germaniei asigurări privind neutralitatea U.R.S.S. La 1 septembrie 1939
Germania a atacat Polonia dinspre vest, iar în 17 septembrie, Uniunea Sovietică a intrat şi ea în Polonia, ocupând
părţi din estul ei, tratând apoi cu Germania linia de demarcaţie dintre cele două puteri şi realizând astfel a patra
împărţire a Poloniei.
Nu ne propunem abordarea evenimenţială a celui de al doilea război mondial, despre care s-au scris sute de
mii de lucrări de sinteză. Ne permitem unele consideraţii generale, şi abordarea modului în care, prin înţelegerile
şi tratatele semnate, s-au gestionat uriaşele crize mondiale datorate războiului.
Începând cu anul 1933, când Hitler şi partidul său au ajuns la putere în Germania, această ţară a trecut la o
rapidă dezvoltare economică, socială, ştiinţifică, militară şi în alte domenii. Regimul autoritar de la Berlin a
înlăturat toate piedicile din calea progresului general al ţării. La baza dezvoltării ţării a stat cultivarea
sentimentului naţional german, a mândriei patriotice. De pe această poziţie economico-militară, Germania a ajuns
să se „sufoce”, din lipsă de „spaţiu vital”. După ce Germania a redevenit cea mai mare putere din Europa (1938),
această politică naţională a fost împinsă în latura sa naţionalistă, fiind îndreptată nu numai în folosul poporului
german, dar şi împotriva altor minorităţi naţionale, cum ar fi evreii şi slavii, iar în timpul războiului, împotriva
unor popoare întregi. Atât privitor evrei, cât la slavi, există o întreagă istoriografie a disensiunilor, în cadrul
căreia, Germania avea şi ea dreptatea ei, dreptate pe care învingătorii în război, mai ales comunităţile evreieşti,
cele mai influente pe plan mondial, nu i-au recunoscut-o şi nu i-o recunosc nici astăzi, după 7-8 decenii. Doctrina
naţional-socialistă germană, bazată, în general, pe ideile expuse de Adolf Hitler în cartea Mein Kampf, a devenit
agresivă treptat, pe măsură ce şi reacţiile împotriva ei au fost mai acerbe. Cel mai criticată a fost teoria raselor,
„superioare” şi „inferioare”, apreciată ca monstruoasă şi absurdă, inclusiv de autorul acestor rânduri.
După cum este arhicunoscut, în primii doi ani de război, Germania a ocupat cea mai mare parte a Europei,
impunându-şi superioritatea militară şi de tărie morală, născută din psihologia de învingători a germanilor, clădită
de naţional-socialism. În primii doi ani de război, Germania a avut de luptat cu puteri de mâna a doua (Franţa şi
Marea Britanie), state mijlocii şi mici din Europa. Din vara anului 1941, a intrat în război împotriva Uniunii
Sovietice, iar din decembrie 1941 şi împotriva S.U.A., ceea ce a echilibrat raportul de forţe, care apoi s-a înclinat
în defavoarea Germaniei.

15
7. Pactul Molotov-Ribbentrop: cauze, alternative, consecinţe.

Problema aprecierii politico-juridice a protocoalelor adiţionale secrete ale tratatelor sovieto-germane din
1939 şi cea a lichidării consecinţelor lor au reintrat în atenţia opiniei publice internaţionale în această
perioadă de aşezare, pe temeiuri noi a relaţiilor interstatale în Europa.
Aprecierile politico-juridice pe care le-au dat acestor tratate parlamentele Lituaniei, Letoniei, Estoniei,
Moldovei şi U.R.S.S., luarea în discuţie a consecinţelor pactului Molotov-Ribbentrop la diverse foruri
internaţionale şi în presă sînt dovezi elocvente în acest sens.
Mai puţin frecventă, în presă şi la forurile internaţionale, e referirea la consecinţele pactului Molotov-
Ribbentrop asupra Basarabiei, deşi ocuparea acestui teritoriu românesc a fost o consecinţă directă a aplicării
prevederilor protocolului adiţional secret al tratatului sovieto-german de neagresiune din 23 august 1939.
Prin semnarea protocolului adiţional secret al Tratatului de neagresiune, U.R.S.S. şi Germania au
împărţit Europa de Est în zone de influenţă, fapt ce contravenea principiilor şi normelor universal recunoscute
ale dreptului internaţional, fiindcă decidea soarta unor state terţe (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania,
Polonia şi România) fără participarea lor.
Astfel vom decide că ziua din 23 august este cea mai importantă precum şi reprezintă o clauză
serioasă în departajarea intereselor comune de aspiraţie spre unire a Ţărilor Române.
În 1989, la Congresul I al deputaţilor poporului din Uniunea Sovietică, la propunerea deputaţilor din
republicile baltice, a fost creată o comisie care urma să dea o apreciere politică şi juridică protocolului
adiţional secret, numit pe scurt pactul Molotov—Ribbentrop. La Congresul al II-lea al deputaţilor
poporului din Uniunea Sovietică comisia şi-a expus argumentele, caracterizînd pactul ca fiind nelegitim,
nul şi neavenit din momentul semnării lui.
Astfel vo spune că Marţi 22 august, un avion „Condor Focke-Wulf", avînd la bord pe von Ribbentrop
cu întreaga suită, a decolat de pe aeroportul Reichenall-Ainring. Printre însoţitori se aflau Albert Forster,
gauleiterul nazist al Danzig-ului, Friederich Gauss, şeful Departamentului juridic din Ministerul de
Externe, Hewel, diplomatul de legătură între Hitler şi von Ribbentrop, dr. Peter Kleist, consilier
principal, Paul Schmidt, interpret, Paul-Karl Schmidt, şeful presei şi alţii. Delegaţia a aterizat în aceeaşi
seară la Konigsberg, continuîndu-şi călătoria în ziua următoare, miercuri 23 august, ora 7 dimineaţa.
Ca efect al călătoriei întreprinse, la ora prînzului delegaţia germană a aterizat pe aerodromul principal
din Moscova, fiind întîmpinată de Vladimir Potemkin, adjunctul lui Molotov, şi alte personalităţi oficiale
sovietice. La ora 15,30 reprezentanţii Reichului se aflau la Kremlin, unde au fost primiţi de V. M.
Molotov.
Negocierile au început imediat şi, în timp ce în majoritatea capitalelor lumii se stîrnise o puternică
vîlvă în jurul acestui fapt, în sala de recepţie a Kremlinului Joachim von Ribbentrop şi V. M. Molotov
perfectaseră conţinutul documentelor.
În ultima oră a zilei, în prezenţa lui I. V. Stalin, cei doi miniştri de externe au semnat cel mai
surprinzător şi mai controversat document al vremii, „Tratatul de neagresiune dintre Germania şi Uniunea
Republicilor Sovietice Socialiste", precum şi un protocol secret, anexă, ca parte integrantă a tratatului.
Protocolul secret delimita zonele de influenţă germană şi sovietică prin linia de demarcaţie Vistula —
Bug, Lituania intrînd în zona de influenţă sovietică.
Ulterior (28 septembrie), protocolul secret a suferit unele modificări în favoarea Uniunii Sovietice.
Cu privire la sud-estul Europei, art. 3 din protocol preciza : „Partea sovietică îşi manifestă interesul
pentru Basarabia şi Bucovina de Nord, pe cînd partea germană şi-a exprimat totalul dezinteres faţă de
pretenţiile URSS.
U.R.S.S. a purces la realizarea acestei prevederi după 22 iunie 1940 în condiţiile cînd România se
pomenise într-o izolare internaţională.
Pretenţiile înaintate de U.R.S.S. în iunie 1940 asupra Bucovinei au fost o plăsmuire a aparatului
diplomatic stalinist, fiindcă Bucovina niciodată nu a fost parte componentă a Imperiului rus şi nici a
Ucrainei.
Istoricul Ion Şişcanu a ajuns la concluzia că pactul a însemnat o înţelegere de război, deoarece
schimbările teritoriale şi politice în regiuni, ce aparţineau unor state terţe, puteau avea loc numai în urma
unui război sau a aplicării forţei.
La 31 august 1939 (cu o zi înainte de năvălirea hitleriştilor în Polonia), Sovietul Suprem al Uniunii
Sovietice a ratificat Tratatul din 23 august 1939, fără să fie informat despre Protocolul adiţional secret de

16
la aceeaşi dată. Acţiunile de mai departe ale Uniunii Sovietice şi Germaniei au avut la bază Protocolul
adiţional secret.
Pentru traducerea în viaţă a planurilor sale expansioniste conducerea Uniunii Sovietice a întreprins
anexarea unor teritorii ale Poloniei (Ucraina de Vest şi Bielorusia de Vest) sub motivul apărării vieţii şi
averii ucrainenilor şi bieloruşilor din localităţile respective, a dus aşa-numitul «război de iarnă» cu
Finlanda, fiind condamnată de comunitatea internaţională şi exclusă din Liga naţiunilor, a ocupat ţările
baltice prin impunerea unor regimuri de marionetă.
Tratativele sovieto-germane din iunie 1940 şi notele ultimative ale Guvernului U.R.S.S. din 26 şi 27
iunie 1940 adresate guvernului României au fost precedate de o pregătire militară minuţioasă a U.R.S.S.
în vederea ocupării acestor teritorii româneşti.
Evenimentele tragice ce au urmat actului de ocupaţie a Basaraibiei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului
Herţa, deportările în masă ale populaţiei, distrugerea intelectualităţii, dezmembrarea teritoriilor ocupate
în dependenţă de voinţa hazardată şi ambiţiile unor politicieni din cohorta lui Stalin au fost mai puţin
elucidate în literatura de specialitate, precum şi în sursele istorice de prim ordin.

17
8. Crearea coaliţiei antihitleriste şi problema deschiderii celui de-al doilea front.

Atacând URSS, la 22 iunie 1941, după 129 de ani de la războiul lui Napoleon Bonaparte contra Rusiei, Hitler
a pus bazele alianţei sovieto-britanice. Din vara anului 1941, şi preşedintele Roosevelt era sigur că SUA vor intra
în război. Se aştepta momentul potrivit. O neutralitate în clipa încheierii conflictului nu era benefică. Ea ar fi
însemnat absenţa de la împărţirea roadelor victoriei. SUA au extins şi pentru URSS beneficiile legii de împrumut
şi închiriere, care va permite transferul către sovietici a numeroase furnituri americane. În acest fel s-au pus bazele
alianţei sovieto-americane. Consolidată prin negocieri, alianţa SUA, URSS, Marea Britanie a devenit repede unica
forţă capabilă să stopeze victoria coaliţiei fasciste în război.
Apropierea sovieto-americană a început în 24 iunie 1941, când Preşedintele SUA a făcut o declaraţie de
sprijin şi simpatie faţă de Uniunea Sovietică. Se prefigura o alianţă şi aceasta a fost netezită cu ocazia importantei
vizite făcute de Harry Hopkins la Moscova, în iulie 1941. După o primire foarte călduroasă, care reprezenta o
excepţie, timp de şase ore fără întrerupere, Stalin a vorbit cu trimisul preşedintelui SUA. Tot la Moscova s-au
întâlnit, în septembrie 1941, Stalin, trimisul lui Churchill, Lordul Beaverbrook şi americanul Harriman, care vor
încheia un important acord de colaborare, la 4 octombrie 1941, prin care SUA şi Marea Britanie se angajau să
livreze armament şi alte bunuri necesare Uniunii Sovietice, iar aceasta se angaja să continue războiul cu toate
resursele. Harriman a transmis promisiunea ca, începând din iulie 1942, SUA să livreze URSS 400 de tancuri şi
300 de avioane pe lună. La 12 august 1941 a pornit spre Arhanghelsk primul convoi americano-britanic cu
ajutoare pentru URSS. Aceste convoaie s-au deplasat cu multe eforturi şi pierderi considerabile, o mare parte din
ele fiind scufundate de germani. Valoarea lor totală, pentru întreaga perioadă a războiului, va atinge considerabila
cifră de 11 miliarde de dolari, reprezentând armament, 20.000 locomotive, 425.000 de camioane etc. Cu tot acest
ajutor uriaş, majoritatea armamentului Armatei Roşii era de fabricaţie sovietică. Stalin, om dominat de precauţie,
avusese grijă încă dinainte de război să mute la est de Ural o mare parte a industriei grele. După atacul japonez
asupra SUA şi intrarea acestora în război, coaliţia celor trei state s-a consolidat şi astfel s-au pus bazele extinderii
colaborării lor în interese care vizau întreaga planetă. Cu toate că această alianţă avea să fie cea mai durabilă
înţelegere din istorie, ea funcţionând şi astăzi, la nivelul SUA - Federaţia Rusă, unii istorici apreciază că ea nu a
fost niciodată completă. Stalin n-a avut încredere în partenerii occidentali. În prima parte a derulării alianţei, el
spunea că americanii şi englezii îi lasă pe germani să lupte cu ruşii pentru ca după război să poată domina singuri
lumea. După anul 1943 şi debarcarea din Italia, când voinţa anglo-americană de a lupta contra Germaniei cu mare
angajament nu mai putea fi pusă la îndoială, Stalin a afirmat că occidentalii invadează Europa doar pentru a nu le
lăsa sovieticilor monopolul victoriei în Europa. În toată perioada războiului, Stalin a ştiut să joace fără greşeală
rolul partenerului care avea toate drepturile faţă de ceilalţi doi membri ai Alianţei. În 3 septembrie 1941, el le-a
scris aliaţilor săi că URSS este în pericol de moarte. Spectrul înfrângerii URSS şi posibila prăvălire a Germaniei,
cu toate forţele, asupra Anglie şi SUA, a fost arma psihologică, un şah etern pe care Stalin l-a dat aliaţilor săi şi o
cheie a succeselor sale, consfinţite, după cum se va vedea, prin tratatele secrete cu aliaţii săi, care s-au prelungit în
timp, producând efecte până în ziua de astăzi.
Alianţa a cunoscut şi momente de disfuncţie. În februarie 1943, serviciul sovietic de informaţii a avut
cunoştinţă de faptul că la Geneva au avut loc convorbiri secrete între prinţul german de Hohenlohe şi şeful
spionajului american în Europa, Allen Dulles. Prinţul negocia în numele Reichsführer-ului SS Heinrich Himmler.
După război s-au găsit rapoartele lui Hohenlohe. Americanii le-au tăcut sub tăcere, nedorind să se mai vadă că ei
au acceptat să negocieze cu Himmler, într-un moment în care la nivelul serviciilor secrete erau cunoscute ororile
lagărelor de concentrare pe care el le patrona. Americanii nu i-au informat pe sovietici. Hohenlohe şi-a continuat
iniţiativele pentru o pace separată cu aliaţii occidentali. El a luat legătura cu britanicii, prin intermediul
bancherului suedez Wallenberg. De această dată, ministrul britanic la Moscova l-a informat în scris pe comisarul
poporului pentru afaceri externe Viaceslav Molotov despre convorbirile cu prinţul Hohenlohe. Pe această temă, au
mai fost numeroase încordări, dar interesele colaborării pentru victoria în război şi dominaţia mondială postbelică
erau mult prea mari pentru a se produce fisuri în coaliţie. Teama americanilor de o înfrângere în război a fost
foarte de mare şi speranţele puse de poporul american în sovietici au cimentat alianţa între cele două mari puteri,
conduse de regimuri politice ireconciliabile. Încă din vara anului 1941, când SUA nu intraseră în război, celebrul
institut “Gallup” arăta că 73% din americani declarau că susţin victoria URSS în război. Un an mai târziu, se
ţineau discursuri şi se scriau reportaje despre “fraternitatea sovieto-americană” şi chiar despre “comunitatea de
idealuri şi similitudinea civilizaţiilor”.
Indiferent de limitele acestei alianţe, cea mai importantă din toate timpurile, ea va crea celor trei parteneri
sentimentul că la adăpostul ei îşi vor putea promova interesele la scară planetară, acelea care până la cel de al
doilea război mondial nu fuseseră realizate încă, găsindu-se în fază embrionară.
18
 Preocuparea U.R.S.S. pentru negocierea cu aliaţii lor a sferelor de influenţă după ce războiul se va termina,
nu viza doar estul şi centrul Europei, ci şi Extremul Orient. S.A. Lozovski, adjunct al comisarului sovietic pentru
afaceri externe, s-a adresat lui Stalin şi Molotov cu o notă confidenţială, în 26 decembrie 1941, în care a făcut
propuneri pentru conferinţa postbelică de pace. Nota dovedeşte condiţia psihică excepţională a liderilor bolşevici,
convingerea lor fermă în victorie în acele clipe, cele mai grele pentru U.R.S.S. din întreaga perioadă a războiului.
În notă se arată că: "…rezultatul războiului este deja clar. Germania, Japonia, Italia şi aliaţii lor vor fi zdrobiţi…"
Ca urmare, se arăta în notă, situaţia la conferinţa păcii "va fi foarte complicată", întrucât patru foste foarte
influente puteri (Germania, Japonia, Italia şi Franţa) vor ieşi din rândul statelor de decizie şi problemele lor şi ale
coloniilor şi sferelor de influenţă pe care le deţineau la începutul războiului vor trebui rezolvate de U.R.S.S.,
S.U.A. şi Marea Britanie. În continuare sunt inserate propuneri concrete, referitoare la toate zonele de interes.
Perfecta colaborare sovieto-britanică reiese foarte clar şi din nota expediată lui Molotov şi lui Voroşilov de
către Maxim Litvinov, adjunct al comisarului sovietic pentru afaceri externe, intitulată Blocurile şi sferele de
influenţă. Parcurgerea documentului dovedeşte faptul că Stalin şi cu Churchill încercau să împartă lumea între ei,
ignorând S.U.A. Documentul a fost redactat la 11 ianuarie 1945, cu trei săptămâni înaintea Conferinţei de la
Yalta. El purta sigla "strict secret". Printre altele, Litvinov scria: "Dacă Anglia şi U.R.S.S. ar înclina spre stabilirea
unor sfere sau zone speciale de securitate această problemă nu ar trebui discutată în prezenţa americanilor.
Judecând după presă, opinia publică americană este foarte neliniştită de zvonurile despre blocuri şi sferele de
influenţă. Roosevelt personal, ca om realist, poate chiar că este conştient de inevitabilitatea apariţiei sferelor,
zonelor sau blocurilor în Europa, dar, ţinând seama de opinia publică, nu se hotărăşte să-şi dea în vreo formă sau
alta consimţământul. Sub presiunea opinie publice, el poate căuta să obţină vreo promisiune din partea Angliei şi
a U.R.S.S. să se abţină de la formarea blocurilor. În acest caz, am putea fi de acord să examinăm această problemă
în trei, numai după un acord prealabil între noi şi Anglia. Întâlnirea celor trei (se referea la Yalta n.a.) nu exclude
convorbiri şi în doi, adică între noi şi Anglia. Dacă se consideră favorabil şi potrivit momentul pentru astfel de
convorbiri, atunci se poate porni de la schema conturată în nota Comisiei pentru pregătirea tratatelor de pace şi a
orânduirii postbelice, intitulată Cu privire la perspectivele şi baza posibilă a colaborării sovieto-britanice. Sfera
noastră maximă de interese sau, mai bine zis, zona de securitate, trebuie să includă Finlanda, Norvegia, Suedia,
Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România, Iugoslavia, Bulgaria şi Turcia. În zona engleză de securitate pot fi
incluse, neapărat, Olanda, Belgia, Franţa, Spania, Portugalia şi Grecia, cu menţinerea, totuşi, a tratatului nostru de
alianţă cu Franţa. Zona neutră, în care ambele părţi colaborează pe baze egale şi se consultă reciproc permanent, o
formează Danemarca, Germania, Austria, Elveţia şi Italia. Anglia va contesta, probabil, intrarea în zona noastră a
Norvegiei, Suediei, Turciei şi Iugoslaviei, cerând extinderea zonei sale asupra Suediei, Norvegiei, Danemarcei şi
Italiei. Cele şase ţări menţionate vor fi astfel obiectul târguielii şi compromisului…Obiectând împotriva sferelor
de influenţă în Europa, americanii nu au deloc în vedere să renunţe la propria sferă de influenţă, care cuprinde,
conform doctrinei Monroe, toată emisfera occidentală. Cum doctrina Monroe este o declaraţie unilaterală, S.U.A.
n-ar refuza să obţină recunoaşterea ei internaţională. Ele pot obţine aceasta cu ajutorul sistemului de acorduri
Dumbarton-Oaks. Este absolut neîndoielnic că S.U.A. au în vedere ca unul dintre aceste acorduri să fie cel
panamerican. El poate conveni S.U.A., dar pentru noi nu ar fi prea favorabil, ca zona de securitate ce ne este nouă
rezervată să fie legată organizatoric de Organizaţia Internaţională de Securitate şi să se afle sub controlul acesteia.
Nouă ni se pare potrivit ca formarea zonelor europene de securitate să fie rezultatul înţelegerii dintre noi şi Marea
Britanie, nu al unei hotărâri a Organizaţiei Internaţionale".
Aceste documente, scoase la lumină destul de recent, arată că seria "târguielilor" şi compromisurilor a început
încă din 1941 şi s-a încheiat cu împărţirea lumii după al doilea război mondial, proces reluat la sfârşitul războiului
rece. Documentele, ca şi altele la care ne vom referi sau nu, fac o breşă în imaginea intimităţii cercurilor mondiale
foarte înalte ale marilor puteri, aruncând o lumină asupra mecanismelor care generează, în culise, marile decizii
privind soarta popoarelor şi statelor globului pământesc. Parcurând documentele la care ne referim, avem probele
certe ale faptului că la cel mai înalt nivel mondial decuparea frontierelor şi deciziile privind popoarele nu se iau în
raport cu argumente ce ţin de drepturile istorice, sau de principii ale dreptului internaţional.
Perspectiva unei alianţe trainice s-a consolidat puternic în cursul verii anului 1941. Pe 7 iulie, Winston
Churchill i-a scris lui I. V. Stalin că : “Pentru a vă ajuta vom face tot ceea ce timpul, situaţia geografică şi sporirea
resurselor noastre ne vor permite”. În cursul aceleiaşi luni, după cum am arătat, trimisul preşedintelui Roosevelt,
Harry Hopkins, a avut la Moscova o discuţie consistentă, de şase ore, cu I. V. Stalin. A fost un moment istoric
care a consolidat pe cât de fulgerător, pe atât de profund alianţa sovieto-americană.
Urmarea acestei înţelegeri şi a efortului extraordinar din anii războiului, “o singură mare putere a ieşit din
război cucerind alte teritorii, şi această putere este Uniunea Sovietică”. Constatarea aparţine lui Paul Henri Spaak.
Încă din timpul celui de al doilea război mondial, Stalin, prin forţa şi abilitatea sa diplomatică în raporturile
19
internaţionale, mai ales prin Pactul Molotov-Ribbentrop, a anexat Estonia, Letonia, Lituania, părţi din Finlanda,
din România, din Polonia, din Germania şi din Cehoslovacia, în total 500.000 km 2, cu o populaţie de peste
23.000.000 locuitori.

20
9. Cauzele, esenţa şi manifestările „războiului rece” (1945-1962). Criza Caraibilor şi învăţămintele
acesteia.

Criza Rachetelor din Cuba din 1962, care constituie un moment de cotetură precum şi de ascensiune calitătivă
a perioadei cuprinse din cadrul reprezentării sistemului bipolar, sau a a confruntării din cadrul celor două mari
puteri – SUA şi URSS.
Astfel, Precriza corespunde relaţiilor progresiv degradate între Cuba şi Statele Unite ale Americii de la luarea
puterii, la Havana, de către Fidel Castro, la l ianuarie 1959.
În timp ce liderul cubanez se declară marxist şi stabileşte legături diplomatice cu Moscova la 7 mai 1960,
Washingtonul suspendă la 8 iulie 1960 importurile sale de zahăr cubanez, iar la 2 august decide un embargo
comercial general asupra insulei, în septembrie, în Cuba ajung arme sovietice, în octombrie, bunurile americane din
insulă sunt naţionalizate.
De-a lungul anului 1961, tensiunea sporeşte. La 14 aprilie, bombardiere americane atacă bazele aeriene cubaneze;
la 18 aprilie, debarcarea unor imigranţi cubanezi în Golful Cochinos (al Porcilor) eşuează. La 30 noiembrie, Central
Inteligence Agency (CIA) este autorizată să declanşeze operaţia Mongoose cu scopul de a răsturna guvernul
cubanez.
La 15 iulie 1962, cargouri sovietice părăsesc Marea Neagră, îndreptându-se spre Cuba. În august, instalarea de
rachete antiaeriene SAM este adusă la cunoştinţa preşedintelui Kennedy. Iar în septembrie, când, la Moscova,
URSS anunţă întărirea ajutorului său militar pentru Cuba, trupele sovietice tocmai debarcau şi se instalau în insulă.
Data de 14 octombrie 1962 marchează ruptura acestui echilibru deosebit de precar, caracterizat prin numeroase
şi grave incidente, prin informaţii alarmante, prin mişcări de trupe şi de materiale militare.
Este acum prilejul de a reaminti caracterul adeseori relativ al crizelor internaţionale. Cea din Cuba aparţine
istoriei, pentru că preşedintele Kennedy n-a acceptat situaţia instaurată de sovietici în Cuba. Dacă administraţia
americană ar fi admis fără reacţie prezenţa în insulă a rachetelor, a căror instalare nu era cu nimic contrară
dreptului internaţional, criza nu ar fi existat şi istoria ar fi fost scrisă puţin altfel. Există o criză atunci când o ţară
devine conştientă de ea şi se decide să reacţioneze.
În ianuarie 1989, sovieticii şi americanii au organizat la Washington un colocviu care reunea actorii
supravieţuitori ai crizei din Cuba. Pe mărginea acestui colocviu, Andrei Gromîko, ministru al Afacerilor Externe în
acel timp, a furnizat anumite precizări asupra modului cum s-a luat decizia de a trimite aceste rachete în Cuba.
Fostul ministru sovietic afirmă că a fost consultat de Hruşciov, la 20 mai 1962, în timp ce se întorceau dintr-o
călătorie din Bulgaria. Hruşciov ar fi declarat că situaţia în Cuba s-a agravat şi că pentru a apăra independenţa statului
era necesară deplasarea unui anumit număr din rachetele noastre nucleare.
Escaladarea sau sporirea pericolelor debutează luni, 22 octombrie, la ora 19.
În acea zi, preşedintele Statelor Unite — după mai multe întruniri ale celulei de criză, după o îndelungată
reflecţie, consultarea a numeroşi experţi, informări ale aliaţilor săi, schimburi de mesaje cu primul secretar al Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice — rosteşte un important discurs televizat, în care este denunţată duplicitatea
sovietică; totodată, este anunţată, în virtutea strategiei unei riposte graduale, instalarea nu a unei blocade — act de
război —, ci a unei carantine — termen medical.
La Moscova, cel putin în aparenţă, se manifestă o atitudine fermă, în dimineaţa zilei de marţi, 23 octombrie,
Malinovski, ministrul Apărării, pune forţele sovietice în alertă. Navele ce se deplasează spre Cuba primesc
instrucţiuni de a accelera motoarele şi de a ignora blocada. Chiar dacă sunt discrete, aceste măsuri nu sunt mai
putin eficace. Ele vor fi cunoscute rapid la Washington şi New York prin intermediul ofiţerilor aflaţi în post la
biroul ataşatului militar sovietic din capitală, care le răspândesc sub forma unor aluzii ameninţătoare.
Preşedintele Kenndey, în aceeaşi zi de 23 octombrie, la ora 19 (ora locală), semnează o proclamaţie şi o
ordonanţă prin care notifică şi dispune executarea carantinei, cu începere de la 24 octombrie, ora 14 GMT, deci ora
10 la Washington şi ora 18 la Moscova.
Punctul de unde nu mai există cale de întoarcere este atins. Până acum Washingtonul şi Moscova nu au făcut
decât schimb de cuvinte, ele riscă acum să facă schimb de lovituri armate.
În dimineaţa zilei de 24 octombrie, cargourile sovietice îşi continuă imperturbabile înaintarea. Submarine se
îndreaptă spre Marea Caraibilor. Prezenţa mai multor submersibile este deja semnalată în zonă. Comitetul
american de criză apreciază că şocul, dacă va avea loc, se va produce între orele 10.30 şi 11 dimineaţa. Este punctul
culminant al fazei de escaladare a crizei.
În seara zilei de 24 octombrie, la orele 10,25, un mesaj al amiralităţii face cunoscut Comitetului de criză la
Washington că unele vase sovietice se pare că au rămas în pană. La ora 10.32, un al doilea mesaj confirmă
informaţia: circa 20 de nave s-au oprit sau fac cale întoarsă.
21
 Destinderea, de aceea, nu este nici totală, nici definitivă. Rachetele sovietice continuă să fie în Cuba; instalarea şi
amenajarea rampelor de lansare sunt în plină desfăşurare; rachetele vor fi în curând operaţionale.
O iniţiativă a secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite complică şi mai mult jocul. Pe 24 octombrie, la
ora 14, UThant adresează un mesaj identic la Moscova şi la Washington, propunând primeia să înceteze trimiterea de
arme, celei de a doua să suspende carantina instituită. Hruşciov răspunde afirmativ în dimineaţa zilei următoare,
Kennedy, în chiar aceeaşi seară, printr-un „nu’’ enervat.
Hruşciov ar fi dorit să aibă loc o întâlnire la nivel înalt, care să îngăduie o discuţie. Vineri, 26 octombrie,
carantina se menţine, mai mult sau mai putin riguroasă.
În Cuba, în dimineaţa zilei de 27 octombrie, un avion U2 este doborît de apărarea antiaeriană cubaneză, două
alte aparate americane sunt interceptate. Este primul angajament armat al crizei, în acel moment forţele sovietice
sunt, încă o dată, plasate în stare de alertă. Escaladarea este din nou într-un moment de vârf al său.
A doua destindere intervine aproape imediat, într-un mesaj radiodifuzat, sâmbătă, 27 octombrie, la ora 17 (ora
Moscovei), Hruşciov propune un schimb, de care se îndoia că va fi acceptat, şi anume retragerea rachetelor din
Cuba pe seama asigurării că insula nu va fi invadată de către Statele Unite; acestea vor fi nevoite, în plus, să retragă
rachetele lor Jupiter din Turcia.
Acestui mesaj sovietic îi răspunde preşedintele Kennedy zece ore mai târziu printr-o alocuţiune tot
radiodifuzată mergând în acelaşi sens. Deja se dăduse marinei americane ordinul de a nu intercepta nave sovietice.
Destinderea, aşteptată deopotrivă în vest ca şi în est, intervine foarte repede.
Criza nu este totuşi rezolvată imediat. Destinderea se declanşează cert, într-un mod spectaculos, la 28
octombrie, dar va trebui să se aştepte sfârşitul lunii martie 1963, pentru ca, în sfârşit, să poată fi reglate diferitele
puncte ale acordului sovieto-american: repatrierea rachetelor, înapoierea în URSS a avioanelor Muşin, acele avioane
militare de transport acordate cubanezilor şi despre care Washingtonul apreciază, în urma zborurilor americane de
inspecţie asupra Cubei, că acestora nu le sunt necesare. Aceste zboruri au fost declanşate după refuzul lui Fidel
Castro de a permite venirea pe insulă a unor inspectori internaţionali. Au urmat şi lungi negocieri privind preţul
răscumpărării prizonierilor luati de cubanezi în timpul debarcării nereuşite din Golful Cochinos, apoi retragerea
rachetelor Jupiter din Turcia.
Impactul presupune mai multe aspecte. Primul este tocmai compromisul mai sus amintit, care înlocuieşte
războiul: Statele Unite nu vor invada Cuba, sovieticii nu vor mai instala în insulă rachete cu bătaie medie şi le vor
retrage pe cele care se aflau deja acolo, rachetele Jupiter vor fi retrase din Turcia. Moscova şi Washingtonul au
găsit mijlocul de a se înţelege.
Pacea a fost preferată războiului. Din timpul acestei crize datează noua denumire dată acestei perioade a
Războiului Rece, „destindere". Puterea de descurajare a funcţionat; criza s-a dovedit - după cum s-a văzut -
pedagogică.
Al doilea aspect este de ordin politico-strategic. Criza a fost atât de gravă, încât cele două superputeri îşi dau
seama deopotrivă de pericolul la care s-au expus, dar şi de responsabilităţile care le revin. Moscova şi Washingtonul
negociau aproape direct, fără a acorda aliaţilor lor decât o atenţie limitată.

22
10. Politica externă a preşedintelui Ch. de Gaulle şi a cancelarului R.F.G. V. Brandt ca precursoare a
Destinderii.

Politica externă a preşedintelui Ch. de Gaulle

Pentru de Gaulle, politica externă era singura veritabilă, celelalte politici (internă, economică, socială si
culturală ) contribuind la punerea in practică a acestei “politici a grandorii” legată de o anumită concepţie a
interesului naţional.
Grandoarea implica independenŢa naŢiunii si aceasta explică politica de basculǎ intre anglo-saxoni si
sovietici precum si ostilitatea faŢă de Giscard, suspectat că face jocul americanilor.
DorinŢa de independenŢǎ explică totodată atitudinea ostilă a lui de Gaulle cu privire la partajul bipolar decis
la Yalta in absenŢa lui, respingerea ComunităŢii Europene a Apărării precum si refuzul Europei supranaŢionale.
Fiind observator al schimbărilor economice, politice si culturale, generalul Charles de Gaulle avea o capacitate de
previziune incontestabilă, cele trei elemente care i-au marcat gandirea si anume elementul religios, naŢionalismul
popular si tematica dezvoltării prin non-conformistii anilor 30 fiind bine marcate in lucrare.
Gaullismul apare nu numai ca o stare de spirit cum au spus unii, ci si ca o metodă pragmatică si realist, ca o
veritabilă ideologie , destul de coerentă si axată pe NaŢiune, in jurul căreia poporul francez si-a afirmat geniul
propriu si vechile tradiŢii.
Intreaga gandire gaulliană este influenŢată de deviza generalului” FranŢa nu poate fi FranŢa fără grandoare “
si isi desfasoară acŢiunea pe trei axe: măreŢie, independenŢă si putere.
Din punct de vedere istoric, gaullismul s-a născut odată cu Apelul de la 18 iunie 1940 lansat la Radio Londra
de generalul de Gaulle prin care ii invita pe toŢi francezii , oriunde s-ar afla la RezistenŢǎ contra dusmanului.
Geografic, gaullismul face parte integrantă din spaŢiul francez, epicentrul gandirii si acŢiunii sale fiind
obligaŢia sacră de a lupta pentru salutul si reinoirea FranŢei iar filozofic se leaga cu determinare de civilizaŢia
europeană, situand gandirea si acŢiunea sa pentru menŢinerea identităŢii naŢionale si avand totodată o puternică
influenŢă asupra puterii si opiniei publice.
Politic, gaullismul nu s-a impus decat sub regimul celei de a V-a Republici, pe care el insusi l-a constituit
profitand de circumstanŢele epocii, iar electoral a trezit intr-un mod particular ceea ce se dovedeste a fi si anume
o vastă miscare a Adunării Poporului Francez.
In Gaullism se găseste noŢiunea tipică de “cinci piloni” ce constituie obligaŢiile celor ce subscriau la
Gaullism (obligaŢia absolută la rezistenŢǎ; subordonarea la ordinal clasic; spiritul adevărului; salutul; interesul
crescut pentru patrie), emblema acestuia fiind “Croix de Lorraine”, semn al destinului FranŢei libere si simbolul
martirilor FranŢei ocupate. Gaullismul nu este numai grandoare si putere, el insemnă si respectul omului si al
naŢiunii, al tradiŢiilor multiseculare ale FranŢei, este o nouă expresie politică care integrează cele mai inalte
valori ale gandirii crestine si ale democraŢiei, este punctul de plecare al FranŢei moderne.
Sosirea lui de Gaulle la conducerea FranŢei, a bulversat mediile diplomatice din FranŢa si din străinătate,
presedintele jucand un rol major in politica externă a Ţării sale. Generalul Charles de Gaulle concepe viaŢa
internaŢională ca pe un raport intre naŢiuni si preferă un Directorat al Granzilor in locul supranaŢionalităŢii care
nu ar avea baze reale.
ConcepŢia politică a lui de Gaulle se explică prin dubla sa mostenire naŢională maurrasiană si iacobină.
NaŢionalismul maurrasian se reflectă in limbajul său la adresa Germaniei si in dorinŢa de a intra in istorie ca
omul care a marcat sfarsitul unui conflict de secole intre două popoare, iar naŢionalismul iacobin in constiinŢa sa
conform careia destinul Frantei era sa aducă lumii libertate, egalitate, fraternitate.
In gandirea gaullistǎ dominǎ de asemanea ideea de a elibera oamenii lumii intregi de toate formele de
servitude ideologice, politice, economice si sociale. Aceastǎ sarcinǎ de a “elibera”constituie o temă internaŢionalǎ
exemplarǎ, permitand asigurarea salutului naŢional, social si familial pentru milioane de oameni.

23
11. Sfârşitul „războiului rece” şi impactul destrămării U.R.S.S. asupra relaţiilor internaţionale.

Rolul decisiv în evoluţia Relaţiilor Internaţionale contemporane l-a avut transformarea radicală survenită în
societăţile comuniste care a condus la modificarea hărţii politice a Europei după încheierea Războiului Rece.
Practic s-au petrecut modificări ce survin doar la încheierea războaielor propriu-zise. Implozia comunismului s-a
datorat atât falimentului ideologic, cît şi a celui economic al URSS.
Intregul bloc communist european, care s-a aflat jumătate de veac sub tutela Kremlinului, a optat după anii `90
pentru o cale nouă de dezvoltare socială. În consecinţă, au avut loc importante redistribuiri de forţe în plan politic,
iar punctul culminant a fost atins cînd Germania de Est s-a unit cu Republica Federală a Germaniei şi a format în
Centrul Europei, cel mai puternic stat al continentului.
Revoluţiile anului 1989 din Europa nu ar fi putut avea loc fără începuturile unei revoluţii în URSS însăşi, şi
mai ales fără ceea ce a adus la o revoluţie politică sovietica în Europa Răsăriteană.
Această schimbare chiar în inima sistemului a început odată cu venirea la putere în anul 1985 a lui M.S.
Gorbaciov. Pînă la venirea sa la putere imperiul socialist intră într-o criză din ce în ce mai acută, care se
manifestă prin creşterea presiunii din partea societăţii civile; degradarea social-economică şi incapacitatea
regimului de a se auto-reforma. Din această cauză este elaborată "perestroika" prin care M.S. Gorbaciov
încearcă să salveze ţara de criză.
Concentrat asupra reformei interne Gorbaciov, a realizat că URSS nu mai putea face faţă împovărătoarei curse
a înarmărilor. În 1987, după acceptarea unor importante concesii, a asigurat prima diminuare a armelor nucleare.
Cu economia sovietică aflată într-un declin rapid, Gorbaciov a hotărât încetarea ajutorului acordat şi retragerea
sprijinului politic acordat regimurilor comuniste est-europene, care în 1989 au început să se prăbuşească.
Pe plan extern "cursa înarmărilor " şi aventurile militare ale URSS epuizau Imperiul, deoarece necesitau
cheltuieli colosale. Pentru a pune capăt acestora şi pentru a cîştiga încrederea şi susţinerea Occidentului
Gorbaciov recurge la "dezideologizarea" politicii externe înfăptuită prin recunoaşterea greşelilor trecutului şi
accentuarea prestigiului ONU. Din toamna lui 1986, URSS devine unul din centrele nobile de meditaţie
asupra valorilor universale.
Însă ceea ce a constituit o revoluţie în politica sovietică în Europa Centrală şi de Est, a fost renunţarea la
doctrina Brejnev, care argumenta dreptul de intervenţie a ţarilor "surori" în vreo-una din ele, şi adoptarea unui
nou curs în relaţiile sovieticilor cu ţările satelit. Noua politică definită simbolic ca doctrina Sinatra accentuează
că ţările satelit sunt practic libere de a-şi decide în continuare soarta, iar armatele sovietice nu vor mai
interveni pentru a împiedica desfăşurarea proceselor social - politice.
La începutul anilor 90 devine tot mai evident faptul că, păstrarea Uniunii Sovietice, în viziunea propusă de
centru, nu se va solda cu succes. Majoritatea republicilor ex-sovietice şi-au proclamat suveranitatea, în asemenea
condiţii nu mai putea fi vorba de o nouă federaţie. Una după alta, republicile sovietice se pronunţau pentru o
comunitate de state suverane şi independente, adică pentru o confederaţie, asociaţie de state suverane şi
independente.
Un factor destul de vizibil care a influenţat distinderea procesului de destrămarea a URSS, a fost cel jucat de
către occident. Ţările occidentale au folosit trei tipuri de argumente pentru a direcţiona politica regimurilor
comuniste, faţă de centru. Din punct de vedere politico-juridic, ele se bazează pe acordurile de la Helsinki (1975)
- semnat de toate ţările blocului socialist - care retind libertatea absolută de circulaţia a persoanelor, ideilor şi
bunurilor în Europa. Orice încălcare confirmată a acestor acorduri expune ţările est-europene la o dezaprobare,
adică la pătarea imaginii lor pe plan internaţional.
Un alt argument este arma economică - pe care Occidentul o aplica refuzînd sau "îngheţînd" ajutoarele.
Un alt catalizator al Occidentului l-a constituit "efectul Ioan Paul al II-lea". Vaticanul nu a ratat nici o ocazie
de a încerca îmbunătăţirea regimului catolicilor din Est, cerînd libertate cultului pentru Lituanieni, susţinînd
dreptul cehilor şi al slovacilor de a dispune de un cler înalt, apărînd dreptul catolicilor din Ucraina. El a încurajat
continuarea tratativelor în vederea restabilirii relaţiilor diplomatice cu URSS. Acest ultim proect pregătit prin
venirea la Moscova a monseniorului Casaroli în iunie 1988, s-a realizat la l decembrie 1989, după întîlnirea la
Roma acelor doi şefi de state.
În contextul evenimentelor de mai sus, în referendumul din 17 martie 1991 majoritatea republicilor unionale
votează pentru transformarea URSS într-o federaţie de republici egale în drepturi, cu numele de Uniunea
Republicilor Sovietice Suverane. După transformările radicale din Europa de Est, unde regimurile comuniste
instalate după al Doilea Război Mondial se prăbuşesc rând pe rând, URSS acceptă dizolvarea CAER (28 iunie
1991) şi a Tratatului de la Varşovia (1 iulie 1991), semnând la Paris Carta pentru o nouă Europă, care încheie
formal Raboiul Rece şi confruntarea Est-Vest.
24
 Astfel, în contextul acestor evoluţii rolul decisiv în evoluţia situaţiei geopolitice contemporane l-a avut
transformarea radicală survenită în societăţile comuniste care a condus la modificarea hărţii politice a Europei
după încheierea Războiului Rece. Practic s-au petrecut modificari ce survin doar la încheierea războaielor propriu-
zise.
"Prăbuşirea Uniunii Sovietice – remarcă Z. Brzezinski – a produs o confuzie geopolitică enormă. În decursul a
doar două săptămâni, poporul rus – care, în general, era chiar şi mai puţin prevenit asupra apropiatei dezintegrări a
URSS decât lumea din afară acesteia – a descoperit brusc că nu mai era stapânul unui imperiu transcontinental, ci
frontierele Rusiei se restrânseseră la ceea ce fusesera la începutul secolului al XIX-lea în Caucaz, la jumătatea
aceluiaşi secol în Asia Centrală şi – mult mai spectaculos şi dureros – la ceea ce fuseseră cam la 1600 spre Vest,
adică imediat după domnia lui Ivan cel Groaznic. Pierderea Caucazului a reînviat temerile strategice faţă de
reapariţia influenţei din partea Turciei; pierderea Asiei Centrale a generat un sentiment de sărăcire având în
vedere enormele resurse energetice şi de minereuri ale regiunii, ca şi teama faţă de o posibilă provocare islamistă;
iar independenţa Ucrainei a contestat esenţa pretenţiilor Rusiei de a fi purtătorul învestit de Dumnezeu al
identităţii pan-slave".
Dispariţia Uniunii Sovietice de pe harta lumii a dus la consecinţe profunde regionale şi globale, escaladînd în
acest sens un şir de conflicte din cadrul arealului ex-sovietic. În acest context, destrămarea URSS a plasat
metropola fostului imperiu sovietic într-o poziţie defensivă faţă de graniţele sale. Pe rând, fostele republici
sovietice şi-au declarat independenţa, teritoriile respective şi eventualele beneficii strategice pe care acestea le
furnizau Moscovei trecând în jurisdicţia capitalelor noilor state independente. Moscova a intenţionat să îşi
menţină sau chiar să-şi refacă influenţa în aceste zone, prin mai multe mijloace, unele la limita legislaţiei şi a
cutumelor internaţionale, cele mai multe dincolo de această limită.

25
12. Interesele marilor puteri în spaţiul postsovietic şi perspectivele colaborării lor cu statele C.S.I.

La începutul anilor 90 devine tot mai evident faptul că, păstrarea Uniunii Sovietice, în viziunea propusă de
centru, nu se va solda cu succes. Majoritatea republicilor ex-sovietice şi-au proclamat suveranitatea, în asemenea
condiţii nu mai putea fi vorba de o nouă federaţie. Una după alta, republicile sovietice se pronunţau pentru o
comunitate de state suverane şi independente, adică pentru o confederaţie, asociaţie de state suverane şi
independente.
Un factor destul de vizibil care a influenţat distinderea procesului de destrămarea a URSS, a fost cel jucat de
către occident. Ţările occidentale au folosit trei tipuri de argumente pentru a direcţiona politica regimurilor
comuniste, faţă de centru. Din punct de vedere politico-juridic, ele se bazează pe acordurile de la Helsinki (1975)
- semnat de toate ţările blocului socialist - care retind libertatea absolută de circulaţia a persoanelor, ideilor şi
bunurilor în Europa. Orice încălcare confirmată a acestor acorduri expune ţările est-europene la o dezaprobare,
adică la pătarea imaginii lor pe plan internaţional.
Un alt argument este arma economică - pe care Occidentul o aplica refuzînd sau "îngheţînd" ajutoarele.
Un alt catalizator al Occidentului l-a constituit "efectul Ioan Paul al II-lea". Vaticanul nu a ratat nici o ocazie
de a încerca îmbunătăţirea regimului catolicilor din Est, cerînd libertate cultului pentru Lituanieni, susţinînd
dreptul cehilor şi al slovacilor de a dispune de un cler înalt, apărînd dreptul catolicilor din Ucraina. El a încurajat
continuarea tratativelor în vederea restabilirii relaţiilor diplomatice cu URSS. Acest ultim proect pregătit prin
venirea la Moscova a monseniorului Casaroli în iunie 1988, s-a realizat la l decembrie 1989, după întîlnirea la
Roma acelor doi şefi de state.
În contextul evenimentelor de mai sus, în referendumul din 17 martie 1991 majoritatea republicilor unionale
votează pentru transformarea URSS într-o federaţie de republici egale în drepturi, cu numele de Uniunea
Republicilor Sovietice Suverane. După transformările radicale din Europa de Est, unde regimurile comuniste
instalate după al Doilea Război Mondial se prăbuşesc rând pe rând, URSS acceptă dizolvarea CAER (28 iunie
1991) şi a Tratatului de la Varşovia (1 iulie 1991), semnând la Paris Carta pentru o nouă Europă, care încheie
formal Raboiul Rece şi confruntarea Est-Vest.
Astfel, în contextul acestor evoluţii rolul decisiv în evoluţia situaţiei geopolitice contemporane l-a avut
transformarea radicală survenită în societăţile comuniste care a condus la modificarea hărţii politice a Europei
după încheierea Războiului Rece. Practic s-au petrecut modificari ce survin doar la încheierea războaielor propriu-
zise.
"Prăbuşirea Uniunii Sovietice – remarcă Z. Brzezinski – a produs o confuzie geopolitică enormă. În decursul
a doar două săptămâni, poporul rus – care, în general, era chiar şi mai puţin prevenit asupra apropiatei dezintegrări
a URSS decât lumea din afară acesteia – a descoperit brusc că nu mai era stapânul unui imperiu transcontinental,
ci frontierele Rusiei se restrânseseră la ceea ce fusesera la începutul secolului al XIX-lea în Caucaz, la jumătatea
aceluiaşi secol în Asia Centrală şi – mult mai spectaculos şi dureros – la ceea ce fuseseră cam la 1600 spre Vest,
adică imediat după domnia lui Ivan cel Groaznic. Pierderea Caucazului a reînviat temerile strategice faţă de
reapariţia influenţei din partea Turciei; pierderea Asiei Centrale a generat un sentiment de sărăcire având în
vedere enormele resurse energetice şi de minereuri ale regiunii, ca şi teama faţă de o posibilă provocare islamistă;
iar independenţa Ucrainei a contestat esenţa pretenţiilor Rusiei de a fi purtătorul învestit de Dumnezeu al
identităţii pan-slave".
Dispariţia Uniunii Sovietice de pe harta lumii a dus la consecinţe profunde regionale şi globale, escaladînd în
acest sens un şir de conflicte din cadrul arealului ex-sovietic. În acest context, destrămarea URSS a plasat
metropola fostului imperiu sovietic într-o poziţie defensivă faţă de graniţele sale. Pe rând, fostele republici
sovietice şi-au declarat independenţa, teritoriile respective şi eventualele beneficii strategice pe care acestea le
furnizau Moscovei trecând în jurisdicţia capitalelor noilor state independente. Moscova a intenţionat să îşi
menţină sau chiar să-şi refacă influenţa în aceste zone, prin mai multe mijloace, unele la limita legislaţiei şi a
cutumelor internaţionale, cele mai multe dincolo de această limită.

26
13. Interesele marilor puteri în Extremul Orient la sf. sec. al XX-lea – înc. sec. al XXI-lea.

Rolul Indiei în strategia geopolitică a SUA în zona extremului orient

Realitatea spaţiului extrem de divers politic, economic, social, cultural, dar deja unitar strategic dintre Marea
Neagră şi Orientul Extrem furnizează prima facie suficiente indicii ale competiţiei dintre Rusia şi China pe de o
parte şi SUA pe de altă parte, competiţie în care rolul Indiei este multiplu şi esenţial în strategia americană. Un
prim posibil obiectiv al acestei strategii pare „fracturarea” geostrategică a unui sistem tot mai bine conturat de
cooperare şi parteneriate între Rusia, China şi unele state musulmane (în speţă Iran, Arabia Saudită şi, anterior lui
2003, Irak) prin interpunerea unui „coridor” strategic de influenţă din interiorul NATO şi până în inima Asiei, la
frontiera vestică a Chinei, compus din segmentele Turcia (membru NATO) – Irak (ocupat în 2003) – Afghanistan
(ocupat în 2001-2002) şi Pakistan (cu prezenţă militară americană după 11 septembrie 2001). În acest scenariu,
Iranul – adică exact statul cel mai susceptibil pe termen scurt-mediu de o intervenţie militară americană şi/sau
israeliană reprezintă singura “veriga lipsă” în acest coridor. În asemănarea sa izbitoare cu iniţiativele instituţionale
anterioare ale Pactului de la Saadabad (1937, între Turcia, Irak, Iran, Afghanistan) şi Pactului de la Baghdad
(1955, între Marea Britanie, Turcia, Iran, Irak şi Pakistan), crearea şi controlul unui “coridor” eurasiatic pare un
macro-obiectiv vechi de decenii al strategilor occidentali, fie aceştia britanici sau americani – un obiectiv
asemănător, ca durată a urmăririi sale, cu cel rus al accesului la “mările calde”, vechi de pe vremea lui Petru cel
Mare. Într-un astfel de coridor, cooptarea Indiei ar întări semnificativ flancul său sudic, asigurând şi ieşirea la
Oceanul Indian.
În al doilea rând şi conex, litoralul vestic al Indiei asigură câteva mii de kilometri din coasta rutei maritime de
aprovizionare a Chinei cu petrol din Orientul Mijlociu, pe traseul Golful Persic – Marea Arabiei – Oceanul Indian
– arhipelagul indonezian – Marea Chinei de Sud, un traseu dominat încă incontestabil de forţele aeriene, navale şi
terestre americane. În contextul în care, conştientizându-şi dubla vulnerabilitate strategică a dependenţei de
petrolul din zona-cheie a Golfului Persic şi a transportului maritim al acestuia spre piaţa internă, China şi-a
instalat facilităţi militare proprii de-a lungul rutei menţionate - în Pakistan (la Gwadar, în sud, nu departe de
strâmtoarea-cheie Hormuz), în Myanmar (aproape de strâmtoarea Malacca) şi Cambogia (la Kompong-
Sihanoukville), cooptarea strategică a Indiei în “tabăra” lor e mai mult decât oportună pentru Statele Unite în
eventualitatea în care acestea ar dori să îi “ia oxigenul” Chinei.
În al treilea rând, şi cu atât valid după pierderea bazei militare “K2” (Kharji-Khanabad) din Uzbekistan în
toamna anului trecut şi cu şanse mari ca acelaşi lucru să se întâmple şi cu facilităţile din Kârgâzstan, SUA au
nevoie de India în menţinerea şi consolidarea unui “inel” de state loiale lor circumscriind zona de influenţă a
Chinei şi incluzând, alături de India, Mongolia, Coreea de Sud, Japonia, Taiwan, Indonezia, Sri Lanka şi Pakistan.
Ultimul dintre ele având un comportament oscilant între obedienţa faţă de SUA, constrânsă de prezenţa militară a
acestora în ţară, şi cooperarea nucleară şi militară cu China, India devine cu atât mai importantă în ecuaţia
regională cu cât se plasează la intersecţia dintre “coridorul” euroasiatic şi “inelul” din jurul Chinei.
În sfârşit, dincolo de sectorul militar-strategic, în plan economic, SUA susţin din umbră agregarea în jurul
Indiei a unei zone de comerţ liber în Asia de Sud (South Asia Free Trade Association, SAFTA) în contrapondere
la dezvoltarea economică a SCO în jurul perechii Rusia-China; în perspectiva intensificării relaţiilor comerciale şi
a continuării ascensiunii economice a Indiei, aceasta ar putea fi instrumentalizată în scopul echilibrării SCO prin
crearea unei „Mari Zone Economice Indiene” încorporând, pe lângă statul „titular”, statele vecine mici precum
Bhutan, Nepal, Bangladesh, sau Sri Lanka. Fie ca alternativă în cazul unor impedimente, fie ca extindere, ar putea
fi inclusă în ecuaţia jocului economic şi NAFTA (North American Free Trade Agreement) prin impulsionarea şi
aprofundarea relaţiilor comerciale ale acesteia cu şi India.
În acest cadru de idei vom spune că sub aspect de imprimare a realizării intereselor geopolitice ale SUA
pentru India, vom spune că India în marea sa măsură reprezintă o modalitate de extindere a influenţei americane
asupra Chinei.
Dincolo de nevoia SUA, chiar şi considerarea unui grad crescut de autonomie în procesul decizional în
politica externă a Indiei pare să pledeze în favoarea unei apropieri tot mai accentuate a Indiei de SUA şi, indirect
de angajare într-o relaţie de competiţie/conflictualitate cu China. Astfel, la nivel teoretic, predicţia pare validă din
perspectiva „mecanicistă” de sorginte realistă şi mai îndepărtată în timp a (necesităţii) echilibrării puterii sino-ruse
în ascensiune. Inclusiv varianta explicativă a unei „alinieri” cu actualul - încă - hegemon SUA ar însemna de fapt
pe termen lung echilibrarea blocului Rusia-China.
La nivel empiric, cei care prognozează un comportament al Indiei pro-american, de echilibrare a Chinei, îşi
vor fi identificat în mod posibil mărturia supremă în acordul bilateral în domeniul nuclear civil încheiat de SUA şi
India în primăvara acestui an. În baza acestei înţelegeri, partea americană furnizează combustibil şi tehnologie
27
nucleară civilă, iar cea indiană se angajează să separe componentele nucleare civile de cele militare şi să pună 2/3
din reactoarele existente şi respectiv 65% din puterea sa de generare sub supraveghere internaţională (celebrele
safeguards). Practic, după o izolare de decenii în care a fost un outlaw, India devine un jucător recunoscut oficial
pe piaţa internaţională a energiei nucleare, dobândind acces la materiale, tehnologie, know-how şi mecanisme de
comercializare. Ca implicaţii, dacă momentan pe “calea” nucleară se asigură doar 3% din necesarul energetic al
Indiei, se estimează că ponderea va urca în 2025 la 25%. Astfel, sporindu-şi autonomia energetică faţă de
furnizorii din Orientul Mijlociu şi din Asia Centrală, obţinând recunoaşterea oficială pe piaţa energiei nucleare,
altfel spus, contribuind la satisfacerea interesului său naţional (oricât de desuet ar putea părea conceptul), India ar
avea toate motivele de a extinde şi adânci parteneriatul cu SUA.
Pornind de la astfel de elemente teoretice şi practice deopotrivă, opinia mainstream în rândurile analiştilor este
aceea că parteneriatul strategic cu Statele Unite reprezintă principala dimensiune a politicii externe a Indiei în plan
bilateral şi că, pe măsura afirmării sale ca actor global, India va intra într-o rivalitate tot mai accentuată cu China
ostilă SUA.
Şi totuşi, o radiografie mai atentă a regiunii şi o lectură mai profundă a principiilor de politică externă ale
Indiei poate chestiona serios predicţia de mai sus, descoperind că “elefantul” a fost dresat să facă... numai ce vrea
el. Structural, continuum-ul strategic căruia îi aparţine India se prezintă tripolar sub aspect militar convenţional
(având ca poli Rusia, China şi India – în paranteză fie spus, un tip de format, cel tripolar, catalogat ca inerent
instabil de orice teoretician al relaţiilor internaţionale) şi respectiv veritabil multipolar din punct de vedere nuclear
(aceleaşi trei state plus Pakistan şi în extensia vestică, Israel şi respectiv Iran ca „pol emergent”) şi economic
(China, India, Japonia, Rusia) – o relaţionare în termeni bipolari, de reală rivalitate între ASEAN ( Association of
Southeast Asian Nations, grupând Bunei, Cambogia, Filipine, Indonezia, Laos, Malaysia, Myanmar, Singapore,
Thailanda, Vietnam, plus Melanezia şi Papua Noua Guinea ca observatori) şi SCO (Shanghai Cooperation
Organization, grupând ca membri cu drepturi depline Rusia, China, Kazahstan, Kîrgîzstan, Uzbekistan şi
Tajikistan şi ca membri observatori India, Iran, Mongolia şi Pakistan) fiind pe termen mediu mai degrabă o
utopie: PIB-ul agregat al ASEAN este de 2 ori mai mic decât al unui singur stat membru SCO – Rusia, aceasta
pentru a nu arunca în derizoriu comparaţia aducând în discuţie China.
Cât priveşte principiile directoare ale politicii externe indiene, acestea vizează în primul rând autonomia
procesului decizional, completată de menţinerea de relaţii de prietenie cu toate statele, reglementarea paşnică a
disputelor, echitate în abordarea chestiunilor internaţionale şi, mai recent, multipolaritatea sistemului
internaţional.
De la aceste principii pornind şi simultan parteneră în domeniul nuclear a SUA, membru observator al SCO,
partener deplin de dialog al ASEAN, într-o relaţie de pronunţată interdependenţă economică cu China, având o
bază militară în Tajikistan, o cooperare tradiţională cu predecesorul sovietic al actualei Federaţii Ruse, o
pronunţată rivalitate cu Pakistanul vecin deocamdată susţinut de SUA şi aspirând la calitatea de membru
permanent în CS al ONU, India pare constrânsă să practice o veritabilă „echilibristică” într-o „ţesătură” extrem de
încâlcită de interese şi subsecvent de relaţii bilaterale extrem de variate, de la inimiciţii tradiţionale, sedimentate
în timp (binoamele India-Pakistan sau China-Japonia), la rapprochement-uri impuse contextual şi manifestate
sectorial (Pakistan-Iran în coaliţia informală împotriva fostului regim afghan al talibanilor), sau de la amiciţii
istorice (China – Coreea de Nord) sau recente (Rusia – Kazahstan) la relaţii prea complexe pentru a putea fi
înscrise, cu grad acceptabil de acurateţe, în tipologii simpliste (relaţia dintre Rusia şi India).

Relaţia SUA –China sub aspectul extinderii influenţei în extremul orient

Datorită dezvoltării economice impetuoase a Chinei, optimismului care însoţeşte strategia politică şi strategia
economică a SUA la adresa acestei ţări, este datorat de poziţia pe care o ocupă China atît în zona Extremului
Orient cît şi în ierarhia mondială şi în organismele internaţionale.
În pragul noului mileniu, extinderea intereselor geopolitice ale SUA la adresa Chinei au reapărut din nou,
problema fiind de o vechime mai mare, ceea ce între cele două războaie mondiale, un geopolitician numea, teama
de pericolul galben. Acum i se spune ameninţarea chineză – care prin extinderea influenţei SUA atît asupra Chinei
cît şi în general în regiune, urmează a fi limitată.
În acest context ameninţarea chineză – dacă există aşa-ceva – nu este una de tip militar expansionist. Chinezii
nu s-au dotat cu rachete nucleare pentru a înspăimânta lumea şi în primul rind SUA, iar atitudinea lor faţă de
sistemele antirachetă americane şi ruseşti sunt ponderate.
Ameninţarea chineză este una a apelor lente, care se strecoară peste tot, fără să facă valuri. În concepţia
chineză asupra războiului, se menţine preceptul lui Sun Tzî şi anume acela de a obţine victoria fără luptă. Este
vorba de o victorie politică. Chinezii inversează conceptul clausewitzian asupra războiului. Pentru ei nu războiul
28
este continuarea prin mijloace militare a politicii, ci, invers, politica este o continuare a războiului, mai exact,
modul cel mai eficient de ducere a războiului prin mijloace non-violente, deci politice.
Potrivit acestei concepţii, războiul este permanent, pentru că permanentă este şi confruntarea (economică,
politică etc.), iar bătălia armată trebuie evitată, pentru că ea nu construieşte, ci distruge. Acesta este primul
fundament al strategiei militare chineze. Şi el vine de la anticul Sun Tzî.
Chinezii au promovat şi în 2004 o doctrină strict defensivă, sau autodefensivă. China nu se teme de război,
deşi este afectată de unele realităţi în ceea ce priveşte resurecţia militară a Japoniei. Această temere este însă mai
mult sentimentală, întrucât între China şi Japonia există relaţii foarte bune (cele mai mari investiţii străine în
China sunt făcute de japonezi).
Prioritatea strategică chineză vizează dezvoltarea economiei. Chinezii folosesc şi aici preceptele strategiei
indirecte configurate de Sun Tzî. Dezvoltarea economică, progresul tehnologic şi tehnologia informaţiei sunt
singurele în măsură să asigure o capacitate defensivă credibilă acestui colos.
Obiectivul strategic al Chinei este, deci, dezvoltarea economică impetuoasă, accesul la resurse şi la pieţe.
Războiul popular, care presupune atragerea inamicului în vastul teritoriu chinez şi nimicirea lui printr-un sistem
de capcane, ambuscade şi tot felul de stratageme nu mai este de actualitate. China îşi propune să prevină sau să
limiteze un conflict frontalier.
După războiul din Golf din 1991 şi mai ales după cel din 2003, China îşi propune să fie în măsură să rezolve,
şi prin mijloace militare, un conflict local, apelând la înalta tehnologie. Practic, în 2004, priorităţile Chinei în ceea
ce priveşte conceptul de securitate şi apărare, s-au concentrat asupra înaltei tehnologii şi tehnologiei informaţiei.
China şi Taiwanul sunt cei mai mari producători de componente pentru calculatoare. Deşi în Carta albă a apărării,
sunt exprimate cu claritate doar două interese naţionale prioritare ale Chinei – pacea şi prosperitatea în regiunile
limitrofe şi, respectiv, dezvoltarea şi stabilitatea Chinei –, ea nu a renunţat niciodată la Taiwan şi nu consideră
această problemă rezolvată. De aceea, poziţia ei faţă de amplasarea sistemelor antirachetă americane în Japonia şi
în Taiwan a fost categorică.
Mijloacele de bază prin care China îşi propune să realizeze obiectivul aducerii Taiwanului acasă sunt cele
politice. După atitudinea populaţiei din Taiwan la recentele alegeri, se pare că o astfel de atitudine este acceptată.
În acelaşi timp, însă, China îşi dezvoltă capacităţile de proiecţie a forţei, îndeosebi pe mare, capacităţile
logistice şi cele nucleare. Obiectivul este acela de a îndepărta cât mai mult de teritoriul naţional o posibilă zonă de
conflict. Totuşi, din 1980, China pune accentul pe dezvoltarea mijloacelor nucleare cu bătaie scurtă, întrucât este
interesată de zonele apropiate, nu de cele foarte îndepărtate, de unde rezultă că, în materie de acţiune militară,
China nu-şi doreşte o vocaţie mondială.
Se regăseşte, totuşi, în doctrina chineză, un concept moştenit din perioada ultimilor ani ai Imperiului Mandciu,
cel de „ţară puternică pentru o armată puternică“. China percepe prezenţa americană în Asia Centrală şi în Coreea
de Sud ca pe o ameninţare. De altfel, SUA reprezintă singura putere din lume care dispune de mijloace care-I
permit să blocheze ambiţiile zonale ale Chinei. Priorităţile doctrinei chineze de apărare sunt triple: Cristalizarea
puterii prin reunificarea teritoriului; Interzicerea amestecului altor puteri care ar contesta statutul central al puterii
chineze; Consolidarea statutului de mare putere în Asia, îndeosebi prin dezvoltarea economică, şi excluderea
puterilor exterioare care ar putea contracara sau limita acest proces, îndeosebi a amestecului SUA.
Pentru China „orice ţară vecină care dispune de capacitatea potenţială de a contesta ambiţiile de putere
chineze constituie o ameninţare“.Cele mai probabile ameninţări pentru China sunt cele generate de conflicte
locale, cauzate, în principal, potrivit aprecierilor chineze, de hegemonism, ingerinţe militare, economice şi
ideologice, intervenţionism, conflicte teritoriale pe uscat sau pe mare, rivalităţi de putere.
De asemenea, China percepe ca ameninţare atitudinea politică a Japoniei în zonă, parteneriatul americano-
nipon (care este privit ca o continuare a războiului rece), precum şi parteneriatul strategic între India şi SUA. Deşi
China are un parteneriat strategic cu Rusia, strategii chinezi nu privesc cu ochi buni străduinţa lui Vladimir Putin
de a spori rolul Rusiei în Asia, în parteneriat cu Statele Unite ale Americii şi cu Uniunea Europeană. Totuşi,
China, Japonia, Coreea de Sud şi Rusia alcătuiesc Forumul Asia de Nord-Est, care vizează, între altele, realizarea
unei rezerve strategice de petrol prin exploatarea hidrocarburilor din Siberia Orientală şi din Extremul Orient.
Ţările din Asia de Sud-Est nu constituie sub nici o formă o ameninţare pentru China. Taiwanul este considerat o
insulă chineză rebelă, care ameninţă doar ideologic China, prin regimul democratic din insulă. Din punct de
vedere militar, ameninţarea taiwaneză este una indirectă, în sensul că, sub protecţie americană, obligă China la o
poziţie ambiguă de avertizare, dar nu şi de intervenţie armată. China nu-şi poate asuma riscul de a interveni
militar, dar nici nu renunţă la această eventualitate. Strategia chineză cu privire la Taiwan rămâne una indirectă,
predominant politică, nu însă şi ideologică.

29
14. Colaborarea ruso-americană în domeniul asigurării securităţii nucleare şi poziţia altor mari puteri.

Printre primele documente internaţionale care încearcă să bareze goana înarmărilor, tratate susţinute dacă nu
de toate, oricum de majoritatea ţărilor, se numără Tratatul de la Washington din 1 decembrie 1959 asupra
Antarcticii, prin care se interzicea plasarea în teritoriu a oricăror tipuri de arme, efectuarea acţiunilor militare,
efectuarea testelor nucleare şi depozitarea deşeurilor radioactive. În conformitate cu acest document şi cu fiecare
criteriu în parte, Antarcticii i se acordă statutul de zonă demilitarizată şi denuclearizată. La foarte puţin timp, a
urmat Rezoluţia AG ONU nr. 1652 (XVI) din 24 noiembrie 1961, prin care Africa a fost considerată zonă
denuclearizată. Meritul acestei rezoluţii este de a cere statelor să se abţină de la efectuarea sau continuarea în
Africa a experienţelor nucleare sub orice formă, de la utilizarea teritoriului, a apelor teritoriale sau a spaţiului
aerian al Africii pentru a experimenta, acumula sau transporta arme nucleare. Acest statut conferit Africii a fost
confirmat şi prin Declaraţia asupra denuclearizării Africii, adoptată de conferinţa şefilor de stat şi de guvern ai
Organizaţiei Unităţii Africane, care a avut loc la Cairo în perioada 17-21 iulie 1964. La aceeaşi sesiune a XVI a
AG a ONU a fost adoptată la aceeaşi dată Declaraţia asupra interzicerii utilizării armelor nucleare şi
termonucleare.
La Moscova, la 5 august 1963, este încheiat Tratatul privind interzicerea experienţelor cu armă nucleară în
atmosferă, în spaţiul cosmic şi sub apă. Documentul mai este cunoscut şi sub denumirea de Tratatul de la
Moscova cu privire la interzicerea experienţelor nucleare în trei spaţii, şi a fost semnat iniţial de către URSS, SUA
şi Anglia. El este deschis pentru semnare pentru toate statele şi are forţă juridică pe un termen nelimitat. Este
compus din Preambul şi 5 articole, prin care se interzice efectuarea experienţelor nucleare în cele trei sfere şi în
oricare alt mediu, dacă aceasta poate avea ca rezultat depuneri radioactive dincolo de frontiera statului sub
jurisdicţia sau controlul căruia a fost efectuată explozia. El a intrat în vigoare la 10 octombrie 1963, dar fără a
reuşi să pună piedici continuării experienţelor de acest fel.
Patru ani mai tîrziu, intră în vigoare Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în
exploatarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti. Accentul este pus nu
atît pe spaţiul terestru, cît, mai ales, pe cel extraterestru. El a interzis plasarea pe suprafaţa sau pe orbita corpurilor
cereşti a armelor de distrugere în masă, a introdus interdicţii referitor la amplsarea armelor nucleare în spaţiul
extraatmosferic.
Pentru a continua ideea denuclearizării, în acelaşi an, este semnat Tratatul cu privire la interzicerea armelor
nucleare în America Latină din 14 februarie 1967, care în virtutea curentului foarte puternic al cerinţelor
obiective, impunea utilizarea materialelor şi instalaţiilor militare doar în scopuri paşnice, tot atunci înterzicînd
fabricarea, dobîndirea sau experimentarea armei nucleare în teritoriul nominalizat. Tratatul mai este întîlnit şi sub
denumirea de Tratatul de la Tlatelonco, după denumirea raionului din Mexico, unde a fost deschis spre semnare.
La acest document sînt anexate două Protocoale. Primul se referă la obligaţiunea statelor lumii de a recunoaşte
statutul de zonă denuclearizată a întregului teritoriu din America Latină, al doilea – presupune obligaţiunea
statelor nucleare de a respecta statutul specific al statelor din America Latină. Potrivit articolului 7 din tratat, a
fost creat Organismul (cu sediul în Mexico) cu privire la interzicerea armelor nucleare în America Latină.
Urmează Tratatul cu privire la neproliferarea armelor nucleare, care interzicea transmiterea de arme nucleare
către statele nenucleare sau ajutorarea acestora din urmă în vederea fabricării acestui tip de arme, precum şi
achiziţionarea de arme atomice de către statele unde acestea sînt lipsă. Tratatul a fost elaborat în cadrul
Comitetului pentru Dezarmare al ONU, acceptat de către Adunarea Generală a ONU la 12 iunie 1968 şi deschis
spre semnare la 1 iulie la Moscova, Washington şi Londra. A intrat în vigoare la 5 martie 1970. El recunoaşte
dreptul tuturor statelor lumii de a folosi energia nucleară doar în scopuri paşnice.
Pentru aceleaşi finalităţi, este deschis spre semnare Tratatul cu privire la interzicerea amplasării de arme
nucleare şi de alte arme de distrugere în masă pe fundul mărilor, oceanelor şi în subsolul lor la 11 februarie 1971.
Conform lui, statele participante îşi asumau obligaţia de a nu plasa în locurile indicate în document, peste linia
exterioară de 12 mile maritime nici un fel de arme nucleare sau orice alte tipuri de arme de nimicire în masă,
precum şi structuri, instalaţii de lansare sau orice alte instalaţii destinate, în mod special, stocării, experimentării
sau folosirii unor asemenea arme. Documentul este de principiu şi noi credem că prezintă interes, chiar dacă el a
putut stopa, cel puţin, un sfert din totalul acţiunilor care se obişnuieşte a se face totuşi încălcîndu-se tratatele
încheiate.
În genere, perioada războiului rece a fost marcată de o serie de acorduri bilaterale încheiate între SUA şi
URSS în vederea reducerii semnificative a arsenalului nuclear strategic şi evitarea unui război nuclear. Pentru
aceste scopuri, la 30 septembrie 1971, la Washington se semnează Acordul cu privire la măsurile referitoare la
reducerea riscului unui război nuclear. La 26 mai 1972 urmează Tratatul cu privire la limitarea sistemelor
30
rachetelor antibalistice, semnat la Moscova, numit Tratatul ABM şi amendat printr-un Protocol din 3 iulie 1974.
Acest tratat permitea părţilor să posede un sistem ABM cu 100 dispozitive de lansare ABM şi 100 rachete ABM,
amplasate pe un singur loc de pe teritoriul său. După dizolvarea URSS, SUA au demarat în 1993 negocieri pentru
rezolvarea chestiunii de succesiune la tratat şi pentru a se opera o distincţie între sistemele ABM şi sistemele de
apărare contra rachetelor nucleare (TMD). În septembrie 1997 SUA au semnat acorduri cu Rusia, Belarusi,
Kazakhstan şi Ucraina, care prevedeau că aceste 4 state sînt succesoarele Tratatului ABM şi care precizau
distincţia între ABM, vizate prin acorduri, şi TMD, nevizate prin acorduri. Curios este faptul că la 13 decembrie
2001, Preşedintele SUA, George W. Bush a anunţat retragerea SUA din Tratatul ABM pentru a putea experimenta
un lanţ antibalistic după 2004-2005 pe teritoriul american. Retragerea a devenit efectivă la 13 iunie 2002.
În acelaşi an, 1972, la 26 mai, la Moscova este semnată Convenţia bilaterală provizorie asupra unor măsuri de
limitare a armelor strategice ofensive (SALT I). Acesta a fost urmat de Tratatul cu privire la limitarea armelor
strategice ofensive semnat la Viena la 18 iunie 1979 (SALT II). Semnificativ este faptul semnării la 22 iunie
1973, la Washington, a Acordului asupra prevenirii unui război nuclear. La aceeaşi dată el a intrat în vigoare.
Dacă e să revenim la cooperarea internaţională multelaterală instituţionalizată, menţionăm că la a XXXIV-a
sesiune a Adunării Generale a ONU din 11 decembrie 1979 au fost adoptate 2 rezoluţii de denuclearizare a unor
spaţii de pe Teră. E vorba de Orientul Mijlociu şi Asia de Sud. Peste 2 ani, la 9 decembrie 1981, Adunarea
Generală a ONU adoptă în cadrul sesiunii a XXXVI-a Declaraţia cu privire la evitarea unei catastrofe nucleare cu
indicaţia că statele care vor aplica primele armele nucleare în conflictele militare vor săvîrşi cele mai grave crime
contra omenirii. Şirul urmează cu evenimentele din 1983, cînd la cea de a XXXVIII-a sesiune a Adunării
Generale a ONU se constată necesitatea urgentă de a încheia un tratat de interzicere completă a experienţelor
nucleare, se condamnă războiul nuclear şi se ia o decizie de îngheţare a armamentelor nucleare.
La 6 august 1986 prin Tratatul cu privire la denuclearizarea Pacificului de Sud se instituie a şasea zonă
denuclearizată de pe globul pămîntesc. Obiectivul acestui document este de a interzice folosirea armelor nucleare
sau efectuarea experienţelor de acest fel în regiunea respectivă. Tratatul conţine 4 anexe şi 3 Protocoale. El a intrat
în vigoare la 11 decembrie 1986.
Ideea denuclearizării Asiei este urmată cu perseverenţă prin Tratatul cu privire la crearea unei zone
denuclearizate în Asia de Sud-Est, Bangkok, 15 decembrie 1995. Articolul 3 din tratat prevede obligaţii
fundamentale ale statelor de a nu dezvolta, fabrica, achiziţiona, poseda, staţiona, controla, testa sau utiliza arme
nucleare pe teritoriul, platoul continental şi zona economică exclusivă a statelor-părţi din zona de aplicabilitate a
tratatului. Tratatul mai conţine o anexă şi un protocol adiţional din aceeaşi dată. El a intrat în vigoare la 28 martie
1997.
În fine, denuclearizarea Africii ca şi finalitate juridică se materializează prin Tratatul de la Pelindaba din 11
aprilie 1996, care la data de 1 noiembrie 2008 încă nu era în vigoare. Potrivit articolului 1, efectele tratatului se
extind asupra teritoriului continentului african şi asupra statelor insulare care fac parte din Uniunea Africană
(UA). Prin tratat se renunţă la staţionarea oricărui dispozitiv exploziv nuclear şi se interzice experimentarea
oricărui dispozitiv exploziv nuclear.
Anul 1996 marchează rezultatul eforturilor degajate de comunitatea internaţională după aproape 40 de ani de
negocieri diplomatice complexe prin semnarea la New-York, la 24 septembrie, a Tratatului de interzicere totală a
experienţelor nucleare. Tratatul impune principiul interzicerii totale a exploziilor experimentale a armelor
nucleare şi a oricărei alte explozii nucleare. Conştienţi de pericolul iminent al unei catastrofe nucleare, la 24 mai
2002 Preşedintele american George W. Bush şi Preşedintele rus Vladimir Putin semnează la Moscova Tratatul de
dezarmare nucleară. Acesta obligă cele două state să reducă cu 2/3 arsenalul lor de arme nucleare de la 6 000 de
focoase nucleare la cca 1700/2200 fiecare pînă în anul 2012. Tratatul rezervă fiecărei ţări dreptul de a decide
modul de distrugere a arsenalului său.
Epoca relaţiilor glaciare dintre SUA şi URSS se deblochează odată cu semnarea unor importante convenţii,
care nu numai că au scopul reglementării cursei înarmării, dar şi consolidează cooperarea internaţională
multilaterală. Printre acestea figurează Tratatul asupra eliminării rachetelor balistice de întindere intermediară şi
mai scurtă (FNI), semnat la Washington, la 8 decembrie 1987 pe o durată nelimitată. Acest document prevede
eliminarea şi interzicerea permanentă a unei categorii integrale de rachete balistice americane şi sovietice de
întindere intermediară şi mai scurtă (de la 500 pînă la 5500 km). După destrămarea URSS cele 12 state succesoare
devin părţi la tratat, dar numai 4 dintre ele – Belarusi, Kazakhstan, Rusia şi Ucraina participă la regimul de
inspecţie FNI. Peste 1 an este semnat la Moscova, la 31 mai 1988, Acordul asupra notificării lansării rachetelor
balistice intercontinentale şi cele lansate de submarine.
Reducerea armelor strategice ofensive continuă să constituie obiect de preocupare pentru cele două state –
SUA şi Rusia – care la 31 iulie 1991 semnează la Moscova Tratatul asupra reducerii armelor strategice ofensive,
31
numit START I. Obiectivul acestui document este de a reduce numărul armelor strategice deţinute de SUA şi
Rusia de la 10000 la 6000, reducere care trebuia operată pînă la 5 decembrie 2001, termen respectat de ambele
părţi. Peste 1 an, la Lisabona, este semnat la 23 mai 1992, Protocolul asupra limitării armelor strategice deja între
5 state: SUA, Belarusi, Kazakhstan, Rusia şi Ucraina. Iar la Moscova, la 3 ianuarie 1993, este semnat Tratatul
START II, care presupunea o reducere şi o limitare mai importantă a armelor strategice. El a fost ratificat de SUA
în 1996, iar de Rusia – în 2000. Cu toate acestea, Rusia a contiţionat ratificarea sa de ratificarea de către SUA a
Protocolului din 1992, transferînd implementarea acestuia pentru 2007 în loc de 2003. De fapt, scopul Tratatului
START II este de a implementa acquis-ul Tratatului START I, reducînd mai mult numărul armelor strategice
celor două state, situîndu-l între 3000 şi 3500 şi eliminând toate rachetele balistice intercontinentale purtătoare de
încărcături multiple. În martie 1997 la Helsinki, Preşedinţii Clinton şi Elţin au decis să demareze negocierile
asupra unui nou tratat START III, care, pentru prima dată, ar fi inclus măsuri cu privire la transparenţa arsenalelor
de încărcături nucleare strategice şi distrugerea acestor încărcături. Tratatul START II a devenit caduc prin
Tratatul de dezarmare nucleară din 2002.

32
15. Relaţiile S.U.A. cu aliaţii europeni la sf. sec. al XX-lea – înc. sec. al XXI-lea şi perspectivele dezvoltării
acestora.

La sf. sec. al XX-lea – înc. sec. al XXI-lea, problema care a intercalat în comun interesele americane cu ale
statelor europene, a fost terorismul internaţional. Astfel, atentatele din 11 septembrie 2001 au constituit, în esenţa
lor, un apel la remodelarea principiilor de politică externă americană, în special a mizării pe utilizarea
fenomenului de ’’forţă a diplomaţiei’’ cu privire la contracararea fenomenului terorismului internaţional, în
special al cooperării structurilor de politică externă americană cu comunitatea mondială în vederea reprimării
acestui fenomen.
În conformitate cu această afirmaţie, Preşedintele Bush jr, în discursul susţinut în faţa Congresului SUA cu
privire la trasarea noilor forme de colaborare în domeniul politicii externe, afirmă că „de acum înainte, orice
naţiune care adăposteşte sau sprijină terorismul va fi considerată de Statele Unite regim ostil”. Aşadar, analizînd
cele afirmate anterior, se impune ideea că SUA a preluat iniţiativa, întrucît, în mare masură, securitatea lumii
post-belice a depins de implicarea sa iar dacă Statele Unite vor eşua în această acţiune, întreaga structură de
securitate mondială se va dezintegra.
În virtutea afirmaţiilor enumerate mai sus, ca efect al atentatelor de la WTC şi Washington au contribuit la
remodelarea politicii externe americane. În conformitatea acestor principii, noile direcţii ale politicii externe
americane, după 11 septembrie 2001 sunt:
 lupta împotriva teroriştilor;
 construirea de relaţii bune între marile puteri;
 încurajarea societăţii libere şi deschise pe fiecare continent.
În cadru deschiderii Asambleii generale a Naţiunilor Unite din 2003 ex-preşedintele Statelor Unite, George
Bush, a trasat două aspecte ale politicii externe a Statelor Unite în domeniul combaterii terorismului internaţional.
Prima şi cea mai importantă este că Statele Unite vor utiliza forţa la adresa acelor entităţi statale care vor suţine,
sub orice formă organizaţiile teroriste. Este necesar să menţionăm că în domeniul combaterii militare a flagelului
logistic a terorismului, Statele Unite au nevoie de aliaţi, cazul intervenţiei militare în Afganistan şi Irak servind un
exemplu viu.
Un al doilea aspect al preocupării politicii externe americane la adresa eradicării acestui fenomen îl reprezintă
adoptării unei politici împotriva proliferării armelor de distrugere în masă la nivel internaţional. În acest context a
fost adoptată strategia Naţională de Combatere a Armelor de Distrugere în Masă (11 decembrie 2002).
Vorbind despre remodelarea politicii externe americane după 11 septembrie 2001, trebuie să menţionăm că
Statele Unite ale Americii, ca pilon principal în combaterea terorismului, atît anterior evenimentelor din 11
septembrie 2001, dar mai ales după aceea, şi-au adus contribuţia în politica externă prin operaţionalizarea unei
coaliţii internaţionale, incluzînd chiar şi statele arabe moderate, în vederea întreprinderii unor acţiuni diplomatice,
economice şi militare pentru a stopa comiterea de atentate teroriste şi de a destructura organizaţiile iniţiatoare.
Unul dintre scopurile de bază a politicii externe americane la adresa combaterii terorismului este tranşarea
unei acţiuni conjugate de atragere a tuturor ţărilor care sunt interesate în eliminarea acestui fenomen.
În afirmarea acestei idei, trebuie să menţionăm că politica externă americană se confruntă cu două preocupări
de bază:
1. Terorismul funcţionează pe baza a numeroase celule, răspîndite în întrega lume, care nu pot
supravieţui totuşi fără o anumită bază logistică sau fără o strategie. Este de dorit ca atît guvernul american şi aliaţii
săi europeni, cît şi alte ţări precum Rusia, China şi India să reuşească să ajungă la un acord în ceea ce priveşte
definirea aspectelor legate de terorism. În acest caz, este necesar pentru politica externă americană de asemenea ca
unele dintre statele din Orientul Mijlociu să se alăture blocului deja constituit.
2. O doua provocare la adresa eforturilor diplomaţiei americane în domeniul combaterii terorismului, ce
va trebui înfruntată din acest punct de vedere, este de a se stabili obiectivele pe termen lung cu privire la
cooperarea atît în cadrul multilateral (OMU, NATO) cît şi bilateral cu privire la mobilizarea eforturilor de
combatere afenomenului terorismului internaţional.
3. Şi în sfîrşit al treilea principiu al promovării politicii externe americane cu privire la combaterea
terorismului este prevenirea dezvoltării armelor de distrugere în masă, fapt nu poate fi lăsat să creeze premise
pentru un alt incident asemănător celui de la New York.
În continuare trebuie să menţionăm că la mai puţin de trei săptămîni după tragicele evenimente din
septembrie, ex-secretarul de stat Collin Powell trasa liniile generale ale politici externe americane, vorbind despre
"imperativul deplin al dirijării preşedintelui spre a se angaja direct şi activ în efortul multilateral de a găsi o soluţie
dreaptă şi realizabilă pentru democratizarea lumii islamice". Cu alte cuvinte, începutul a insemnat Afganistanul,
33
apoi a urmat Irakul, state exportatoare de violenţă şi instabilitate. La adresa acestei afirmaţii trebuie să adăugăm
că prin promovarea unei politici externe juste în orientul mijlociu va stimula apariţia democraţiei în emisfera
arabă, ceea ce va susţine promisiunea naşterii stabilităţii economice şi politice în Orientul Mijlociu şi, în
consecinţă, poate servi imediat intereselor comerciale ale SUA, necesităţii de a-şi controla frontierele, ca şi
scopului creării unei comunităţi de atitudine.
În cadrul remodelării politicii externe americane, este necesar să amintim principalii actori cu care a
interacţionat SUA prin intermediul diplomaţiei cu privire la comiterea atentatelor din 11 septembrie 2001. În ceea
ce priveşte rolul jucat de aliaţii europeni ai NATO în domeniul combaterii terorismului, în urma evenimentelor
din 11 septembrie 2001, acesta s-a manifestat mai mult la nivel bilateral decît multilateral.
În ciuda faptului că NATO este una dintre cele mai instituţionalizate alianţe create vreodată, avînd o
experienţă de decenii în dezvoltarea de legături strînse între membrii săi, Statele Unite au ales să nu utilizeze
capacitatea de ripostă a NATO în organizarea campaniei antiteroriste împotriva regimului taliban şi a bazelor
logistice ale Al Qaeda din Afganistan, contribuţia Alianţei fiind limitată la asigurarea spaţiului aerian al statelor
membre NATO şi desfăşurarea flotei în estul Marii Mediterane, pentru a descuraja organizaţiile teroriste să
folosească aceste rute de tranzit sau să atace unele facilităţi ale NATO din această regiune.
Referitor la parteneriatul SUA - Uniunea Europeană, cei doi actori de securitate au avut viziuni diferite în
ceea ce priveşte adoptarea unei strategii optime de acţiune în combaterea ameninţării teroriste, în funcţie de
circumstanţe, aceste diferenţe împiedicînd şi putînd continua să impiedice cooperarea americano-europeană.
UE şi SUA au elaborat iniţiative comune pentru combaterea şi prevenirea terorismului internaţional. Aceste
iniţiative, în scopul intensificării cooperării dintre SUA şi statele membre ale UE pe problema combaterii
terorismului, vizau:
 intensificarea schimbului de informaţii care contribuie la prevenirea unor viitoare acte teroriste, SUA
şi UE avînd rolul de lianţi între agenţiile juridice americane şi Europol şi Eurojust;
 crearea şi reactualizarea unei baze de date privind tendinţele fenomenului terorist şi ale criminalităţii şi
conlucrarea privind evaluarea ameninţării teroriste;
 eficientizarea demersurilor de a oferi justiţiei persoanele suspecte a fi terorişti şi criminali, UE şi SUA
fiind de acord să negocieze încheierea unor tratate privind extrădarea şi asigurarea mutuală de asistenţă juridică;
 stoparea răspîndirii armelor de distrugere în masă, sens în care SUA şi UE au iniţiat consultări privind
non-proliferarea exporturilor unor astfel de arme şi asistenţa ţărilor din Lumea a Treia
În concluzie vom menţiona că atentatele din 11 septembrie 2001 au iniţiat procesul de reformare şi de creare
a noilor structuri cu un singur scop - de a înlătura pericolul unei exterminări fizice care ar putea interveni în viitor
asupra cetăţenilor americani, aceasta fiind posibil numai prin unirea tuturor eforturilor într-un scop comun - de a
eradica şi a stopa la limitele maxime crescînda influenţă a pericolului terorist.

34
16. Colaborarea şi concurenţa marilor puteri în Orientul Apropiat la sf. sec. al XX-lea – înc. sec. al XXI-
lea.

Orientul Apropiat este un termen utilizat de obicei de arheologi şi istorici, uneori şi de catre jurnalişti şi
analişti, referindu-se la regiunea ce cuprinde Levantul (Israelul modern, Palestina, Iordania, Siria şi Libanul),
Turcia, Mesopotamia (Irak şi Siria de est). Termenul alternativ, Orientul Mijlociu — preferat în contexte politice
şi economice — nu este folosit de către istoricii şi arheologii din Orientul Apropiat. O altă denumire, ne-
eurocentrică, apărută recent, este 'Asia de sud-vest', însă această denumire nu este utilizată pe scară largă.
Egiptul, deşi este situat în Africa, este de obicei considerat a face parte din regiunea Orientului Apropiat,
datorită numeroaselor similitudini cu alte state din regiune.
Puterea mondială care nutreşte cele mai mari interese în oriental apropiat, este SUA. Scenariile de evoluţie a
umananităţii şi în cadrul lor a influenţei SUA caracterizează cel mai bine logica intereselor SUA în regiuni
strategic importante ca Orientul Mijlociu, dominarea căreia poate schimba mult raportul de forţe pe plan
internaţional şi înclina balanţa de forţa într-o parte sau alta, de partea SUA sau a altui stat considerat contestant a
supremaţiei americane în lume.
Vorbind despre realizarea intereselor geopolitice în contextul promovării politicii externe americane în Zona
Orientului Mijlociu, vom spune că ea a fost bazată pe o politică de forţă, aceasta datorîndu-se în mare măsură
restructurării raporturilor de forţă după sfîrşitul perioadei războiului rece. În acest context, pivotul intersului
strategic American a fost transferat din Europa în zona Orientului Mijlociu.
În continuare vom menţiona că într-un raport al Comisiei pentru Interesele Naţionale Americane, publicat sub
egida Centrului de Ştiinţă şi Relaţii Internaţionale, în 1996, referitor la zona Orientului Mijlociu sînt identificate
trei interese fundamentale, ca deziderate fundamentale ale politicii externe a SUA în zona dată:
1. Prevenirea unor atacuri cu arme de distrugere în masă. În contextul preocupărilor date, a fost adoptată
strategia Naţională de Combatere a Armelor de Distrugere în Masă (11 decembrie 2002);
2. Prevenirea apariţiei unor puteri hegemonice în Orientul Mijlociu, ostile SUA;
3. Asigurarea securităţii aliaţilor SUA în zona Oorientului Mijlociu.
În contextul evoluţiei sistemului internaţional după sfîrşitul războiului rece, are loc reprofilarea şi activizarea
intereselor geopolitice şi geoeconomice ale SUA în zona Orientului Mijlociu. În primul rând, este vorba de
interesul economic al administraţiei americane faţă de zona respectivă, şi anume:
1. accesul Statelor Unite şi al aliaţilor săi la sursele de petrol din Orientul Mijlociu.
2. Interesul constant manifestat de administraţiile americane pentru soarta Israelului, lucru care nu poate
fi neglijat în abordarea problemelor politice din regiunea Orientului Mijlociu.
3. Obligaţiile Statelor Unite asumate faţă de statele Alianţei Nord-Atlantice şi Japonia au constituit, de
asemenea, puncte importante pe care diplomaţia americană a fost nevoită să le abordeze, în efortul de a constitui
un front comun împotriva Irakului.
În context general vom specifica faptul că interesul geopolitic strategic urmărit de SUA este acela de a-şi
asigura pe termen lung resursele necesare menţinerii ritmurilor de dezvoltare economică, prin accesul la resurse şi
libertatea tranzitului. Este un obiectiv complex, de durată, iar realizarea lui impune implicarea decisivă în
procesele de stabilizare a lumii şi de întărire a securităţii prin încurajarea pieţii libere, a valorilor democratice, a
transparenţei şi predictibilităţii în acţiunile celorlalţi actori ai lumii. Oricum, proiectele în care se angajează sunt
considerate investiţii mai ieftine decât valoarea eventualelor pierderi economice, provocate de disfuncţionalităţi
ale fluxurilor energetice.
Conform opiniei lui Vladimir Alexe, Orientul Mijlociu apare drept "poarta de intrare" a Statelor Unite în Asia
Centrală petroliferă. Din acest punct de vedere, Orientul Apropiat, Afganistanul şi Pakistanul sunt adevărate pietre
de hotar pentru extinderea influenţei americane în Asia Centrală. Orientul Apropiat apare drept "rîndul din faţă" al
viitorului teatru de razboi, iar Asia Centrală constituie "cheia" penetrarii SUA spre Rusia.
După venirea la putere a preşedintelui George Bush, prin noua concepţie de politică externă aprobată, politica
externă Americană s-a modificat pentru a ţine cont mai mult de realităţile geopolitice. Obiectivele principale
declarate ale politicii externe sunt: înlăturarea parităţii cu Moscova, moştenite din vremea războiului rece; tratarea
Chinei ca pe un competitor strategic şi nu ca pe un partener strategic, ca în timpul administraţiei Clinton;
regîndirea relaţiilor cu partenerii europeni.
În contextul intereselor SUA în Orientul Mijlociu, vom menţiona că la sfîrşitul anului 2005, George W. Bush
a prezentat 4 tendinţe majore care vor imprima specificul intereselor geopolitice ale SUA în zona Orientului
Mijlociu pentru ultimii trei ani – 2006, 2007, 2008, şi anume:

35
 Islamul Radical: Inainte de 11 Septembrie autorităţile tratau violenţa ca pe o problemă minoră de
criminalitate. Chemând la un “război contra terorii” în Septembrie 2001, Bush a escalat conflictul. Specificarea
exactă a forţelor din spatele terorismului a culminat în Octombrie 2005 când le-a calificat drept “Radicalism
Islamic”, “Jihadism militant”şi “Islamo-Fascism”.
 Războiul Preventiv: Descurajarea a fost timp îndelungat politica împotriva Uniunii Sovietice şi a altor
ameninţări, însă Bush a adăugat o a doua poziţie în Iunie 2002, aceea a prevenirii. Securitatea SUA, spunea el, “
necesită ca Americanii să privească înainte şi să fie hotărâţi, să fie gata de acţiuni de prevenire în cazul necesităţii
de a apăra libertatea şi vieţile noastre.” Nouă luni mai târziu, această nouă doctrină a servit ca bază pentru invazia
în Irak şi eliminarea lui Saddam Hussein înainte ca acesta să poată construi arme nucleare.
 Conflictul Arabo-Israelian: Bush s-a ferit de vechiul şi neproductivul stil diplomatic al “procesului de
pace” şi a încercat o nouă rută în Iunie 2003, stabilind ţelul a “două state, Israel şi Palestina, trăind unul lângă altul
în pace şi securitate.” Pe deasupra el a infăţişat viziunea sa asupra statutului final, a prezentat un program în timp
şi a încercat chiar să marginalizeze un lider recalcitrant (Yasir Arafat) sau să promoveze unul pe cale de apariţie
(Ehud Olmert).
 Democraţia: Dispreţuind “60 de ani în care naţiunile vestice s-au eschivat sau au acceptat lipsa de
libertate în Orientul Mijlociu” ca pe o politică ce “n-a făcut nimic ca să ne asigure securitatea,” Bush a anunţat în
Noiembrie 2003 ”o strategie de înaintare a libertăţii în Orientul Mijlociu,” prin care a înţeles aplicarea de presiuni
asupra unor anumite regimuri pentru a se deschide la participarea cetăţenească.
Ca moment de referinţă în reformularea intereselor geopolitice ale SUA în zona Orientului Mijlociu, seria de
atentate de la 11 septembrie 2001 ar fi cea care, în opinia lui Renat Derbiu, a eliminat orice posibil dubiu care ar
mai fi existat cu privire la faptul că în afara Afghanistanului şi Irakului, ca focare de instabilitate regională, trebuie
luat în calcul şi vecinul său – Iranul la vest.
Vorbind despre realizarea intereselor geopolitice în contextul desfăşurării nemijlocite a cursului de politică
externă americană în Orientul Mijlociu, vom menţiona iniţial că intervenţiile militare ale Statelor Unite în Kuweit
(1991), dar mai ales implicarea accelerată a Statelor Unite în procesul de pace arabo-israelian începând cu 1993
pot constitui dovezi clare ale creşterii intereselor geopolitice americane în regiunea Orientului Mijlociu şi a
Golfului Persic. Acest lucru explică şi apariţia conceptului „Greater Middle East încă de la jumătatea anilor 1990,
deşi el a fost abia ulterior utilizat mai frecvent în studiile de specialitate, în special începând cu 1998, după cum
am menţionat anterior).
Analiza politicii externe a SUA în Orientul Mijlociu vine în întâmpinarea nevoii de a crea un cadru geopolitic
de analiză cuprinzător, ca urmare a concentrării intereselor strategice americane atât în regiunea Orientului
Mijlociu dar şi în cea a Golfului Persic. Ultimile trei intervenţii militare americane s-au produs în această regiune:
Irak (1991 şi 2003), Afganistan (2001). Aceste intervenţii armate s-au produs fie ca urmare necesităţii apărării
intereselor americane privind resursele de petrol (1991- Irak), ca o primă măsură în războiul împotriva
terorismului (2001-Afganistan) sau ca o măsură împotriva ameninţării proliferării armelor de distrugere în masă
(2003- Irak), ceea ce demonstrează creşterea intereselor geopolitice şi de securitate americane în această regiune a
Orientului Mijlociu.
Prezenţa militară americană din Arabia Saudită (începând cu 1991) precum şi încercarea de construire a unor
„capete de pod" în Asia Centrală reprezintă semne ale regândirii strategiilor americane în Orientul Mijlociu în era
post-Război Rece. În mod particular, putem afirma că aceste măsuri fac parte din noua strategie americană de
„containment" („încercuire") aplicată Iranului, a cărui politică de proliferare a armelor de distrugere în masă îl
recomandă ca principală ameninţare la adresa intereselor Statelor Unite în Orientul Mijlociu Extins: „Se aşteaptă
schimbări majore ale strategiei de securitate americane în regiunea Golfului Persic.

36
17. Problema revizuirii dreptului internaţional la sf. sec. al XX-lea – înc. sec al XXI-lea şi perspectivele
evoluţiei relaţiilor internaţionale.

În literatura de specialitate au fost date numeroase definiţii ale dreptului internaţional public. Unele dintre
ele se referă la dreptul internaţional public în general, independent de epocile istorice ale evoluţiei sale. Alte definiţii se referă
la dreptul internaţional public dintr-o anumită epocă istorică.
Pentru definirea dreptului internaţional public este important de deosebit elementele sale esenţiale. Aceste elemente sunt:
a) Dreptul internaţional public este un ansamblu de norme juridice, care au ca obiect reglementarea raporturilor
dintre state şi celelalte subiecte ale sale, (de exemplu: organizaţiile internaţionale interguvernamentale).
Normele dreptului internaţional public reglementează numai relaţiile dintre subiectele sale. Relaţiile contractuale dintre un stat
şi o persoană juridică (morală) sau fizică din alt stat nu intră sub incidenţa dreptului internaţional public ( ca exemplu
cumpărarea de către un stat a unei clădiri sau a unui teren aparţinînd unei persoane juridice sau fizice dintr-un alt stat);
b) normele dreptului internaţional public sunt create de state şi celelalte subiecte ale sale, pe baza acordului lor de voinţă,
respectiv a consimţămîntului lor, care îşi găseşte expresia în formele juridice ale cutumei internaţionale, sau a tratatului
internaţional;
c) relaţiile dintre subiectele dreptului internaţional public pot fi paşnice, de colaborare, sau relaţii de luptă;
d) respectarea normelor dreptului internaţional se face, în primul rînd, în mod liber de către subiectele sale. Ele au obligaţia
de bază a "bunei-credinţe", adică de a respecta cuvîntul dat în momentul adoptării normei respective, în caz de
violare a normelor dreptului internaţional de către un subiect al său se poate recurge la o constrîngere împotriva acestuia.
Constrîngerea poate fi exercitată de către acesta în mod individual (sub forma embargoului, retrorsiunii, ruperii relaţiilor
diplomatice cu statul vinovat, a boicotului, etc.), sau în mod colectiv, prin intermediul unor organizaţii internaţionale (de
exemplu: Organizaţia Naţiunilor Unite sau alte organizaţii regionale).
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional reprezintă “norme juridice de aplicaţie universală, cu
un nivel maxim de generalitate şi cu un caracter imperativ, care dau expresie şi protejează o valoare fundamentală
în raporturile dintre subiectele de drept internaţional.”
Aceste principii, consacrate în Carta O.N.U., au fost afirmate şi în Declaraţia Adunării Generale O.N.U. din
1976, fiind considerate norme imperative (de “jus cogens” ) de la care statele nu pot deroga prin convenţii
contrare.
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional au o serie de trăsături caracteristice, care le deosebesc de
celelalte principii şi norme ale acestui drept.
În primul rând, principiile fundamentale reprezintă normele cele mai importante, principale de drept
internaţional, servind bază pentru întregul sistem de drept internaţional, în procesul de creare şi de realizare a normelor
de drept internaţional, interacţiunea subiectelor acestuia îşi găseşte sprijin mai întâi în principiile sale fundamentale.
În al doilea rând, principiile fundamentale se caracterizează prin conţinutul lor general, adică spre deosebire
de alte principii ale dreptului internaţional, aplicabile într-un domeniu mai mult sau mai puţin îngust al relaţiilor
internaţionale, ele reprezintă latura cea mai esenţială a sistemului de norme şi instituţii ale dreptului internaţional.
În al treilea rând, principiile fundamentale după sfera lor de aplicare au un caracter universal. Ele se aplică
tuturor domeniilor de cooperare interstatală, atât celor tradiţionale, existente, cât şi unor domenii noi, ce nu sunt încă
reglementate prin norme specifice (de pildă, explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, utilizarea energiei
nucleare în scopuri exclusiv paşnice etc.).
În al patrulea rând, principiile fundamentale au un caracter juridic, ele fiind obligatorii pentru toate statele.
Carta ONU, în art. 2, enunţă principiile în conformitate cu care trebuie să acţioneze Organizaţia şi consacră
acestora un caracter obligatoriu. Totodată, art. 2 pct. 6 din Carta ONU prevede că "Organizaţia va asigura ca statele
care nu sunt membre ale Naţiunilor Unite să acţioneze în conformitate cu aceste principii, în măsura necesară
menţinerii păcii şi securităţii internaţionale"
Vorbind despre clasificarea principiilor fundamentale ale dreptului internaţional, putem spune că deoarece
Carta ONU cuprinde numai formulări generale ale principiilor fundamentale, la iniţiativa mai multor state europene în
anii' 60 ai sec. al XX-lea în cadrul ONU au fost întreprinse lucrări de codificare a lor. Acestea au luat sfârşit în
anul 1970 o dată cu adoptarea de către Adunarea Generală a ONU a Declaraţiei privind principiile de drept
internaţional ale relaţiilor prieteneşti şi de cooperare între state, în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite.
Declaraţia enunţă următoarele şapte principii:
1) principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale (neagresiunii);
1)principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale;
2) principiul neamestecului în treburile interne ale altui stat (neimixtiunii);
2)obligaţiunea statelor de a coopera unele cu altele în conformitate cu Carta ONU;
37
 3) principiul egalităţii popoarelor şi dreptul acestora de a dispune de ele însele;
3) principiul egalităţii suverane a statelor;
4) principiul îndeplinirii cu bună-credinţă de către state a obligaţiunilor asumate în conformitate cu Carta ONU.
În dreptul internaţional nu există doar şapte principii fundamentale. Acţiuni de precizare şi de sistematizare a
principiilor fundamentale s-au făcut şi în alte acte internaţionale: Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale
statelor (1974) şi Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Helsinki (l august 1975).
Plus la aceasta, unor principii aparte le-au fost consacrate rezoluţii speciale adoptate de Adunarea Generală a
ONU.
Actul final al CSCE din 1975 cuprinde zece principii fundamentale. La cele enumerate în Declaraţia din 1970 au
fost adăugate încă trei:
1) principiul inviolabilităţii frontierelor;
2)principiul integrităţii teritoriale a statelor;
principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Dintre acestea numai primul nu face parte din
dreptul internaţional general, sfera sa principală de aplicare fiind circumscrisă la continentul european.

38
18. Problemele ordinii mondiale postbelice la conferinţele de la Teheran, Yalta şi Potsdam.

Conferinţa de la Ialta din 4-11 februarie 1945 a consemnat succese remarcabile cu privire la desfăşurarea
războiului pînă la înfrângerea Germaniei naziste şi a Japoniei imperialiste, precum şi importante probleme
referitoare la statutul postbelic al popoarelor, la lupta pentru pace şi securitatea omenirii.
Conferinţa de la Ialta a constituit un eveniment de seamă în istoria contemporană a umanităţii. La ea s-au
decis măsurile militare cu privire la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial. Au fost definitivate documentele
adoptate la Dumbarton Oaks, creîndu-se condiţii favorabile statuării organizaţiei internaţionale a Naţiunilor
Unite. S-au decis măsuri de care urmau să beneficieze ţările eliberate ale Europei de sub dominaţia nazistă,
făcînd ca pacea şi securitatea pe acest continent să capete durabilitate şi permanenţă, spre binele şi fericirea
popoarelor. Deşi dezbaterile au fost de multe ori încinse, conferinţa s-a încheiat printr-o înţelegere deplină.
Rezultatele acestei întîlniri au fost relevate atît de Roosevelt, cît şi de Churchill în faţa organismelor lor
parlamentare.
În ascepţiunea cea mai generală, rezultatele conferinţei sunt prezentate ca o indiscutabilă şi totală înfrîngere a
Germaniei naziste, iar continuarea rezistenţei ei ca inutilă.
Conferinţa de la Ialta se constituie, astfel, într-o pagină de referinţă a istoriei contemporane, care
deschidea porţile marilor speranţe ale umanităţii dornică de pace şi securitate după şase ani de război, de
crîncene confruntări cu duşmanul secolului — fascismul — sub toate formele sale de manifestare. Ialta reprezenta,
la timpul acela, nu numai victoria forţelor aliate, ci şi a raţiunii.
Conferinţa de la San Francisco din 25 aprilie-26 iunie 1945 a avut menirea ca, în complexul internaţional
extrem de dificil de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, să statueze „Organizaţia Naţiunilor Unite şi
Carta sa" pentru ca viaţa popoarelor în perioada postbelică să se bucure de o ordine internaţională mai bună şi
mai dreaptă, în care să triumfe pacea şi securitatea generală.
Hotărîrea înfiinţării unui asemenea organism internaţional postbelic a constituit o preocupare esenţială şi
permanentă a conducătorilor marilor puteri aliate şi ale altor ţări din coaliţia antihitleristă în lupta lor
împotriva nazismului, fascismului şi imperialismului nipon. O primă reflectare concretă şi concludentă o regăsim
în „Carta Atlanticului", semnată la 14 august 1941, care aducea la cunoştinţa lumii întregi dorinţa şi speranţele
marilor puteri democratice într-un viitor mai bun al omenirii postbelice. Acest document a fost considerat ca
fiind instrumentul diplomatic şi politic fundamental, care a stat la baza formării Organizaţiei Naţiunilor Unite.
După aproximativ o lună (24 septembrie 1941) la consfătuirea interaliată care s-a ţinut la Londra, delegaţia
sovietică a prezentat o declaraţie cu privire la necesitatea de a se stabili mijloacele cele mai eficiente pentru a se
asigura pacea postbelică. Elementul cel mai caracteristic care demonstra hotărîrea popoarelor de a lupta
împotriva flagelului nazist 1-a constituit aderarea la Cartă a nouă ţări ocupate de Reichul nazist — Franţa,
Cehoslovacia, Belgia, Polonia, Iugoslavia, Grecia, Norvegia, Olanda şi Luxemburgul — ceea ce releva că
instituirea unei asemenea organizaţii devenise nu numai o dorinţă, ci şi o necesitate vitală a popoarelor lumii.
Marea conflagraţie a secolului al XX-lea, care cuprinsese sub o formă sau alta mai toate ţările lumii, a
generat în mod inevitabil hotărîrea majorităţii popoarelor, a forţelor înaintate, progresiste de a lupta pentru o viaţă
mai bună pe calea eliberării naţionale şi sociale, de a se scutura de jugul asupririi şi al colonialismului şi a-şi
construi sistemul economic şi social potrivit intereselor lor liber exprimate.
În efervescenţa mişcărilor eliberatoare, dezvoltate într-un procent mai mare sau mai mic pe toate continentele
Terrei încinse de război, necesitatea creării Organizaţiei Naţiunilor Unite de către popoarele coaliţiei antifasciste
devenise expresia concludentă şi concentrată a voinţei acestora de a făuri o organizaţie internaţională mondială,
menită să vegheze la asigurarea păcii şi securităţii şi să promoveze colaborarea paşnică multilaterală între toate
ţările lumii.
Conferinţa de la Potsdam din 17 iulie – 2 august 1945 a marcat antagonismele dintre anglo-americani şi
sovietici, actorii de bază ai războiului rece. Supleţea diplomaţiei dispăruse în mare măsură, lăsînd loc
disputelor părtinitoare. Această situaţie fusese provocată de nerespectarea hotărîrilor anterioare, şi în special a
celor de la Ialta. Astfel, preşedintele Truman anulase efectele legii de împrumut şi închiriere numai pentru
Uniunea Sovietică, doar la patru zile de la capitularea Germaniei, deşi protocolul nu-şi epuizase termenul, iar
armata ei trebuia să intre în război contra Japoniei. Guvernul american reproşa celui sovietic că nu respectase
hotărîrile şi acordurile încheiate, dar nu precizase care anume şi cînd se constatase încălcarea prevederilor
acordurilor.
Disensiunile dintre cei trei şefi de guverne îşi aveau sorgintea în unele dispute mai vechi şi s-au amplificat în
special în ultima lună de război, dar, mai ales, după moartea lui Roosevelt, omul politic de echilibru în asemenea
situaţii. Cauza principală a acestor neînţelegeri au constituit-o lipsa de încredere între cei trei conducători de mari
39
puteri, suspiciunile marcate de teama că una din puteri va beneficia de mai multe avantaje şi influenţe în
anumite zone ale lumii, europene îndeosebi, îngrijorarea puterilor occidentale că Europa va fi dominată de
comunism şi multe alte cauze ascunse sau deschis exprimate.

40
19. Concurenţa şi colaborarea marilor centre economice ale lumii ( S.U.A, U.E., Japonia) la etapa
actuală.

Japonia se plasează pe poziţia 9 după competitivitate în Asia, bucurîndu-se de o competitivitate majoră de

vîrf în sfera rafinamentului businessului şi inovaţiei, caracterizate de o disponibilitate înaltă a savanţilor şi
inginerilor, companii care investesc mult în cercetare–dezvoltare şi capacitate excelentă pentru inovaţii (poziţia 2)
privind aceşti trei indici. Performanţa globală a competitivităţii este stopată de mediul slab macroeconomic cu un
deficit extrem al bugetului (poziţia 10) care a condus la constituirea celui mai înalt nivel al deficitului public la
nivel mondial (poziţia 129). Piaţa financiară rămîne, de asemenea, în sfera îngrijorărilor, semnalînd lipsa
încrederii în sectorul bancar (poziţia 93). Aceste rezultate au plasat Japonia cu un punct mai jos în comparaţie cu
anul 2007.
Sub aspect politic, influenţa Japoniei în regiunea Asia este încă la un nivel înalt. După 1991, Japonia a
devenit un fel de “Mare Britanie în Orient”, prin intermediul careia se încearcă să fie anulate ameninţările
nucleare ale Coreii de Nord, să se consolideze apărarea Taiwanului şi să se contrabalanseze expansionismul
chinez. Susţinută de America, Japonia încearca să devina membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU.
La fel, nu este exclus faptul că, pentru a-şi asigura supremaţia în regiunea Asia, Japonia va dezvolta arme
atomice, putînd deveni în scurt timp o mare putere nucleară. Cu conflicte teritoriale nerezolvate, cu statut incert
pentru Taiwan şi cu reînflamarea adversităţilor istorice, o cursă a înarmării cu arme nucleare în Estul Asiei ar crea
un focar de instabilitate extrem de periculos.
SUA. SUA ocupă un rol deosebit în economia mondială. Politica economică, privită ca o activitate
economică, vizează obiective politice, precum şi mijloace de a le atinge. Obiectivele politicii pot fi grupate în cele
fundamentale, strategice, operaţionale, de conjunctură. Strategia şi politica economică se formează sub influenţa
factorilor interni şi externi, în primul rând schimbări în factori productivi, nivelul diviziunii internaţionale a
muncii, interacţiunii dintre capital şi producere. Pe scena strategică a economiei mondiale se conturează patru
direcţii importante. Ele prevăd atingerea unei creşteri economice stabile, diminuarea şomajului, stabilitatea
preţurilor, echilibrul în balanţa de plăţi internaţională. Aceste postulate şi-au găsit reflecţie în operele clasicilor
economici, savanţilor moderni. În epoca progresului tehnico-ştiinţific importanţa inovaţiilor este evidentă.
SUA dispune de o economie care depăşeşte economiile altor state şi teritorii, este un producător şi
consumator lider al economiei mondiale. Ţara este mare din punct de vedere al teritoriului, populaţiei şi
economiei. PIB-ul Japoniei reprezintă ⅔, al Germaniei ¼, al Marii Britanii 1/6 din PIB-ul SUA. Dezvoltarea
proceselor economice din SUA au un impact decisive asupra economiei mondiale. Starea actuală a economiei
SUA este rezultatul dezvoltării economice îndelungate. SUA, din punct de vedere politic, reprezintă o democraţie
de succes, promotorul principal al capitalismului, democraţiei şi liberalismului; (anexa 6) teritoriul de desfăşurare
al unui mod de producţie ale cărui succese i-au conferit o legitimitate absolută; singura ţară cu o influenţă
individuală atât de mare încât să poată antrena NATO în prezervarea rezervelor de petrol din Golf (1991-1992)
obliga părţile în conflictul ex-yugoslav să încheie acordurile de la Dayton (noiembrie 1995), să pună la punct
Grecia şi Turcia (februarie 1996);
Din punct de vedere economic, SUA înseamnă: 7% din suprafaţa Terrei (9,4 milioane km2); 4,7% din
populaţia globului 25% din consumul mondial de bunuri; 25,7% din PIB-ul mondial; 13,2% din comerţul
internaţional; cel mai mare comerciant al lumii din 1914; 25.880 USD(PIB)/loc; prima monedă de schimb: 50%
din comerţul internaţional se derulează în USD; prima monedă de rezervă: 1/3 din rezervele băncilor centrale;
prima monedă de credit: 40% din creditele mondiale se eliberează în dolari; sediul celor mai mari companii
multinaţionale care au peste 17500 de filiale în lume, din care 11000 în industrie; 25% din consumul mondial de
energie; peste 25% din producţia de energie electrică a planetei; cele mai multe central nuclearo-electrice din
lume; a doua putere minieră a lumii; 20% din importul mondial de petrol; cea mai mare capacitate de rafinare a
petrolului din lume; prima putere industrială a lumii; 25% din industria manufacturieră a globului; cel mai mare
producător agricol (soia, porumb, grâu, fructe, legume) din lume; cca 50% din exportul mondial de cereale;
agricultură cu randamentul cel mai mare: sub 3% din populaţia activă produce 1,9% din PIB naţional; economia
cea mai „tertiarizată” (serviciile produc 72,3% din PIB); printre primii producători mondiali de cărbune, gaze
naturale, petrol, cupru, uraniu, aur, plumb, fier; cel mai mare consumator de energie al planetei (51%, cu Canada,
din consumul de cărbune, petrol, gaz); primul importator de petrol brut mondial (anexa 17); cel mai mare datornic
al planetei; cel mai mare deficit comercial mondial; una dintre gazdele celor mai multe ISD (peste 610 miliarde
USD); 1/3 din stocul mondial de aur; cel mai mare consum de carne mondial (120 kg/loc. În 1991); cele mai
multe autoturisme la mia de locuitori; 34% (cu Canada) din consumul de textile anual; 40% (cu Canada) din
consumul de îmbrăcăminte anual mondial; 5 dintre primele 10 companii din lume sunt americane.
41
 Uniunea Europeană. Din punct de vedere politic, UE înseamnă: 2,4% din suprafaţa globului (3,3 milioane
km2); 6,8% din populaţia lumii (371 milioane locuitori); peste 25% din PIB-ul mondial; peste 18.000 USD/loc, cu
Danemarca şi Luxembourg în top - peste 25.000 USD/loc. şi Grecia şi Portugalia la limita inferioară – peste 8.000
USD/loc; din punct de vedere economic, UE înseamnă: rata şomajului de 11,5%; 2 dintre primele 10 întreprinderi
din lume sunt europene; 126 dintre primele 500 companii din lume sunt europene; 2 dintre primele 10 bănci din
lume sunt europene (una este franceză, şi alta, engleză); aproape o treime (319) dintre primele 1000 bănci din
lume sunt europene; 44% (după GATT) din comerţul mondial în 1993 (cei 27); 33% din importul mondial de
petrol; 16% din consumul mondial de energie.
Balanţa comercială a UE a acuzat un deficit de 1 miliard EUR, cu SUA un deficit de 148,1 miliarde EUR, în
timp ce a Japoniei a indicat un excedent de 102,1 miliarde EUR. Actul unic european, semnat în 1985 şi intrat în
vigoare la 1 iulie 1987, relansează construcţia europeană şi fixează la 1 ianuarie 1993 deschiderea marii pieţe
unice europene care realizează cele trei obiective de liberă circulaţie a persoanelor, a capitalurilor şi serviciilor,
după cea a mărfurilor, efectivă din 1958.
Dacă ne referim la nivelul bogăţiei relative, media este de 16.000 ECU/locuitor, dar realitatea între cei mai
bogaţi: Danemarca şi Luxembourg şi cei mai săraci membri ai UE, Grecia şi Portugalia, este de 4 la 1. Pe aceasta
scară, Irlanda şi Spania se află la 2, iar Germania, Franţa, Belgia, Olanda la 3, devansând sensibil Italia şi Anglia.
În ce priveşte şomajul, media este de 12%, dar în Luxembourg rata este de 3%, în Portugalia şi RFG de 6%,
în timp ce în Irlanda este de 18% şi în Spania de 24%.

42
20. Problema germană la întrunirile celor ,,trei mari” în anii celui de-al II război mondial.

Sfîrşitul războiului doi mondial (1939-1945) este marcat prin intensificarea cooperării dintre SUA şi URSS cu
privire la reformarea postbelică a europei aflată în ruini şi a lumii.
În conformitate cu această afirmaţie se decide că anume agresiune germaniei fasciste a fost cauza cooperării
dintre puterile ostile, din punct de vedere al ideologiilor – URSS şi SUA – ceea ce a determinat constituirea unei
coaliţii, generată fiind de un singur scop: restabilirea influenţei în Europa – dezideratul de bază al marilor puteri.
Apropierea sovieto-americană a început în 24 iunie 1941, când Preşedintele SUA a făcut o declaraţie de
sprijin şi simpatie faţă de Uniunea Sovietică. Se prefigura o alianţă şi aceasta a fost netezită cu ocazia importantei
vizite făcute de Harry Hopkins la Moscova, în iulie 1941. După o primire foarte călduroasă, care reprezenta o
excepţie, timp de şase ore fără întrerupere, Stalin a vorbit cu trimisul preşedintelui SUA. Tot la Moscova s-au
întâlnit, în septembrie 1941, Stalin, trimisul lui Churchill, Lordul Beaverbrook şi americanul Harriman, care vor
încheia un important acord de colaborare, la 4 octombrie 1941
După atacul japonez asupra SUA şi intrarea acestora în război, coaliţia celor trei state s-a consolidat şi astfel s-
au pus bazele extinderii colaborării lor în interese care vizau întreaga planetă. Cu toate că această alianţă avea să
fie cea mai durabilă înţelegere din istorie, ea funcţionând şi astăzi, la nivelul SUA - Federaţia Rusă, unii istorici
apreciază că ea nu a fost niciodată completă.
Alianţa a cunoscut şi momente de disfuncţie. În februarie 1943, serviciul sovietic de informaţii a avut
cunoştinţă de faptul că la Geneva au avut loc convorbiri secrete între prinţul german de Hohenlohe şi şeful
spionajului american în Europa, Allen Dulles. Prinţul negocia în numele Reichsführer-ului SS Heinrich Himmler.
După război s-au găsit rapoartele lui Hohenlohe. Americanii le-au tăcut sub tăcere, nedorind să se mai vadă că ei
au acceptat să negocieze cu Himmler, într-un moment în care la nivelul serviciilor secrete erau cunoscute ororile
lagărelor de concentrare pe care el le patrona.
Indiferent de limitele acestei alianţe, cea mai importantă din toate timpurile, ea va crea celor trei parteneri
sentimentul că la adăpostul ei îşi vor putea promova interesele la scară planetară, acelea care până la cel de al
doilea război mondial nu fuseseră realizate încă, găsindu-se în fază embrionară.

43
21. Evoluţia relaţiilor internaţionale în perioada ,,post război rece” din perspectiva ştiiţei politice
contemporane.

Este necesar de menţionat şi despre noua ordine internaţională în ceea ce priveşte stimularea limitării
încărcăturilor nucleare precum şi materia securizării în acest domeniu, ceea ce prezintă unele dintre cele mai acute
probleme la momentul dat. Caracteristicile actulei ordini internaţionale prevede următoarele:
SUA au ca obiectiv fundamental menţinerea unui potenţial nuclear credibil, pentru a asigura o „descurajare
eficace" în toate situaţiile, iar în caz de nereuşită să răspundă flexibil la atacul cu astfel de mijloace, alături de
conceptul doctrinar-strategic al distrugerii reciproce garantate, ca parte integrantă a descurajării nucleare
globale. Acest obiectiv s-a materializat în următoarele concepte politico-strategice:
FEDERAŢIA RUSĂ prin Concepţia securităţii naţionale şi doctrina militară adoptată la inceputul anului
2000, îşi rezerva dreptul de a utiliza armele nucleare nu numai ca răspuns la un atac cu arme de distrugere în masă
asupra sa sau a aliaţilor săi, cum a fost formulat în documentele anterioare, ci şi ca răspuns la agresiuni pe scară
largă, cu folosirea armamentului convenţional, în situaţii critice pentru securitatea sa ori a aliaţilor săi.
Totodată, noile prevederi subliniază necesitatea ca Rusia să dispună de forţe nucleare în măsură să lovească
„garantat" orice stat agresor sau coaliţie de state agresoare, în orice condiţii ale situaţiei.
A devenit clar, în viziunea Moscovei, că în viitor Forţele Nucleare Strategice vor constitui principalul mijloc,
prin care îşi asigură securitatea naţională dar, mai ales, promovarea intereselor sale la nivel global.
Evoluţia Forţelor Strategice Nucleare ale Federaţiei Ruse va fi influenţată de modul de soluţionare a
disputei dintre ea şi SUA referitoare la dorinţa SUA de extindere a Sistemului Naţional de Apărare Antirachetă.
ANGLIA, deşi este protejată de „umbrela nucleară a NATO", deţine capacităţi nucleare proprii şi acordă un
loc important conceptului doctrinar al „descurajării minimale garantate".
FRANŢA îşi menţine statutul de putere nucleară europeană, iar în ultimii ani şi-a revizuit concepţia
politico-militară „de la slab la puternic" prin instituţionalizarea doctrinei descurajării duale".
Esenţa este exprimată în postulatul „cu armele nucleare autonomia Franţei şi Europei, în domeniul apărării
este posibilă, dar fără ele este exclusă".
CHINA şi-a dezvoltat concepţia strategică de descurajare nucleară regională" prin „împiedicarea
limitată" a unui potenţial inamic de a întrebuinţa arma nucleară asupra sa.

44
22. Terorismul internaţional în relaţiile internaţionale contemporane.

Terorismul nu este o noţiune nouă. Fantoma lui domină istoria umanităţii în decursul veacurilor. Acest
fenomen social-politic complex, prin diversele sale forme, începe o dată cu apariţia societăţii, statelor şi claselor,
îi este indisolubil legat de problemele filosofice, psihologice şi religioase ale existenţei naţiunilor şi statelor.
O definiţie unanim acceptată a terorismului nu există. Se admit mai multe definiţii ce evidenţiază pe larg
caracterul, trăsăturile şi scopul terorismului internaţional. Conform dezbaterilor lui Stout, terorismul, poate fi
definit ca un act de violenţă împotriva umanităţii. Vorbind la general, este o definiţie tradiţională care
caracterizează esenţa terorismului, deoarece, cum afirmă Hoffman, acţiunea poate fi îndreptată împotriva unei
etnii, împotriva unui popor. De asemenea acţiunea teroristă poate fi îndreptată împotriva unui guvern, regim
politic sau împotriva unei afaceri aşa cum susţine Al.Yonach. În aceeaşi ordine de idei, F.H.Gareau, de exemplu,
afirmă că împotriva naţiunii este mereu îndreptată politica de insurgenţă pe care o promovează organizaţiile
teroriste, aceasta de parcă ar fi un mijloc de comunicare a violenţei.
În viziunea lui I. Bodunescu, prin terorism, ca metodă de acţiune se înţelege practicarea terorii. El
desemnează acte de natură să provoace, într-un anumit mediu, un sentiment de teamă intensă, prevestitoare a unui
rău inevitabil, cu alte cuvinte, acte intimidante sub toate raporturile. Se poate adăuga că, privite în ansamblu, sînt
considerate infracţiuni de terorism acele infracţiuni care, într-un caz concret, constituie ameninţări grave, cu
tendinţa de a se repeta. În înţelesul noţiunii de terorism nu interesează natura mobilului acţiunii, ci metoda de
executare.
Dicţionarele definesc terorismul prin referire la diferitele acte de violenţă prin care personae sau grupuri de
persoane atentează la viaţa, integritatea corporală sau la bunurile unor demnitari, personalităţi publice, a
membrilor de familie ai acestora ori îndreaptă asemenea acte împotriva unor grupări politice, organizaţii, instituţii
sau grupuri de persoane reunite organizat sau aflate întîmplător în localuri publice sau private.
Spre exemplu, în dicţionarul explicativ al etnografului şi lingvistului rus V. Dali, scopul terorismului este
consemnat prin sensurile de a înspăimînta cu moartea, cu execuţia, cu aplicarea violenţei. Interpretarea cuvîntului
“terorism” de către V. Dali este mai apropiată de noţiunea contemporană de “a teroriza”:
1) a înspăimînta, a înfricoşa, a ţine în supunere prin ameninţări de recurgere la violenţă şi de lichidare fizică;
2) a se răfui prin acţiuni brutale de reprimare şi torturi, prin pedepsirea cu moartea, prin împuşcare etc.
Cercetătorul rus S. Ojegov specifică următorul detaliu: teroarea este aplicarea violenţei fizice, dusă pînă şi
lichidarea fizică, faţă de adversarii politici. O atare specificare, în opinia noastră, prin raportarea doar la adversarii
politici, îngustează neîntemeiat noţiunea de terorism.
Reiese că, în caz dacă vinovatul a recurs la violenţă din motive politice nu faţă de adversarii politici ci, de
exemplu, faţă de “cetăţenii simpli”, atunci astfel de acţiuni nu pot fi atribuite la terorism.
Legislatorii diferitelor ţări nu au ajuns la o definiţie unică a terorismului. Studiind şi generalizînd acţiunile şi
semnele distinctive ale elementelor constitutive ale infracţiunilor de orientare teroristă, V. Emilianov construieşte
următoarea definiţie a terorismului: terorismul reprezintă acţiuni, conţinînd un pericol general comise în public,
sau ameninţarea cu acestea, întreprinse cu ţelul de a intimida populaţia sau anumite grupuri sociale în scopul
exercitării unei influenţe directe sau indirecte asupra luării unei decizii sau renunţării la ea în interesele
teroriştilor.
Se remarcă unele definiţii ştiinţifice în cercetarea fenomenului respectiv, care, într-un fel sau altul, cuprind
totalitatea aspectelor terorismului. Pentru a defini terorismul trebuie să fie luat în vedere faptul că acesta poate fi
perceput ca fenomen social-politic, aşa cum susţine Charters şi definit conceptual. De exemplu, David C.
Rapoport, definind conceptul de terorism, îl asociază cu originea democraţiei moderne. Dezvoltarea contractului
social a înfiinţat o putere neutră şi anatgonică statului. Poate să nu fi fost chiar terorismul în esenţă, dar violenţă şi
împotrivire unor anumitor regului mai cu seamă. Constituirea statului pe baza unui tratat are două momente cheie:
pactum unionis, care cere o unire într-o structură politică, adică stat şi pactum subiectionis, care cere o supunere
statului. Prin prisma liberalismului politic, Europa a produs pentru întreaga lume noţiunea şi sensul de „stat-
naţiune”, însă care nu a fost acceptat de toate regimurile politice. Acesta mai cu seamă a fost miezul dezvoltării
terorismului în perioada modernă.
Terorismul internaţional este asociat cu o reţea internaţională de grupări teroriste. Astfel putem întîlni
abordarea multidimensională a fenomenului, ca de exemplu cea a lui M. Slann, care susţine că terorismul
internaţional are o structură complexă, neuniformă şi multidimensională.
Spre deosebire de M. Slann, K. Oots pune în evidenţă abordarea transnaţională a terorismului, care duce
nemijlocit la schimbarea vectorilor politici şi instaurarea unor regimuri de dictatură militară sau paramilitară (tab.
3).
45
 Peste ani, terorismul internaţional a devenit puternic datorită progresului tehnico-ştiinţific şi apariţiei unor noi
tehnologii electronice capabile să creeze condiţii foarte bune pentru dezvoltarea acestuia. Asrfel fenomenul a
început să fie abordat din perspectiva tehnico-ştiinţifică. O astfel de abordare face M.Shieff, care afirmă că
fenomenul influenţează internetul şi lasă rădăcini de dezvoltare în mass media şi ştiinţă.
În prezent tot mai des se întîlnesc grupări teroriste de gherilă sau militare, care şi-au stabilit o autoritate
necesară pe plan internaţional pentru activitate şi expansiune ideologică şi care astăzi creează reţele sofisticate de
terorişti în întreaga lume. Actualmente unii cercetători consideră că „centrul sau nucleul terorismului este situat în
confruntarea acestuia cu monopolul statului în aplicarea forţei, în aserţiunea lui de a domina loialitatea şi respectul
cetăţenilor faţă de stat şi prin urmare legitimitatea statului.
Astfel, F.B.I., acum 20, a definit terorismul ca aplicare ilegală a forţei sau violenţei împotriva persoanelor sau
proprietăţii cu scopul de a intimida sau timora un guvern, populaţia civilă, sau alt careva segment de importanţă
majoră, în detrimentul obiectivelor politice şi sociale ale statului. Un incident terorist este definit ca un act violent
sau un act periculos pentru viaţa umană ce violează dreptul penal al statului, cu scopul de a intimida populaţia
civilă sau alt careva segment de importanţă majoră, în detrimentul politicii statului. Spre deosebire de SUA;
Guvernul Marii Britanii în 1974 declara în scopul legislaţiei autohtone, terorismul este aplicarea violenţei în
scopul schimbărilor politice şi include orice aplicare a violenţei cu scopul de a aduce publicul într-o stare de
panică şi frică.
În 1985 Oficiul pentru Protecţia Constituţiei Republicii Federale Germane dădea următoarea definiţie,
conform căreia terorismul este o metodă definitorie condusă în scopuri politice, care are scop de a face schimbări
prin aplicarea atentatelor asupra vieţilor şi proprietăţilor umane, în special, prin mijloace de crimă severă fixată
detaliat în articolul 129 a al Codului Penal al R.F.G.: omucidere, răpire extorţionistă, aplicarea materialelor
explozive şi alte forme de violenţă. Ministerul Apărării al SUA în 1983 definea terorismul ca aplicare ilegală a
forţei sau violenţei de către o organizaţie revoluţionară împotriva indivizilor sau proprietăţii cu intenţia de
coerciţie sau intimidare a guvernelor sau societăţilor, deseori în scopuri politice şi ideologice. Aceeaşi instanţă
oficială, trei ani mai tîrziu, în 1986, definea terorismul ca aplicare ilegală a violenţei sau forţei împotriva societăţii
cu scopul de a o intimida, deseori din motive religioase şi ideologice. Prin urmare, aspectul religios se pronunţă a
fi important în definirea terorismului, odată ce este considerat unul din principalii factori catalizatori ai extinderii
terorismului în lume.
Definirea terorismului internaţional ţine de complexitatea relaţiilor internaţionale. În mai multe state
terorismul internaţional este considerat un act violent împotriva umanităţii, ce aplică aşa metode ca atentatele
aeriene şi răpirea oficialităţilor. Terorismul internaţional cuprinde acte teroriste care au consecinţe internaţionale
foarte clare. În special, sunt evocate cazuri cînd teroriştii atacă aeronavele cu zboruri internaţionale, forţîndu-le să-
şi schimbe traiectoria zborului spre altă destinaţie, precum şi selectarea victimelor întru îndeplinirea cerinţelor pe
care le declară. De obicei, victime sunt diplomaţi, persoane oficiale executive, angajaţi ai companiilor
internaţionale.
Terorismul internaţional nu include activităţile locale a grupărilor teroriste, precum sunt atacurile sau
acţiunile violente împotriva cetăţenilor sau guvernului local. Terorismul internaţional poate fi definit ca un set de
acte sau campanii de violenţă îndreptate împotriva regulilor şi procedurilor acceptate de diplomaţia internaţională
şi condiţiile războiului. Încălcînd normele dreptului internaţional, teroriştii atacă diplomaţii, ambasadele,
persoanele oficiale, traseurile internaţionale sau exportă violenţă prin diferite mijloace, aplicînd-o asupra unor
popoare, toate acestea fiind considerate acţiuni teroriste de nivel internaţional. În această ordine de idei, terorismul
internaţional este violenţă împotriva sistemului de relaţii internaţionale.
Unii specialişti consideră terorismul ca exportator al terorii. Mai mult, teroarea nu reprezintă întotdeauna
finalul sau rezultatul unui act sau campanii teroriste. Teroarea este definită prin teamă extremă, în timp ce
terorismul reprezintă un pericol real, o ameninţare vagă, greu de explicat şi înţeles, imprevizibilă şi neaşteptată.
Teroarea exprimă o stare psihică şi, practic, este cheia, care declanşează terorismul. Unele guverne au definit
conceptul de terorism după propriile interese.
Frank C. Carlucci, Secretar al Apărării în timpul administraţiei lui G. Buch tatăl, considera terorismul o
tactică, o formă de luptă politică destinată atingerii unor scopuri politice. În opinia acestuia, terorismul poate fi
înscris în categoria conflictelor de mică intensitate şi descris ca război purtat la limita minimă a spectrului
violenţei, război în care conotaţiile politice, economice şi sociale joacă un rol mai important decît în cazul clasic,
purtat de puterea militară convenţională. Comapartiv cu afirmaţiile lui Carlucci, Robert Dahl, noţiunea de
terorism o abordează ca acţiune de înfricoşare prin moarte, execuţie şi violenţă.

46
23. Organizaţii internaţionale: definiţii, abordări şi criterii de clasificare.

Istoria evoluţiei relaţiilor internaţionale afirmă ca actori de bază nu numai statele ci şi organizaţiile
internaţionale ca participanţi cu drepturi depline de drept la evoluţia dreptului şi a relaţiilor internaţionale.
Apariţia acestor instituţii a adus la instituţionalizarea unor noi forme şi metode în relaţiile internaţionale, care
permit distinderea lor într-o categorie aparte, mult mai superioară celorlalte, existente în teoria şi doctrina
dreptului internaţional şi a relaţiilor internaţionale.
Pentru început trebuie să menţionăm că ideea constituirii unei organizaţii internaţionale este foarte veche.
Începuturile sunt legate de ,,marea uniune" a lui Confucius şi au înregistrat ulterior proiecte ca Organizarea
federativă a lumii întregi, a lui Dante, De jure belli ac pacis (despre dreptul războiului şi a păcii), de Grotius sau
Foedus pacificum imaginat de Kant. Acestea sunt doar cele mai faimoase exemple dintr-o serie extrem de lung ă
de proiecte dintre care multe erau pure utopii.
În secolul XIX, însă, asemenea planuri deveniseră atât de insistente încât este clar cã se nãscuse o etapã de
pregãtire a terenului pentru transpunerea ideii în practicã. Conjunctura prielnică s-a creat abia în anii primului
război mondial. Marile pierderi umane şi uriaşele distrugeri materiale au impus orientarea preocupărilor cercurilor
oficiale şi ale unor particulari spre prevenirea în viitor a unui nou cataclism, tocmai prin crearea unui organism
internaţional care să militeze pentru menţinerea păcii.
Vorbind despre Rolul OI, vom spune că organizaţiile internaţionale sunt, în general, forme permanente,
instituţionalizate, ale cooperării dintre state în diferite domenii. Definirea acestor organizaţii este dificilă
datorită marii lor varietăţi, ca urmare a obiectelor şi scopurilor lor diferite, precum şi a puterilor lor
diferite. Datorită acestui fapt, în literatura de specialitate sunt date numeroase definiţii organizaţiilor
internaţionale. Organizaţii internaţionale pot dispărea în timp, dar dacă vor fi valorificate situatiiile care au adus
la crearea lor, şi evoluţia lor pînă în prezent, prin acumulari continue, în special de-a lungul întregului secol XX,
se poate ajunge în viitor la o transformare majoră a relaţiilor inter-umane pe planeta noastră, care să justifice, într-
o perioadă încă nedefinită de timp, afirmaţia că lumea va deveni guvernabilă şi că umanitatea în ansamblul său
poate deveni o comunitate capabilă sa promoveze justiţia, sa sprijine un anumit tip de ordine socială şi să
stabilească condiţiile necesare bunăstării, care ar trebui sa fie obiectivul de bază al activităţii politice ale
organizaţiilor internaţionale.
La momentul actual, invocînd ideea calităţi şi statutului organizaţiei internaţionale, trebuie să menţionăm că
există două tipuri de organizaţii internaţionale:
1. organizaţii interguvernamentale - adică acelea ale căror membri sunt statele;
2. organizaţii neguvernamentale - adică acelea ale căror membri sunt persoane particulare sau anumite
grupuri de persoane ori instituţii private.
Este relevantă următoare clasificare a organizaţiilor internaţionale, în conormitate cu care avem:
1. în funcţie de obiectul şi scopurile stabilite prin actul de constituire:
 organizaţii internaţionale politice; de exemplu, Consiliul Europei, Organizaţia Statelor
Americane, Organizaţia Unităţii Africane;
 organizaţii internaţionale economice; de exemplu, comunităţile europene;
 organizaţii internaţionale comerciale; de exemplu Organizaţia Mondială a Comerţului;
 organizaţii internaţionale militare; de exemplu, N.A.T.O. sau Uniunea Europei Occidentale
(transformată în anul 2000 în Adunarea Europeană pentru Securitate şi apărare);
 organizaţii internaţionale cultural-ştiinţifice; de exemplu, UNESCO (Organizaţia Naţiunilor
Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură);
2. în funcţie de aria de cuprindere a membrilor lor,
 organizaţii internaţionale cu vocaţie de universalitate, precum Societatea Naţiunilor, O.N.U. şi
organizaţiile sale specializate, ca Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Mondială a Sănătăţii etc;
 organizaţii internaţionale regionale (locale), constituite, de regulă, pe criteriul geografic, precum
Consiliul Europei, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Organizaţia Statelor Americane,
Liga Arabă etc.

47
24. Instituţionalizarea Organizaţiei Naţiunilor Unite şi problema reformării acesteia la etapa actuală.
Rolul O.N.U în soluţionarea conflictelor internaţionale.

La 21-28 august 1944, la Washington, Dumbarton-Oaks, s-a desfăşurat conferinţa în cadrul căreia au avut loc
negocieri între reprezentanţii URSS, SUA şi ai Marii Britanii. Anume la această conferinţă a fost pusă baza
viitoarei organizaţii internaţionale universale a lumii (în cadrul acestor negocieri a fost luată hotărârea de a
denumi viitoarea instituţie internaţională Organizaţia Naţiunilor Unite).
Considerentele din cauza cărora SUA şi Marea Britanie au acceptat includerea Ucrainei şi Belarus în ONU
erau următoarele. Partea americană şi britanică erau de părerea că de competenţa Adunării Generale va ţine mai
mult abordarea unor subiecte cu caracter neprincipial, pe când hotărârile importante se vor adopta în cadrul
Consiliului de Securitate, în care statele mari vor deţine numai câte un vot.
Două luni mai târziu, la Conferinţa de la Teheran, la care au participat şefii de guverne ai U.R.S.S., S.U.A. şi
Angliei, au fost reafirmate şi conturate mai bine scopurile şi principiile noii organizaţii. Ulterior, în august-
octombrie 1944, la Conferinţa de la Dumbarton Oaks (lângă Washington), la care au participat reprezentanţii
U.R.S.S., S.U.A., Angliei şi Chinei, a fost elaborat primul proiect al Statutului noii organizaţii, în februarie 1945,
la Conferinţa de la Yalta, la care au luat parte şefii guvernelor U.R.S.S, S.U.A. şi Angliei, s-a căzut de acord
asupra procedurii de vot în Consiliul de Securitate.
După consultări şi negocieri laborioase, s-a convenit ca principalele organe ale Forumului mondial să fie: 1.
Adunarea Generală; 2. Consiliul de Securitate; 3. Consiliul Economic şi Social; 4. Consiliul de Tutelă; 5. Curtea
Internaţională de Justiţie; 6. Secretariatul.
Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) a fost creată pentru a asigura securitatea internaţională şi stabilitatea în
noua Ordine postbelică. Potrivit Cartei ONU, Naţiunile Unite este, în primul rând, o organizaţie de securitate, ce
are responsabilităţi globale în descurajarea oricăror conflicte dintre state. Totodată, în cazul conflictului
transnistrean s-a putut observa dezinteresul ONU faţă de orice fel de implicare în soluţionarea acestui focar de
conflict, cât şi în stabilizare post-conflictuală. Potrivit strategiei adoptate de ONU, acesta de regulă nu intervine în
reglementarea disputelor intra-statale, exceptînd cazurile când anumite conflicte prezentă un potenţial risc la
adresa securităţii internaţionale.
La momentul actual se consideră că ONU este o formă de delegare a unor funcţii şi competenţe ale statului.
Avînd o competenţă generală ONU, se poate ocupa de orice problemă (politică, economică, socială, culturală),
deoarece nu aare limite de competenţă. Organizaţia dată poate atrage atenţia comunităţii asupra unor probleme, le
pot examina şi face recomandări, dar deciziile lor au, de obicei, caracter de recomandare, exceptând caracterul
obligatoriu al Rezoluţiilor Consiliului de Securitate al ONU în problema ameninţării păcii şi actelor de agresiune.
Vorbind în continuare despre suportul instituţional şi specificul desfăşurării operaţiunilor de menţinere a păcii
sub egida ONU, vom începe cu faptul că activitatea de menţinere şi restabilire a păcii şi securităţii internaţionale
este unul din scopurile şi obiectivele primordiale în primul rînd ale ONU. Realizarea acestui scop este una din
sarcinile principale ale organizaţiei.
Pentru început este necesar să menţionăm că organul principal al Naţiunilor Unite, care deţine principala
responsabilitate pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, este Consiliu de Securitate. Este format din 15
membri, dintre care 5 sunt membri permanenţi şi 10 membri nepermanenti, aleşi de Adunarea Generală pe o
perioadă de 2 ani, după criteriul geografic. Mecanismul de vot al Consiliului de Securitate se bazează pe regula
unanimităţii, adică în problemele de fond sun necesare 9 voturi, dintre care cinci ale membrilor permanenţi.
Prin Carta O.N.U., Consiliului de Securitate i s-a conferit răspunderea principală în problemele menţinerii
păcii şi securităţii internaţionale. În îndeplinirea acestor îndatoriri, Consiliul de Securitate are obligaţia să
acţioneze în conformitate cu scopurile şi principiile Naţiunilor Unite.
Pentru probleme de procedură, sunt suficiente 9 voturi, indiferent de calitatea membrilor. Consiliul de
Securitate are răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, putând face recomandări
şi adopta măsuri în acest scop. El soluţionează diferendele internaţionale pe cale paşnică, dar poate aplica şi
măsuri de constrângere, chiar cu folosirea forţei armate. Consiliul de Securitate colabo rează cu organisme
regionale dar nici o acţiune de constrângere nu poate fi desfăşurată fără autorizaţia sa.
Consiliul de Securitate îndeplineşte şi alte funcţii, precum elaborarea sistemului de reglementare a
armamentelor, supravegherea teritoriilor sub tutela O.N.U., luarea unor măsuri de constrângere pentru garantarea
respectării deciziilor Curţii Internaţionale de Justiţie, recomandarea primirii de noi membri în O.N.U. etc.
Totodată ONU are la dispoziţie un vast mecanism de măsuri colective numite acţiuni pacificatoare. Aceste
activităţi de pacificare include un spectru vast de instrumente şi mijloace de preîntîmpinare şi reglementare a
crizelor dintre state şi chiar a conflictelor interne, care pot fi grupate convenţional în cîteva categorii şi anume:
48
Măsuri preventive; Operaţiunile de menţinere a păcii; Măsuri de strîngere; Edificarea păcii în perioada post
conflict; Operaţiuni umanitare, electorale şi poliţieneşti.
În fond aceste cinci categorii de mijloace pot fi considerate principalele instrumente utilizate în ONU în
reglementarea crizelor. În continuare voi supune cercetării şi analizei operaţiunile de menţinere a păcii care poate
fi considerat ca unul din instrumentele principale ale ONU în soluţionarea conflictelor.
Operaţiunile de menţinere a păcii, în mod tradiţional cuprind, în primul rînd desfăşurarea personalului militar
dintr-un şir de state, sub conducerea ONU pentru acordarea ajutorului în reţinerea şi soluţionarea conflictelor
armate dintre părţi. Astfel acţiunile de menţinere a păcii sunt îndreptate asupra încetării sau în cel mai rău caz
pentru reducerea dimensiunii violenţei în situaţii conflictuale prin intermediul implicării forţelor militare cu rol de
parte separatoare. În sarcinile acestor forţe întră: realizarea supravegherii şi acordarea suportului în respectarea
acordurilor încheiate anterior în privinţa încetării focului în baza revoluţiei Consiliului de Securitate; acordarea
ajutorului în realizarea procedurilor de reglementare, cuprinzînd de regulă şi scindarea şi retragerea trupelor
militare din zonele de confruntare; realizarea măsurilor necesare ce vor împiedica mai de parte internaţionalizare
conflictului; controlul asupra respectării drepturilor omului; crearea sau restaurarea infrastructurii;
 conlucrarea în acordarea ajutorului umanitar. Astfel reieşind din acestea, principalele operaţiuni de
menţinere a păcii pot fi divizate în două categorii:
 Misiunile observatorilor militari care include un număr nu prea mare de ofiţeri neînarmaţi în faţa
cărora stau aşa sarcini ca supravegherea realizării acordurilor de încetare a focului, controlul asupra retragerii
trupelor armate, patrularea în zonele de frontieră sau în zonele demilitarizate.
 Forţe de menţinere a păcii în componenţa cărora întră contingente naţionale de trupe militare care sunt
dislocate pentru realizarea sarcinilor asemănătoare celor care le îndeplinesc observatorii militari, şi de asemenea,
în multe cazuri pentru a servi drept tampon între părţile care se confruntă.
Majoritatea operaţiilor şi în momentul de faţă se desfăşoară prin realizarea îndeosebi a militarilor şi a
structurilor militare. Cu toate acestea, tot mai des la realizarea operaţiunilor de menţinere a păcii sunt implicaţi
colaboratorii poliţiei civile, experţi în domeniul efectuării alegerilor şi observatori în realizarea lor, specialişti în
domeniul deminărilor de mine, observatori în domeniul respectării drepturilor omului şi experţi în domeniul
comunicaţiilor şi a problemelor civile. Gama sarcinilor lor este foarte largă: de la asigurarea pazei în acordarea
ajutorului umanitar şi, la distribuirea lui pînă la acordarea a ajutorului foştilor adversari în realizare unor înţelegeri
paşnice destul de complicate în felul lor; de la acordarea suportului în demobilizarea foştilor combatanţi şi
întoarcerea lor la o viaţă normală pînă la organizarea alegerilor şi controlul asupra realizării lor; de la instruirea
poliţiştilor civili pînă la supravegherea asupra respectării drepturilor omului identificarea şi reţinerea celor care au
încălcat aceste drepturi.

49
25. Consiliul Europei: abordare instituţional-funcţională. Cooperarea Republicii Moldova cu Consiliul
Europei (1992-2009).

Procesul dramatic şi contradictoriu al destrămării Uniunii Sovietice a situat Republica Moldova într-o stare de
incertitudine vizând orientarea politicii externe a ţării spre organismele europene sau prelungirea legăturilor
tradiţionale cu fostele republici unionale. În sensul dat, au fost întreprinse primele acţiuni vizând aderarea la
Consiliul Europei şi Uniunea Europeană şi de dezvoltare a relaţiilor de cooperare cu alte organizaţii internaţionale
relevante.
Vectorul european al diplomaţiei moldoveneşti a vizat, în primul rând, Consiliul Europei. Aderarea la
Consiliul Europei (CE) în calitate de membru cu drepturi depline era concepută de politicienii moldoveni ca o
etapă incipientă în procesul de lungă durată de aderare la Uniunea Europeană (UE). Etapa în cauză avea drept
obiectiv prioritar racordarea legislaţiei naţionale la standardele europene, efectuarea în ritm accelerat a reformelor
economice şi sociale.
După adoptarea Declaraţiei de independenţă, integrarea în structurile europene, dintre care distingem
Consiliul Europei, a devenit un obiectiv strategic al politicii externe a Republicii Moldova. Totodată, această
orientare era predeterminată şi de factorii obiectivi ai edificării statului democratic, bazat pe economia de piaţă.
Stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor Republicii Moldova cu CE în primii zece ani de independenţă (1991-2001)
a parcurs două etape mari. Prima etapă, care a cuprins anii 1991-1995, a inclus acţiunile interne şi externe vizând
obţinerea de către Republica Moldova a statutului de membru cu drepturi depline al Consiliului Europei. Ea se
caracterizează prin activizarea eforturilor diplomatice întreprinse în acest sens de către Parlament, Ministerul de
Externe şi Preşedinţie. Cea de-a doua etapă a cuprins perioada anilor 1995-2001, fiind marcată de intensificarea
colaborării dintre Republica Moldova şi CE în vederea racordării legislaţiei naţionale la cea europeană;
organizării întâlnirilor şi vizitelor diplomatice reciproce, implementării proiectelor, asistenţei financiare.
Procesul de aderare a Republicii Moldova la Consiliul Europei a fost lansat la 29 ianuarie 1992, când
Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova, Alexandru Moşanu, a adresat Preşedintelui Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei un mesaj oficial, prin care a solicitat obţinerea statutului de membru cu
drepturi depline al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE), iar în aşteptarea deciziei favorabile şi-a
exprimat dorinţa de a participa cu statut de „invitat special” la activitatea Consiliului Europei. Drept argumente în
favoarea acestui demers era invocat faptul că Republica Moldova aplică în practică prevederile Actului Final de la
Helsinki şi a instrumentelor adoptate la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, precum şi a Pactului
Naţiunilor Unite cu privire la drepturile civile şi politice, economice, sociale şi culturale din 16 decembrie 1966 la
care ea deja a aderat.
În perioada 3-7 februarie 1992, prima delegaţie reprezentativă a Parlamentului Republicii Moldova în frunte
cu Vasile Nedelciuc, preşedintele Comisiei parlamentare pentru relaţiile externe, a participat la Sesiunea a 43-a a
APCE de la Strasbourg. La şedinţa plenară, delegaţia moldovenească a prezentat punctul de vedere al
Parlamentului de la Chişinău în problemele de politică externă şi internă. Tot atunci a fost înmânat demersul
oficial al Repuiblicii Moldova cu solicitarea de a i se acorda statutul de invitat special la Consiliul Europei.
Ca urmare a vizitelor efectuate la Strasbourg şi conlucrării dintre deputaţii europeni şi moldoveni,
Parlamentul Republicii Moldova a obţinut la 5 februarie 1993 statutul de „invitat special” la APCE. Cu acest
prilej, noul Preşedinte al Parlamentului, Petru Lucinschi, a adresat o scrisoare de gratitudine Secretarului General
al CE, Catherine Lalumiere, preşledintelui APCE, tuturor celor ce au contribuit la obţinerea de către Republica
Moldova a statutului de invitat special.
Cererea de aderare a Republicii Moldova la CE fiind depusă la 20 aprilie 1993, Republica Moldova va fi
vizitată în continuare de echipe de experţi care vor supune analizei legislaţia naţională, precum şi problemele
legate de respectarea drepturilor omului. De asemenea, începând de la această dată, Parlamentul de la Chişinău va
expedia cu regularitate experţilor europeni proiectele de legi pentru a obţine avizul Consiliului Europei.
Pe parcursul anului 1993 deputaţii moldoveni au participat la câteva seminare şi conferinţe ale Consiliul
Europei, printre care Seminarul instructiv din 4-7 mai, Strasbourg, organizat pentru parlamentarii implicaţi în
activitatea APCE; la Conferinţa de la Helsinki din 2-4 iunie cu tema „Progresul reformei economice în Europa
Centrală şi de Est”; la Conferinţa din 15 septembrie de la Paris cu tema „Citisens, reprezentative democracy and
European construction”. Preşedintele Comisiei pentru problemele de drept a Parlamentului Republicii Moldova,
Nicolae Andronic, a participat la lucrările Şedinţei a 16-a a Comisiei Europene pentru Democraţie prin Lege (10-
11 septembrie 1993) şi la cea de-a 17-a întrunire plenară a Comisiei Europene pentru Democraţie prin intermediul
Legii care şi-a desfăşurat lucrările la Viena în zilele de 12-13 noiembrie 1993.

50
 În perioada 20 septembrie - 1 octombrie 1993, Nicolae Tâu, Ministrul Afacerilor Externe al Republicii
Moldova, a efectuat o vizită de lucru la Secretariatul General al Consiliului Europei. Semnificativ este faptul că
anume în cadrul acestei sesiuni s-a discutat despre urgentarea aderării Republicii Moldova la Consiliul Europei,
despre participarea la programele de cooperare ale Consiliului Europei cu ţările Europei de Est în diferite
domenii, despre aspectele specifice ale mecanismului de control al Convenţiei europene a drepturilor omului; un
şir de chestiuni cu privire la mass-media, drepturile omului şi Convenţia europeană pentru radioviziune, la care,
după aderarea la Convenţia culturală europeană, Republica Moldova va primi invitaţia de aderare.
În rezultatul acestei vizite a fost elaborat Programul de cooperare a Consiliului Europei cu Republica
Moldova. După definitivare, acest program va fi prezentat Direcţiei juridice pentru punerea în discuţie în cadrul
Reuniunii de programare a activităţii pe anul 1994 în domeniile juridic şi drepturile omului care şi-a desfăşurat
lucrările la Strasbourg în perioada 4-6 octombrie 1993.
În scopul promovării cererii de aderare a Republicii Moldova la Consiliul Europei, în ianuarie 1994, la
Strasbourg a plecat o delegaţie a Parlamentului Republicii Moldova, condusă de Alexandru Burian, preşedintele
Comisiei pentru relaţiile externe. În cadrul vizitei au fost examinate condiţiile pe care Moldova urma să le
îndeplinească pentru a deveni membru al acestei organizaţii. Au fost discutate, de asemenea, modalităţile de
participare a misiunii de observatori ai APCE la alegerile parlamentare din 27 februarie 1994. Ulterior, alegerile
în cauză au fost apreciate de către observatorii APCE ca desfăşurându-se „în cele mai bune condiţii, în pofida
boicotărilor din partea Transnistriei”.
Procesul de democratizare a fost facilitat în continuare prin consultările intense cu Consiliul Europei pe
marginea elaborării noii Constituţii, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 29 iulie 1994, legii organice
prin care se acorda un statut special Găgăuziei, adoptată de Parlament la 23 decembrie 1994, legislaţiei cu privire
la organizarea judecătorească şi minorităţi.
La 20 octombrie 1994, Biroul Adunării Parlamentare a CE a emis un raport cu privire la compatibilitatea
legislaţiei moldoveneşti cu sistemul juridic şi principiile Consiliului Europei. În consecinţă, ţinându-se cont de
faptul că „Moldova întreprinde acţiuni energice în direcţiile menţionate”, CE a recomandat Comitetului de
Miniştri să invite Moldova în calitate de membru al Consiliului Europei şi să acorde Moldovei cinci locuri în
Adunarea Parlamentară. Ca urmare, prin Hotărârea nr.522-XIII din 12 iulie 1995, Parlamentul Republicii
Moldova a ratificat Statutul Consiliului Europei.
A doua zi, la 13 iulie tricolorul moldovenesc a fost arborat pe frontispiciul Palatului Europei din Strasbourg.
Astfel, Republica Moldova şi-a regăsit locul în familia democraţiilor europene. Evenimentul s-a produs treptat, în
rezultatul ajutorului permanent acordat de către Consiliul Europei încă de la depunerea cererii de aderare,
Moldova devenind, la rândul ei, un membru fidel şi activ al organizaţiei. Acceptând „principiile statului de drept”
ale CE, Republica Moldova a devenit cel de-al 36-lea stat membru cu drepturi depline al Consiliului Europei,
prima ţară din spaţiul CSI care a obţinut acest statut.
La 18 august 1995, prin Decretul nr.263 semnat de Preşedintele Mircea Snegur, pe lângă Consiliul Europei
(Strasbourg) a fost deschisă Reprezentanţa permanentă a Republicii Moldova, în funcţia de reprezentant
permanent adjunct fiind desemnat Eugen Cibotaru. În perioada 1997-2001 el a fost succedat de Iuliana Gorea-
Costin, în calitate de Reprezentant permanent, primul Ambasador al Republicii Moldovei la Consiliul Europei.
Analizând funcţiile Reprezentantului Permanent al Republicii Moldova pe lângă Consiliul Europei, constatăm
afinităţile acestora cu atribuţiile de membru al Comitetului de Miniştri, ajustate la funcţionarea cotidiană a
instituţiei europene.
Ca răspuns la acţiunile consecvente ale autorităţilor moldoveneşti la 30 iunie 1997, la Chişinău, în prezenţa
Secretarului General al Consiliul Europei, a fost inaugurat Biroul de Informare al Consiliului Europei. Biroul
exercita funcţia de a răspunde cerinţelor de informare şi documentare referitor la activitatea şi experienţa
Consiliului Europei, difuzând autorităţilor publice, asociaţiilor, ONG-urilor, cetăţenilor, informaţii şi documente
atât la solicitare, cât şi din iniţiativă proprie. Asemenea Birouri, finanţate de Consiliul Europei, activează în toate
ţările Europei de Est.
În anul 1996 delegaţia Republicii Moldova, condusă de Mihai Popov, Ministru al Afacerilor Externe, a
participat la Sesiunile a 98-a şi a 99-a ale Comitetului de Miniştri al CE. Un success remarcabil l-a constituit
semnarea de către şeful delegaţiei moldoveneşti la 2-3 mai 1996, a unui şir de documente relevante precum
Protocoalele nr. 1, 4, 6, 7, adiţionale la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; Carta Europeană a
Autonomiei Locale; Convenţia Europeană cu privire la Asistenţa Juridică în Materie Penală; Convenţia
Europeană pentru Prevenirea Torturii şi altor tratamente sau pedepse inumane sau degradante; Convenţia
Europeană cu privire la Extrădare; Convenţia Europeană cu privire la Recunoaşterea Diplomelor ce permit

51
accesul la Universităţi şi altele. Prin semnarea acestor documente, Republica Moldova a întreprins primul pas spre
realizarea deplină a angajamentelor asumate la momentul aderării.
Participând la cea de a 104-a şedinţă a Comitetului de Miniştri al CE (6-7 mai 1999, Budapesta), noul
Ministru al Afacerilor Externe, Nicolae Tăbăcaru, s-a pronunţat asupra faptului că Consiliul Europei poate juca un
rol important în semnarea Pactului de Stabilitate pentru Europa de sud-est. Documentul prezentat în acest context
de către Secretariatul Consiliului Europei reprezintă o contribuţie valoroasă în elaborarea Pactului de Stabilitate.
Relaţiile Republicii Moldova cu Consiliul Europei se manifestau şi prin asistenţa multilaterală acordată
Republicii Moldova. Valoarea financiară a proiectelor de asistenţă şi a programelor de activităţi pentru Republica
Moldova în perioada 1997-2000 este reprezentată prin următorii indici: 1997 - 2,741 mln FRF; 1998 - 3,174 mln
FRF; 1999 - 2,283 mln FRF; 2000 - 254 852 Euro. În iunie 1997, Consiliul Europei a alocat 50 mii FRF pentru
deschiderea Centrului de Informare şi Documentare al Consiliului Europei (CID) la Chişinău şi 300 mii FRF
pentru întreţinerea anuală a activităţii acestuia. La 9 septembrie a fost lansat Programul comun CE-UE în
domeniul mass-media şi justiţie în valoare de 286 400 ECU.
În anul 2001 CE a pus în aplicare programul de asistenţă, similar celui aplicat în republicile baltice, în
domeniul însuşirii limbii de stat de către alolingvi. La Chişinău a fost inaugurat Centrul european pentru
problemele Inundaţiilor (Acordul Europa Riscuri Majore), programul ADACS pentru 2001, în valoare de 89 500
euro, Programul Comun CE/CoE de cooperare în domeniul consolidării stabilităţii democratice în Republica
Moldova în valoare de 600 mii Euro, ca urmare a vizitei reprezentanţilor Secretariatului CE din martie 2000.

52
26. Procesul de instituţionalizare a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.).
Problema eficienţei şi reformarea O.S.C.E. la etapa actuală.

La momentul creării OSCE, instituită iniţial sub forma CSCE, trebuie să ţinem cont de echilibrul de interese
instabil, Conferinţa fiind privită de unii drept o cale de a depăşi divizarea Europei după cel de al doilea război
mondial, iar de alţii pentru a consacra status-quo-ul postbelic.
Iniţiativa creării iniţiale a OSCE a fost transpusă prin lansarea unei Conferinţe pentru Securitate şi Cooperare
în Europa. În linii generale vom menţiona că CSCE s-a deschis la Helsinki la 3 iulie 1973, aspectul procedural
decurgînd în raza a trei runde de negocieri consecutive, şi anume:
 primă rundă care a durat până la 9 iulie, unde Miniştrii Afacerilor Externi a 35 de state, cuprinzând
întreaga Europă (cu excepţia Albaniei), plus la aceasta SUA şi Canada, au negociat Cartea Albastră. Astfel
procesul de la Helsinki a fost lansat.
 a doua rundă s-a desfăşurat la Geneva de la 18 septembrie 1973 până la 21 iulie 1975 şi a constituit
faza de desfăşurare a celor mai importante negocieri;
 a treia rundă de negocieri sa marcat prin semnarea Actului Final la 1 august 1975 de către 35 de şefi de
state ori guverne, act cunoscut şi sub denumirea de Acordurile de la Helsinki.
În acest document au fost negociate principiile de bază care să stea la baza relaţiilor dintre statele participante
şi dintre guverne şi cetăţeni:
1. Egalitatea suverană;
2. Nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa;
3. Integritatea teritorială a statelor;
4. Inviolabilitatea frontierelor;
5. Reglementarea paşnică a diferendelor;
6. Neintervenţia în treburile interne ale unui stat;
7. Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele;
8. Cooperarea între state;
9. Respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
10. Respectarea cu bună credinţă a obligaţiunilor asumate în conformitate cu drepturile
internaţional.
Documentul nu conţine obligaţii juridice, ci politice, divizate între trei mari categorii, aşa-numitele “coşuri”:
problemele privind securitatea în Europa; cooperarea în domeniul economic, tehnico-ştiinţific şi al mediului
înconjurător; cooperarea în domeniul umanitar şi alte domenii.
Rezultatele pozitive ale Conferinţei au fost considerabile. Astfel ea a putut stabili un cod de conduită care să
asigure relaţii stabile şi echitabile între statele participante; a elaborat un vast program de acţiune în domeniile de
interes major; a asigurat într-o formă incipientă comunitatea procesului pan-european; în sfârşit a inaugurat şi
consacrat norme de procedură şi de lucru, care i-au conferit un profil original, profund diferit de cel al reuniunilor
internaţionale tradiţionale.
CSCE a fost unică şi inovatoare în câteva privinţe. În primul rând într-o eră caracterizată de confruntarea
dintre blocuri, CSCE a avut un număr de membri enorm şi toate statele participante la Conferinţă erau suverane şi
independente şi erau pe picior de egalitate. În al doilea rând în momentul în care majoritatea negocierilor şi
organizaţiilor de securitate au adoptat o abordare a securităţii parţial, CSCE a adoptat o viziune largă. Legătura
dintre diferite elemente ale securităţii se va dovedi a fi una din realizările cele mai importante ale OSCE. În al
treilea rând, deciziile CSCE se luau prin consens, făcând astfel procesul de luare de decizii tot atât de important
precum şi însăşi deciziile. În al patrulea rând deciziile purtau mai degrabă un caracter politic decât juridic, cea ce-i
atribuiau conferinţei mare flexibilitate.
În continuare este important să menţionăm că colapsul comunismului caracterizat de prăbuşirea zidului
Berlinului a transformat în mod dramatic securitatea europeană şi cu aceasta şi CSCE.
Deschizând o nouă eră a democraţiei, păcii şi unităţii în Europa, statele participante la moştenirea trecutului
OSCE, fiind implicate într-un amplu process negocitiv de reformare a ’’organizaţiei’’, i-au atribuit noi
responsabilităţi şi preocupări în acea perioadă de tranziţie caracterizată de instituţionalizare, consolidare a
capacităţilor operaţionale, dezvoltate în diferite domenii şi elaborarea în continuare a angajamentelor mai ales în
domeniul dimensiunii umane.
La 21 noiembrie 1990 la Summit-ul de la Paris a fost semnată Carta de la Paris pentru o nouă Europă. Carta
de la Paris fiind un punct de cotitură în procesul de la Helsinki, a fost primul instrument multilateral care a fost
negocit la sfârşitul războiului rece şi începutul unei noi ere. Pornind de la premisa “Europa liberă face apel la un
53
nou început” a fost decis că este necesar instituţionalizarea CSCE prin crearea unui mecanism de consultări
politice şi instituţii permanente.
Prin Carta de la Paris a fost definit obiectul edificării unei Europe a democraţiei, păcii şi unităţii, constând în
asigurarea securităţii, dezvoltarea unei cooperări largi între statele participante şi promovarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului.
În condiţiile noii schimbări instituţionale, s-a hotărît convocarea consultărilor politice o dată la 2 ani, la nivel
de şefi de state sau de guvern, cel puţin o dată pe an la nivel de Miniştri ai Afacerilor Externe şi în dependenţă de
situaţii la nivel de înalte oficialităţi ai ministerelor de externe. În scopul susţinerii acestor structuri a fost creată o
infrastructură permanentă, care includea Secretariatul, Centrul de prevenire a Conflictelor şi un oficiu pentru
alegeri libere. În vederea evitării creării unei birocraţii centralizate aceste oficii au fost mici şi descentralizate, mai
mult funcţiile lor erau în mod predominant administrative. În luna aprilie 1991 liderii parlamentari ai statelor
participante au creat Adunarea Parlamentară a CSCE.
Negocierea dimensiunii umane a înregistrat dezvoltările cele mai semnificative. Reuniuni de importanţă
majoră care au avut loc la Viena, Paris, Copenhaga şi Moscova între anii 1989 şi 1991 au elaborat prevederi
specifice asupra unui spectru vast de angajamente în domeniul dimensiunii umane, incluzînd alegeri libere,
libertatea presei şi protejarea persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale.
A fost de asemenea negocit procesul de implementare a deciziilor. La prima reuniune a Consiliului desfăşurată
la Berlin, la 19 şi 20 iunie 1991 a fost stabilit un mecanism special pentru consultări neprevăzute, aşa numitul
“mecanism de la Berlin” a fost folosit imediat în confruntarea crizei din Iugoslavia. La următoarea reuniune a
Consiliului de la Praga, 30 – 31 ianuarie 1992 un important “Document de la Praga asupra dezvoltării în
continuare a Instituţiilor şi Structurilor CSCE” care a extins rolul Oficiului de la Varşovia pentru Alegeri Libere a
fost semnat. Acest document a asigurat că în cazul încălcărilor angajamentelor luate în cadrul OSCE referitor la
drepturile omului şi a libertăţilor fundamentale vor fi luate decizii fără consimţămîntul statelor implicate.
Un nou impuls pentru acţiunile concertate în cadrul OSCE a fost dat la Reuniunea de la nivel înalt de la
Helsinki (1992). Documentul adoptat la şedinţă – Declaraţia de la Helsinki, cunoscut şi ca “Sfidările schimbării” –
conţine prevederi vizând întărirea contribuţiei şi rolul CSCE în asigurarea drepturilor omului, precum şi
gestionarea crizelor şi tensiunilor. Documentul prevede asumarea unui rol activ al CSCE în alerta timpurie,
prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor.
Pe baza hotărârilor şi posibilităţilor create prin Documentul de la Helsinki, CSCE şi-a adăugat un nou profil
operaţional, prin capacitatea de a înfiinţa misiuni pentru prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor în zonele de
conflict sau potenţial conflictuale. Prima misiune OSCE de lungă durată a fost trimisă în Kosovo, Sandjac şi
Vojvodia în toamna anului 1992 şi deja spre sfârşitul anului 1994 activau 8 misiuni în teren. În 1992 CSCE s-a
declarat drept un aranjament regional în sensul capitolului VIII al Cartei Naţiunilor Unite.
Aceste evoluţii instituţionale au transformat de facto, OSCE dintr-un proces într-o organizaţie. Drept rezultat
era şi logic de a redenumi CSCE în Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE). Această decizie
a fost luată de Reuniunea de la Budapesta (decembrie 1994), a fost chemată să relanseze procesul CSCE, să-i
definească rolul şi mijloacele de acţiune în noua ordine europeană, aflată în curs de constituire după încheierea
războiului rece. Se prevedea schimbarea denumirii şi a altor factori de decizie ai OSCE, precum Consiliul
Ministerial (în loc de Consiliul CSCE), Senior Council (în loc de CSO) şi Consiliul Permanent (în loc de
Comitetul Permanent). Această schimbare nu a afectat în nici un fel nici caracterul angajamentelor CSCE, nici
statutul sau instituţiile sale, dar a reflectat noua identitate a CSCE, şi a dat un impuls dezvoltării sale de mai
departe.
În cadrul Summit-ului de la Lisabona (decembrie 1996) a fost negociată Declaraţia politică de la Lisabona, în
care sunt reflectate rezultatele activităţii OSCE în domeniul politic şi schiţate obiectivele pe viitor, inclusiv
soluţionarea conflictelor existente în aria OSCE. Tot în cadrul acestei reuniuni a fost adoptată şi “Baza
conceptuală pentru controlul asupra înarmărilor” şi hotărârea cu privire la activitatea Forumului pentru securitate.
Ultima reuniune la nivel înalt – cea de la Istambul – noiembrie 1999 – a cuprins semnarea Cartei securităţii
europene şi adoptarea Declaraţiei cu privire la Summit-ul de la Istambul. Această reuniune a fost consacrată
întăririi capacităţii de acţiune a Organizaţiilor, ca invitaţi speciali au fost Secretarul General al ONU, Kofi Annan,
preşedintele Comisiei Europene, Romano Prodi, şi Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru politica
externă şi de securitate comună Javier Solana.
Secretarul General al ONU a pledat în favoarea unei colaborări strânse între cele două organizaţii, ambele
“născute” în acest secol pentru a face faţă împreună pericolelor din mileniul următor.
În cadrul acestei întruniri 30 de state printre care SUA şi Rusia au semnat un tratat istoric privind reducerea
forţelor armate convenţionale din Europa; această prevedea reducerea cu 10 % a volumului armelor non –
54
nucleare de la Atlantic la Ural. Noul document asupra forţelor armate convenţionale din Europa este o vesrsiune
revizuită a unui acord semnat în 1990 între NATO şi fostul Pact de la Varşovia.
Vorbind despre competenţele în domeniul securităţii aplicate OSCE, vom spune că caracterul securităţii
bazate pe cooperare a fost exprimat chiar în denumirea OSCE indicând nu doar ideea că stabilitatea în Europa
necesită securitate şi cooperare, însă pune accentul şi pe ideea cooperării ce stă la baza politicii de securitate.
Instrumente de politică de securitate din cadrul OSCE sînt Declaraţia privind principiile ce guvernează
relaţiile dintre statele participante în domeniul politic şi măsurile de creştere a încrederii şi securităţii în domeniul
militar.
În limita celor exprimate mai sus, vom concluziona asupra faptului că negocierile ce au avut loc pe parcursul
transformării CSCE în OSCE, stipulează competenţele noii organizaţii în domenii fundamentale pentru viitorul
continentului, precum: prevenirea conflictelor şi operaţiunilor de menţinere a păcii, controlul armamentelor,
dezarmarea şi creşterea încrederii şi securităţii, conceptualizarea unui nou model de securitate pentru ţările
mediterane neparticipante şi alte organizaţii internaţionale.

55
27. Structura şi funcţiile Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord. Problema extinderii N.A.T.O. spre
Est: cauze, manifestări, consecinţe.

La momentul actual NATO prezintă un nou rol într-o lume în schimbare, un nou concept strategic. Lărgirea
organizaţiei şi a relaţiilor de parteneriat determină dezvăluirea originii şi istoriei NATO, care datează de la
originile perioadei Războiului Rece.
După sfărşitul războiului rece, în primii ani după încheierea Tratatul de la Malta (2-3 decembrie 1989) şi
desfiinţarea Tratatului de la Varşovia, N.A.T.O. a străbătut o perioadă de criză internă datorată în principal găsirii
cu dificultate a unor răspunsuri la câteva întrebări extrem de importante:
- ce rol îi va reveni Alianţei Nord-Atlantice în continuare?
- care trebuie să fie noua strategie, după încheierea Războiului rece?
- care este atitudinea care trebuie adoptată faţă de fostele ţări membre ale Tratatului de la Varşovia
şi faţă de ţările comuniste în general?
- cum trebuie negociat în continuare cu Rusia pentru extinderea Alianţei?
- ce pondere trebuie să aibă organismul european de securitate, gândit încă mult înaintea Tratatului
de la Maastricht?
S.U.A. s-au preocupat cel mai mult să găsească răspunsurile cele mai potrivite pentru interesele lor, la toate
aceste întrebări. La sfârşitul anului 1993, din iniţiativă americană, a fost avansat proiectul Parteneriatului pentru
Pace şi s-a format Consiliul de Cooperare al Atlanticului de Nord (N.A.C.C.), în scopul de a întinde mâna unor
ţări din fostul Tratat de la Varşovia, inclusiv din fosta U.R.S.S. Oferta americană avea menirea, printre altele, să
promită înregimentarea statelor din estul Europei în N.A.T.O. şi să îndrepte toate preocupările şi eforturile acestor
ţări către această alianţă, obturând indirect alte forme de organizare a unor structuri europene (apusene sau
răsăritene) de securitate.
N.A.T.O. nu a proiectat o desfiinţare a sa concomitentă cu cea a Tratatului de la Varşovia. Încă înainte de
auto-desfiinţarea acestuia, la 8 februarie 1990, secretarul general N.A.T.O., Manfred Woerner, arăta: “Chiar dacă
Tratatul de la Varşovia se autodizolvă, acesta nu este un motiv pentru dizolvarea N.A.T.O. Dimpotrivă, există
toate motivele pentru a demonstra că rostul nostru ca factor de stabilitate va deveni atunci şi mai important”.
Secretarul general al Alianţei era informat despre conţinutul Tratatului din Malta şi înţelegerilor privind acordul
sovieticilor de desfiinţare a structurilor economice şi militare din estul Europei, care să facă posibile şi să uşureze
preluarea de către ţările occidentale a statelor est-europene.
N.A.T.O. este singura alianţă militară din istorie care nu s-a dezintegrat după dispariţia inamicilor săi. Mai
mult decât atâta, la reuniunea Alianţei de la Roma, din noiembrie 1991, s-a elaborat un nou concept strategic care
permitea, din punctul de vedere al Alianţei, desfăşurarea operaţiunilor militare în afara graniţelor N.A.T.O. (“out
of area”). Conceptul îşi baza argumentarea pe motivaţia (interpretată de unii analişti drept „pretext”) necesităţii
menţinerii păcii şi gestionării crizelor. Se propunea deci posibilul război şi atacul militar (numit de unii analişti
„agresiune”) în numele păcii. Prima acţiune unde s-a exersat noul rol a fost Bosnia. Unii cercetători au fost de
părere că desfăşurarea forţelor N.A.T.O. în această regiune a fost în primul rând un mijloc de a ajuta Alianţa şi nu
Bosnia.
După dezmembrarea U.R.S.S., N.A.T.O. a sprijinit decizia de a nu fi prima care să recurgă la armamentul
nuclear, în condiţiile în care deţine supremaţia netă în domeniul armamentului convenţional, ne mai existând
Tratatul de la Varşovia şi statele foste republici în cadrul U.R.S.S. au devenit “independente”. Federaţia Rusă şi-a
modificat şi ea strategia nucleară, afirmând că, datorită schimbărilor de natură politico-militară din Europa, este
posibil ca ea să folosească prima armamentul nuclear, dacă va fi în pericol. În acest sens, în anul 1991, Moscova a
schimbat Constituţia prevăzând dreptul Kremlinului de a folosi prima armele nucleare în caz de ameninţare
împotriva sa, fapt interzis de fosta Constituţie.
Organizaţia s-a păstrat 40 de ani de teama comunismului. În prezent organizaţia se menţine în primul rând pentru
promovarea intereselor S.U.A. şi, parţial, a unora dintre ceilalţi membrii ai Alianţei. De asemenea, nu a dispărut
teama de arsenalele militare ale Rusiei şi de potenţialul enorm, de toate felurile, al statelor asiatice, mai ales al
Chinei şi Japoniei, dar şi al Lumii Arabe.

56
28. Uniunea Europeană: organizaţie internaţională, confederaţie, federaţie sau sui generis.

Personalitatea juridică internaţională a Uniunii Europene rezultă din prevederile Tratatului Comunităţii
Europene a Energiei Atomice, ale Tratatului privind Comunitatea Economică Europeană, şi din prevederile
Tratatului de la Maastricht. În relaţiile internaţionale, Uniunea are capacitatea de a exercita anumite drepturi
precum: a încheia anumite tratate internaţionale, cum sunt acordurile tarifare şi comerciale, acordurile de asociere
cu statele terţe, acorduri de pescuit, acorduri din domeniul transporturilor, al mediului înconjurător sau al energiei.
Tratatul de la Maastricht din 1993, art. 206, prevede: „Comunitatea poate încheia cu unul sau mai multe state sau
organizaţii internaţionale acorduri, creând o asociaţie caracterizată prin drepturi şi obligaţii reciproce, de acţiuni
comune şi de proceduri speciale”.
Totodată, drept urmare a evoluţiilor recente Uniunea Europeană poate fi caracterizată ca actor individualizat al
scenei internaţionale datorită puterii economice şi rolului său geopolitic vital atât în plan european, cât şi
internaţional, ca actor-cheie în acordurile comerciale internaţionale şi participant activ în economia mondială. În
acest context, UE trebuia să găsească soluţii pentru a se reapropia de propriii săi cetăţeni – ceea ce presupune mai
multă eficienţă şi transparenţă în activitate, dar şi pentru a se adapta schimbărilor radicale ale mediului
internaţional din ultimii zece ani. În plan economic, asistăm la un fenomen progresiv de globalizare ce afectează
întreaga lume, iar pentru a-i face faţă şi a beneficia de avantajele lui potenţiale era necesară o nouă abordare.
În planul securităţii, constatăm apariţia unor noi riscuri, neconvenţionale şi uneori puţin cunoscute, dar cu atât
mai periculoase deoarece strategiile în materie nu se raportau la ele decât cel mult parţial: atentate teroriste
majore, conflicte locale de sorginte etnică sau religioasă în Europa sau la porţile ei, crimă organizata cu
dimensiuni transfrontaliere. În sfârşit, în plan social, populaţia Europei se simte încă departe de ceea ce se decide
la Bruxelles, pentru ea şi în numele ei. Acesta era contextul în care Consiliul European de la Nisa, din decembrie
2000, a ajuns la concluzia că, pentru a putea funcţiona într-o formulă cu 25 + 2 de membri, UE trebuie să
realizeze o reformă majoră a instituţiilor, politicilor şi mecanismelor comunitare de decizie.
Astfel, la 29 octombrie 2004 a fost semnat, la Roma, „Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa”,
adoptat de către Consiliul European la Bruxelles, la 17-18 iunie 2004. După 54 de ani de la semnarea, la Paris, a
Tratatului CECO din 24 octombrie 1950 şi 47 de ani de la semnarea Tratatelor CEE şi Euroatom (semnate la
Roma, 25 martie 1957), Uniunea Europeană a păşit, astfel, spre un nou statut, depăşind formal încadrarea în
categoria organizaţiilor internaţionale, deoarece noul Tratat conferă construcţiei comunitare cadrul juridic unitar
pentru exercitarea unor competenţe ce ţin mai degrabă de esenţa statului federal: monedă unică, buget provenit şi
din resurse proprii (există, însă, şi contribuţii naţionale), control integrat la frontiere, o serie de politici comune
decise şi gestionate direct de la Bruxelles, o politică externă comună (cu limitele ei), înfiinţarea parchetului
european, a jandarmeriei europene, a poliţiei europene de frontieră, precum şi atribuţii, deocamdată incert
conturate, în domenii ca apărarea şi securitatea. De altfel, întreaga evoluţie a construcţiei comunitare a fost una de
la interguvernamental spre integrat, chiar dacă, de-a lungul celor peste 50 de ani de istorie, Comunitatea
Europeană (astăzi Uniunea Europeană) a cunoscut şi perioade de recul şi euroscepticism. Numit de unii
„Constituţie”, iar de alţii „Tratat constituţional”, documentul semnat la 29 octombrie 2004 este rezultatul unui
lung proces care a început cu Declaraţia de la Laeken, din decembrie 2001, a continuat în cadrul Convenţiei
privind viitorul Europei (28 februarie 2002 – 10 iulie 2003) şi a fost finalizat de către Conferinţa
interguvernamentală a statelor membre UE (4 octombrie 2003-18 iunie 2004).
Atingerea unui compromis pe marginea Constituţiei UE este doar o parte a procesului de identificare a căii
pentru viitorul Europei. Se înregistrează progrese evidente în domeniul cooperării politice. Este necesară o
revizuire şi o trasare clară a acţiunilor concrete privind viitoarele valori europene. În acest scop, în cadrul
Summit-ului Consiliului Europei din iunie 2006, a fost decisă iniţierea „perioadei de reflecţie” în care se află în
prezent statele UE după eşecul procesului de ratificare survenit în urma votului negativ al Franţei şi Olandei.
Pentru aceasta, Preşedinţia Austriei la UE intenţionează stimularea dialogului şi dezbaterilor la nivel naţional şi al
instituţiilor UE în vederea identificării subiectelor de îngrijorare şi a vectorului viitoarei politici europene.
Unul dintre crecentele schimbări în cadrul evoluţiei personalităţii juridice a Uniunii Europene, a fost Tratatul
de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de Tratatul de Reformă este un tratat destinat să
înlocuiască tratatul constituţional european. Numele oficial este Tratatul de la Lisabona de modificare a
Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene. Textul
tratatului s-a finalizat în urma unui summit neoficial la Lisabona pe 19 octombrie 2007, iar tratatul a fost semnat
pe 13 decembrie de către reprezentanţii celor 27 de state membre ale UE. Intrarea în vigoare a Tratatului este
programată pentru 1 ianuarie 2009, după ratificarea de către toate statele membre.
Cele mai importante prevederi ale tratatului sunt următoarele:
57
 Uniunea Europeană va avea personalitate juridică (până acum doar Comisia Europeană avea);
 funcţia de preşedinte al Consiliului European va fi transformată într-una permanentă de „Preşedinte al
Uniunii”, cu un mandat de 2 ani şi jumătate;
 va fi înfiinţată funcţia de ministru de externe al Uniunii, cu numele oficial de Înalt Reprezentant al
Uniunii pentru politica comună externă şi de securitate;
 numărul de comisari va fi redus cu o treime;
 se va modifica modalitatea de vot în cadrul Consiliului. Regulile stabilite în Tratatul de la Nisa rămân
însă în vigoare până în 2014.
Datorită unei strânse legături între personalitatea juridică şi capacitatea de a-şi angaja responsabilitatea,
capacitatea organizaţiei internaţionale corespunde capacităţii limitate de a acţiona în dreptul internaţional.

58
29. Instituţionalizarea şi perspectivele evoluţiei Comunităţii Statelor Independente.

La 8 decembrie 1991, în reşedinţa prezidenţială Visculi din Belarus, şefii republicilor unionale Belarus,
Federaţia Rusă şi Ucraina au semnat Acordul cu privire la crearea Comunităţii Statelor Independente (CSI). Prin
acest acord îşi încetează activitatea de drept URSS, care a fost înfiinţată în 1922 prin semnarea Tratatului
Unional.
La 21 decembrie 1991, la Alma-Ata în Kazahstan, a fost semnat Protocolul referitor la Acordul cu privire la
crearea Comunităţii Statelor Independente din 8.12.1991, de către următoarele state independente: Republica
Azerbaidjan, Republica Armenia, Republica Belarus, Republica Kazahstan, Republica Kârgâstan, Republica
Moldova, Federaţia Rusă, Republica Tadjikistan, Republica Uzbekistan, Turkmenistan şi Ucraina. Acordul
privind crearea CSI şi Protocolul la acest acord au intrat în vigoare pentru fiecare ţară în parte din momentul
ratificării1. Se admitea ca în momentul ratificării să se facă anumite menţiuni care vor fi luate în considerare pe
viitor, la semnarea acordurilor din cadrul Comunităţii.
Ţările sus numite au semnat Declaraţia de la Alma-Ata, în care se menţiona:
 Colaborarea membrilor Comunităţii va fi efectuată pe principiul de egalitate prin instituţiile de
coordonare, formate în baza principiului de paritate şi va funcţiona în baza acordurilor între membrii Comunităţii,
care nu este nici stat şi nici instituţie suprastatală.
 CSI este deschisă aderării tuturor ţărilor fostei URSS şi de asemenea pentru alte state, care urmăresc
aceleaşi scopuri şi principii.
 Ţările membre ale Comunităţii garantează, în concordanţă cu propriile proceduri constituţionale,
îndeplinirea obligaţiunilor internaţionale reieşind din tratele şi acordurile fostei URSS.
 Ţările membre ale Comunităţii se obligă să respecte cu stricteţe principiile Declaraţiei de la Alma-Ata.
De la începutul anului 1992 un rol tot mai influent în Rusia îşi asumă opoziţia ortodox-comunistă de stîngă şi
dreapta-extremă de orientare panslavistă. Din această optică, integrarea economică nu se poate realiza şi nu are
perspective decît într-o comuniune politică şi militară a acestor state.
În februarie 1992 Rusia anunţa că va înceta să mai întreţină relaţii economice sub preţurile mondiale cu acele
republici care nu doresc să se asocieze la noua comunitate de state independente. Speriaţi de această perspectivă
incomodă, liderii moldoveni au preferat să sprijine continuarea procesului de la Novo-Ogariovo, prin summitul de
la Alma-Ata (decembrie 1991), moment în care reapare şi se afirmă, după o scurtă expectativă, voinţa declarată a
Rusiei de a-şi cimenta rolul de lider asupra întregului spaţiu ex-sovietic (în termeni militari, economici şi
informaţional-culturali).
În evenimentelor de mai sus, apare Comunitatea Statelor Independente (CSI). Comunitatea Statelor
Independente (CSI) este un organism internaţional care regrupează 12 state post-sovietice – Armenia, Azerbaijan,
Belarus, Georgia, Kazahstan, Kirghizstan, Moldova, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina si Uzbekistan.
Documentele de constituire a CSI sunt: Acordul de la Minsk (8 dec. 91), Protocolul de la Alm-Ata (21 dec 1991)
şi Statutul CSI (adoptat 22 ian. 93). Organele supreme de decizie sunt Consiliul Şefilor de State (CSS) şi
Consiliul Şefilor de Guverne (CSG). Dat fiind diversitatea politică, economică, socială, culturală, religioasă, a
intereselor şi modelelor de dezvoltare alese de către statele CSI, comunitatea nu s-a transformat, şi putin probabil
că se va transforma vreodata într-un veritabil organism intergraţionist, în care s-ar respecta interesele fiecărui stat.
La momentul actual CSI funcţionează drept o structură de coordonare şi de consultaţii politice.
La 8 octombrie 1993, Georgia a depus cererea de aderare la CSI, iar la 3 decembrie a ratificat Acordul privind
crearea CSI şi Protocolul la acest Acord. La 23-24 decembrie 1993, Georgia participa ca membru al CSI la
şedinţa Consiliului şefilor de stat şi a Consiliului şefilor de parlament care a avut loc la Aşhabat în Turkmenistan.
În ceea ce priveşte Republica Moldova, a fost elaborată Hotărârea Comunităţii, din 24 decembrie 1993, cu
privire la prelungirea termenului de ratificare pentru Republica Moldova a documentelor de fondare a Comunităţii
Statelor Independente. Conform acestei hotărâri se admitea ratificarea documentelor până la 22 aprilie 1994. Prin
urmare, Acordul cu privire la crearea Comunităţii Statelor Independente a fost ratificat la 8 aprilie 1994 prin
Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.40-XIII. Statutul CSI a fost semnat în cadrul întrunirii Consiliului
şefilor de stat, de la 15 aprilie 1994, care a avut loc la Moscova, şi ratificat la 26 aprilie 1994 prin Hotărârea
Parlamentului Republicii Moldova nr.76-XIII, cu menţiunea că Republica Moldova nu va participa la problemele
securităţii şi colaborării politico-militare din cadrul Comunităţii.
Tinzând spre crearea unor state democratice, intenţionând să dezvolte relaţii în baza recunoaşterii
reciproce şi respectării suveranităţii de stat, subscriind la principiile privind buna vecinătate şi cooperarea
reciproc avantajoasă, confirmându-şi ataşamentul faţă de scopurile şi principiile ONU, Actului Final de la
Helsinki, altor documente ale CSCE, obligându-se să respecte normele internaţionale unanim acceptate privind
59
drepturile omului şi ale popoarelor, înaltele Părţi Contractante au creat Comunitatea Statelor Independente
(art.l).
Ţările membre ale CSI garantau tuturor cetăţenilor săi, indiferent de apartenenţa etnică sau de alte
particularităţi drepturi şi libertăţi egale, în conformitate cu normele internaţionale privind drepturile
omului (art.2). Dorind să contribuie la păstrarea şi dezvoltarea particularităţilor etnice, culturale, lingvistice
şi religioase ale grupurilor etnice minoritare. Părţile la Acord se obligau să ia sub protecţie minorităţile naţionale
(art.3). Partenerii de Comunitate se obligau să coopereze în toate sferele vieţii social-economice reciproc
avantajoase - «în domeniul politicii, economiei, culturii, învăţământului, ocrotirii sănătăţii, protecţiei mediului
ambiant, ştiinţei, comerţului, umanitar şi în alte domenii» (art.4). Statele semnatare recunoşteau şi se obligau să
respecte «integritatea teritorială şi inviolabilitatea frontierelor existente în cadrul Comunităţii», garantând
«transparenţa frontierelor, libertatea deplasării cetăţenilor şi transmiterii informaţiei» în perimetrul acestei
comunităţi (art.5).
Convenţia de la Minsk fixa doar cadrul general - principiile şi scopurile -unei Comunităţi de State Independente,
succesoare a fostei URSS care, odată cu semnarea acestui document, înceta să mai existe.
În continuare vom menţiona că întruniţi în capitala Kasahstanului, liderii celor 11 noi state independente -
Azerbaidjan, Armenia, Belarus, Kazahstan, Kîrgîzstan, Republica Moldova, Federaţia Rusă (RSFSR), Tadjikistan,
Turkmenistan, Uzbekistan şi Ucraina - au semnat: Declaraţia de la Alma-Ata, Protocolul la Acordul cu privire la crearea
Comunităţii Statelor Independente, semnat la 8 decembrie 1991 în oraşul Minsk de către Republica Belarus, Federaţia
Rusă (RSFSR) şi Ucraina, Acordul privind instituţiile coordonatoare ale Comunităţii Statelor Independente, Protocolul
consfătuirii şefilor statelor independente, Hotărârea şefilor statelor Comunităţii Statelor Independente, Acordul cu
privire la măsurile comune în ceea cepnveşte arma nucleară.
Declaraţia de la Alma-Ata stabileşte principiile aşezate la temeliile relaţiilor între noile state independente:
recunoaşterea şi respectul reciproc a suveranităţii statale şi egalităţii suverane, a dreptului inalienabil la
autodeterminare, neamestecul în treburile interne, renunţarea la folosirea forţei şi ameninţarea cu forţa, la
metodele economice şi extra-economice de exercitare de presiuni, reglementarea paşnică a conflictelor,
respectarea drepturilor omului, inclusiv ale minorităţilor etnice. Statele semnatare ale Declaraţiei îşi recunoşteau şi
se obligau să respecte reciproc integritatea teritorială şi inviolabilitatea frontierelor existente. Aderând la scopurile
şi principiile Acordului de la Minsk cu privire la crearea CSI, statele aderente optau pentru coordonarea reciprocă
a acţiunilor în cadrul Comunităţii «pe baza principiului egalităţii în drepturi, prin intermediul unor organisme
coordonatoare, create pe bază de paritate şi care îşi desfăşoară activitatea în modul stabilit de acordurile
Cominităţii’’.
În scopul asigurării echilibrului strategic pe plan mondial şi securităţii s-a decis păstrarea Comandamentului
unit al forţelor militare strategice şi controlul unitar asupra armei nucleare. Părţile se angajau să respecte reciproc
«tendinţa de a-şi realiza statutul de stat denucleanzat şi (sau) neutru». CSI se declară deschisă atât tuturor
fostelor republici sovietice care ar fi dorit să adere la ea, cât şi altor ţari care ar fi împărtăşit «scopurile şi
principiile Comunităţii».
Caracterul deschis al CSI era interpretat drept o confirmare a adeziunii la constituirea şi dezvoltarea unui spaţiu
economic comun, «a pieţelor europeană-comună şi euroasiatică». În acest document se spunea clar că odată cu
crearea CSI «Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste îşi încetează existenţa». Obligându-se să respecte neabătut
principiile Declaraţiei de la Alma-Ata, statele membre ale noii Comunităţi garantau, în conformitate cu procedurile
constituţionale proprii, «onorarea angajamentelor internaţionale ce decurg din tratatele şi acordurile încheiate de
fosta URSS».
Protocolul la Acordul din 8 decembrie cu privire la crearea CSI enumera toate înaltele Părţi Contractante care pe
bază egale în drepturi au creat Comunitatea Statelor Independente. Protocolul stipula că Acordul cu privire la crearea
CSI, semnat la Minsk de liderii rus, ucrainean şi belarus, intra în vigoare pentru fiecare din Părţi din momentul
ratificării. Pe baza Acordului şi luându-se în considerare amendamentele făcute în procesul ratificării lui, urmau să
fie elaborate documentele privind reglementarea cooperării în cadrul Comunităţii.
În continuare vom menţiona că dorind perfecţionarea mecanismului de colaborare în cadrul Comunităţii, ţările
membre au hotărât adoptarea Statutului CSI, care a fost semnat la 22 ianuarie 1993 la Minsk. Statutul a intrat în
vigoare după ratificarea sa de către toate statele timp de un an de la semnarea sa; până atunci CSI a funcţionat în
baza acordurilor încheiate şi hotărârilor adoptate în cadrul sau. Conform statutului, Comunitatea nu este un stat şi
nu posedă împuterniciri supranaţionale. Organul suprem al Comunităţii este Consiliului şefilor de stat. Hotărârile
Consiliului şefilor de stat şi ale Consiliului şefilor de parlament se iau prin consens. Orice ţară poate să-şi declare
necointeresarea sa în orice problemă, şi aceasta nu trebuie privită ca un obstacol în luarea hotărârilor (Art. 23).

60
 Statutul CSI conţine următoarele secţiuni: I – scopuri şi principii; II – calitatea de membru; III – securitatea
colectivă şi colaborarea politico-militară; IV – preîntâmpinarea conflictelor şi soluţionarea diferendelor; V –
colaborarea în domeniul economic, social şi juridic; VI – organele comunităţii; VII – colaborarea
interparlamentară. Scopurile Comunităţii sunt:
 înfăptuirea colaborării în domeniile politic, economic, ecologic, umanitar, cultural etc.;
 dezvoltarea multilaterală şi echilibrată economic şi socială a statelor membre în cadrul spaţiului
economic comun, cooperarea şi integrarea interstatală;
 asigurarea drepturilor şi principiile libertăţii omului în concordanţă cu principiile şi normele general
acceptate ale dreptului internaţional şi ale documentelor OSCE;
 colaborarea între statele membre etc.
Relaţiile interstatale între ţările membre în cadrul Comunităţii se desfăşoară în baza acordurilor bilaterale şi
multilaterale în diferite ramuri, cu respectarea scopului şi principiilor Statutului CSI. Toate cele 12 ţări membre
ale CSI se consideră ţări fondatoare ale Comunităţii; aceasta însemnă că ele au semnat şi ratificat Acordul cu
privire la crearea CSI, din 8 decembrie 1991, şi Protocolul la acest Acord, din 21 decembrie 1991, până la
momentul adoptării Statutului.
În acelaşi timp, în statut se menţionează, că membru al Comunităţii poate deveni orice stat, care împărtăşeşte
scopurile şi principiile Comunităţii şi îşi asumă angajamentele enumerate în Statut, aderând la el cu acordul
tuturor statelor membre. În calitate de membru asociat, poate adera orice stat care doreşte să participe la anumite
tipuri de activitate ale ei, în condiţiile determinate de Acordul cu privire la membrul asociat.
Cât priveşte retragerea din CSI, articolul 9 din Statut precizează că orice parte contractantă are dreptul de a se
retrage din Statut (Comunitate), atunci când doreşte acest lucru, cu condiţia să înştiinţeze în scris despre aceasta
Depozitarul Statutului (Arhiva). Cererea de retragere întră în vigoare după expirarea a 12 luni de la depunerea ei.
În ce priveşte angajamentele luate faţă de celelalte state ale CSI, în perioada de membru, se vor duce la bun
sfârşit.
În conformitate cu secţiunea III a statutului, securitatea colectivă şi colaborarea politico-militară este
coordonată de Consiliul Şefilor de Stat, iar organul suprem pentru problemele apărării şi pazei frontierelor externe
ale statelor membre ale Comunităţii este Consiliul Şefilor de State. Conlucrarea statelor membre în domeniul
realizării acordurilor internaţionale şi soluţionării altor probleme din domeniul securităţii şi dezarmării se va
realiza prin consultări reciproce.
În cadrul secţiunii V, a Statutului CSI sunt indicate direcţiile economice şi sociale de colaborare între ţările
membre. Acestea sunt: formarea Spaţiului economic comun în baza relaţiilor de piaţă şi a liberei circulaţii a
mărfurilor, serviciilor, capitalului şi forţei de muncă; coordonarea politici sociale, elaborarea programelor şi a
măsurilor sociale comune cu privire la scăderea tensiunii sociale legate de reformele economice; dezvoltarea
sistemului de transport şi comunicaţii şi, de asemenea, a sistemului energetic; coordonarea politicii financiar-
bancar; sprijinirea dezvoltării legăturilor comerciale şi economice ale ţărilor membre; stimularea şi protejarea
reciprocă a investiţiilor; coordonarea standardizării şi certificării de mărfuri şi producţie; protejarea dreptului
intelectual; sprijinirea dezvoltării spaţiului informaţional comun; realizarea proiectelor şi programelor comune în
domeniul ştiinţei şi tehnicii, învăţământului, sănătăţii, culturii şi sportului.
De asemenea, se menţionează că, Statele membre vor colabora în domeniul dreptului, mai ales încheind
tratatele multilaterale şi bilaterale de asistenţă juridică, şi vor contribui la apropierea legislaţiilor lor naţionale. În
cazul apariţiei unor contradicţii între normele legislaţiilor naţionale ale statelor membre, care reglementează
relaţiile din sferele activităţii lor comune, statele membre vor iniţia consultări şi tratative în scopul elaborării unor
propuneri de înlăturare a contradicţiilor.
În secţiunea VI sunt date şi definite organele coordonatoare ale CSI-ului; aceste sunt: Consiliul Şefilor de
State, Consiliul Şefilor de Guverne, Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe, Comitetul Executiv, Consiliul
Miniştrilor Apărării - Comandantul Suprem al Forţelor Armate Unite, Consiliul Comandanţilor de Grăniceri,
Tribunalul Economic şi Organele Colaborării pe ramuri. Structura şi funcţiile fiecărui organ al CSI-ului sunt
descrise în punctul 4.1.3.
Relaţiile interstatale între ţările membre în cadrul Comunităţii se desfăşoară în baza acordurile bilaterale şi
multilaterale în diferite ramuri, cu respectarea scopului şi principiilor Statutului CSI. Comunitatea Statelor
Independente a obţinut statut de observator pe lângă Adunarea Generală ONU la 24 martie 1994, iar la 3 august
1994 a fost înregistrat Statutul CSI de către Secretariatul ONU, ca Acord internaţional multilateral, conform
art.102 din Statutul ONU.

61
30. Structura şi funcţiile organizaţiilor internaţionale regionale noneuropene: Liga Arabă, Organizaţia
Unităţii Africane, Uniunea Africană şi Organizaţia Statelor Americane.

Uniunea Africană este organizaţia care succedă Organizaţia Unităţii Africane (OUA). Fondată în iulie 2002,
l-a avut ca prim preşedinte pe sud-africanul Thabo Mbeki, fost preşedinte al OUA. Creată după modelul Uniunii
Europene, scopurile sale sunt promovarea democraţiei, drepturile omului şi dezvoltarea pe continentul african, în
special pentru mărirea nivelului investiţiilor străine prin intermediul programului Noul Parteneriat pentru
Dezvoltarea Africii (NEPAD).
Obiectivele Uniunii Africane cuprind şi crearea unei bănci centrale de dezvoltare.
Ales în martie 2004, Parlamentul Panafrican s-a deschis în martie 2004 initial avand sedil la Addis Abeba in
Etiopia. Acum are sediul la Midrand în Africa de Sud. Actualmente, acesta are doar un rol consultativ, urmand ca
la sfarsitul primilor 5 ani sa aiba putere legislativa. Are 265 deputaţi, membri ai parlamentelor naţionale ale celor
53 de state membre.

Organizaţia Statelor Americane

Scena internaţională a lumii este dominată în ultimii ani de fenomenul globalizării.Unul din actorii
internaţionali care contribuie la această realitate este ceea ce generic numim <organizaţia internaţională>.În
lucrarea de faţă organizaţia dezbătută este Organizaţia Statelor Americane (O.S.A.), întrucât este vorba de cea mai
veche organizaţie regională din lume. O.S.A. îşi are sediul la Washington şi în prezent are 35 de membrii
permanenţi, respectiv state ale continetului american, şi 61 de state cu statutul de observator la care se adaugă şi
Uniunea Europeană.
Cel care a avut prima iniţiativă de a uni la nivel supranaţional republicile de pe continentul America a fost
Simon Bolivar în 1826 cu ocazia Congresului din Panama. Propunerea lui consta în a se realiza un organism care
să presupună ca statele americane să aibă o armată comună, un pact mutual de apărare şi o adunare parlamentară
supranaţională.Aşa numitul “ Treaty of Union” un a avut însă succes întrucât au survenit probleme interne în
Columbia iar America Centrală s-a destrămat.
Următorul eveniment cu ocazia căruia s-a amintit necesitatea existenţei unei unităţi a continetului a fost
conferinţa din 1889-1890, realizată la Washington, la care a luat parte 18 naţiuni americane, eveniment numit
ulterior Prima Conferinţă Internaţională a Statelor Americane.Rezultatele acestei întâlniri a fost crearea unui
secretariat permanent numit Biroul Comercial al Republicilor Americane şi s-a stabilit data următoarei conferinţe.
Astfel, 14 aprilie 1890, rămâne în istorie ca data în care a luat fiinţă ceea ce mai târziu va deveni O.S.A., o
organizaţie cu o structură complexă şi cu obiective clar definite. Acest fapt demonstrează că încă de la sfârşitul
secolul al XIX-lea naţiunile americane au intuit necesitatea existenţei unei unităţi continentale pentru asigurarea
unei securităţi colective şi a unei bune dezvoltări în condiţiile în care Europa, bătrânul continent, era zguduit de
războaie.
La cea de-a patra conferinţă a republicilor americane din Buenos Aires (1910), organismul a luat denumirea
de Uniunea Republicilor Americane, iar Biroul Comercial a devenit Uniunea Panamericană.Astfel, în ajunul
Primului Război Mondial, republicile continentului american au prevăzut importanţa unei bune colaborări pe
scena internaţională, în special cu statele vecine, iar acest lucru se întampla în plin avânt economic al S.U.A, unul
din cel mai puternic membru al organizaţiei.
Experienţa celor două conflagraţii mondiale au condus la conştientizarea de către naţiunile americane a
necesităţii unei unităţi puternice care să facă faţă unui pericol extern. Deşi cel de-al doilea război mondial nu a
lăsat cicatrici puternice pe teritoriul continentului american, naţiunile americane au luat atitudine, iar în 1947, la
Rio de Janeiro a fost adoptat un sistem de securitate colectivă prin semnarea Tratatului Inter-American de
Asistenţă Reciprocă.Cea de-a noua conferinţă a naţiunilor americane din 1948 de la Bogota, a însemnat adoptarea
noului statut al organizaţiei, fapt ce a însemnat o reorganizare profundă şi de asemenea o nouă denumire a
organizaţiei.Astfel, noua organizaţie poartă numele de Organizaţia Statelor Americane, cu sediul la Washington,
iar noul statut este prevăzut în Carta Organizaţiei Statelor Americane, document amendat ulterior prin trei
protocoale: cel de la Buenos Aires (1967), Cartagena de Indias (1985), şi Washington (1992).
Cea de-a noua conferinţă de la Bogota a avut ca finalitate şi semnarea primei declaraţii universale având ca
subiect respectarea drepturilor omului, respectiv Declaraţia Americană a Drepturilor Omului.
În articolul 1 al Cartei scopul statelor membre al organizaţiei este acela de a „asigura pacea şi securitatea, de a
promova solidaritatea, de a întări colaborarea dintre naţiunile americane şi de a apăra suveranitatea, integritatea
teritorială şi independenţa statelor americane. Articolul 2 al Cartei defineşte opt scopuri fundamentale al O.S.A.:
„Întărirea păcii şi securităţii pe continent; promovarea şi consolidarea democraţiei reprezentative şi respectarea
62
principiului nonintervenţionist; preîntâmpinarea apariţiei diferendelor în relaţiile dintre statele membre şi
soluţionarea lor prin mijloace paşnice; organizarea unei acţiuni solidare în caz de agresiune împotriva unui stat
membru; căutarea de soluţii pentru problemele economice, politice şi juridice care pot apărea; promovarea
dezvoltării economice, sociale şi culturale a statelor membre; eradicarea sărăciei, care constituie un obstacol
dezvoltării democratice a statelor membre; limitarea înarmării.”

LIGA ARABĂ
Sediul central permanent al Ligii Arabe a fost stabilit în Carta organizatiei ca fiind în Cairo. Această
continuitate a fost întreruptă în 1979, cînd calitatea de membru a Egiptului a fost suspendată, după ce a semnat
tratatul de pace cu Israel, iar sediul central a fost mutat la Tunis. Situatia a durat pînă în 1989, timp în care
Secretariatul General şi este atribuit unui tunisian, cînd Egiptul este reacceptat în Ligă si sediul este restabilit la
Cairo.
Consiliul Ligii, cu sediul în Sudan, este organul suprem al acesteia, compus din reprezentanti ai statelor
membre. Acesti reprezentanti sunt în general ministri ai Afacerilor Externe,reprezentantii sau delegatii acestora
permanenti. Fiecare stat are dreptul la un vot în Consiliu,I ndependent de mărimea sau de numărul său de
locuitori. Consiliul poate decide aderarea noilor membri sau introducerea unor noi amendamente în Carta. Acesta
întretine două reuniuni anuale, în martie si octombrie, existînd si posibilitatea unei întruniri extraordinare în cazuri
speciale la cererea a două state membre. Consiliul are functia de a atinge obiectivele Ligii si a supraveghea
executarea deciziilor adoptate de membri, precum si determinarea modalitătilor eventualelor colaborări cu alte
organizatii internationale.

63
31. Structura şi funcţionalitatea Organizaţiei pentru Cooperare Economică în bazinul Mării Negre.

O direcţie importantă în cadrul procesului de cooperare regională în cadrul bazinului Mării Negre, este
activitatea Republicii Moldova în cadrul Organizaţiei Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN) (p.2.b).
Astfel, la 25 iunie 1992, la iniţiativa guvernului Turciei şi în rezultatul întrunirii de la Istambul, împreună cu alte
10 state participante la procesul de cooperare economică la Marea Neagră.
Membrii fondatori ai OCEMN sunt: Albania, Bulgaria, Grecia, România, Turcia, Republica Moldova, Rusia,
Ucraina şi trei ţări caucaziene ca Armenia, Azerbaidjan şi Georgia. Regiunea OCEMN se întinde, ca suprafaţă, de
la Marea Adriatică la Oceanul Pacific şi cuprinde în arealul său un număr de opt mări.
Republica Moldova a semnat Declaraţia privind Cooperarea Economică a Mării Negre, devenind astfel
membru fondator al OCMNE. Reieşind din cele de mai sus, vom prelungi gîndul, afirmînd că Republica Moldova
este unul din statele care în 1992 au pus bazele OCEMN.
Este de menţionat faptul că interesul opiniei publice internaţionale, al cercurilor de afaceri şi politice din toată
lumea faţă de OCEMN este în continuă creştere. Aceasta poate fi explicat prin mai multe considerente. Astfel,
populaţia în aria OCEMN, care atinge cifra de 330 mil. oameni, se apropie de cea din Uniunea Europeană, iar
resursele naturale sunt superioare celor din Uniunea Europeană. Acoperind 20 mil. km p., zona OCEMN este cea
mai vastă zonă de cooperare regională din lume.
Prin semnarea Declaraţiei de Cooperare Economică a Mării Negre, Republica Moldova a avut, şi trebuie să
aibă, drept scop participarea ţării la edificarea unei Europe noi şi integrarea ei în calitate de partener egal în noile
structurii europene, fondarea unui sistem de relaţii cu întreaga comunitate internaţională, ceea ce ar asigura
stabilitatea şi prosperarea ei economică, politică şi socială.
Participarea Republicii Moldova la OCEMN prin proiectele promovate, în domeniul energiei, al liberalizării
comerţului, dezvoltarea reţelelor de transport, comunicării şi conectarea lor la reţelele transeuropene, atragerea
investiţiilor străine, dezvoltarea ÎMM, mecanismele create ca Banca pentru Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre,
Banca de date, Centrul Internaţional de Studii al Mării Negre, OCEMN poate servi drept sprijin al realizării
obiectivelor PEV, implicit a priorităţilor Planului de acţiune pentru Republica Moldova.
Argumentele expuse mai sus stau la baza interesului deosebit al Republicii Moldova în cooperarea la Marea
Neagră, în care noi punem accente speciale pe:
 participarea la proiecte multilaterale de cooperare;
 exportul produselor agenţilor economici din Moldova pe pieţele ţărilor membre;
 importul materiei prime şi al agenţilor energetici de care Moldova nu dispune sau dispune în cantităţi
insuficiente;
 favorizarea investiţiilor străine de capital în economia republicii.
Pornind de la aceste priorităţi, Republica Moldova participă la elaborarea şi implementarea unor proiecte
comune în cadrul OCEMN. Printre acestea, în primul rînd, trebuie numită crearea Băncii Mării Negre pentru
Comerţ şi Dezvoltare, în care Republica Moldova deţine 2% din capitalul statutar. Alt proiect care, de asemenea,
este deja realizat este proiectul KAFOS de comunicaţii prin cablu cu fibre optice. Republica Moldova s-a implicat
şi în alte două mari proiecte, care sunt la etapa de iniţiere – Interconectarea Reţelelor Electrice şi proiectul
denumit PETrA sau aria paneuropeană de transport în bazinul Mării Negre.
În colaborarea pe plan politic, deosebit de active au fost perioadele celor două preşedinţii ale Republicii
Moldova în cadrul OCEMN – între 25 aprilie şi 1 noiembrie 1995, şi între 27 octombrie 1999 şi 27 aprilie 2000.
Aceste perioade au fost caracterizate prin extinderea activităţilor în cadrul OCEMN, unele din ele avînd o
importanţă majoră - reuniunile Şefilor de Stat sau de Guvern de la Bucureşti, 30 iunie 1995 şi Istanbul, 17
noiembrie 1999.
În concluzie vom menţiona faptul că Republica Moldova şi-a afirmat hotărîrea sa de a utiliza cît mai bine toate
posibilităţile pentru extinderea şi intensificarea cooperării cu ţările regiunii anume pornind de la acest principiu.
Aderînd la OCEMN, Republica Moldova poate participa la procesul de identificare, dezvoltare şi realizare a
proiectelor de interes comun în domeniile transport şi agro-industrie, ştiinţă şi tehnologie, turism. Totodată,
Republica Moldova va putea beneficia de investiţii şi fluxuri de capital, de cooperare industrială prin promovarea
şi protejarea investiţiilor.

64
32. Sistemul internaţional: noţiune, esenţă şi particularităţi.

Conceptul de sistemă se foloseşte pe larg de către reprezentanţii diferitor direcţii teoretice şi şcoli în ştiinţa
despre Relaţiile Internaţionale.
Avantajele noţiunii de sistem constau în ceea că ea dă posibilitate să prezinte obiectul cercetării în unitate şi
integritate şi respectiv, contribuie la găsirea corelaţiei între interacţiunea elementelor, ajută la determinarea
regulilor a astfel de interacţiuni sau altfel spus, legalitatea funcţionării sistemelor internaţionale.
Din punctul de vedere al lui Raimond Aron, sistema internaţională constă din unităţi politice, care menţin
relaţiile politice regulate şi care pot fi implicate în războiul comun. Întrucît principalele unităţi politice de
colaborare însistema internaţională pentru Aron sunt statele, atunci ele primele vor fi atrase într-un conflict global.
Sistemele internaţionale reprezintă în totalitatea sa combinarea obiectului analitic dintre subiecţii existenţi în
Relaţiile Internaţionale, corelaţia cărora determină, în mare parte, natura sistemului internaţional.
În cadrul teoriei relaţiilor internaţionale se disting trei procedee de definire a sistemelor internaţionale:
Tradiţional – istoric; Social – istoric; Euristic; Combinat; Empiric.
În cadrul procedeului tradiţional – istoric, determinarea de sistem internaţional este utilizată pentru
prezentarea relaţiilor diplomatice dintre diferite state în cadrul unei sau altei perioade iostorice.
Ca doctrinar de bază în valorificarea procedeului social – istoric este considerat Raimond Aron. Punctul forte
în afirmaţiile sale o constituie faptul că istoria, ca practică irevocabilă a evenimentelor trecutului nu se repetă
niciodată, precum şi nu este posibilă constituirea unui model abstract al unui sistem după un exemplu din trecut.
Considerarea procedeului euristic ca unul de bază în studierea sistemelor internaţionale, îl reprezintă faptul că
acest procedeu a fost preluat din punct de vedere al teoretizării de către Morton Kaplan, ca ulterior să-i fie dată o
denumire, adică cea a procedeului euristic de către Unţingeru J. În conformitate cu acest procedeu, Morton
Kaplan prezintă cauzele de bază în ascensiunea sau decăderea unor sau altor sisteme. Astfel el distinge cinci
aspecte de bază:
1. Ligile de bază a sistemului; regulile de transformare a sistemului; regulile de clasificare a actorilor;
criteriul posibilităţilor; criteriul informatizării.
Sub acest aspect, aceste reguli coordonează relaţiile dintre actori, interacţiunea cărora depinde nu atît de
voinţă ci de natura proprie sistemului, componentele căruia ele le reprezintă.
Procedeul combinat, în esenţa sa, reprezintă tranşarea comună a două modalităţi enunţate anterior, cum ar fi
cel social – istoric şi cel euristic. Ca doctrinar de bază poate fi socotit Robert Rouscrence. În conformitate cu
acasta, el deosebeşte nouă siteme consecutive, care corespund următoarelor perioade istorice: 1740-1789, 1789-
1814, 1814-1822, 1822-1848, 1848-1871, 1871-1888, 1888-1918, 1918-1945 şi 1945-1960.
Acest procedeu combinatoriu este preluat, în materie investigaţională, de către sociologul relaţiilor
internaţionale, englezul Luard E. El deosebeşte şapte sisteme istorice internaţionale, după cum urmează: Sistemul
antic chinezesc – 771-221 î.e.n.; Sistemul poliselor greceşti (oraşelor-state) – 510-338 î.e.n; Epoca dinastiilor
europene – 1300-1559; Era supremaţiei religioase – 1559-1648; Perioada apariţiei şi consolidării regimului
suveranităţii statale – 1648-1789; Epoca naţionalismului – 1789-1914; Era ascensiunii ideologice – 1914-1974.
După părerea teoreticianului B. Korani, procedeul de faţă dispune de un şir de avantaje, fiin net-explicit în
comparaţie cu abordarea lui Morton Kaplan.
Ultimul, al cincelea procedeu, cel euristic, se axează pe interacţiunile real-existente din cadrul relaţiilor
internaţionale. Menţionînd aspectele de bază în ceea ce priveşte esenţa şi natura sistemelor internaţionale, putem
prezenta modelul clasic de stratificare a sistemelor internaţionale, elaborat de Morton Kaplan. Această structură
este alcătuită din şase elemente:
1. Sistemul de veto unic – în conformitate cu care fiece actor este în stare să blocheze funcţionarea
normală a sistemului prin utilizarea de aşa tactici ca şantajul.
2. Sistemul balanţei de forţe – este caracterizat prin multipolaritate, adică existenţa a cinci mari puteri
mondiale.
3. Sistemul bipolar rigid – reprezintă în sine preponderenţa a doi actori ai relaţiilor internaţionale cum
sun statele şi uniuni de state, precum şi actorii universali, cum sunt organizaţiile internaţionale.
4. Sistemul bipolar dur – reprezintă aceeaşi situaţie ca şi în cazul precedent, cu o singură excepţie –
ambele blocuri sunt organizate strict din punct de vedere erarhic.
5. Sistemul universal – ca tip el practic corespunde federaţiei. Sub alt aspect el reprezintă importanţa de
bază ca actor, pe cea a organizaţiei internaţionale.
Sistemul erarhic – ceea ce reprezintă în sine existenţa statului mondial, momentul unde statele naţionale îşi
perd consistenţa, reprezentînd doar simple unităţi teritoriale.
65
66
33. Mediul sistemului internaţional. Problema tipologizării mediului sistemului internaţional.

Vorbind despre mediul sistemului Relaţiilor Internaţionale, vom spune că conceptul de mediu reprezintă unul
dintre noţiunile fundamentale analizei sistemice.
Ea are un rol semnificativ, şi anume din punct de vedere metodologic, acesata explicîndu-se prin faptul că
ajută la înţelegerea funcţionării unui system precum şi marchează etapele de bază în evoluţia acestor din urmă
sisteme internaţionale.
David Iston încă în anii 50 ai sec. XX a atras atenţia asupra faptului că sistemul politic imprimă o influenţă a
anumitor factori de ordin extern, ce vin de la societate care acţionează asupra ei sub formă de cerinţe şi susţinere,
asigurînd în acest context o funcţionare neîntreruptă.
Deci, în sensul cel mai general, după cum afirmă Ţîgancov, prin mediul sistemului relaţiilor internaţionale
înţelegem tot ceea ce îl înconjoară. În acest context vom deosebi mediul social şi mediul extrasocial. În acest
cadru de idei se mai distinge şi aspectul tehnic al mediului care este influenţat de anumite schimbări ce intervin
în partea tehnică a societăţii.
Prin mediu extrasocial vom înţelege totalitatea lucrurilor ce înconjoară un sistem dat, şi care îi conferă
anumite restricţii şi particularităţi. Aici vom distinge:
 Clima;
 Relieful;
 Frontierele;
 Bogăţiile subpămîntene.
Aceste din urmă menţiuni influenţează în cel mai direct mod interacţiunea dintre statele, componente ale
acestui sistem, precum şi exercită o influenţă decisivă asupra altori actori, părţi componente ale sistemului.
Uneori, influenţa exercitată de aceşti factori este foarte mare, uneori chiar şi determinată: aceasta fiind specific
societăţilor, atît la începutul evoluţiei lor cît şi în perioada actuală – perioadă ce vizează acutizarea problemelor
ecologice.
Vorbind despre mediul intern, vom spune că el reprezintă totalitatea impunerilor, ce sun îndreptate la adresa
sistemului de către elementele sale componente: după cum îmbolnăvirea sau deteriorarea unui organ poate duce la
moartea a tot organismul; după cum degradarea puterii executive sau puterii legislative poate duce la crearea unei
dezbalanţe sau a unei crize în cadrul sistemului politic.

67
34. Schemele conceptuale de cercetare şi mecanismul funcţionării sistemului internaţional în construcţiile
teoretice ale lui M. Kaplan.
35. Esenţa şi particularităţile sistemului internaţional în viziunea lui R. Rossencrance.

Conceptul de sistemă se foloseşte pe larg de către reprezentanţii diferitor direcţii teoretice şi şcoli în ştiinţa
despre Relaţiile Internaţionale.
Avantajele noţiunii de sistem constau în ceea că ea dă posibilitate să prezinte obiectul cercetării în unitate şi
integritate şi respectiv, contribuie la găsirea corelaţiei între interacţiunea elementelor, ajută la determinarea
regulilor a astfel de interacţiuni sau altfel spus, legalitatea funcţionării sistemelor internaţionale.
Din punctul de vedere al lui Raimond Aron, sistema internaţională constă din unităţi politice, care menţin
relaţiile politice regulate şi care pot fi implicate în războiul comun. Întrucît principalele unităţi politice de
colaborare însistema internaţională pentru Aron sunt statele, atunci ele primele vor fi atrase într-un conflict global.
Sistemele internaţionale reprezintă în totalitatea sa combinarea obiectului analitic dintre subiecţii existenţi în
Relaţiile Internaţionale, corelaţia cărora determină, în mare parte, natura sistemului internaţional.
În cadrul teoriei relaţiilor internaţionale se disting trei procedee de definire a sistemelor internaţionale:
Tradiţional – istoric; Social – istoric; Euristic; Combinat; Empiric.
În cadrul procedeului tradiţional – istoric, determinarea de sistem internaţional este utilizată pentru
prezentarea relaţiilor diplomatice dintre diferite state în cadrul unei sau altei perioade iostorice.
Ca doctrinar de bază în valorificarea procedeului social – istoric este considerat Raimond Aron. Punctul forte
în afirmaţiile sale o constituie faptul că istoria, ca practică irevocabilă a evenimentelor trecutului nu se repetă
niciodată, precum şi nu este posibilă constituirea unui model abstract al unui sistem după un exemplu din trecut.
Considerarea procedeului euristic ca unul de bază în studierea sistemelor internaţionale, îl reprezintă faptul că
acest procedeu a fost preluat din punct de vedere al teoretizării de către Morton Kaplan, ca ulterior să-i fie dată o
denumire, adică cea a procedeului euristic de către Unţingeru J. În conformitate cu acest procedeu, Morton
Kaplan prezintă cauzele de bază în ascensiunea sau decăderea unor sau altor sisteme. Astfel el distinge cinci
aspecte de bază:
2. Ligile de bază a sistemului; regulile de transformare a sistemului; regulile de clasificare a actorilor;
criteriul posibilităţilor; criteriul informatizării.
Sub acest aspect, aceste reguli coordonează relaţiile dintre actori, interacţiunea cărora depinde nu atît de
voinţă ci de natura proprie sistemului, componentele căruia ele le reprezintă.
Procedeul combinat, în esenţa sa, reprezintă tranşarea comună a două modalităţi enunţate anterior, cum ar fi
cel social – istoric şi cel euristic. Ca doctrinar de bază poate fi socotit Robert Rouscrence. În conformitate cu
acasta, el deosebeşte nouă siteme consecutive, care corespund următoarelor perioade istorice: 1740-1789, 1789-
1814, 1814-1822, 1822-1848, 1848-1871, 1871-1888, 1888-1918, 1918-1945 şi 1945-1960.
Acest procedeu combinatoriu este preluat, în materie investigaţională, de către sociologul relaţiilor
internaţionale, englezul Luard E. El deosebeşte şapte sisteme istorice internaţionale, după cum urmează: Sistemul
antic chinezesc – 771-221 î.e.n.; Sistemul poliselor greceşti (oraşelor-state) – 510-338 î.e.n; Epoca dinastiilor
europene – 1300-1559; Era supremaţiei religioase – 1559-1648; Perioada apariţiei şi consolidării regimului
suveranităţii statale – 1648-1789; Epoca naţionalismului – 1789-1914; Era ascensiunii ideologice – 1914-1974.
După părerea teoreticianului B. Korani, procedeul de faţă dispune de un şir de avantaje, fiin net-explicit în
comparaţie cu abordarea lui Morton Kaplan.
Ultimul, al cincelea procedeu, cel euristic, se axează pe interacţiunile real-existente din cadrul relaţiilor
internaţionale. Menţionînd aspectele de bază în ceea ce priveşte esenţa şi natura sistemelor internaţionale, putem
prezenta modelul clasic de stratificare a sistemelor internaţionale, elaborat de Morton Kaplan. Această structură
este alcătuită din şase elemente:
6. Sistemul de veto unic – în conformitate cu care fiece actor este în stare să blocheze funcţionarea
normală a sistemului prin utilizarea de aşa tactici ca şantajul.
7. Sistemul balanţei de forţe – este caracterizat prin multipolaritate, adică existenţa a cinci mari puteri
mondiale.
8. Sistemul bipolar rigid – reprezintă în sine preponderenţa a doi actori ai relaţiilor internaţionale cum
sun statele şi uniuni de state, precum şi actorii universali, cum sunt organizaţiile internaţionale.
9. Sistemul bipolar dur – reprezintă aceeaşi situaţie ca şi în cazul precedent, cu o singură excepţie –
ambele blocuri sunt organizate strict din punct de vedere erarhic.
10. Sistemul universal – ca tip el practic corespunde federaţiei. Sub alt aspect el reprezintă importanţa de
bază ca actor, pe cea a organizaţiei internaţionale.
68
11. Sistemul erarhic – ceea ce reprezintă în sine existenţa statului mondial, momentul unde statele
naţionale îşi perd consistenţa, reprezentînd doar simple unităţi teritoriale.

69
36. Bazele conceptuale şi mecanismul funcţionării sistemului internaţional în concepţiile lui R. Aron.

Prin activitate sa Raimond Aron a adus un aport considerabil la cercetarea esenţei ştiinţei relaţiilor
internaţionale precum şi la definirea şi calificarea sistemului internaţional.
Astfel, din punctul de vedere al lui Raimond Aron, sistema internaţională constă din unităţi politice, care
menţin relaţiile politice regulate şi care pot fi implicate în războiul comun. Întrucît principalele unităţi politice de
colaborare însistema internaţională pentru Aron sunt statele, atunci ele primele vor fi atrase într-un conflict global.
În continuare Raimond Aron justifică trei forme de identificare a sistemului internaţional: Configurarea
coraportului de forţe; Hegemonia sau eterogenitatea componentelor sistemului; Ierarhia actorilor internaţionali, ca
componenţi de bază ai sistemului.
În cadrul teoriei relaţiilor internaţionale ca doctrinar de bază în valorificarea procedeului social – istoric este
considerat Raimond Aron. Punctul forte în afirmaţiile sale o constituie faptul că istoria, ca practică irevocabilă a
evenimentelor trecutului nu se repetă niciodată, precum şi nu este posibilă constituirea unui model abstract al unui
sistem după un exemplu din trecut.
Pentru Raymond Aron, politica externă, din punct de vedere geopolitic, este o modalitate de a folosi anumite
mijloace în scopul realizării obiectivelor preconizate. Resursele, adică oamenii, forţele de producţie, armamentul,
sunt utilizate de către state pentru asigurarea securităţii lor sau pentru o expansiune externă. Geopolitica
îmbină schematizarea geografică a relaţiilor diplomatice şi strategice cu analiza economică şi geografică a
resurselor şi cu interpretarea poziţiilor diplomatice, luând în considerare atât modul de viaţă al populaţiei, cât şi
caracterul mediului înconjurător.
Butuli prelungeşte gîndul lui Aron spunînd că poziţia geopolitică îşi găseşte expresie într-o orientare
determinată a relaţiilor externe pe anumite „axe de interes" geopolitic, într-o preocupare pentru unele zone ale
configuraţiei politice internaţionale, rezultând din interacţiunea raporturilor politice, economice, militare ale
statelor, mai apropiate sau mai îndepărtate, raporturi facilitate sau îngreunate de situaţia geopolitică, de
premisele oferite de localizarea unui stat într-un anumit punct al suprafeţei pământului.

70
37. Geneza şi afirmarea în continuare a securităţii în relaţiile interstatale la începutul perioadei
moderne.Trăsăturile caracteristice ale sistemului balanţei de forţe din sec. XVII-XVIII.

Tratatele Westfalice sunt urmarea Războiului de 30 de ani (1618-1648). Cauzele războiului sunt în principal
religioase şi reprezintă urmarea firească a unui veac de ură religioasă, înfruntarea dintre catolici şi protestanţi
fiind, în jurul anului 1600, o redutabilă ameninţare la adresa păcii europene.
Dintre principalele cauze ale începutului războiului amintim: nerespectarea clauzelor Păcii de la Augsburg
(1555), apariţia în anii 1608-1609 a unor ligi înarmate: Uniunea Evanghelică (protestantă) şi Sfânta Ligă
(catolică). Aceste tensiuni au avut drept declanşator persona-lităţile ambiţioase ale unor conducători ca Ferdinand
al II-lea, un catolic intransigent, care avea ca obiectiv eliminarea protestantismului şi transformarea imperiului
germanic într-un singur stat centralizat, german şi catolic, sau a regelui Suediei, Gustav Adolf, preocupat să
extindă dominaţia suedeză în Europa de Nord şi să apere luteranismul.
Ostilităţile au început o dată cu alungarea Electorului protestant al Palatinului, uns ca rege în Boemia de către
Ferdinand al II-lea şi alipirea Boemiei la Casa Catolică de Bavaria. După aceea armatele habsburgilor au
întreprins o campanie în părţile protestante ale Germaniei până la Marea Baltică. Regele protestant al Danemarcei,
Cristian al IV-lea, considera această vecinătate ca fiind periculoasă şi a atacat armata habsburgilor, dar a fost
înfrânt.
În 1630 intră în scenă regele protestant al Suediei, Gustav Adolf, care vroia să facă din Suedia centrul unui
mare imperiu nordic. Acesta a atacat armatele catolice ale habsburgilor pe care le-a înfrânt în câteva bătălii, dar
este ucis într-una dintre ele, aşa că singurul lucru pe care l-a reuşit a fost zdrobirea puterii habsburgilor.
În 1635, Franţa declară război Spaniei, care a sprijinit proiectul lui Ferdinand al II-lea, Filip al II-lea al Spaniei
fiind tot reprezentant al Casei de Austria. În cele din urmă Spania este învinsă la 20 august 1648, câteva
săptămâni mai târziu se semnează Pacea Westfalică.
Tratatele Westfalice au început între beligeranţi încă din 1634, dar s-au desfăşurat cu încetineală. Spania a
semnat o pace separată cu Pro-vinciile Unite în ianuarie 1648, cărora li se recunoaşte independenţa şi li se acordă
privilegii economice şi avantaje teritoriale.
La 26 octombrie 1648 Ferdinand al II-lea, reprezentantul habsburgilor, semnează pacea cu Franţa şi Suedia.
Urmarea Tratatelor Westfalice a fost slăbirea puterii habsburgilor şi o oarecare linişte şi echilibru în Europa
Centrală, dar nu aduc totuşi pacea generală în Europa, deoarece războiul între Franţa şi Spania continuă, iar în
Europa de Nord problemele nu au fost rezolvate.
Tratatele Westfalice rămân însă un exemplu important de încercare de realizare a păcii europene, chiar dacă
sunt semnate mai mult pe fondul epuizării popoarelor, decât pe ideea de pace, şi deciziile luate în cadrul lor rămân
destulă vreme valabile, fapt demonstrat de exemplu în 1790, când principii germani, prejudiciaţi de posesiuni în
Alsacia de către Franţa, apelează la aceste Tratate, urmarea fiind în 1791 când Adunarea Naţională a Franţei
hotărăşte să-i consulte pe locuitorii ţinuturilor Venaissin şi Avignon, în privinţa unirii lor cu Franţa.
Apărut în Europa de Vest din ruinele sistemului feudal, statul a dominat politica globală mai bine de 30 de ani.
Supremaţia statului este legată de Pacea de la Westfalia din 1648 care a pus capăt Războiului de 30 de ani şi a
dus la crearea unui sistem de entităţi suverane care a respins subordonarea faţă de autoritatea politică a Papei şi a
Bisericii Romano-Catolice.
Vechiul sistem al acceptării autorităţii papale asupra principatelor europene a fost înlăturat şi un nou sistem de
entităţi definite geografic şi bazate pe autoguvernarea politică a apărut.
Pacea de la Westfalia a marcat sfârşitul Sfântului Imperiu Roman şi a dus la inaugurarea unui sistem
internaţional de state. A marcat, de asemenea, sfârşitul războaielor religioase, făcându-se un pas important către
toleranţa religioasă.
Principalii participanţi au fost Franţa şi Suedia, pe de o parte, şi Spania şi Sfântul Imperiu Roman, pe de altă
parte.
Pacea de la Westfalia reprezintă un triumf al politicii duse de cardinalul Richelieu. A fost recunoscută
suveranitatea statelor germanice, cea a Olandei şi a Confederaţiei Helvetice, Suedia şi Franţa au câştigat
importante teritorii, Franţa chiar devenind putere europeană dominantă.
Dreptul Internaţional rezultat în urma Tratatului de la Westfalia avea în centrul său conceptele de:
legitimitate; suveranitate; obligaţii.
Legitimitatea – consemna faptul că toate statele aveau dreptul la existenţă şi că autoritatea regelui în ţara sa
era supremă şi de drept a lui.
Suveranitatea – constituia punctul de vedere internaţional acceptat, potrivit căruia nu există nici o autoritate
superioară statului. Acest concept al statului suveran era o delimitare fundamentală faţă de situaţiile când
71
conducătorii Sfântului Imperiu Roman erau nevoiţi să se supună dictatelor papale, astfel suveranitatea confirma
superioritatea statului şi respingerea controlului extern asupra acestuia.
Statele aveau anumite obligaţii, reguli de urmat în caz de declarare de război, reguli referitoare la aderarea la
tratate şi alianţe, reguli stabilite pentru procesul de recunoaştere a legitimităţii statelor, a conducătorilor şi a
integrităţii teritoriale a statelor, reguli referitoare la instituirea de relaţii diplomatice şi la tratamentul aplicat
reprezentanţilor altor state.
Conceptele de legitimitate, suveranitate şi obligaţie, pe care se bazează pacea de la Westfalia, nu mai sunt
universal acceptate sau nu mai sunt recunoscute ca având o relevanţă semnificativă la începutul mileniului trei,
chiar şi sensul conceptului de „stat“ având înţelesuri diferite.

72
38. Trăsăturile caracteristice ale sistemuli politic al ordinii internaţinale post-westphalice 1648-1789.

În secolele XVI şi XVII, politica europeana se confrunta cu doua probleme. Una era conflictul religios dintre
catolici şi protestanti; cealalta era lupta pentru putere dintre Franta şi conducatorii habsburgi din Spania şi Austria.
Deşi cauzele politice şi religioase se intretaiau uneori, zelul religios a transformat confruntarile ca Razboiul de 30
de Ani (1618- 1648) in conflicte salbatice şi devastatoare.
Expansiunea franceza
În secolul XVII situatia se arata favorabila pentru Franta. Izbucnirea Razboiului de 30 de Ani a facut ca
imparatul habsburg al sfantului Imperiu Roman sa nu exercite o autoritate deplina in Germania, iar curand dupa
aceea, Spania habsburgica a fost lnfranta şi a inceput sa decada. Sub conducerea Regelui Soare -Ludovic al XIV-
lea (1643-1715) -expansiunea franceza a devenit atat de amenintatoare incat aproape intreaga Europa s-a unit
impotriva acesteia. Între 1701-1714, Ludovic a luptat in razboiul pentru succesiune in Spania pentru ca dinastia
sa, cea a burbonilor, sa poata moşteni tronul Spaniei şi imperiul spaniol. insa nu a avut succes deplin, iar imperiul
a fost in cele din urma dezbinat. Deşi Austria a preluat controlul asupra Tarilor de Jos, aflate anterior sub
dominatie spaniola, şi avea o pozitie ferma in Italia, un burbon a devenit rege al Spaniei. Caracterul razboiului se
schimba
Dupa tereinarea razboiului şi moartea lui Ludovic al XIV-lea, in 1715, situatia in Europa s-a ame1iorat.
Rivalitatea dintre burboni şi habsburgi a devenit mai putin acerba. Conducerea burbona din Spania i.;i promova
interesele, care nu coincideau intotdeauna cu ale Frantei, iar aparitia noilor puteri -Marea Britanie, Rusia şI Prusia
-a rupt vechile aliante, facand dificila dominatia unei puteri asupra celorlalte. Aceasta domolire a tensiunii,
asociata cu disparitia fanatismului religios din politica intemationala, a schimbat caracterul razboiului şi al
diplomatiei. Cele mai multe razboaie aveau scopuri limitate nu de inlaturare a unui conducator sau a doctrinei
acestuia, ci de a obtine o provincie sau de a largi sfera de influenta a unei dinastii. Armatele erau mici,
profesionale şi cu o disciplina exemplara.
Cateva rnzboaie minore au avut loc intre 1718-1740, urmate de anurnite schimbări teritoriale in Italia. Apoi,
in 1740, impăratul Sfantului Imperiu roman, Carol al VI-lea, a murit fărn să lase in urmă un moştenitor .
Frederic cel Mare
De ani de zile, Carol al VI-lea se strnduise să obtină o intelegere internatională, numită Sanctiunea
Pragmatică, care să-i permită Fiicei sale, Maria Theresa, să moştenească Toate dominioanele habsburgice. Se
părea că acesta reuşise, insă după moartea sa au apărut multi pretendenti la tron, printre care şi Carol Albert de
Bavaria, sustinut de Franta.
Prima persoan1 care a actionat, Frederick al II-lea al Prusiei, cunoscut mai tarziu ca Frederic cel Mare, nu
fusese mentionat In Sanctiunea Pragmatic1. Prusia, in trecut electoratul de Brandenburg, a devenit putemic1
datorit1 conduc1torilor ei competenti, fiind recunoscut1 ca regat in 1701. Deşi un stat mic, Prusia avea O armat1
eficient1 alc1tuit1 de Frederic William I (1713-40), astfel incat Frederic al II-lea a putut profita de problemele
Mariei Theresa, invadandu-i tara şi pretinzandu- i marea provincie austriac1 Silezia. Frederick era un geniu
militar care a obtinut multe victorii in fata unor armate foarte numeroase. De asemenea, acesta era lipsit de
scrupule, incepind şi abandonind rnzboaiele cind ii convenea lui. Dupş ce a dat prima loviturş in Rşzboiul pentru
Succesiune din Austria (1740-48), Frederick a jucat un rol putin semnificativ in lupta de proportii ce se intetise
intre francezi, spanioli şi bavarezi de a parte şi austrieci şi britanici de cealaltş. in urma rşzboiului, Maria Theresa
a pşstrat toate pşminturile habsburgice, cu exceptia Sileziei. De vreme ce sotul ei a fast numit impşrat al Sfintului
imperiu roman, titlul imperial a rnmas in familie, fiind transmis copiilor Mariei Theresa.
Resentimentele imparatesei erau indreptate acum mai ales impotriva lui Frederick, care i-a deterrninat pe
austrieci sa negocieze "Revolutia Diplornatica", o alianta cu Franta care a pus capat unei rivalitati de secole. Din
coalitia anti-prusaca faceau parte şi Saxonia şi Rusia, care fusese o mare putere pana la sfarşitul Marelui Razboi
Nordic (1700-21), dar care se implicase putin in alte probleme europene. Conştientizand pericolul, Frederick a
lovit primul, cucerind Saxonia intr-o campanie fulgeratoare.
A urmat Razboiul de şapte Ani (1756-63), in care a obtinut victorii stralucite, dar s-a confruntat cu situatii
copleşitoare, care in 1761 l-au adus la disperare. Doar norocul l-a salvat. in ianuarie 1762 a murit vechiul sau
duşman, impşrateasa Elisabeta a Rusiei. Urmaş ul ei, Petru al III-lea, il admira pe Frederick şi i s-a alaturat, insa a
mai trait doar cateva luni.

73
39. Esenţa şi particularităţile sistemului Wienez (1815-1871). Particularităţile modelului securităţii
internaţionale în perioada “Concertului European”.

Imediat după înfrângerea lui Napoleon la Waterloo (18 iunie 1815), statele învingătoare au decis să refacă
harta Europei aşa cum arăta ea înainte de Imperiul Napoleonian. Preocupările majore au fost : realizarea unui
echilibru al relaţiilor de forţe între state, fără a ţine seama de particularităţile lingvistice, religioase, de tradiţii ale
teritoriilor pe care şi le împărţeau; favorizarea autorităţii tradiţionale, adică forţele feudale, conservatoare şi
clericale. Cuvintele cheie ale Congresului au fost "restauraţie" şi "legitimism". Restauraţia consta în readucerea pe
tron a dinastiilor care fuseseră îndepărtate în urma unor revoluţii sau a altor evenimente cu rezonanţă, iar
legitimismul era o teorie monarhică ce considera drept principiu fundamental al statului dreptul la tron al
dinastiilor legitime şi puterea absolută a acestora. Şedinţele oficiale au început la 1 noiembrie 1914, fiind purtate
între cancelarul Austriei, Klemens von Metternich-Winnerburg, lordul Castlereagh al Angliei, minstrul extern al
Franţei, Talleyrand, ţarul Alexandru I şi baronul prusac von Stein, cel care avea să transfome Prusia într-o mare
putere europeană. După lungi tratative, la 9 iunie 1815 a fost semnat Actul final al Congresului de la Viena, cel
care a reorganizat Europa pe baza unui sistem de tratate.
Deciziile cele mai importante luate în cadrul Congresului au fost:
 readucerea Franţei la vechile ei frontiere, obligaţia de a plăti despăgubiri de război şi de a primi trupele
străine ce aveau să staţioneze pe teritoriul ei;
 Regatul Ţărilor de Jos reuneşte Provinciile Unite şi Ţările de Jos Austriece şi trebuie să constituie o
barieră utilă împotriva deşteptării dorinţelor franceze de expansiune;
 Regatul Prusiei câştigă la vest Westfalia şi Renania şi devine unul dintre membrii cei mai importanţi ai
Confederaţiei Germane;
 Imperiul Habsburgic continuă să domine ţările dunărene, precum şi Regatul Lombardo-Veneţian;
 Rusia îşi păstrează Finlanda şi Basarabia şi controlează direct un regat autonom al Poloniei;
 Anglia, fără pretenţii coloniale, primeşte Colonia Capului, Malta, Cezlon, Insulele Ionice;
 în Spania şi Regatul celor Două Sicilii se produce restauraţia Bourbon-ilor;
 Statele germane (38) vor fi reunite în Confederaţia Germană, condusă de o dietă federativă prezidată
de Austria;
 Suedia primeşte Norvegia, ca urmare a sprijinului acordat alianţelor antinapoleoniene;
 Elveţiei i se recunosc independenţa şi neutralitatea veşnică.
Congresul de la Viena nu a ţinut cont de necesitatea independenţei şi autodeterminării statelor europene, ci a
instituit o nouă ordine în care Europa era sub controlul unui ansamblu de patru puteri, Austria, Prusia, Rusia şi
Anglia ce ignorau condiţiile istorice şi geografice ale popoarelor. Din dorinţa de a pregăti mijloacele de
constrângere spre a reprima ulterioarele mişcări de protest(iminente în contextul politic creat de "sistemul lui
Metternich", aşa cum a fost numit Congresul, a fost semnat, la 26 septembrie 1815, Tratatul „Sfintei Alianţe“, la
originea căruia se află ţarul Alexandru I şi care îi reuneşte pe habsburgul Francisc I, pe Frederic Wilhelm al III-lea
al Prusiei şi al Regatului Unit. Chiar dacă textul „Sfintei Alianţe“ este ambiguu şi nu aduce precizări practice care
să asigure prevenirea unui nou conflict european, fiind doar un îndemn la sprijin reciproc bazat pe dogmele
creştine de iubire de oameni şi existenţa unui singur Dumnezeu pentru toate popoarele, însemnătatea acestui tratat
este deosebită deoarece marchează încercarea Marilor Puteri europene de a înceta conflictele majore. Pe lângă
tratatul cu aer mistic al ţarului Alexandru I, un rol practic foarte important l-a avut cancelarul Austriei,
Metternich, a cărui operă este „Noua Europă“, care se întemeiază pe marile principii ale legitimităţii, dar este şi o
încercare de raţionalizare a hărţii Europei şi de organizare a „concertului european“. Marile puteri victorioase îşi
arogă dreptul de a interveni pentru menţinerea pseudoechilibrului european realizat la Viena şi să ţină sub
observaţie Franţa, acea „peşteră de unde suflă vântul ce răspândeşte moartea asupra corpului social“. Congresul
de la Viena a deschis o nouă eră în istoria „Continentului“ prin care s-a pus capăt ultimei încercări a Franţei de a-
şi impune hegemonia asupra Europei
Din punct de vedere al securităţii europene, Congresul de la Viena din 1814-1815 reprezintă o noutate
absolută, constituindu-se într-o primă încercare a unui organism politic de securitate. Fără a încheia un tratat
formal, prin instituţia Congresului, marile puteri europene au ajuns la un consens în sensul de a-şi respecta
reciproc interesele, fiecare în interiorul propriilor graniţe şi în zonele adiacente de interes, adică a sferelor de
influenţă în accepţiunea modernă a sintagmei. Consensul marilor puteri, respectiv Marea Britanie, Prusia, Austria
şi Rusia, avea să fie consemnat de istorie ca fiind „Concertul european“, având rolul de a asigura menţinerea
echilibrului de forţe în Europa şi pe acest fond, asigurarea stabilităţii şi păcii pe „Continent“. „Concertul
74
european“ a asigurat o pace îndelungată pe continent, a ţinut sub control măsurile de eliberare a popoarelor din
componenţa marilor imperii şi a avut un rol esenţial în înăbuşirea revoluţiilor de la 1848, mai ales în Europa de
Est. Eficienţa deciziilor şi tratatelor semnate în cadrul Congresului de la Viena în ceea ce priveşte conflictele
majore la nivel european este demonstrată de faptul că până la conflagraţia mondială din 1914, secolul al XIX-lea
este o perioadă de pace europeană, cele câteva conflicte apărute între state având un caracter limitat.

75
40. Sistemul politic al ordinii internaţionale din perioada 1815-1878.

Aşadar, sistemul concertelor a luat naştere din deliberările Congresului de la Viena din 1814-15. El se referă
la un sistem ad-hoc de conferinţe ţinute de Marile Puteri pentru a rezolva crizele diplomatice din Europa dintre
1815-1878. Deşi nu a avut o structură oficială instituţională, scopul lui a fost în mod clar managerial – să
controleze, prin consultări reciproce, echilibrul puterii din Europa de după războaiele napoleoniene.
În contextul de mai sus, echilibrul puterii, dată fiind marea varietate de sensuri a conceptului reprezintă: o
distribuţie egală a puterii; principiul conform căruia puterea trebuie să fie distribuită în mod egal; principiul
creşterii egale a Marilor Puteri; o tendinţă inerentă a politicii internaţionale de a produce o distribuţie egală a
puterii; etc.
În continuare vom menţiona că acordul de la Viena şi conceptul de diplomaţie a conferinţelor pe care l-a
inaugurat au reprezentat baza conduitei internaţionale pe tot parcursul secolului al XIX-lea, chiar dacă sistemul
concertelor ca atare s-a încheiat odată cu Războiul Crimeii. În acest sens, a fost primul sistem mondial deliberat
de regim de securitate. A doua şi a treia încercare de refacere şi conducere a ordinii internaţionale din 1919-20 şi
mai apoi 1945-46 datorează foarte mult eforturilor de pionierat ale grupului din 1815.
Concertul s-a întîlnit sporadic pe parcursul secolului al XIX-lea, cu scopul concret de a rezolva problemele
litigioase care ameninţau stabilitatea Marilor Puteri. Unitatea de scopuri pe care a realizat-o este impresionantă şi
unii comentatori au numit-o “o revoluţie in istoria diplomaţiei”. Au existat mai mulţi factori care au contribuit la
funcţionarea “cu succes”:
 La sfîrşitul războaielor napoleoniene a existat o distribuţie rezonabilă a puterii. Membrii acestui club al
Marilor Puteri – Marea Britanie, Rusia, Austria, Prusia, Franţa, cărora li s-au adăugat mai tarziu Italia şi Turcia –
erau considerate, în mare, egale în privinţa capacităţii militare şi a importanţei diplomatice.
 Exista convingerea comună că politica echilibrului necontrolat al puterii a dus la mari confruntări de forţe,
şi de aceea era nevoie de acţiuni concertate pentru a se evita acest pericol.
 Colaborarea Marilor Puteri în înfrangerea Franţei napoleoniene a avut drept efect menţinerea unui front
unificat după ce perioada de conflict s-a încheiat. Accentul pus pe unitatea Marilor Puteri a consolidat concepţia
referitoare la Marile Puteri europene ca grup aparte cu răspunderi şi privilegii speciale.
 Şedinţele s-au limitat numai la Marile Puteri. Uneori şi statele mici au fost consultate, dar niciodată pe
bază de egalitate. Această practică a acordării unui statut special Marilor Puteri va reapare atat la Liga Naţiunilor
cît şi la ONU.
 Sistemul nu a pus la îndoială suveranitatea deplină a statelor. A fost preferată regula unanimităţii, astfel
încît dacă erau afectate interese naţionale vitale, sistemul rămînea inactiv.
 Nu a fost un vehicul al reformei; scopul lui a fost să conducă şi să menţină status quo-ul.
 Nu a încercat să elimine conflictul, ci numai să-l ţină sub control.
 În ciuda marilor diferenţe ideologice dintre Puteri – cele 3 Puteri orientale erau conservatoare şi
contrarevoluţionare, iar statele occidentale erau mai liberale in gandire – impărtăseau părerea cu privire la nevoia
de a se menţine “dreptul public al Europei” şi de a se stabili un cod de comportament internaţional.
Din toate aceste motive, sistemul concertelor a fost o inovaţie în relaţiile diplomatice. Echilibrul puterii era
acum monitorizat, îndrumat şi controlat şi exista părerea unanim acceptată că Marile Puteri au dreptul si
responsabilitatea de a-si impune voinţa colectivă în cadrul sistemului de state european. Cu toate acestea, nu a fost
un succes necontestat şi în acest sens este important să fie deosebit de epoca Congresului.

76
41. Evoluţia sistemului internaţional de la 1878 pînă la începutul primului război mondial.

1871 - Rãzboiul Franco-Prusac. Germania unitã, devine o dominantã putere europeanã. Franta umilitã pierde
Alsacia si Lorena. Cancelarul german, printul Otto von Bismarck, îsi dã seama ca e nevoie ca într-o Europã de
cinci puteri: Germania, Britania, Austro-Ungaria si Rusia, Germania trebuie sã stea într-o alianta de trei puteri, iar
izolarea diplomaticã a Frantei va fi o necesitate pentru a-si asigura pacea. Deci diplomatia externã a lui Bismarck
se orienta spre aceste directii. Referitor la Anglia, observã intentia acesteia de a sta libera fata de aliantele
europene. Bismarck observa posibilitatea unei aliante cu Austro-Ungaria si Rusia. Asa o alianta o ferea de atac
dinspre est, o punea intr-un grup de trei puteri, si lasa Franta intr-o izolare diplomatica.
1873 - Prima miscare in atemptul de asi implini politica de aliante, Bismarck invita si negociaza idea unei
Ligi, numita “Liga celor trei imparati”, si la care in 1873, se si grupara Germania, Austro-Ungaria si Rusia.
(William I, Franz Ioseph, si tarul Alexandru al II-lea). Agrementul lor era de a se consulta impreuna in orice
problema internationala importanta, si de a sta in neutralitate in cazul ca una va fi atacata de a patra natiune.
(Franta) Dar problema majora pentru Bismarck in aceste aranggeamente era sa nu cada Germania intre rivalitatea
ce exista intre Rusia si Austro-Ungaria, asupra influientei acestora in Balcani. De asta s-a sesizat expertul prusac
cu ocazia razboiului din 1877, dintre Rusia si Turcia.
1878 - Bismarck gasi de bine, probabil si dintr-un preventiv orgoliu, a media disputa dintre ei, stabilind acea
Conferinta din 1878, cunoscuta sub denumirea de “Congresul de la Berlin”. Aici, diplomatia lui Bismarck se
dovedi din nou eficienta, dar cu urmari negative. Adica, Rusia a fost presata sa predea multe din teritoriile
castigate de la Turci. La acest Congres se mai stabilesc doua aspecte teritoriale, de o significant importanta, ce se
vor lega de lantul evenimentelor ce vor precede cauzele Primului Razboi Mondial. Serbia a fost constituita ca stat
independent, iar Bosnia si Hertegovina, au fost date in administrarea Austro-Ungariei. Imediatul impact al acestor
rezolutii a fost, ca, Rusia deveni suspicioasa fata de diplomatia germana, si parasi conferinta indignata, hostila
chiar. Fenomenul se va manifesta cu fiece ocazie.
1879 - Fata de aceasta situatie, Bismarck strange legaturilr cu Austro-Ungaria prin un tratat secret, care de
fapt stabilea acea cunoscuta alianta sub denumirea de “Dubla alianta”. Partile se angajau sa se ajute una pe alta,
daca vor fi atacate de Rusia, si sa ramana in neutralitate daca vor fi atacate de alta putere(Franta). Aceasta alianta
de aparare dintre Germania si Austro-Ungaria, va merge ca o piatra unghiulara in diplomatia germana, pana la
declansarea Marelui Razboi.
1881 - A doua semnare a “Ligii celor trei Imparati” Rusia nu sta prea mult distantata de Germania, fiindca
aliatul ei posibil nu mai ramasese decat Franta. Pentru o Rusie tarista autocratica, alianta cu Franta republicana,
era inafara oricarei asteptari la acea vreme. Astfel Rusia era ingrijorata de faptul ca intarirea legaturii Germano-
Austro-Ungare, poate fi impotriva intereselor ei in Balcani. Asadar, in 1881, Rusia cere reinoirea aliantei, “Liga
celor trei Imparati”, la care Bismarck si Austro- Ungaria raspund si accepta. Aceasta insemna de fapt restabilirea
aliantei. Fiecare dintre parteneri se angajau la neutralitate, daca una din ele vor pleca la razboi cu a patra putere
europeana. Vedem deci, cum Bismarck prin diplomatia sa externa, tinea un ochiu direct asupra Frantei.
1882 - Tripla Alianta. In 1882 “Dubla Alianta” dintre Germania si Austro- Ungaria se extinde in Tripla
Alianta”, prin includerea Italiei. Aceasta miscare o face Italia, fiindca intrase in conflict cu Franta pe motive
coloniale asupra Tunisiei din Africa de Nord. De mentionat ca la acea vreme, Italia nu era considerata ca o putere
europeana. Dar, prin punctele de tratat al aliantei, Germania si Austro-Ungaria se angajau sa intervina in ajutorul
Italiei, daca aceasta va fi atacata de Franta. La fel Italia, accepta sa intre in razboi daca Franta va ataca Germania,
si sa lupte cu Germania si Austro-Ungaria, daca vor fi atacate de doua ori mai multe puteri.
1890 - In acest an, Otto von Bismarck, se retrage din diplomatia germana, ca urmare a neintelegerilor dintre
acesta si William al II-lea (Kaiserul Wilhem al II-lea), care urcase acum pe tronul Germaniei. Acesta fiind tanar,
voind sa-si porneasca diplomatia sa proprie, il aduse in cancelaria germana pe, General Count Leo von Caprivi.
Neavandul la carma diplomatiei germane pe Bismarck, aceasta incepe sa se destrame. Prima schimbare consta in
faptul ca acum Germania fu aceea care refuza Rusiei reinoirea Tratatului de Reasigurare, realizat de Bismarck.
Aceasta idee a “kaiserului” a pornit din faptul ca Rusia si Britania fiind ostile, se intrevedea ca o indepartare a
Rusiei, ar putea apropia Anglia de Germania.
1891 - Raspunsul Rusiei fu prompt, urmarind alianta Frantei. In 1892, cele doua state ajung la intelegerea ca
fiecare sa se consulte la o eventual amenintare a pacii in Europa. Evenimentele se precipita, puterile europene
aproape ca isi dublara efectivele militare, semnaland un viitor nu prea pasnic.In Ianuarie 1894, Franta si Rusia
semneaza conventia militara, devenind aliati. Aceasta alianta, avea sa fie cunoscuta in istorie ca: “Dubla Antanta”
Intr-alt plan diplomatic, Rusia si Franta erau rivale ale Britaniei in problemele coloniale ale acesteea. Deci totul
parea favorabil Germaniei sa castige alianta Britaniei. Lucrurile insa nu se petrecura asa. Din nou se observa o
77
slabire a diplomatiei Kaiserului si cancelarului sau Caprivi, caci nu dadura atentie dorintei Angliei pentru asi
mentine coloniile in Africa, venind cu pretentiile lor nesabuite. La fel si in problema dominatiei maritime,
domeniu in care britanicii nu acceptau a fi depasiti. Kaizerul german era tanar, si pierduse mult prin inlaturarea lui
Bismarck de la carma diplomatiei germane. Apoi, aliatii Austro-Ungari erau experimentati in ale artei aliantelor si
urmarirea intereselor lor, deci, pretindeau cu vehementa valabilitatea aliantelor din vremea lui Bismarck, caci
Germania avea forta si economie puternica. Italia intrase in alianta dintr-o ambitie coloniala ce o puse in conflict
cu Franta, alianta ce se dovedi ulterior fara temei. Intr-o negociere secreta din anii 1900-1902, Italia asigura
Franta , ca nu va participa sub nici o circumstanta, alaturi de Germania, intr-un razboi impotriva Frantei. De
aceasta data, Anglia considera ca ar fi dezavantajos pentru ea, a sta prea mult inafara problemelor de pe continent,
astfel apropierea Frantei de diplomatia engleza prinde radacini. In 1904, cele doua state semneaza un agrement
care punea in ordine diferentele lor diplomatice in problema coloniilor. Aceasta punere de acord a divergentelor
lor coloniale din Africa, este cunoscuta in istorie ca: “Intelegerea Cordiala”. O asemenea intelegere se realizeaza
in 1907, intre Anglia si Rusia, cunoscutaca:”Intelegera Anglo-Rusa”, prin care se rezolva aceleasi neintelegeri
coloniale in Afganistan si Persia. Asadar, cele doua intelegeri, din 1904,Franta/Germania, si 1907,Anglia/Rusia,
formara o noua alianta, cunoscuta ca:”Tripla Antanta”. Aceasta alianta era de fapt o alianta impotriva Germaniei.
Perioada dintre anii 1890-1907, este perioada in care diplomatia lui Otto von Bismarck, era de fapt inlaturata.
Acum, Franta apartinea unei aliante de trei mari puteri, si nu Germania. Era o alianta formata mai mult pe
principiul apararii. Vesnica dorinta de influienta a Austro-Ungariei, impinge puterile europene tot mai mult spre
conflictul militar, din care Germania va iesi cea mai apasata de suferinti. Izbucnesc cele doua razboaie balcanice
in 1912 si 1913, dar totusi puterile vremii isi tinura capetele treze, iar Marele Razboi, nu izbucni inca. Fatalitatea
veni in 1914
1914 - Atentatul de la Saraevo. Printul austriac Franz Ferdinand, nepotul imparatului Franz Josef, face o
vizita imperiala, tocmai pe 28 Iunie, nesocotind faptul ca pentru Serbia, ziua de 28 Iunie, era o zi nationala, pe
care nu o uita, dimpotriva o pastreaza cu toata tristetea ei. In 28 Iunie, 1389, Serbia pierde independenta sa, in
luptele cu turcii. Recentele evenimente iar, cand Austro-Ungaria trecand peste dreptul acordat de Congresul din
1878, primind numai in administrare Bosnia si Hertegovina, anexeaza imperiului aceste tinuturi, fara sa tina cont
de pretentiile Serbiei, si desigur Rusiei. Oricum alegerea acestei zile de 28 iunie, fu privita ca o insulta. Se stia ca
nici la curtea imperiala, printul Franz Ferdinand, nu era prea agreat de cei din jur, fiind de o aroganta suparatoare,
asa ca nici jelirea asasinarii lui nu tinu mult. Totusi imperialii habsgurgo-ungari, gasesc un prilej, gasesc ca e
cazul de razboi, si expansiune in Balcani. Se trimite Serbiei un ultimatum cat mai sever tocmai spre a fi refuzat.
Insasi Vilhem al II-lea al Germaniei, recunostea ca raspunsul Serbiei la ultimatumul respectiv, e un semn de pace,
dar fatalitatea sosi. Kaiserul legat de imboldirea imperialilor Austro-Ungari, dar si de mandria sa personala,
promite ca va respecta aliantele, si va participa la razboi.

78
42. Izvoarele şi evoluţia conceptual-teoretică a modelului securităţii colective.
43. Sistemul de securitate colectivă din prioada interbelică ca sistem politic internaţional.

În esenţa sistemul securităţii colective a statelor are o destinaţie preventivă. Ne vom convinge în aceasta
cunoscînd originea, particularităţile, modul de funcţionare a acestui sistem. Securitatea colectivă a statelor este
definită ca un sistem al puterii în care fiecare stat şi-ar garanta securitatea şi independenţa cu participarea oricarui
alt stat.Altfel zis,asigurarea unei stări a relaţiilor internaţionale, care exclude încălcarea păcii sau a ameninţării
securităţii popoarelor în orice formă, cu eforturile comune ale statelor în cadrului universal sau regional este
numită securitate colectivă.
O distincţie importantă între alianţele tradiţionale şi sistemul securităţii colective poate fi văzută în faptul (cu
toate că ambele sunt bazate pe acorduri sau tratate internaţionale obligatorii) că îndatoririle luate de mem brii unei
alianţe se răsfrîng nu atît de departe şi au mai puţin efect asupra drepturilor lor suverane decît obligaţiile impuse
asupra membrilor sistemului securităţii colective. De exemplu, se lasă la viziunea proprie a membrului unei
alianţe de a determina este sau nu un act de agresiune săvîrşit împotriva altui membru al alianţei şi ce acţiune
trebuie să fie întreprinsă, în timp ce în sistemul securităţii colective o astfel de determinare este conferită unui
organ internaţional hotărîrea căruia teoretic este prevăzut ca avînd efect obligatoriu. Deosebirea devine mai puţin
stringentă dacă luăm în considerare alianţele de tip modern. Aceste noi forme de alianţe sunt înalt
instituţionalizate şi, de regulă, prevăd procedura pentru primirea hotărîrilor care, cel puţin practic dacă nu legal,
poate rezulta în măsuri nu mai puţin efective decît cele întreprinse de către organul respectiv al sistemului
securităţii colective.
Un alt semn distinctiv al securităţii colective în comparaţie cu alianţele se manifestă în faptul că siste mul
securităţii colective primordial este dedicat menţinerii păcii şi securităţii între membrii săi. Pe cînd menţinerea
păcii de către alianţe tinde să fie realizată fie prin deteriorarea agresorului potenţial din afara alian ţei, fie prin
păstrarea echilibrului de forţă între alianţele concurente. Este scopul principal al sistemului securităţii colective să
tuteleze de orice act de agresiune din partea unui stat membru împotriva altui stat membru. Aceasta se cere să fie
efectuat prin aplicarea sau ameninţarea de a aplica forţa comună a tuturor statelor membre împotriva actualului
sau potenţialului agresor. Trebuie de menţionat că tipurile alianţelor moderne au luat asupra sa responsabilităţi
similare. Astfel, în practica statelor deosebirile teoretice între sistemele securităţii colective şi alianţe au devenit
întrucîtva atenuate. “ Vechiul concept al securităţii “ de la cine şi pentru ce” devine marginalizat de formula
securităţii pentru toţi”…
Sistemul de la Versailles" - cum au fost numite Tratatele de pace din anii 1919-1920 - a reprezentat începutul
Epocii contemporane în dezvoltarea unui nou tip de Relaţii Internaţionale, caracterizată prin efortul popoarelor de
instituire a unui sistem de securitate colectivă, de condamnare a agresiunii şi de înfăptuire a dezarmării.
Tratatul cu Germania s-a îcheiat la Versailles la 28 iunie 1919. El prevedea ca malul stîng al Rinului va fi
ocupat de trupele interaliate timp de 15 ani. Armata germană a fost redusă la 100 000 de oameni, angajaţi voluntar
pe timp nelimitat. Serviciul militar obligatoriu e desfiinţat, materialul de război distrus, Germania ne maiavand
drept să se înarmeze. Germania restituie Franţei, Alsacia şi Lorena; Poloniei – Posnania şi o parte din Prusia
Occidentală, Belgiei – Eupen şi Malmedy. Danzigul a fost internaţionalizat, pentru ca Polonia să aibă ieşire la
mare.
Tratatul cu Austria a fost încheiat la 10 septembrie 1919 la Saint-Germain. Austria rămîne cu provinciile
Stiria, Carinţia şi Carniolia. Italia capătă Trentinul, Istria şi Triestul.
Tratatul cu Bulgaria s-a incheiat la Neuilly – la 27 noiembrie 1919; cel cu Turcia la Sevres, la 11 august
1920. Aceste tratate desfiinţau Turcia europeană, care rămânea doar cu Constantinopolul şi micşorau Bulgaria,
care pierdea Tracia în folosul Greciei.
Tratatul cu Ungaria. La 22 mai/4 iunie 1920, la Trianon a fost semnat Tratatul de pace între Puterile aliate şi
asociate şi Ungaria. în baza articolelor 27 - 35 ale Tratatului erau fixate frontierele Ungariei cu Austria, Statul
Sârbo-Croato-Sloven, România şi Cehoslovacia. Ungaria renunţa - în ceea ce o priveşte, în favoarea României - în
conformitate cu dispoziţiile articolului 45 din Tratat, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei
monarhii austro-ungare, situate dincolo de frontierele Ungariei, aşa cum erau fixate la art. 27
Tratatul cu Turcia. La 28 iulie/10 august 1920, la Sevres, a fost semnat Tratatul de pace cu Turcia. În baza
articolului 27 din Tratat au fost fixate frontierele Turciei în Europa şi în Asia. Prin Tratat se prevedea deschiderea
Strâmtorilor, în timp de pace şi de război, pentru toate bastimentele de comerţ sau de război şi aeronavele militare
şi comerciale, fără distincţie de pavilion. Turcia delega „Comisiei Strâmtorilor" controlul apelor Strâmtorilor
Bosfor şi Dardanele.

79
 Vorbind despre politica agresiunii în perioada interbelică, vom spune iniţial că Razboiul unu mondial a distrus
enorme cantitati de bunuri industriale, agricole, locuinte, cai de comunicatie. Refacerea acestora necesita
insemnate cantitati de material, iar confectionarea acestui material permitea industriilor sa lucreze. Statele Unite,
iesite imbogatite din razboi, acordara atat tarilor invingatoare, cat si celor invinse, credite pentru cumparare de
materiale, ceea ce ducea la inrobirea acestora. In acesta vreme, situatia economica a tarilor europene s-a stabilizat
oarecum, ceea ce a permis regimurilor la putere sa se mentina. Stabilizarea cunoscuta de tarile capitaliste s-a
dovedit insa a avea o durata limitata.
Criza din 1929-1933 La un moment dat, productia industriala a principalelor tari producatoare a intrecut
posibilitatile de cumparare ale pietelor interne si ale celor de export, desi marea masa a poporului traia in grele
conditii materiale. Oferta de produse devenind mai mare decat posibilitatile de cumparare, produsele nu mai sunt
cumparate si pretul lor scade. Scaderea preturilor industriale a dus la stagnarea activitatii industriale si, prin
aceasta, la somaj.In acelasi timp incepura sa scada si preturile produselor agricole. Anul 1929 gaseste situatia
economica a tarilor capitaliste in plina criza. Tarile industriale aveau milioane de someri, fabricile stateau inchise,
institutiile de credit se prabuseau. O puternica concurenta incepe intre tarile capitaliste, ceea ce duce la un
adevarat nou razboi comercial. Tarile capitaliste se vad nevoite sa-si reduca productia industriala.
Criza economica, al carei punct maxim a fost in anii 1929-1930 si care a atins toate tarile, inafara de U.R.S.S.,
a inceput sa cedeze spre 1933. Toate tarile au putut sa iasa partial din aceasta criza, intensificand exploatarea
muncitorilor, taranilor si a tarilor coloniale sau inapoaite economiceste, precum si incepand pregatirile militare in
vederea unui nou razboi.
Pentru a da satisfactie maselor populare, care suportasera greul primului razboi mondial si care cereau pace, s-
a creat un organism international, care trebuia sa dea impresie ca garanteaza pacea. Sub impulsul acestor
revendicari s-a format Societatea Natiunilor.
Societatea Natiunilor isi propunea sa solutioneze, pe cale pasnica, orice conflict s-ar ivi intre membrii sai. De
asemenea isi propunea realizari in domeniul economic si social, care sa imbunatateasca standardul de viata al
popoarelor. Desi avea la baza aceste principii juste, Societatea Natiunilor n-a putut sa construiasca pacea din mai
multe cauze. Din societatea natiunilor nu faceau parte doua mari puteri: Statele Unite si U.R.S.S. Statele Unite se
izolasera de politica europeana pentru a se indrepta spre expansiunea economica.
Societatea Natiunilor intrase sub influenta preponderenta a Angliei si Frantei si devenise un instrument in
slujba politicii acestora. Aceste state urmareau izolarea U.R.S.S si ele conduceau in acest sens activitatea
Societatii. Societatea Natiunilor nu dispunea de mijloace practice eficace, pentru a lupta impotriva agresiunii. In
dorinta de a izola U.R.S.S. si de a se opune influentei mereu crescande a principiilor socialiste, guvernele
reactionare din Anglia si Franta au folosit metode diplomatice, formand grupe de state aliate, care trebuiau sa
constituie asa “numitele cordoane sanitare”.
Astfel de sisteme au fost Mica Intelegere, in care intrau Cehoslovacia, Romania, Iugoslavia si Intelegerea
Balcanica, in care intrau Romania, Iugoslavia, Grecia si Turcia. Puterile occidentale aratau in schimb un spirit de
intelegere fata de Germania, care fusese agresorul principal al razboiului.
In urma tratatului de la Locarno, Germania este admisa in Societatea Natiunilor, iar prin pactul Briand-Kellog,
pe care-l semneaza si U.R.S.S., se primeste si iscalitura Germaniei ca o garantie, atunci cand isi ia obligatia sa
lupte impotriva razboiului. Germania si Japonia se vor retrage insa din Societatea Natiunilor.
Criza economica din 1929 a fost urmata de o puternica activitate a reactiunii mondiale. Dupa ce cercurile
imperialiste internationale reusisera sa asigure, in 1929, un regim fascist in Italia, in timpul crizei din anii 1929-
1933 ele incepura ofensiva pentru a pune sub dominatia fascista cat mai multe tari. Guvernele reactionare – fiind
expresia claselor conducatoare, ale caror interese se impleteau cu cele ale capitalismului mondial – actionau un
timp in dosul unor programe de guvernare mai mult sau mai putin democratice in diferite tari.

80
44. Caracteristice structurale şi funcţionale ale sistemul politic al ordinii mondiale postbelice.

Esenţa ordinii mondiale în timpul războiului rece se rezuma la un conflict nedeclarat, ce exista încă dinainte
de cel de-al doilea război mondial, dar a fost ţinut sub tăcere datorită politicii de neimplicare a SUA şi preocupării
URSS-ului pentru problemele sale interne, ceea ce însemna că Europa continua să fie arena principală a disputelor
politice. Apoi, în timpul războiului, SUA şi URSS au luptat împreună împotriva puterilor naziste. După
înfrângerea Germaniei Naziste, Europa era ruinată şi în scurt timp a devenit clar că statele europene nu se mai
puteau compara cu SUA sau URSS devenite cunoscute pe plan mondial ca ,,superputeri”.
Nici una dintre cele două părţi nu a înlăturat posibilitatea unui război, dar conştientizarea consecinţelor
alarmante a limitat acţiunile întreprinse. De exemplu, în blocul sovietic izbucneau din când în când mişcări şi
revolte proreformiste sau chiar anticomuniste zdrobite de tancurile sovietice în timp ce occidentul privea
neajutorat, conştient că o intervenţie militară ar fi provocat u dezastru mondial. Drept urmare ,,războiul” dintre
Est şi Vest a rămas un conflict rece, formal, implicând propagandă, spionaj, sancţiuni economice şi rivalitate
pentru influenţă teritorială.

81
45. Esenţa, trăsăturile caracteristice şi evoluţia sistemului bipolar.

Estompînd problema destul de controversată a caracteristicilor de bază ale sistemului bipolar, putem menţiona
că el îşi păstrează actualitatea pînă în prezent. Sistemul bipolar, în reprezentarea sa ca o interconexiune dintre doi
mari actori puternici, este destul de original, în sensul că el nu se aseamănă cu nici unul din modelele sistemice
din trecut.
Sistemul bipolar mai numit şi sistem bipolar rigid, se deosebeşte mai ales de sistemele bipolare clasice.
Desigur, în arena strategico-diplomatică există încă numai două puteri importante, însă prudenţa nucleară
împiedică utilizarea concretă a arsenalelor atomice ale acestor puteri şi, de asemenea le-au condus la mari
restricţii în utilizarea de forţe convenţionale una împotriva alteia.
Astfel, una dintre diferenţele dintre sistemul bipolar cuprins între perioada 1945-1989 şi sistemele bipolare din
trecut este ceea ce s-ar putea numi eterogenitatea structurală a sistemului.
Un alt tip de eterogenitate originală este cea care rezultă din diversitatea geopolitică. Luptele bipolare din
trecut erau purtate în domenii destul de omogene pe cînd în sistemul actual, primul sistem global, găsim atât o
competiţie la scară mondială: rivalitatea superputerilor, cât şi rivalităţi persistente sau configuraţii la nivel local
care pot fi folosite de superputeri pentru competiţia lor, şi ai căror actori pot apela la superputeri pentru propriile
lor scopuri, dar care, de asemenea, au o viaţă proprie precum şi propriile lor reguli. Deci, capacitatea
superputerilor de a absorbi şi de a amesteca toate celelalte conflicte importante în conflictul lor nu este nelimitată.
Sistemul bipolar nu seamănă nici cu una din sistemele de echilibru ale puterilor din trecut. În cadrul acestui tip
de sistem existau numai două puteri militare dominante, capabile să-şi desfăşoare forţele la nivel mondial; aceste
puteri fiind blocate într-un conflict ideologic formidabil care a eliminat până acum genurile de alianţe fluide şi de
mecanisme neutre ideologic caracteristice sistemelor echilibrului puterii. Echilibrul puterii şi echilibrul terorii
(nucleare) sunt profund diferite: primul necesita coaliţii flexibile şi permitea un asentiment pentru utilizarea forţei
în folosul echilibrului dacă descurajarea eşua.
Echilibrul terorii nu este un obiect al coaliţiilor - forţele nucleare britanice, franceze şi chineze pot complica
calculele sovietice, dar ele nu sunt luate prea mult în considerare în planurile strategilor americani; menţinerea lui
necesită abţinerea de la războiul nuclear, întrucât nimeni nu cunoaşte dacă şi cum ar putea fi limitată şi controlată
o recurgere la armele nucleare, precum şi o mare prudenţă în utilizarea forţei convenţionale.
Toate sistemele "anarhice" din trecut, fie că erau bipolare sau multipolare, adică toate adevăratele sisteme
internaţionale în contrast cu cele imperiale se bazau pe o structură în care forţa militară era valuta principală,
distribuţia puterii printre actori era destul de clară şi uşor de evaluat şi "densitatea dinamică" a relaţiilor era relativ
limitată. În timpul sistemului bipolar această situaţie era exclusă.
Sistemul bipolar era marcat de o combinaţie specifică de rezilienţă şi fragilitate. În această privinţă el se
aseamănă cu sistemele echilibrului de putere, însă asemănarea este numai superficială. În cazul ultimelor,
rezilienţa era asigurată de capacitatea mecanismului de echilibru de a modera ambiţiile şi conflictele; fragilitatea
rezulta, mai ales, tocmai din existenţa suveranităţii: o junglă de ambiţii care nu erau înfrânate de o putere mai
mare. Scena sistemului bipolar se deosebeşte în mai multe moduri.
Mai întâi, structura puterii este caracterizată de diversitate. Nefungibilitatea puterii produce o fragmentare
"verticală" a sistemului în arene parţial separate, fiecare având o ierarhie proprie de jucători: un factor de
rezilienţă, pe ansamblu - exceptând măsura în care mai multe din aceste arene pot fi afectate profund de fenomene
care se produc în interiorul uneia din ele sau de condiţiile interne ale regimului unui actor important şi,
bineînţeles, exceptând măsura în care crize majore din arena strategico-diplomatică pot avea repercursiuni
dezastruoase asupra altor state.
Dintr-un alt aspect vom menţiona că un aspect original al sistemului bipolar este natura şi multiplicitatea
restricţiilor care afectează fiecare tip de putere. Unele restricţii rezultă din riscurile acţiunii nechibzuite, care
există în domeniul nuclear ca şi într-o economie mondială interdependentă din cauza efectelor "bumerang" ale
puterii economice; alte restricţii rezultă din .normele şi procedurile comune - regimurile internaţionale. Mai întâi
vom afirma că aici există - din nou - factori de rezilienţă, însă ei creează, de asemenea, tentaţii irezistibile de
manipulare şi şantaj: a celui slab de către cel puternic, bineînţeles, dar, de asemenea, şi a celui puternic de cel slab
şi a celui puternic de cel puternic.
În cadrul sistemului bipolar asistăm la o dependenţă a tuturor actorilor de sistem - fie, în cazul cel mai rău,
pentru supravieţuire în măsura în care un război nuclear, care ar distruge sistemul, ar putea, de asemenea, de
această dată, să anihileze toţi actorii, fie pentru dezvoltare economică şi bunăstare - este un factor de rezilienţă.
însă densitatea înseamnă, de asemenea, alianţe ideologice bazate pe o anumită solidaritate a regimurilor interne şi

82
a forţelor politice; revoluţii tehnologice dezagregante şi explozii demografice; incertitudine în privinţa viitorului şi
a resurselor fundamentale şi o vulnerabilitate crescândă la evenimente şi decizii de origine externă.
În continuare vom adăuga că vorbind despre sistemul bipolar putem spune că asistăm la nenumărate încercări
de lezare a intereselor altor state; încercări de reexportare a vulnerabilităţii şi de reducere a costurilor
interdependenţei pentru sine însuşi; încercări de dezvoltare în domeniul strategico-diplomatic a alianţelor reciproc
ostile - şi, astfel, foarte periculoase.
O altă trăsătură originală a sistemului bipolar este fragmentarea "orizontală" a puterii într-o varietate de
subsisteme fapt care contribuie, de asemenea, la combinaţia de rezilienţă şi fragilitate. Autonomia relativă a
intereselor regionale atenuează competiţia superputerilor sau o împarte în compartimente raţional separate. Însă
vom adăuga că legătura inevitabilă între fiecare subsistem şi războiul rece la nivel global poate servi, de
asemenea, ca factor de escaladare, fie dacă confruntarea într-o arenă ar duce la o agravare a competiţiei
superputerilor în alte arii, fie dacă conflictul superputerilor într-o arenă ar prejudicia interesele lor vitale.
În esenţă ne vom opri asupra afirmaţiei conform căreia sistemul bipolar este atât "revoluţionar", cât şi
"moderat": revoluţionar din cauza competiţiei militare bipolare şi din cauza permanentei confruntări ideologice,
care persistă chiar dacă mai multe puteri comuniste au dezertat din tabăra sovietică, chiar dacă puterea de atracţie
a modelului leninist a scăzut - în special printre societăţile industriale - şi în ciuda prezenţei unor regimuri extrem
de nedemoctratice în cadrul alianţelor"lumii libere".
El este, de asemenea, revoluţionar în măsura în care prăbuşirea barierelor între politica internă şi politica
internaţională a dus la intervenţionism generalizat . Sistemul este moderat în măsura în care el a demonstrat
suficientă flexibilitate pentru absorbirea schimburilor enorme din distribuţia capacităţilor începând din 1945,
precum şi datorită numărului actorilor şi procesului de formare a alianţei; şi, de asemenea, în măsura în care, până
la sfîrşitul său, crizele majore au fost rezolvate sau stăpânite.
Astfel putem concepe ideea că situaţia internaţională conformă cu perioada sistemului bipolar a fost una
concurenţială, marcînd pentru o perioadă destul de îndelungată dezvoltarea sistemului internaţional, şi parafarea
contemporană a acestuia cu tendinţele precedente.

83
46. Evoluţia securităţii internaţionale în perioada bipolarismului.

În urma capitulării Germaniei, ţările democrate occidentale, încrezătoare în victoria lor în război şi la dorinţa
poporului, au început să se demobilizeze. Statele Unite şi Marea Britanie şi-au retras forţele armate din Europa.
Şi-au demobilizat majoritatea trupelor, cu excepţia forţelor de ocupaţie şi a unităţilor angajate în alte părţi ale
lumii. În ceea ce priveşte naţiunile Europei, ele s-au dedicat grelei sarcini de a-şi reconstrui economia.
Efectivele armate ale Forţelor Aliate în Europa, în momentul capitulării Germaniei, ajungea la cinci milioane.
Un an mai târziu, în urma demobilizării, acestea se ridicau doar la un număr de 880.000.
Uniunea Sovietică, însă, a continuat să-şi păstreze forţele armate, iar în 1945 puterea sa armată ajungea la mai
mult de 4 milioane de combatanţi. Îşi menţinea, de asemenea, industriile de război la capacitatea maximă.
În Ungaria, la începutul anului 1947, Partidul comunist a iniţiat o campanie violentă împotriva adversarilor
politici, iar câteva luni mai târziu, după demisia guvernului Nagy, comuniştii au format guvernul şi au dizolvat, în
noiembrie, partidele de opoziţie.
În Bulgaria, operaţiunea a fost îndeplinită în termeni asemănători. Partidele democrate au fost dizolvate, ca
fiind fasciste şi administraţia naţională a fost organizată sub control sovietic. La 11 Decembrie 1947, Dimitrov,
fost secretar al Comitetului Central, şi-a asumat rolul de lider şi a format un cabinet predominant comunist.
În Cehoslovacia, interferenţa sovietică a crescut mult. Guvernul de la Praga, care a primit favorabil
participarea la Planul Marshall, a fost obligat să-şi revizuiască opţiunile în urma vizitei lui Gottwald şi Masaryk la
Moscova, în iulie 1947. În februarie 1948, Zorin, trimisul special al Moscovei a forţat demisia preşedintelui
Benes. A fost format imediat un guvern comunist.
În mai puţin de un an, Moscova a reuşit să-şi asigure controlul asupra guvernelor din Bucureşti, Varşovia,
Sofia, Budapesta şi Praga. Partidele comuniste au condus singure sau aproape singure în fiecare din aceste
capitale, în care întreaga opoziţie a fost înlăturată. Kremlinul coordona activităţile acestor guverne la nivel
internaţional, constituind un bloc de naţiuni satelit, aflat sub comanda sa.
Uniunea Sovietică a exercitat o presiune majoră, în mod direct şi indirect, în diferite părţi ale lumii: în Nordul
Iranului, în Sud-Estul Asiei, în Coreea de Nord, dar şi în vestul Europei, în special în Franţa şi Italia, prin
intermediul partidelor comuniste locale. S-au remarcat interesele geostrategice ale Uniunii Sovietice în Balcani,
unde a încercat să deschidă o cale de acces către Mediterană. Uniunea Sovietică făcea această încercare pe două
căi: prin Turcia şi prin Grecia. Guvernul Turciei a respins toate încercările de intimidare, pretenţiile teritoriale
privind Kars şi Ardahan precum şi cererile de a crea baze în Strâmtori. În schimb, Grecia care se confrunta cu
insurecţia comunistă, părea posibil să fie atrasă prin forţă înapoia „cortinei de fier". Iugoslavia, încă un satelit al
URSS-ului, susţinea această insurecţie cu tărie, dar Marea Britanie sprijinea guvernul grec să se menţină pe linia
de plutire. Din păcate, Marea Britanie a fost puternic zdruncinată de cele două războaie, fără putinţa de a reveni,
vreodată, la grandoarea sa imperială.
Statele Unite au reacţionat, iar Preşedintele Truman a prezentat guvernului cererea de a aloca 500 milioane
dolari pentru a ajuta Grecia şi Turcia. Congresul a votat acest ajutor. A fost un pas important pe calea renunţării la
tradiţionalul izolaţionism american pe timp de pace, privit cu suspiciune de Rusia, care a considerat acest ajutor ca
o nouă faţă a Americii, implicată într-o afacere ce nu o privea. Această acţiune, cunoscută sub numele de
„Doctrina Truman", a fost unul din principalii paşi ai Occidentului către Războiul Rece şi către construirea
NATO.
La 22 ianuarie 1948, Ernest Bevin, ministrul de externe al Marii Britanii, a sugerat o formulă pentru Uniunea
Occidentală, constând într-o reţea de înţelegeri bilaterale în spiritul Tratatului de la Dunkerque.
Acest tratat a fost semnat pe 4 martie 1947, de către Franţa şi Marea Britanie. Era un „Tratat de Alianţă şi
Asistenţă Mutuală" conform căruia cele două ţări se vor uni împotriva oricărei agresiuni din partea Germaniei.
Acesta a creat cadrul pentru un Tratat mai larg, adoptat la Bruxelles în 17 martie 1948, de către Belgia, Franţa,
Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie. Aceste ţări şi-au asumat răspunderea construirii unui sistem comun de
apărare, precum şi a consolidării legăturilor economice şi culturale.
Tratatul de la Bruxelles a fost semnat doar atunci când ruşii au început blocada Berlinului de Vest (iunie
1948). Această blocadă a durat 323 de zile şi a fost contracarată prin organizarea unui pod aerian de către Puterile
Occidentale. Blocada de la Berlin a grăbit constituirea unui sistem de apărare occidental.
La 30 aprilie 1948, miniştrii apărării şi şefii de stat major ai celor cinci puteri semnatare ale Tratatului s-au
întâlnit la Londra pentru discutarea necesarului de echipament militar, în vederea evaluării potenţialului propriu,
precum şi a necesarului de ajutor din partea Statelor Unite.
Din iulie 1948, experţii americani şi canadieni au participat la aceste întâlniri în calitate de observatori.

84
 În septembrie 1948, a fost creat un Corp militar în cadrul Tratatului de la Bruxelles, sub numele de
Organizaţia de Apărare a Uniunii Occidentale. Mareşalul Montgomery a fost numit Preşedintele Comandanţilor
din Comitetul de Conducere şi şi-a stabilit cartierul general la Fontainebleu, Franţa.
Formarea unei organizaţii de apărare de către statele libere din Europa a trezit interesul Statelor Unite. La 11
aprilie, Secretarul de Stat al Statelor Unite, George C. Marshall şi subsecretarul Robert M. Lovett, au început
discuţii preliminare cu senatorii Arthur H. Vandenberg şi Tom Connaly pe probleme de securitate din zona Nord-
Atlantică. Discuţiile preliminare au început în 6 iulie 1948 între Departamentul de Stat şi ambasadorii Canadei şi
ai statelor membre ale Uniunii Occidentale.
Problema finală a constat în faptul că Europa Occidentală a dorit să se implice mai mult în tratat, mult mai
mult decât credeau negociatorii americani că ar accepta Senatul SUA. Europa Occidentală dorea un angajament
imediat din partea forţelor SUA, dar acest lucru ar fi contrazis dreptul Congresului de a declara război. Amintirea
respingerii de către Senat a Ligii Naţiunilor era încă vie. Americanii şi-au impus punctul de vedere, iar
reglementările prevedeau că un atac asupra unui singur membru al tratatului înseamnă un atac asupra tuturor
membrilor şi fiecare va răspunde atacului în conformitate cu propriile proceduri constituţionale. Pentru a-i
satisface pe europeni, tratatul recunoştea în mod explicit posibila utilizare a forţelor armate, dar nu o mandata.
Negocierile au luat sfârşit în 9 septembrie 1948 cu un raport către guvernele implicate, raport ce a fost receptat
favorabil de către acestea. Acest lucru a permis Consiliului Consultativ al Tratatului de la Bruxelles să anunţe, la
sfârşitul lui octombrie 1948, consensul cu privire la realizarea unui pact de apărare în zona Atlanticului de Nord.
Conţinutul Tratatului a fost publicat în 18 martie 1949. Înainte de aceasta, la 15 martie 1949, puterile semnatare
ale Tratatului de la Bruxelles, Canada şi SUA au invitat în mod oficial Danemarca, Islanda, Norvegia şi Portugalia
să adere la acest Tratat.
Tratatul Nord-Atlantic a fost semnat la Washington în 4 aprilie 1949 de către miniştrii de externe din 12 ţări.
Parlamentele ţărilor membre au ratificat Tratatul în cinci luni după semnarea acestuia. Astfel lua naştere o nouă
Alianţă în spaţiul euroatlantic. Pentru prima dată în 149 de ani, SUA erau angajate într-o alianţă de menţinere a
păcii împreună cu naţiunile europene.

85
47. Trăsăturile caracteristice ale sistemuli politic al ordinii internaţinale din perioada postbipolară.

La momentul actual, perioda de după sfîrşitul războiului rece cunoaşte o ascensiune a multipolarismului, adică
existenţa mai multor polit de putere cu influenţă la nivel regional şi internaţional, iniţial dominaţia fiind bazată pe
posesiunea armei nucleare.
În acest sens, sistemul internaţional de după sfîrşitul războiului rece cunoaşte următorii poli de putere, şi
anume:
SUA au ca obiectiv fundamental menţinerea unui potenţial nuclear credibil, pentru a asigura o „descurajare
eficace" în toate situaţiile, iar în caz de nereuşită să răspundă flexibil la atacul cu astfel de mijloace, alături de
conceptul doctrinar-strategic al distrugerii reciproce garantate, ca parte integrantă a descurajării nucleare
globale. Acest obiectiv s-a materializat în următoarele concepte politico-strategice:
1. Reconsiderarea arhitecturii mondiale viitoare, iniţiată în 1993, cu privire la stoparea sau intârzierea
proliferării armelor nucleare
2. Elaborarea iniţiativei de apărare împotriva răspândirii armelor nucleare şi a protecţiei globale
împotriva loviturilor limitate, ca răspuns la apariţia şi escaladarea unor conflicte regionale;
Instituţionalizarea doctrinei „represaliilor de distrugere covârşitoare „pentru a descuraja un eventual agresor
să întrebuinţeze arma nucleară asupra S.U.A.
În ceea ce priveşte politica nucleară, SUA consideră ca armamentul nuclear este o realizare de lunga durată
şi este puţin probabil că acesta va dispărea în viitor. Cantitatea acestuia poate să scadă, iar pericolul creat de el să
se schimbe, dar nu este posibil să nu se ţină cont de el în promovarea politicii militare şi la precizarea strategiei
de securitate.
FEDERAŢIA RUSĂ prin Concepţia securităţii naţionale şi doctrina militară adoptată la inceputul anului
2000, îşi rezerva dreptul de a utiliza armele nucleare nu numai ca răspuns la un atac cu arme de distrugere în masă
asupra sa sau a aliaţilor săi, cum a fost formulat în documentele anterioare, ci şi ca răspuns la agresiuni pe scară
largă, cu folosirea armamentului convenţional, în situaţii critice pentru securitatea sa ori a aliaţilor săi.
Totodată, noile prevederi subliniază necesitatea ca Rusia să dispună de forţe nucleare în măsură să lovească
„garantat" orice stat agresor sau coaliţie de state agresoare, în orice condiţii ale situaţiei.
A devenit clar, în viziunea Moscovei, că în viitor Forţele Nucleare Strategice vor constitui principalul mijloc,
prin care îşi asigură securitatea naţională dar, mai ales, promovarea intereselor sale la nivel global.
Evoluţia Forţelor Strategice Nucleare ale Federaţiei Ruse va fi influenţată de modul de soluţionare a
disputei dintre ea şi SUA referitoare la dorinţa SUA de extindere a Sistemului Naţional de Apărare Antirachetă.
ANGLIA, deşi este protejată de „umbrela nucleară a NATO", deţine capacităţi nucleare proprii şi acordă un
loc important conceptului doctrinar al „descurajării minimale garantate".
FRANŢA îşi menţine statutul de putere nucleară europeană, iar în ultimii ani şi-a revizuit concepţia
politico-militară „de la slab la puternic" prin instituţionalizarea doctrinei descurajării duale".
Esenţa este exprimată în postulatul „cu armele nucleare autonomia Franţei şi Europei, în domeniul apărării
este posibilă, dar fără ele este exclusă".
CHINA şi-a dezvoltat concepţia strategică de descurajare nucleară regională" prin „împiedicarea
limitată" a unui potenţial inamic de a întrebuinţa arma nucleară asupra sa.
De asemenea, îşi rezervă dreptul de a reanaliza angajamentul său de a nu întrebuinţa prima armă nucleară,
lucru foarte important în ecuaţia securităţii mondiale actuale; colaborată cu posibilitatea rachetelor sale
nucleare balistice de a lovi obiective de pe teritoriul SUA, plasează China ca prima putere militară a Asiei .
O caracteristică a actualului sistem internaţional este dat de tendinţa de explorare a spaţiului cosmic, În
acest sens, în prezent, cu activitatea în cosmos se ocupă peste 130 de state, 20 dintre ele execută lansarea unor
mijloace orbitale proprii cu purtători naţionali sau în cooperare. Cele mai dezvoltate ţări îşi crează rezerve
tehnico-stiinţifice pentru cucerirea unor noi zone ale cosmosului circumterestru şi ale Lunii, pe care se vor
putea înfiinţa baze în primul şi în al doilea deceniu al secolului al XXI-lea.

86
48. Şcoala geopolitică germană (R. Kjellen, F. Ratzel şi K. Haushofer).

Şcoala geopolitică germană

Aşa cum am mai arătat, geopolitica s-a constituit ca disciplină prin eforturile unor savanţi care au provenit din
arii culturale (şi de cercetare) diferite. Cu toate acestea, consacrarea noii discipline, la puţin timp după finalul
primului război mondial, a fost atribuită, aproape exclusiv, şcolii geopolitice germane. Percepţia respectivă a fost
cauzată de preocupările intense şi numeroasele lucrări consacrate unor subiecte din acest domeniu de autori şi
cercetători din lumea germană. Fondul intelectual care a generat aceste demersuri trebuie raportat la etapa istorică
parcursă de societatea şi statul german din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Procesul de unificare a Germaniei moderne a fost unul anevoios şi îndelungat. Acest parcurs dificil a generat
reacţii de frustrare ale elitelor intelectuale şi politice germane, care, la mijlocul veacului al XIX-ela, erau obsedate
de ideea că timp de peste 250 de ani teritoriile germane fuseseră teatrul unor războaie succesive, cel mai frecvent
provocate sau la care participaseră puteri străine. Într-un al doilea rând, naţionalismul german s-a dezvoltat sub
influenţa scrierilor lui Johann Gottfried Herder într-o paradigmă diferită celor din vestul germanilor. Generat ca o
contrareacţie la imperialismul cultural francez, naţionalismul german a fost conceptualizat de Herder într-o formă
specifică. Spre deosebire de gânditorii englezi şi francezi ai timpului, care plecaseră de la ideea că omul, individul
reprezintă realitatea fundamentală, Herder a aşezat în centrul preocupărilor sale, şi a acordat valoarea supremă
poporului. Această viziune a rămas predominantă şi după 1871, anul unificării germane.
Baza empirică de formare a geopoliticii germane, ca sistem de analiză politică, a fost geografia. Carl Ritter
(1779-1859) a fost primul geograf german proeminent care a conferit disciplinei respective noi meniri. În lucrarea
sa de bază Erdkunde (Geografia), Ritter s-a arătat convins că, până atunci, geografia fusese studiată precum un
amalgam, fără vreo regulă internă şi fără un scop anume. Respingând teza raţionalistă, conform căreia oamenii
sunt aceiaşi pretutindeni, Ritter a subliniat rolul jucat de natură asupra omului. El a iniţiat, într-o direcţie specifică
gândirii germane, viziunea organicistă, după care, patria das Heimatland reprezintă un spaţiu geografic natural,
înzestrat cu o configuraţie naturală unitară, graniţe naturale, toate acestea alcătuind teritoriul organic natural.
Discipol al lui Ritter, Friedrich Ratzel (1844-1904) este considerat primul dintre fondatorii geopoliticii
germane, cu toate că el însuşi a numit aria preocupărilor sale drept geografie politică. Ratzel s-a străduit să
continue demersurile mentorului său, cu scopul de a realiza o metodă cuprinzătoare şi eficientă care să sprijine
studierea spaţiilor şi locuirii umane. În acest sens, el a adăugat instrumentelor folosite până atunci în cercetările
geografice, elemente, metode şi constatări care proveneau din alte discipline, biologia şi istoria situându-se în
prim-plan.
Ratzel a identificat originea şi sursele constituirii forţei politice a popoarelor în evoluţia comunităţilor istorice
ale indivizilor uniţi prin legături spirituale. În această perspectivă antropogeografia a fost metoda construită de
Ratzel, care putea evalua, prin criterii şi mijloace comparative, performanţele atinse de varii comunităţi umane.
Preluând viziunea dezvoltată de Kant asupra spaţiului, Ratzel a subliniat rolul primordial jucat în decursul istoriei
de ceea ce filosoful german, locuitor al Königsberg-ului, a numit Mittelpunkte sâmbure de civilizaţie.
Mittelpunkte a devenit, de altfel, criteriul esenţial de analizare şi interpretare a statului în procesul de constituire
organicistă a acestuia.
Rudolf Kjellen (1864-1922). Profesor de ştiinţe politice (ştiinţa statului) la Universitatea din Upsala,
suedezului Rudolf Kjellen îi aparţine paternitatea termenului de geopolitică. Kjellen a folosit prima oară acest
termen într-o conferinţă publică, în 1899, pentru ca în anul următor să fie utilizat în monografia politică a Suediei,
publicată de el sub titlul Inledning till Sveriges Geografi (Introducere în geografia Suediei). Spre deosebire de
Ratzel, ale cărui surse de inspiraţie au fost antropologia şi geografia comunităţilor, Kjellen s-a îndreptat spre
geopolitică în baza preocupărilor ştiinţei despre stat. În această perspectivă, el a văzut ca esenţială relaţia dintre
anatomia puterii şi fundaţia geografică a acesteia. Prin urmare, geopolitica era ştiinţa care concepea şi studia statul
ca un organism geografic sau ca un fenomen al spaţiului. Acest organism statal se afla angajat într-o luptă
perpetuă pentru existenţă şi spaţiu, Kjellen concluzând că, doar acele organisme-state care sunt suficient dotate
vor putea supravieţui şi prospera.
Karl Haushofer (1869-1946) a fost figura centrală a geopoliticii germane. Fiu al unui învăţător bavarez,
Haushofer a urmat cariera militară, intrând în armata din Bavaria, în 1889. Orientarea sa spre geopolitică a fost
profund legată de numirea sa, în 1908, în cadrul Misiunii Militare a Germaniei din Japonia. Atât în călătoria sa
maritimă, înspre arhipelagul nipon, cât şi pe drumul terestru de întoarcere, prin Siberia, în anul 1910, Haushofer a
fost fascinat de importanţa strategică a spaţiilor, respectiv a unor locaţii geografice. În 1912 şi-a susţinut teza de
doctorat, publicată ulterior sub titlul Dai Nihon (Marea Japonie), lucrare în care exemplificând prin cazul

87
arhipelagului nipon şi-a argumentat teza conform căreia, locaţia geografică şi caracteristicile teritoriale
influenţează destinul statelor.

88
49. Şcoala geopolitica anglo-saxonă (A. Mahan, H. Mackinder şi N. Spykman).

Şcoala geopolitică anglo-saxonă

În contrast cu iniţiatorii germani, gândirea geopolitică anglo-saxonă a avut stimuli şi surse mult mai variate.
De la începuturile preocupărilor în această direcţie, au putut fi identificate trei orientări distincte, care s-u reunit
ulterior în corpul modern al geopoliticii:
1. Curentul istoric-ambientalist l-a avut între promotori pe istoricul britanic Henry Thomas Buckle (1821-
1862) a fost între primii care au relevat relaţiile interdependente dintre climat, hrană şi sol, pe de o parte, respectiv
viaţa şi habitatul uman pe de alta. În monumentala sa lucrare, History of Civilization in England, 3 vol., London,
1872, Buckle a întreprins mai multe analize comparative a popoarelor şi societăţilor situate în locaţii climaterice şi
geografice diferite. Dincolo de Oceanul Atlantic, Ellen Churchill Semple (American History and its Geographic
Conditions, 1903 şi, înaintea ei, mult mai cunoscutul Frederic Jackson Turner (The Significance of the Frontier in
american History, 1893) au elaborat primele analize de referinţă, care reliefau simbioza spaţial-ambientală şi de
civilizaţie din America de Nord. Istoricul şi geograful Ellsworth Huntington (1876-1947) (Civilization and
Climate, 1924; Mainsprings of the Civilization, 1945) a efectuat o minuţioasă investigaţie a influenţelor şi rolului
jucat de climat în istoria umană.
2. Geografia politică din lumea anglo-saxonă s-a dezvoltat cu precădere în contextul Primului Război
Mondial. James Fairgrieve, Geography and World Power, London, 1915 şi Isaiah Bowman, The New World:
Problems in Political Geography, New York, 1921, au devenit mentorii mai multor generaţii de cercetători ai
acestui domeniu. Cele două lucrări, mai sus citate, conturând cadrul metodologic al cercetărilor şi studiilor din
acest areal disciplinar. Cu toate că, geografii politici americani au preluat elemente şi norme de analiză ale şcolii
germane din secolul al XIX-lea, direcţiile şi metodele lor de cercetare au fost diferite, fiind mult mai aplicative şi
funcţionale, ca expertiză în slujba guvernării. Contribuţia lor la dezvoltarea geopoliticii s-a reliefat, cum a
constatat unul dintre autorii de referinţă ai geografiei politice americane, Stephen B. Jones ("A Unified Field
Theory of Political Geography", Annals of the Association of American Geographers, XLIV, 1955, pp.111-123),
prin clarificarea şi uniformizarea conceptelor şi terminologiei folosite, şi prin crearea unei metodologii de
abordare în comun a două materii care au mai putea fi separate, ştiinţa poltiică şi cea geografică.
3. A treia abordare a rezultat din două surse specifice: pamfletele cu conţinut ideologic (John O´Sullivan,
Manifest Destiny, 1845; John Fiske, "Manifest Destiny"; Harper´s Magazine, 1885; Herny Luce, "American
Century", Life, 1940), respectiv studiile strategice. Ultimele evoluând direct în aria geopoliticii. Dezvoltarea
studiilor strategice, în Statele Unite în primul rând, a coincis, deloc întâmplător, cu ascensiunea Americii în
postura de mare putere economică şi comercială. În fapt, "ieşirea Statelor Unite în lume", către finalul secolului al
XIX-lea, a impus şi studierea responsabilităţilor care decurgeau din această situaţie. Cercetătorii de formaţie
educativă militară, precum Alfred T. Mahan, Homer Lea sau generalul William Mitchel, au fost între promotorii
acestui nou areal de studii.

89
50. Conceptul hegemoniei globale a S.U.A în teoriile lui S. Straus-Huppe, H. Kissinger şi Zb. Brzezinski.

În ajunul celui de al doilea război mondial, SUA a trebuit să facă faţă în mod direct "coşmarului geopolitic",
sau noilor realităţi internaţionale, ce ameninţau pacea şi securitatea.
Două puteri — Germania şi Japonia, care dominau fiecare o parte a masei continentale euroasiatice — s-au
unit, profilându-se perspectiva unei încercuiri a Statelor Unite la scară globală, în finalităţi geopolitice această stare
fiind numită.
În vara lui 1940, Franklin Roosvelt a luat în sens posibilitatea ca Germania să ameninţe America de sud, în
principal Brazilia.
Hărţile, desenate într-o manieră nouă de geografii americani, îi obişnuia acum pe militarii şi cetăţenii americani să
vizualizeze proximitatea Euroasiei.
Fără îndoială, aceste noi proiecţii erau utile pentru marina americană, care transporta peste ocean material de
război în URSS şi Anglia. Totodată, ele reprezentau o altă planetă, în care relaţiile SUA cu restul lumii
îndemnau la ieşirea din izolare.
F.D. Roosvelt cere americanilor să privească hărţile lumii întregi şi nu numai hărţile locale ce reprezintă
fracţiuni ale teritoriului american.
Printre promotorii geopoliticii americane, din acel timp, îl găsim pe Nicholas Spykman, jurnalist olandez
naturalizat (1893-1945). Profesor de relaţii internaţionale şi apoi director la Institutul de Studii Internaţionale ale
Universităţii Yale, Spykman a militat pentru un viitor în care SUA va acţiona ca putere mondială şi va controla
spaţiul ocupat de URSS, prin exercitarea unui control asupra statelor ce fac parte din "centura" ce mărgineşte
continentul euroasiatic din Norvegia până în China.
În lucrarea sa America 's Straiegy in World Poliiics (1942) el va analiza situaţia geografică a Statelor Unite
în raport cu un posibil atac din partea puterilor Axei.
Securitatea Statelor Unite împotriva unei invazii sau a unei strangulări economice lente era, după opinia sa,
asigurată prin acţiunea combinată a cinci factori care reprezintă accidente ale geografiei şi ale circumstanţelor
politice:
a) separarea geografică de masa continentală:
b) balanţa de putere din cadrul continentului european;
c) disponibilitatea aliaţilor de a absorbi consecinţele apariţiei unui hegemon potenţial;
d) timpul câştigat pentru a converti industria de pace în industrie de război; e) o bază industrială uriaşă
capabilă să sprijine forţe militare mari.
Concluzia la care ajunge Spykman este lipsită de echivoc: "Aliaţii de peste ocean sunt tot atât de necesari
pentru noi ca şi aliaţii de peste Canal pentru Britania.
Privind critic analiza şi avertismentele lui Spykman, se poate spune că poziţia geografică pe care o
deţinea SUA făcea dificilă realizarea unei blocade globale din partea inamicilor ei, dar concluzia sa a fost corectă
în ceea ce priveşte necesitatea realizării unor alianţe politice eficiente în plan strategic cu parteneri europeni.
Nicholas Spykman se face remarcat prin adoptarea unei poziţii critice faţă de teoria lui Mackinder despre rolul
geopolitic mondial al "Heartland"-ului euroasialic. În cartea sa The Geographie of the Peace (1944), Spykman
consideră că centrul lumii nu este Rusia, ci masa continentală a Americii.
În ce priveşte conceptul de "Heartland' identificat cu zona ocupată de URSS, Spykman consideră că datele
geografiei politice nu confirmă ipoteza lui Mackinder conform căreia această regiune a lumii ar deveni într-un
viitor apropiat o zonă bine dotată cu linii de comunicaţie şi prezentând un mare potenţial economic.
Spykman oferă o alternativă geopolitică la ideile lui Mackinder, avansând un concept nou — Rimland. Acesta
constituie "inelul" format din ţările cu ieşire la mare, care înconjoară din cele mai multe părţi uHeartland"-ului
continental. Rimland-ului este regiunea de margine sau "bordura maritimă" a continentului euroasiatic, care începe
cu Finlanda şi Ţările scandinave, continuă cu Polonia, România şi Turcia, cuprinde zona Orientului Apropiat
şi a Indiei şi se încheie cu teritoriul Mongoliei, Chinei şi Japoniei. "Rimland-ul regiunii euroasiatice — scria
Spykman — trebuie considerat ca o zonă intermediară situată între "Heartland" şi mările periferice.
Ea funcţionează ca o vastă zonă tampon între forţele maritime şi terestre. Deschisă în ambele părţi, ea trebuie să
funcţioneze, de o manieră amfibie, să se apere pe uscat şi pe mare. În trecut, cei din zonă au luptat contra puterii
terestre a "Heartland"'-ului şi contra puterii insulelor din largul mării, care sunt Marea Britanie şi Japonia. Natura
amfibie a acestei zone se află la baza problemelor sale de securitate..." în temeiul acestor considerente, Spykman
elaborează o nouă formulă în sprijinul unei politici de supremaţie mondială: "Cel ce domină "'Rindand''-ul domină
Euroasia; cel ce domină Euroasia ţine în mâinile sale destinul lumii".

90
 Refe-rindu-se la datele istoriei, geopoliticianul american atrage atenţia asupra încercărilor Japoniei şi Germaniei
de a ocupa poziţii dominante în zona "Rimland''-ului în defavoarea puterilor anglo-saxone. În consecinţă,
subliniază Spykman, "Heartland"-ul devine mai puţin important decât "Rimland"-ul Cooperarea forţelor terestre şi
maritime ale Angliei, Rusiei şi Statelor Unite pentru păstrarea sub control al acestui inel al litoralului
euroasiatic, asigură raportul de forţe esenţial în lume.
În timpul "războiului rece", declanşat după 1945, între URSS şi alianţa occidentală în frunte cu SUA, ideea
lui Spykman privind importanţa "Rimland-ului va sta la baza strategiei strângerii cercului în jurul URSS, pentru a-i
limita cât mai mult posibilităţile de acţiune.
Politica de "îndiguire" a sistemului socialist de state euroasiatice, printr-o serie de pacte miiitare şi focare de
tensiune, a devenit una din probele centrale ale politicii externe americane.
Teza "reţinerii" Uniunii Sovietice într-un spaţiu controlat este reactualizată în iulie 1947 de Kennan, fostul
ambasador al SUA la Moscova.
Astfel sub pecetea acestor afirmaţii, Statele Unite ar fi astfel obligate de interesele sale proprii să urmărească
menţinerea unui echilibru al puterilor pe continentul euroasiatic, prevenind unificarea lor sub autoritatea unei naţiuni
puternice din zonă.

91
51. Concepţiile geopolitice în spaţiul post-sovietic – şcolile eurasiatice şi cele occidentaliste.

Aceasta abordare propune un alt mod de abordare a procesului de formare a Rusiei moderne şi încearcă să
fundamenteze “unicitatea” Rusiei, baza teoretică a eurasiatismului. “Rusia post-comunistă se află în cadrul unor
graniţe care nu au precedent istoric. Ca şi Europa, ea va trebui să consacre cea mai mare parte a energiei sale
pentru a-şi defini identitatea” (H. Kissinger, “Diplomacy”, pag. 25). Ce va face Rusia? Va cocheta, în continuare,
cu iluzia imperială? Cu alte cuvinte, se va întoarce la problematica istorică, la modelul pe care l-a urmat timp de
secole? Vom asista la o direcţionare a energiilor sale spre Est, devenind un participant mai activ în Pacific, zona
care va “juca” multe dintre mizele secolului 21? Priorităţile sale strategice vor fi îndreptate spre Sud, acolo unde
lumea islamică presează şi formulează sfidări la care cu greu se va găsi răspuns? Sau, dimpotrivă, Rusia va sta
mai mult îndreptată cu faţa spre Europa în aspiraţia de a institui un parteneriat cu Uniunea Europeană cu care, de
fapt, împarte continentul?
Versiunea slavofilă a eurasiatismului are drept premise poziţia geopolitică a Rusiei şi particularităţile care o
individualizează atât în raport cu Vestul, cât şi cu Estul. Unul dintre reprezentanţii eurasiatismului, membru al
Academiei Ruse de Ştiinţe ale naturii, subliniază: “Poziţia geopolitică a Rusiei este nu numai unică, ea este
realmente decisivă atât pentru ea însăşi, cât şi pentru lume…Fiind situată între cele două civilizaţii, Rusia a fost o
verigă esenţială între ele, a asigurat un echilibru civilizat şi o balanţă mondială a puterii”.
Slavofilii consideră că imperiul rus, spre deosebire de cel englez, francez, otoman, este “organic”, întrucât este
generat şi întreţinut de o arie geopolitică comună, de o economie comună şi de cerinţe de securitate comune. El nu
ar fi altceva decât expresia politică a unei “entităţi culturale polietnice” în care “grupuri de popoare şi naţionalităţi
au coexistat paşnic”.
Este interesant cum văd slavofilii renaşterea Rusiei. În primul rând, prin întărirea autorităţii centrale, care ar
putea garanta un statut respectat al Rusiei, ar feri poporul de anarhie, de tot felul de conflicte şi fenomene
arbitrare. În al doilea rând, prin “filtrarea” foarte atentă a influenţei occidentale, prin afirmarea filonului cultural
clasic alcătuit din valori ortodoxe şi slavone. Occidentul este perceput ca un rival, ca o ameninţare. De aceea
slavofilii se şi opun integrării Rusiei în instituţiile economice politice şi militare occidentale, întrucât procesul
integrator ar putea restrânge suveranitatea naţională; ca alternativă, reprezentanţii acestei orientări propun o
întoarcere la resursele proprii, la modelele şi principiile pe care Rusia le-a testat de-a lungul evoluţiei sale istorice.
În ceea ce priveşte politica externă, slavofilii recomandă ca prioritate protejarea minorităţii ruse din fostele
republici sovietice, precum şi revenirea la sistemul de alianţe tradiţionale, constând în relaţii strânse cu Serbia, cu
ţările arabe, Cuba, Coreea de Nord, India (A. Sergounin, “Russian Foreign Policy Thinking: Redefining
Conceptions”).
Influenţa politică a slavofililor este redusă, întrucât adepţii săi nu au acces direct la nivelul efectiv al luării
deciziilor; nu acelaşi lucru se poate spune despre influenţa lor intelectuală, considerabilă dacă avem în vedere că
partizanii săi sunt grupaţi în jurul unor ziare şi reviste cu ecou în viaţa publică a Rusiei, precum “Den”, Naş
Sovremenik”, Maladaia Gvardia”.
Am insistat asupra acestei variante, pentru că ea ilustrează foarte bine zbaterea reală a Rusiei, seducţiile pe
care le exercită tot felul de idei care au acompaniat dezvoltarea acestei ţări (cum a fost, de pildă, ideea imperială)
şi numeroasele capcane în care pot cădea autorii care, ataşaţi fiind de modelele clasice, de valori tradiţionale, nu
percep la dimensiunea reală importanţa pe care viaţa modernă o are în reconfigurarea tuturor ideilor şi modelelor
despre dezvoltare. A preconiza, aşa cum procedează eurasianiştii în general şi slavofilii cu deosebire, desprinderea
Rusiei de procesele integratoare moderne înseamnă implicit condamnarea acestei ţări la rămânere în urmă, la
conservarea, dacă nu la accentuarea decalajului dintre ea şi lumea dezvoltată.
Ni se pare absolut întemeiat îndemnul eurasianiştilor privind o întoarcere a Rusiei asupra ei însăşi. Fără acest
examen sincer şi sever, nimic durabil nu se poate construi. O astfel de întoarcere, repetăm nu numai oportună, dar
chiar imperativă, nu poate fi decât un moment, o etapă pregătitoare, un prilej de evaluare realistă, de definire a
priorităţilor. Un moment care capătă valoare dacă întemeiază ceva, dacă deschide un orizont de înaintare, dacă
prefigurează o strategie orientată cu faţa către viitor. A imagina procesul de dăltuire a viitorului doar în aceşti
termeni, mai mult, a construi, în mod deliberat, a fundamenta o anume izolare a Rusiei prin desprinderea ei de
tumultul vieţii contemporane, ni se pare un demers fără consistenţă politică şi fără valoare naţională. Prin urmare,
problema fundamentală a eurasianiştilor este că face din unicitatea Rusiei motiv şi temei de izolare şi nu punct de
pornire pentru participarea cu summum-ul său de particularităţi la procesele de modernizare şi dezvoltare
contemporane, în afara cărora Rusia nu poate avea viitor politic cu adevărat. Din această perspectivă, Zagorski
avea dreptate să sublinieze: “Rafinatul concept de a clădi punţi între civilizaţiile vestice şi estice pare lipsit de
sens. Cine trebuie legat de cine? Germania cu Japonia sau Franţa cu Taiwanul? Legăturile dintre ele şi sintezele
92
lor au început cu mult timp în urmă, fără nici o participare a Rusiei care nu poate nici să diminueze, nici să adauge
ceva la această sinteză înţepenindu-se în unicitatea sa (subl. ns.). Tot ce poate face este ori să se alăture sintezei,
ori să rămână în afara ei ca în trecut. Dar conceptul construirii unei punţi este nu numai neconstructiv, el este
reacţionar, pentru că aspiră lent să ne imprime cu forţa în minţi ideea că democraţia este improprie Rusiei, aşa
cum piaţa ar fi incompatibilă cu unicitatea noastră”.
Am dori să mai menţionăm o situaţie care sugerează rolul de-a dreptul catastrofal pe care izolarea - sub orice
formă - îl poate avea în evoluţia unui stat. În anii 80, literatura americană de specialitate era profund marcată de
ameninţarea economică pe care o reprezenta Japonia, întruchipată între altele şi în capacitatea produselor nipone
de a concura pe cele americane chiar pe propria lor piaţă. Era evident că economia japoneză nu s-ar fi putut
dezvolta aşa de rapid fără imensa piaţă americană, că orice tentativă de închidere a barierelor vamale nord-
americane ar fi putut să însemne o înăbuşire a economiei nipone care ar fi fost lipsită de principala sa piaţă de
export. Au fost analişti – şi nu puţini - care au îndemnat la adoptarea acestei măsuri. Alte voci au atras însă atenţia
că o asemenea măsură ar însemna începutul unei perioade de autoizolare tehnologică, extrem de costisitoare. În
cele din urmă au avut câştig de cauză poziţiile care susţineau că soluţia nu poate fi în nici un caz protecţionismul,
ci ridicarea competitivităţii economice, că autoizolarea înseamnă practic un gen de sinucidere lentă.
Experienţa istorică arată că orice proces de izolare condamnă ineluctabil la rămânere în urmă. China a fost
mult timp un adevărat avanpost al civilizaţiei antice şi medievale. Decăderea a început odată cu izolarea sa de
lume şi de fluxurile civilizaţiei acelei perioade. Într-o cu totul altă perioadă de timp, China oferă un exemplu viu
de ceea ce înseamnă dezavantajele imense ale izolării, ca şi avantajele integrării în procesele moderne. Comparaţi
China anilor 60, China revoluţiei culturale, devorată de încleştări interne, slăbită de dispute proletcultiste, opace
faţă de tendinţele moderne, cu China actuală, deschisă schimburilor, deschisă competiţiei. Cu atât mai mult în
cazul Rusiei, soluţia nu poate fi cea indicată de diversele variante ale eurasiatismului. Mai ales că prin diferitele
sale variante această orientare nu preconizează doar un protecţionism economic, ci un tip de izolaţionism politic.
O asemenea cale ar putea pregăti orice, dar nu viitorul Rusiei.

93
52. Geopolitica în spaţiul postsovietic şi conflictul transnistrean.

Conflictului transnistrean, în esenţă, este un conflict politic, principala cauză a lui fiind dorinţa fostului centru
unional de a-şi menţine controlul asupra fostelor periferii, care au încercat să-şi realizeze dreptul legitim la
autodeterminare declarat în Constituţia URSS, iar la începutul anilor ’90 şi-au declarat suveranitatea, constituind
state independente.
Moscova a profitat de pe urma specificului cultural şi psihologic al populaţiei transnistrene, speculând
românofobia şi temerile transnistrenilor, rusificaţi într-o măsură mai mare decât populaţia din dreapta Nistrului,
faţă de o eventuală pierdere a poziţiilor lor prioritare şi o „românizare forţată”. Crearea imaginii unui conflict
etnic, atât în viziunea transnistrenilor, cât şi în opinia comunităţii internaţionale a fost necesară pentru a justifica
separatismul şi a consolida baza socială a puterii anticonstituţionale, supuse în totalitate şi dependente de Rusia,
dar care dorea să profite de pe urma acestei mişcări separatiste.
Interesul Rusiei de a menţine controlul asupra RM, precum şi asupra altor foste republici sovietice, se explică
prin tendinţa imperialistă caracteristică Rusiei, indiferent de regimul politic al statului, şi manifestată în diferite
forme. În urma destrămării URSS, Moscova a pierdut controlul asupra unor teritorii în Vest, Sud-vest şi Sud, pe
care le considera cele mai importante din punct de vedere geopolitic. Rusia s-a pomenit „împinsă în adâncul
Eurasiei”, fapt perceput ca ceva inadmisibil pentru ţara care timp de secole a jucat un rol de importanţă deosebită
în politica internaţională şi în cea europeană, în particular. Totodată, Rusia pretinde să fie calificată şi în
continuare drept o mare putere şi aspiră la restaurarea statutului de supraputere. De aici derivă unul din
principalele obiective (neoficiale) ale politicii externe ruse, acela de a menţine controlul asupra fostelor republici
sovietice, or relaţiile cu ţările, numite semnificativ „străinătatea imediată”, sunt declarate prioritare în baza istoriei
comune, care ar fi legat ţările post-sovietice pentru mai mult timp. Urmând sloganul oficial al administraţiei lui
Boris Elţin despre opunerea planurilor NATO de a se apropia de teritoriul Rusiei, noul preşedinte al Federaţiei
Ruse (FR), Vladimir Putin, primit cu onoruri la Londra, a declarat că Rusia nu va permite apropierea NATO de
graniţele sale, specificând că acestea înseamnă, de fapt, graniţele fostei URSS şi exprimând, astfel, tendinţa de
apărare a fostelor teritorii sovietice de influenţa blocului Nord-Atlantic.
Apropierea dintre Rusia şi SUA (respectiv, NATO) din 2001, legată în special de atentatele teroriste din SUA
din 11 septembrie 2001 şi războiul din Afganistan, care le-a urmat, nu exclude continuarea rivalităţii tradiţionale.
Aceasta ar putea lua altă formă sau chiar să ducă la o delimitare a zonelor de influenţă pentru a exclude apariţia
unor motive pentru confruntări deschise. Stabilirea relaţiilor bune cu Occidentul nu înseamnă renunţarea Rusiei la
influenţa asupra fostelor teritorii unionale, ci, mai curând, modificarea mijloacelor de influenţă, „democratizarea”
lor, necesară pentru statutul internaţional al Rusiei conform rigorilor comunităţii europene.
Dacă la mijlocul anilor ’90 ai secolului XX, în baza doctrinei numite neoficial „doctrina lui Primacov”, se
considera că pentru ca Rusia să nu fie izolată într-o „rezervaţie geopolitică”, FR ar trebuie să întărească poziţiile
sale militare, admiţând că factorul forţelor armate este foarte importante, îndeosebi atunci când mecanismele,
propuse de organizaţiile internaţionale pentru rezolvarea problemelor de ordin local şi regional, rămân imperfecte,
atunci noua politică ar putea promova metode ale neocolonialismului.
În cazul RM, Rusia nu mai are nevoie de forţele militare din Transnistria pentru a controla politica
Chişinăului şi nu susţine în mod direct şi deschis regimul anticonstituţional, acesta fiind necesar, în special, lumii
interlope inclusiv din Rusia. Din acest considerent Rusia, în calitate de stat-garant în procesul de soluţionare a
conflictului transnistrean, ar putea tărăgăna în continuare acest proces fără ca acest fapt să constituie un motiv de
răcire a relaţiilor sale cu Occidentul. Retrăgând armamentul şi trupele militare în conformitate cu deciziile
Summit-ului OSCE din 1999, Rusia poate fi sigură de lipsa în continuare a oricărui interes deosebit a
Occidentului faţă de RM, deoarece prezenţa militară rusă în Europa de Sud-est constituia, în viziunea
Occidentului, pericolul principal generat de conflictul transnistrean. Odată ce acest pericol va fi depăşit, conflictul
transnistrean va fi văzut ca o problemă internă a unui stat suveran, soluţionarea căruia nu implică în mod necesar
acţiuni din partea comunităţii internaţionale, dar nici nu exclude implicarea unor forţe externe, dacă aceasta poate
fi justificată. Rolul important al Rusiei este argumentat prin statutul său de ţară-garant al procesului de soluţionare
a conflictului transnistrean, dar şi prin politica de susţinere a compatrioţilor ruşi din RM. Menţinerea conflictului
poate fi folosită drept o carte în plus în politica Rusiei faţă de RM în caz de necesitate şi, totodată, prezintă un
impediment serios pentru politica pro-europeană a RM, corespunzând în acest fel intereselor Rusiei.
Dispariţia interesului Rusiei de a menţine controlul asupra RM şi de a nu-i permite includerea în zona de
influenţă a Occidentului sau contrabalansarea interesului Rusiei prin atragerea interesului unei/unor alte puteri ar
fi una din condiţiile de bază ale soluţionării conflictului transnistrean. În condiţiile, când Rusia avansează în
tendinţa sa de reafirmare a statutului de mare putere şi nu doreşte pierdere necondiţionată a influenţei asupra RM,
94
Chişinăul ar trebui să adopte o politică, care ar face ca acceptarea suveranităţii depline a RM şi soluţionarea
definitivă a conflictului transnistrean să devină pentru Rusia varianta cea mai avantajoasă a relaţiilor moldo-ruse.
Includerea deplină a RM în zona de influenţă a Occidentului ar impune Rusia să recunoască pierderea
controlului asupra RM şi imposibilitatea de a-l recupera fără urmări grave pentru statutul său internaţional şi
interesele legate de acesta. Politica adoptată în acest scop de puterea de la Chişinău ar presupune activizarea
acţiunilor în vederea integrării europene a RM, atât în plan extern, diplomatic, cât, şi mai ales, în cel intern,
promovând dezvoltarea economică şi socială a RM pentru a se racorda standardelor europene şi a demonstra
dorinţa reală de integrare cât mai rapidă în UE. Realizarea acestor acţiuni este imposibilă fără ca RM să
întreprindă paşi practici pentru a ieşi din zona de influenţă a Rusiei, prin reorientarea politicii externe spre
Occident şi în defavoarea direcţiei estice, asigurând, în acelaşi timp, un climat intern favorabil unei astfel de
turnuri. În acest scop, RM ar trebui să mărească diversitatea furnizorilor energetici, partenerilor economici şi
strategici, precum şi a surselor informaţionale, preferând piaţa occidentală cu dezvoltarea concomitentă a celei
autohtone. Securitatea energetică şi economică depinde în mare parte de capacitatea şi obiceiul de a achita la timp
costul producţiei consumate, fapt care lipseşte RM, dar care determină în mare parte diversitatea partenerilor
externi.
Reorientarea politicii externe presupune şi ieşirea RM din structurile Comunităţii Statelor Independente
(CSI), organizaţie artificială apărută pentru a păstra într-o nouă formă fosta Uniune Sovietică având Moscova în
calitate de centru decizional, participarea în care este incompatibilă cu orientarea spre integrare europeană, fapt pe
care guvernanţii RM se fac a nu îl înţelege. Pentru a exclude posibilitatea substituirii influenţei Rusiei cu influenţa
unei alte sau a mai multor ţări, sunt necesare asemenea măsuri ca lichidarea datoriilor externe şi asigurarea
diminuării lor pe viitor prin promovarea dezvoltării economice a RM, atragerea investiţiilor externe şi interne etc.
Într-o altă variantă, Chişinăul ar trebui să adopte o politică de sensibilizare a opiniei publice europene şi
mondiale referitor la conflictul transnistrean şi rolul FR în apariţia şi evoluţia lui, demonstrând standardele duble
ale politicii externe ruseşti şi încălcările dreptului internaţional din partea Rusiei în cadrul conflictului
transnistrean. RM ar cere insistent acordarea unui sprijin în realizarea unui program clar stabilit de soluţionare
definitivă a problemei. Însă presiunile din partea comunităţii internaţionale nu ar trebui să ducă la înrăutăţirea
radicală a relaţiilor moldo-ruse, ci doar să contribuie la diminuarea implicării Rusiei în viaţa internă a RM.
Importantă, în acest context, ar fi obţinerea de către Chişinău a acordului Rusiei sau, cel puţin, excluderea apariţia
protestelor la Moscova, care ar putea găsi susţinători în cadrul societăţii moldoveneşti, referitor la măsurile
întreprinse faţă de regiunea transnistreană. Această condiţie poate fi asigurată prin legalizarea, cu susţinerea
organismelor internaţionale, a măsurilor de constrângere aplicate în asemenea situaţii cum este conflictul
transnistrean, în conformitate cu dreptul internaţional. În acelaşi scop, Chişinăul ar putea face referire la situaţia
din lume de după 11 septembrie 2001 pentru a argumenta necesitatea lichidării „RMN”, inclusiv prin aplicarea
forţei, făcând analogie cu caracterul războiului din Afganistan sau Republica Cecenă. Dacă Occidentul a ajuns să
susţină politica Rusiei în R. Cecenă, îndreptată, după cum se declară, împotriva forţelor teroriste, atunci şi Rusia
ar trebui să cadă de acord cu necesitatea de a lichida pericolul apariţiei terorismului în formă deschisă pe teritoriul
RM.
Acordul, fie şi tacit, al Rusiei este necesar luând în consideraţie faptul că acest stat continuă să joace un rol
dominant în viaţa politică, economică şi socială a RM. Dacă vedem RM şi FR în calitate de principalele părţi ale
conflictului (în aspectul său geopolitic), atunci acordul Rusiei este necesar din considerentul că un conflict este
soluţionat doar atunci când toţi participanţii lui recunosc necondiţionat înţelegerile încheiate, iar problemele care
au stat la baza conflictului nu mai apar în calitate de obiect al unui nou conflict, nu mai sunt pe agenda politică a
zilei.
Rusia nu este unicul, deşi este cel mai important, factor extern care a contribuit la apariţia conflictului
transnistrean şi tărăgănarea soluţionării acestuia. Ucraina a jucat un rol considerabil prin faptul că se află în
imediata apropiere de „RMN” şi nu dorea extinderea zonei de influenţă directă a Rusiei şi la hotarele sale sud-
vestice. Pe parcursul conflictului transnistrean se observă o rivalitate dintre cele două ţări-garante în privinţa
influenţei asupra regimului de la Tiraspol, care, la rândul său, reuşeşte să folosească această rivalitate pentru a-şi
garanta susţinere externă permanentă. În momentul răcirii relaţiilor cu una din ţările-garante, regimul separatist
apelează şi primeşte ajutor din partea celeilalte. Atunci când FR a început retragerea muniţiilor de pe teritoriul
Trasnsitriei şi a manifestat o atitudine negativă faţă de „alegerile” prezidenţiale din „RMN” (9 decembrie 2001),
Tiraspolul a obţinut susţinere deschisă din partea Kievului care a permis pătrunderea pe teritoriul său a mărfurilor
din Transnistria marcate cu ştampilele vamale ale RM, anulate la 1 septembrie 2001, şi tergiversează amplasarea
noilor posturi mixte de grăniceri pe frontiera moldo-ucraineană.

95
53. Şcoala geopolitică franceză între posibilism (V. de la Blach) şi regionalism (Yves Lacoste).

Jaques Ancel (1878-1943) în lucrarea Manual geografique de politique europeenne (1936, Paris), a
afirmat că termenul lansat de Kjellen nu definea altceva decât geografia politică, teoreticienii geopoliticii germane
nedepăşind stadiul cercetării lui Ratzel (Sergiu Tămaş, op. cit., pp. 37, 40). În lucrările sale Ancel a avut în vedere
în special, problema frontierelor dar şi condiţionarea geografică în procesul formării naţiunilor. Apărută în anul
1936, Géopolitique este lucrarea în care Jaques Ancel a expus teoria sa legată de conceptul de frontieră, concept
văzut de autor ca fiind determinat de om şi nu de natură.
Paul Vidal de la Blanche (1845-1918) a avut un rol decisiv în conturarea termenului de geografie
umană care definea interacţiunea omului cu spaţiul geografic. Diversitatea peisajului şi transformările omeneşti
imprima spaţiului o gamă diferită de reacţii. Teoria geografică vidaliană a impus conceptul de alegere oferind o
modalitate de înţelegere a raportului determinare - alegere umană (vezi Sergiu Tămaş).
Pierre-Marie Gallois (ofiţer al Armatei Aerului din Franţa) – a fost adeptul liniei de realpolitik, publicând
numeroase studii de geopolitică în diferite reviste de specialitate, reuşind să reintroducă disciplina geopoliticii la
Şcoala Navală de Război începând cu anul 1957, după ce în anul 1950 a fost eliminată din programa de
învăţământ superior din Franţa. Gallois a definit geopolitica drept „studiul relaţiilor care există între conduita unei
politici de putere dusă pe plan internaţional şi cadrul geografic în care acesta se exercită” (Géopolitique: les
voices de la puisssance, 1990), fiind totodată şi autorul teoriei despre „puterea de persuasiune a celui slab asupra
celui puternic” (vezi Aymeric Chauprade, François Thual). Astăzi, potrivit lui Pierre Gallois, geopolitica este mai
mult preocupată de administrarea politică a teritoriului, aşa cum este el organizat, decât de deplasarea frontierelor
(Pierre Gallois, Geopolitique, les voices de la puissances). Geostrategia – în opinia sa, presupune o delimitare
strictă, termenul având o utilizare esenţialmente militară, în raport cu forţa sau cu ideea întrebuinţării ei. Totuşi,
atât geopolitica cât şi geostrategia deşi includ războiul, nu se limitează la acesta.
Yves Lacoste în lucrarea Géograpfie, ça sert d,abord à faire la guerre (1976) a readus în discuţie
problema teritoriilor ca fundament în stările conflictuale, adăugând conceptele teritorialitate şi reprezentare.
Potrivit lui Lacoste, teritoriile devin obiecte de dispută nu doar prin bogăţiile pe care le conţin ci datorită
ambiţiilor care animă actorii de pe arena relaţiilor internaţionale, putând vorbi despre adevărate „instincte”
teritoriale ale statelor.
Christian Daudel – structura obiectului geopoliticii putea fi segmentată în trei părţi:
a. geopolitica actuală „realizează o nouă sinteză a istoriei, a spaţiului teritorial, a resurselor morale
şi fizice ale unei comunităţi care se situează astfel în ierarhia puterilor, în locul pe care îl ocupă
sau, mai curând, în locul asigurat de meritele sale”;
b. geopolitica ia în considerare „dimensiunea politică a teritoriilor şi a activităţilor ce se desfăşoară
aici”;
c. geopolitica poate fi „definită şi ca studiu al relaţiilor internaţionale în general, şi al raporturilor
diplomatice între state, în particular”.
El distinge în cadrul obiectului de studiu al geopoliticii mai multe subsisteme precum:
a. geostrategia (urmărind ca finalitate securitatea şi apărarea);
b. geosofia (ştiinţa de a gândi spaţiul);
c. geopraxis (studiul haosului şi echilibrul sistemelor politice dispuse în spaţiu);
d. geoştiinţa (cunoaşterea geospaţială-instrument de cercetare, reprezentare şi explicare).
În privinţa geostrategiei, Daudel considera că „se manifestă mai multă logică intelectuală a acţiunii
imediate” deoarece ea trebuia „să gândească spaţial faptul militar”.
Jean-Christophe Rufin în lucrarea L,Empire et les nouveaux barbares (1991) a lansat conceptul de zonă gri,
definit prin lipsa de control a statului dintr-o anumită arie, ceea ce permite înflorirea economiei subterane, a
criminalităţii, reţelelo

96
54. Problema frontierelor şi panismelor în geopolitica contemporană.

Vom menţiona iniţial că harta geopolitică reprezintă în sine harta geografică pe care sînt indicate frontierele de
stat şi capitalele statelor, iar uneori şi frontierele unităţilor administrativ-teritoriale cu centrele administrative ale
acestora. Pe harta politică sînt, în mod normal, indicate cele mai importante localităţi, precum şi obiecte
hidrologice (mări, rîuri, lacuri, canale) şi căi de transport (drumuri auto sau căi feroviare). Instrument important de
lucru al geopoliticii şi obiect de studiu al geografiei politice, harta politică este prizoniera unei logici legiste.
Astfel se explică faptul că hărţile politice nu reflectă chiar starea reală a geografiei politice a lumii, o serie de
realităţi de natură politico-geografică, cum ar fi statele autoproclamate, fiind voit neglijate. În acelaşi timp, pe
harta politică pot fi indicate entităţi care există doar de jure, nu însă şi de facto (acesta fiind cazul Saharei
Occidentale sau, vreme îndelungată, al Timorului Oriental).
Din punct de vedere geopolitic, Spaţiul (der Raum) reprezintă suportul natural politic al statului, datorită
raporturilor de natură istorică numite de Ratzel sângele şi pământul, poporul şi teritoriul. Organizarea politică a
poporului şi a pământului a rezultat în întruparea unui organism personalizat antropogeografic. Organismul
respectiv se distingea prin asumarea unei singure identităţi biologice şi geografico-culturale de către indivizii
aceluiaşi popor. Consolidarea organismului politico-geografic al statului putea fi atinsă în două stagii: a)
configurarea teritoriului naţional - Lebensgebiete: b) realizarea şi organizarea spaţiului vital - Lebensraum.
Ultimul stagiu era acela în care se decidea conservarea funcţiilor vitale şi chiar supravieţuirea organismului statal.
Dacă la finele secolului al XIX-lea, în momentul naşterii ştiinţei geopolitice, spaţiul geopolitic avea două
dimensiuni: maritimă (thalasocratică) şi terestră (telurocratică), în ajunul primului război mondial se adaugă o a
treia dimensiune - cea aeriană (aerocratică) -, care, din 1957 (momentul lansării primului satelit artificial al
Pămîntului), cuprinde şi spaţiul cosmic. În principiu, sinonim cu politosfera (deşi mai extins decît aceasta în
condiţiile în care şi zone extraterestre, cum ar fi spaţiul selenar, tind să devină obiect al politicii internaţionale).
Frontierele (die Grenzen) - reprezentau produsul mişcării iniţiate dinspre Mittelpunkte. Situată la periferia
teritoriului statal, economic şi al poporului, graniţa nu rămâne o simplă linie de demarcaţie, ea devenind un organ
periferic, dar foarte important al statului în creştere. Ratzel a enumerat trei mijloace generate din Mittelpunkte de
lărgire a graniţelor: prin forţă militară şi războaie; prin comerţ; prin spirit şi comunicare, adică triumf cultural.

97
55. Obiectul de studiu al teoriei relaţiilor internaţionale.

Relaţiile internaţionale constituie totalitatea relaţiilor economice, politice, ideologice, juridice, diplomatice
etc. şi corelaţia dintre statele şi sistemele de state între clasele principale, între principalele forţe sociale, politice,
economice, organizaţii şi mişcări sociale care se manifestă pe arena internaţională sau dintre popoarele în sensul
cel mai larg al cuvîntului.
Relaţiile internaţionale reprezintă integritatea relaţiilor integraţioniste care formează societatea umană. Aron
consideră că relaţiile internaţionale sunt relaţiile din unităţile politice. Această noţiune include în sine atît
polisurile greceşti cît şi imperiile care au urmat în dezvoltarea omenirii, monarhiile moderne, republicile burgheze
şi democraţiile.
Ca conţinut al relaţiilor internaţionale pot fi considerate în primul rînd relaţiile sau corelaţiile dintre state.
Rosenau consideră că întrucît în ultimele două decenii s-au produs schimbări foarte mari în lume ca rezultat avem
de a face cu interdependenţe aproape totale, a ceea ce numim noi subiecţi ai relaţiilor internaţionale. El consideră
că statul îşi pierde rolul de subiect unic şi principal şi respectiv creşte greutatea specifică a individului. El recurge
la acelaşi mod ca şi Aron. D.Syngler consideră că în condiţiile sec.XX pentru a înţelege mai profund esenţa
relaţiilor internaţionale să se cerceteze comportamentul tuturor actorilor participanţilor începînd de la individ,
persoană fizică, pînă la comunitatea globală. În literatura de specialitate din occident predomină criteriul
civilizaţional. În conformitate cu acest criteriu în mai multe izvoare sunt evidenţiate două tipuri de R.I.: 1. R.I.
bazate pe balanţa de forţă, relaţii ce caracterizează perioada sec. XVIII-XIX, poate prima jum. a sec.XX 2. R.I.
bazate pe balanţa de interese care este caracteristică parţial pentru I jum a sec.XIX dar mai mult în cea de-a doua
jum a sec.XX. Primul tip presupune mai mult un element principal important, presupune forţa şi utilizarea ei. Al
doilea tip modalităţi de promovare a intereselor paşnice, diplomatice. Genurile internaţionale pot fi evidenţiate fie
că în baza domeniilor vieţii sociale, a actorilor care acţionează pe arena internaţională. În dependenţă de
dezvoltarea şi intensitatea altui gen putem evidenţia mai multe niveluri: înalt, mediu, jos. Din punct de vedere al
nivelului de intensitate putem să evidenţiem mai multe stări a R.I.: stabilitate sau instabilitate, încredere sau
neîncredere, conflict sau colaborare şi război sau pace. Totalitatea tipurilor, genurilor, nivelurilor şi stărilor R.I.
cunoscute ştiinţei politice reprezintă un tip deosebit de relaţii sociale care se deosebesc de un alt tip de relaţii
sociale caracteristice pentru o relaţie socială de tipul statului.
Există opinie conform căreia delimitarea obiectului şi subiectului ştiinţei nu are o semnificaţie esenţială
pentru conştientizarea şi înţelegerea particularităţilor ei, mai mult ca atît ce este delimitarea poartă un caracter
scolastic şi capabil doar să distragă atenţia doar de la problemele teoretice într-adevăr importante. Se consideră
totuşi că delimitarea indicată este necesară.
Dacă realitatea însăşi interpretată ca obiectul ştiinţei există în afara şi independent de conştiinţa subiectului
care o cunoaşte atunci stabilirea şi dezvoltarea acestei ştiinţe, obiectul ei se determină anume prin subiectul
social al cunoaşterii, evidenţiind în baza anumitor necesităţi una sau altă latură a obiectului cunoaşterii şi metodele
şi mijloacele care o examinează. Obiectul există pînă ia subiect şi se poate învăţa prin intermediul mai multor
disciplini ştiinţifice. Relaţiile internaţionale cuprind cele mai variate sfere a vieţii sociale - de la schimburile
economice pînă la întrecerile sportive. Nu mai puţin variaţi sunt şi participanţii lor în cadrul cărora intră atît statele
cît şi uniunile nestatale şi chiar indivizii de rînd. Relaţiile politice pot avea sens dublu: ca sfera intereselor şi
activităţii statului şi ca sfera relaţiilor de putere în sensul larg al cuvîntului. în ştiinţa contemporană relaţiile
internaţionale se subînţeleg mai des în al doilea sens.
Obiectul oricărei ştiinţe suferă schimbări: se schimbă atît obiectul ei cît şi cunoştinţele noastre despre el.
Cu toate acestea circumstanţa indicată nu anulează necesitatea de a desemna cercul acelor care constituie sfera
subiectivă a disciplinei ştiinţifice date. în al doilea rînd ştiinţa patrimonială despre relaţiile internaţionale un timp
îndelungat ignora succesele mondiale în sfera dată. Astfel de succese erau considerate cel mai des fără succes, în
teoria marxist leninistă a relaţiilor internaţionale o semnificaţie deosebită se acordă celor două poziţii:
1. Abordarea relaţiilor internaţionale ca "secundare" şi "terţe", adică care continuă şi reflectă relaţiile
intersociale şi baza economică a societăţii.
2. Afirmarea că esenţa R.I., nucleul lor îl constituie relaţiile de clasă la care şi se reduce în cele din urmă
multitudinea lor.

98
56. Esenţa şi specificul realismului politic după lucrarea lui Hans Morghenthau „Relaţiile politice dintre
naţiuni. Lupta pentru putere şi pace”.
Istoria realismului începe cu perioada interbelică, odată cu venirea fasciştilor la putere în Italia, Germania,
Japonia. Ideea puterii este o piatră de temelie. Realismul începe cu lucrarea Iui E. Karr " criza celor 20 de ani". Alt
reprezentant al realismului pol, - H. Morghentan jurist de profesie în anii 30 fiind silit să emigreze în SUA.
Hoffman menţiona că nici un jurist nu poate deveni un bun teoretician în domeniul relaţiilor diplomatice. Se
presupune că juristul este convins de existenţa unor "limite", îşi direcţionează atenţia despree norme de drept, el ar
putea deveni un bun normativist.
Extragandu-si sevele din indelungata traditie a filosofiei politice, precum si din antropologia de nuanta
pesimista, realismul politic face legatura dintre teoriile normative asupra relatiilor internationale si praxisul politic,
care, cu precadere in SUA, cultivat ca model predominant, fundamenteaza o politica externa de succes. Realismul
politic isi formuleaza asertiunile in incercarea de a atrage atentia asupra potentialului conflictual existent in cadrul
relatiilor internationale.
Premisele antropologice, care indica permanenta eforturilor de autoconservare facute de individ prin acumularea
de putere in detrimentul altora, au certe filiatii din conceptiile filosofice dezvoltate de Hobbes şi Nietzsche. Însasi
situaţia sa existenţială, marcată de numeroase incertitudini şi incapacităti, explică tendinţa omului de a acumula
putere ca aspiratie constanta spre siguranta.
Garantarea sigurantei si a libertatii existentiale poate fi realizata doar prin procesul de acumulare permanenta a
puterii. Impulsul de a acumula putere ii vine omului din constiinta slabiciunilor sale naturale. Pentru exponentii
realismului politic aceasta predispozitie antropologica se identifica intru totul cu scopul politicii, in definitiile lui
Max Weber si Nietzsche politica fiind o expresie evidenta a luptei pentru putere.
Schema argumentativa centrala a realismului politic se construieste in baza definiţiei lui Hegel, conform căreia
statul este o totalitate de indivizi şi se refera la raporturile dintre indivizi si stat, atat individul, cat si statul fiind
entitati percepute in mod analog. Prin urmare, promotorii realismului considera ca suma calitatilor si defectelor
omenesti se transmite statului, ca actor in sistemul relatiilor internationale; acesta se compune, la randul sau, din
actiunile statelor nationale si consecintele acestor actiuni, cum ar fi, de exemplu, crearea organizatiilor
internationale. Ca si individul, statul incearca sa isi asigure securitatea si protectia acumuland putere in detrimentul
altor state

99
57. Conceptul de interdependenţă în teoria şi practica relaţiilor internaţionale.

La momentul actual,, cea mai uzitată modalitate de interdependenţă în teoria şi practica relaţiilor
internaţionale, este interdependenţa dintre politica internă şi politica externă a statului. Savantul şi politologul
român Silviu Brucan, pornind de la faptul că decizia şi activitatea politică externă sunt reacţii la o serie de
stimulente interne şi externe, priveşte naţiunile ca sisteme cu input, outup şi feedback în interacţiune constantă
cu mediul internaţional.
Sursele primare ale politicii externe, considerate de el interne, sunt incluse în cinci seturi de variabile:
bazele natural-materiale (mărimea teritoriului şi a populaţiei, aşezarea geografică şi forţele de producţie);
structura socială şi forţele sociale (clasele şi grupurile sociale, relaţiile principale între ele, naţionalităţile şi
naţiunea, fiecare cu conştiinţa şi ideologia ei, cu tradiţiile culturale şi istorice, cu impulsurile psihice şi stările
de spirit care le fac să acţioneze în interiorul şi în afara ţării); factorii de conjunctură (crize economice şi
politice, lovituri de stat, alegeri, greve masive, violenţă pe scară largă, ostilităţi militare, războaie), deşi
acestea nu fac parte din sistemul naţional, autorul le include în el, pentru că au un impact important asupra
acţiunii atât a variabilelor infrastructurale, cât şi a celor suprastructurale, ele manifestându-se în mod diferit de
la o situaţie la alta; sistemul statal (mecanismul naţional de decizie, aparatul de stat şi guvernul); conducerea
de stat (modul în care puterea este folosită şi dirijată).
Silviu Brucan menţionează că „toate aceste variabile au şi o dimensiune internaţională, care se referă în
mod necesar în modul în care popoarele şi conducătorii lor văd rolul ţării în politica mondială. începând cu
mărimea teritoriului, aşezarea geografică şi resursele ei, care au toate o valoare relativă în raport cu celelalte
ţări, şi ajungând la criteriul general al dezvoltării, care şi el trebuie raportat la indicii internaţionali - toate
variabilele infrastucturii dobândesc valoare în formarea politicii externe numai dacă sunt măsurate la scară
internaţională".

100
58. Actorii internaţionali: noţiune, clasificare, abordări, definiţii.

Actor este termenul cel mai des folosit pentru desemnarea participanţilor la R.I. actor este orice persoană care
ia parte activă şi joacă un rol important în sfera R.I. Braiar şi Djalili subliniază că sub actor se înţelege orice
organizaţie, grup sau individ apt să joace un rol determinant şi să aibă influenţă. Rasset şi Star susţin că termenul
actor are mai multe priorităţi. În primul rînd el exprimă un spectru larg al relaţiilor comune din societăţi şi de
aceea este destul de cuprinzător. În al doilea rînd folosind acest termen se are în vedere comportamentul
comunităţii ce se comportă într-un mod determinant. În al treilea rînd el ajută să înţelegem faptul că diferiţi actori
joacă roluri diferite. Comunitatea socială poate fi determinată drept actor internaţional în cazul în care ea are o
influenţă anumită asupra R.I, este recunoscută de state şi guvernele lor şi are un nivel anumit de autonomie în
luarea deciziilor. Organizaţiile, întreprinderile sau grupurile ce au relaţii cu OI. nu tot timpul pot avea statut de
actor internaţional. În acest caz apar astfel de întrebări: 1 .care din comunităţile sociale care acţionează pe arena
internaţională pot fi consideraţi actori internaţionali tipici? 2. care este erarhia între tipurile de actori
internaţionali? Răspuns: reprezentanţii mai multor şcoli teoretice consideră că actorii internaţionali tipici sînt
statele, organizaţiile internaţionale şi sistemele. Astfel M.Kaplan evidenţiază trei tipuri de actori internaţionali: 1.
Naţionali (statele suverane) 2 Transnaţionali (O.I regionale) 3. Universale (ONU). M. Merii consideră ca actori
internaţionali statele, O.I. şi corporaţiile transnaţionale. Braiar şi Djali adaugă la aceste trei tipuri încă unul: aşa
numitul potenţial actor. De exemplu: mişcările de eliberare naţională, comunităţile locale şi regionale. Rozenau
consideră ca actori internaţionali: statele, subsistemele (de exemplu: organele administraţiei locale care au o
oarecare autonomie în sfera internaţională, corporaţiile transnaţionale, grupurile etnice, bisericile), mişcările.

101
59. Rolul şi locul moralei în relaţiile internaţionale.

Prezenţa lexiconului ce ţine de morală este foarte răspîndit în cadrul R.I. Acesta este un fapt empiric evident.
De exemplu cotropirea unui stat de către alt stat este îndreptăţită şi argumentată în majoritatea cazurilor drept
asigurare a securităţii proprii prin modalitatea instaurării unei balanţe de forţe; prin dorinţa de a apăra drepturile
grupurilor etnice care sunt minorităţi naţionale sau din considerent istoric şi religioase. Cu alte cuvinte nici un
stat, nici un guvern nu doreşte să fie agresor nici în ochii propriului popor nici în faţa opiniei mondiale publice.
Fiecare îşi caută justificarea moralei a comportamentului său pe arena mondială.
Motive morale sunt folosite nu doar de state ci şi de alţi actori de exemplu corporaţiile transnaţionale susţin că
ele ajută economic şi cultural statele slab dezvoltate, teoriştii internaţionali îşi motivează acţiunile sale ca
răzbunare de încălcare a unor norme care ei le consideră superioare chiar dacă ele nu sunt egale cu normele
generale, fundamentaliştii islamici susţin că pe pămînt există o singură unitate socială, politică, militară şi
confesională care nu este limitată geografic şi poate exista doar în urma unei expansiuni permanente. Astfel
recunoscînd cel puţin verbal existenţa normelor morale şi necesitatea de a le urma diferiţi actori ai R.I. le
interpretează diferit. De aceea pentru a înţelege noţiunea de morală internaţională mai bine este necesar de a
cerceta nu normele morale care le urmează actorii de facto dar de a determina dacă există valori morale de care ei
se conduc în comportamentul său sau care influenţează comportamentul său pe arena internaţională.
Problema moralei este complicată în sine. Ea generează conflicte atît între sistemele de valori a diferitori
culturi şi ideologii cît între diferite teorii cu privire la morala politică. Analizînd problema moralei şi a politicii
Weber subliniază că practic niciodată nu este posibilă atingerea unui scop fără folosirea unor mijloace ce vin în
contradicţie cu normele etice şi morale. Un savant american A. Allfers menţionează că deşi poate există nişte
principii etice şi morale perfecte omul ar trebui să aleagă ceea ce vine în contradicţie mai puţin cu morala pentru a
sacrifica minimum de valori.
Cînd cercetăm problema moralei în corelaţiile cu R.I. constatăm părţile negative ale idealismului, care devine
discreditat atît din punct de vedere practic cît şi teoretic şi cedează locul realismului politic. Realismul politic nu
contravine moralei internaţionale. Din 6 principii ale realismului formulate de Morghentau 3 se referă la relaţia
dintre morală şi politica externă. Morgentau vorbeşte despre existenţa contradicţiilor între normele morale
universale şi normele statului. De aceea este necesar de a cerceta normele morale nemijlocit în dependeţă de
situaţie, loc şi timp. Cea mai înaltă morală în politică este precauţia şi prudenţa. Hobbs în general consideră R.I.
drept sfera unui conflict moral permanent care se rezolvă doar prin constrîngere.
În felul următor constatăm că nici o şcoală teoretică nu poate formula sau rezolva problema cu privire la rolul
moralei în cadrul R.I. Fiecare dintre ele se completează reciproc ceea ce presupune existenţa normelor etice şi
morale în cadrul R.I., dar aceste norme au un caracter contradictoriu.

102
60. Dreptul internaţional în reglementarea relaţiilor internaţionale contemporane.

În literatura de specialitate au fost date numeroase definiţii ale dreptului internaţional public. Unele dintre ele
se referă la dreptul internaţional public în general, independent de epocile istorice ale evoluţiei sale. Alte definiţii
se referă la dreptul internaţional public dintr-o anumită epocă istorică.
Pentru definirea dreptului internaţional public este important de deosebit elementele sale esenţiale. Aceste
elemente sunt:
a) Dreptul internaţional public este un ansamblu de norme juridice, care au ca obiect reglementarea
raporturilor dintre state şi celelalte subiecte ale sale, (de exemplu: organizaţiile internaţionale
interguvernamentale).
Normele dreptului internaţional public reglementează numai relaţiile dintre subiectele sale. Relaţiile
contractuale dintre un stat şi o persoană juridică (morală) sau fizică din alt stat nu intră sub incidenţa dreptului
internaţional public (ca exemplu cumpărarea de către un stat a unei clădiri sau a unui teren aparţinînd unei
persoane juridice sau fizice dintr-un alt stat);
b) normele dreptului internaţional public sunt create de state şi celelalte subiecte ale sale, pe baza acordului lor
de voinţă, respectiv a consimţămîntului lor, care îşi găseşte expresia în formele juridice ale cutumei internaţionale,
sau a tratatului internaţional;
c) relaţiile dintre subiectele dreptului internaţional public pot fi paşnice, de colaborare, sau relaţii de luptă;
d) respectarea normelor dreptului internaţional se face, în primul rînd, în mod liber de către subiectele sale.
Ele au obligaţia de bază a "bunei-credinţe", adică de a respecta cuvîntul dat în momentul adoptării normei
respective, în caz de violare a normelor dreptului internaţional de către un subiect al său se poate recurge la o
constrîngere împotriva acestuia. Constrîngerea poate fi exercitată de către acesta în mod individual (sub forma
embargoului, retrorsiunii, ruperii relaţiilor diplomatice cu statul vinovat, a boicotului, etc.), sau în mod colectiv,
prin intermediul unor organizaţii internaţionale (de exemplu: Organizaţia Naţiunilor Unite sau alte organizaţii
regionale).
Obiectul dreptului internaţional public îl constituie relaţiile dintre state şi celelalte subiecte ale sale.
Din punct de vedere al teoriei competenţelor, obiectul dreptului internaţional public este:
 să stabilească competenţele statelor şi a organizaţiilor internaţionale în relaţiile internaţionale;
 să fixeze obigaţiile care revin subiectelor de drept internaţional în exercitarea competentelor lor;
 să stabilească drepturile şi obligaţiile subiectelor dreptului internaţional public în relaţiile
internaţionale.
În literatura de specialitate se susţine şi teza că obiectul dreptului internaţional public ar fi determinarea
drepturilor şi obigaţiilor statelor şi ale celorlalte subiecte, precum şi organizarea competenţelor lor internaţionale .
Teoria competentelor permite stabilirea deosebirilor existente între subiectele dreptului internaţional public.
Între evoluţia generală a societăţii, care a determinat o tot mai mare complexitate a relaţiilor dintre state, nevoia
unor contacte tot mai frecvente între acestea, probleme tot mai complicate de rezolvat.
Astfel se face că, spre deosebire de dreptul intern, care reglementează relaţiile sociale în cadrul statelor,
obiectul dreptului internaţional îl formează în principal relaţiile dintre state, care reprezintă domeniul cel mai
cuprinzător al relaţiilor internaţionale.
Inspirîndu-se în general din dreptul intern al statelor, unde diferitele ramuri ale sale au ca obiect instituirea ori
sancţionarea unui sistem de raporturi corespunzătoare nevoilor sociale la un moment dat, dreptul internaţional
public răspunde nevoii de a reglementa relaţiile dintre state şi de a satisface necesităţile comune ale membrilor
societăţii internaţionale. Dar cum orice drept reprezintă o reflectare a societăţii care i-a dat naştere, tot astfel şi
dreptul internaţional public constituie acel ansamblu de norme juridice care guvernează funcţionarea societăţii
internaţionale.
Nu toate relaţiile internaţionale formează, însă, obiectul de reglementare al dreptului internaţional public. Pot
exista, astfel, relaţii politice care să nu fi dobîndit un caracter juridic, negăsindu-şi încă o expresie în norme de
drept internaţional elaborate prin acordul dintre state, după cum statele pot să participe la relaţii internaţionale cu
caracter juridic nu în calitate de purtătoare ale puterii de stat, ci ca subiecte de drept civil (în contracte, de
exemplu, pe care să le încheie cu persoane fizice în deplină egalitate, cu drepturi şi obligaţii corelative).
Se poate face astfel o distincţie între:
 relaţiile internaţionale, care pot avea caracter politic, juridic, economic, cultural, sportiv etc.,
 relaţiile juridice internaţionale, prin care părţile stabilesc obligaţii şi drepturi reciproce, care pot fi de
drept internaţional sau de drept intern (de exemplu, un tratat economic cuprinde norme de drept internaţional
public, dar unele acorduri, aranjamente concrete sau contracte se încheie pe baza unor reguli de drept intern);
103
 relaţiile de drept internaţional, în care statele apar ca purtătoare ale suveranităţii.
În consecinţă, pentru a fi guvernate de normele dreptului internaţional relaţiile dintre state trebuie să fie, în ce
priveşte conţinutul lor, relaţii în care acestea să fie purtătoare ale suveranităţii lor.
Alături de relaţiile dintre state, dreptul internaţional mai are drept obiect şi relaţiile care se creează între state
şi alte subiecte de drept internaţional (organizaţiile internaţionale, de exemplu, sau relaţiile dintre acestea din
urmă).
Dreptul internaţional public contemporan avînd un caracter universal, obiectul său îl constituie relaţiile dintre
toate statele lumii, indiferent de mărimea sau puterea lor ori de regiunea de pe glob în care sunt situate.
În continuare vom menţiona faptul că dreptul internaţional public nu ar fi un drept în adevărata accepţiune a
cuvîntului şi nu ar avea caracter obligatoriu. Alţii afirmă că dreptul internaţional ar avea un caracter primitiv şi s-
ar găsi în stadiul dreptului intern din perioada fărîmiţării feudale. Asemenea consideraţii conduc implicit la
concepţiile statului şi dreptului mondial, la teoriile mondialiste; în acest caz, dreptul internaţional ar deveni un
drept intern al statului mondial.
Putem menţiona că, în realitate, prin natura şi trăsăturile sale, dreptul internaţional reprezintă o adaptare a
conceptului general de drept la domeniul relaţiilor dintre stat. Obiectivul urmărit de dreptul internaţional este
acelaşi ca al dreptului intern, si anume acela de a introduce un anumit grad de ordine în relaţiile dintre subiectele
sale, prin stabilirea unor norme care să reglementeze conduita lor. Desigur, mijloacele prin care se urmăreşte
realizarea acestui obiectiv sunt diferite, ca urmare a particularităţilor societăţii internaţionale.
Încercările de a găsi şi explica natura şi fundamentul dreptului internaţional au preocupat ştiinţa dreptului
internaţional de la primele sale începuturi, ducînd la formularea unor concepţii şi teorii în această privinţă.
Trăsăturile comune ale diferitelor concepţii şi teorii constituie ceea ce se denumeşte doctrină (şcoală) în ştiinţa
dreptului internaţional, chiar dacă, după întemeierea şcolii, concepţiile şi teoriile care au dus la crearea acesteia au
suferit anumite schimbări sau dezvoltări.
Aşa cum vom vedea în acest capitol, fundamentul juridic al dreptului internaţional sau conţinutul său normativ
constă în acordul de voinţă al statelor, în sensul că normele sale sunt create în raporturile dintre state şi sunt
consfinţite prin mijloace juridice existente, denumite izvoare ale dreptului internaţional.
Dreptul internaţional se formează pe baza acordului de voinţă al statelor care compun la un moment dat
societatea internaţională. Statele, în condiţii de deplină egalitate în drepturi şi pe baza liberului lor consimţămînt,
într-un proces de coordonare, de punere de acord a voinţei lor, creează norme juridice prin tratate sau cutumă,
care duc la formarea şi dezvoltarea dreptului internaţional.
Caracterul coordonator al voinţei statelor stă, la baza obligativităţii dreptului internaţional, a aplicării şi
respectării normelor sale. Statele nu pot fi obligate să respecte norme la formarea cărora nu şi-au dat
consimţămîntul, iar acest consimţămînt nu poate fi decît rezultatul unei manifestări tacite sau exprese a voinţei lor
suverane, exprimate în mod clar. Formele de drept internaţional devin obligatorii pentru state numai atunci cînd
decurg din voinţa liber exprimată a acestora, voinţă manifestată în tratate sau alte izvoare de drept internaţional.
Complexitatea sporită a vieţii şi problematicii internaţionale în condiţiile actuale a determinat multiplicarea şi
creşterea însemnătăţii formelor juridice de manifestare a voinţei suverane a statelor în procesul normativ
internaţional.
După cum am obsrevat norma de drept internaţional se realizează în raporturile dintre state pe baza liberului
lor consimţămînt. Liberul consimţămînt în dreptul internaţional nu înseamnă lipsa răspunderii, dimpotrivă, statul
care şi-a asumat obligaţii internaţionale prin exprimarea liberă a voinţei sale suverane poartă întreaga răspundere
pentru nerespectarea lor şi poate suporta consecinţe juridice, inclusiv aplicarea unor sancţiuni internaţionale.
Acordul de voinţă al statelor, ca fundament al dreptului internaţional şi al caracterului său obligatoriu, se
realizează, de obicei, în cadrul unui proces sinuos, în cursul căruia se ajunge treptat, pe cale de concesii si
compromisuri reciproce, la soluţii acceptabile, în acest fel, are loc crearea normei, care devine, în mod egal,
obligatorie pentru toate statele.
Prin realizarea acordului de voinţă nu se creează o voinţă unică, o contopire a voinţelor diferitelor state, aşa
cum susţin unii doctrinari, ci dimpotrivă, statele îşi păstrează voinţele lor suverane, iar prin intermediul acordului
înfăptuiesc doar condiţionarea reciprocă şi exercitarea voinţelor în aceeaşi direcţie, consfinţită de normele juridice
create, în plus voinţa statelor este determinată, în conţinutul său, de condiţiile social-politice concrete, existente în
interiorul acestora, fapt care înlătură contopirea voinţelor într-o voinţă generală, în procesul formării normelor de
drept internaţional.

104
61. Conceptele de putere, forţă şi influenţă în teoria relaţiilor internaţionale.

Puterea reprezintă o expresie familiară pentru politica internaţională. Mai tîrziu, vom vedea cît de adecvată este
această expresie, dar să începem mai întîi luîndu-i în considerare înţelesul primar.
Puterea are meritul de a se referi la un adevăr esenţial al relaţiilor internaţionale, chiar dacă scoate alte lucruri în
afara atenţiei. Printre valenţele ei, „puterea" sugerează mai întîi relaţia dintre puterile independente, şi vom lua
această stare de lucruri ca fiind acceptată. Ea implică două condiţii:
În primul rînd; există unităţi politice independente ce nu recunosc o forţă politică superioară, reclamînd a fi
„suverane";
- iar în al doilea rînd, există relaţii continue şi organizate între ele. Acesta este sistemul modern de state. Avem
unităţi independente, pe care le numim state, naţiuni, ţări sau puteri, şi avem un sistem foarte organizat de relaţii
continue între ele, politice si economice, diplomatice şi comerciale, de pace şi război.
Vom putea înţelege această stare de lucruri dacă ne reamintim că în istorie nu există legi prestabilite.
De ce am făcut referinţă la legile prestabilite, din simplu considerent, că, din momentul ce a apărut sistemul
organizat de state, lumea arenunţat la ideea că exponentul dirijării lumii este dumnezeu, deci este simplu, căci deja
omul era privit de către aceeaşi oameni ca un veritabil dumnezeu.
Prezentul sistem de state a existat, în linii mari, abia spre sfîrşitul secolului al XVI-lea, şi avem iluzia că acest
lucru este normal. Privind însă mult înapoi, putem vedea că acesta a fost precedat de ceva diferit, în secolele al Xl-
lea sau al XII-lea, nu existau state suverane care să respingă orice unitate politică superioară lor, conceptul de
suveranitate fiind necunoscut. Era însă, teoretic, o singură unitate juridică, cunoscută drept Creştinătate şi
prezidată în probleme ecleziastice.
Nenumărate regate, şi oraşe care compun Creştinătatea medievală nu revendică (probabil, din cauza că erau
prea slab organizate pentru a revendica) independenţa lor politică în termenii absoluţi ai statului suveran modern.
Creştinătatea avea relaţii externe de comerţ şi război cu puterile musulmane de peste Mediterana şi cu Imperiul
Bizantin aflat dincolo de Marea Ionică. Aceste relaţii semănau mult cu principiile sistemului de state modern, dar nu
erau în aceeaşi măsură continue şi organizate. Dacă privim încă şi mai departe, de-a lungul perioadei migraţiilor,
vedem din nou ceva diferit: o altă unică unitate juridică, ocupînd mai degrabă o poziţie geografică diferită de
Creştinătate — Imperiul Roman. Acesta a fost un stat centralizat cu un singur, absolut şi divin conducător în locul
unei confederaţii liberale, cu autoritate limitată. De asemenea, avea relaţii diplomatice şi purta războaie cu imperiile
părţilor şi Persiei, de-a lungul Eufratului, şi făcea comerţ cu îndepărtata Chină. Dar aceste contacte erau încă şi
mai intermitente şi mai întîmplătoare decît cele dintre Creştinătate şi bizantini sau musulmani.
Dar privind înapoi încă o dată dincolo de Imperiul Roman, vedem imaginea unei familii războinice de state
independente, oraşe strălucitoare şi regate întinse, fiecare gelos pe libertatea sa şi cu dorinţe de expansiune, luptînd
şi ţesînd intrigi, făcînd alianţe şi organizînd conferinţe, şi toate acestea, în final, cucerite, pacificate şi înghiţite de
cea mai puternică dintre ele, Republica Romană.
Totuşi pricina, aş socoti, consta în faptul că datorită orgoliului său statal, ele se socoteau fiecare în parte
putere,şi nu mergeau la o nemijlocită apropiere între ele, fapt care aconferit posibilitate pentru oputere terţă să le
sugrume.
Totuşi ele nu se prea avîntau în stabilirea relaţiilor diplomatice, şi nu din cauza că instituţia diplomaticii nu era
atît de bine perfectată cum se întîmplă în perioada de la răscrucea mileniilor, ci din simpul motiv că prezenţa
puterilor nu tindea spre o mondializare, din simplul motiv, făcînd referinţă la natura omului, că fiecare al zecilea ar
fi de la natura sa violent, că fiecare tindea să fie stăpîn la el acăsă.
Vizualizînd cele enunţate mai sus voi promova în continuare un studiu perseverent asupra clasificării puterilor
precum şi a factorilor care o condiţionează, care sunt necesarmente de menţionat.
Acsîndumă pe studiile efectuate în domeniul respectiv, voi spune că vom distinge următoarea clasificare, şi
anume: Puteri dominante, Mari puteri, Puteri mondiale.
 Puteri dominante Tema cel mai frecvent remarcată în istoria internaţională nu este dezvoltarea
internaţionalismului. Este seria eforturilor depuse de marile puteri pentru cîştigarea supremaţiei sistemului de state —
eforturi care au fost învinse doar printr-o coaliţie a majorităţii celorlalte puteri cu preţul unui război general epuizant.
„Viaţa, aşa cum spunea cîndva Preşedintele Adunării Generale a Naţiunilor Unite, este o continuă succesiune de
dominaţii..." Ne dăm bine seama că este vorba de spre Puterile dominante.
 Mari puteri Statele în sistemul internaţional recunosc în fapt o putere dominantă fie colaborînd cu
ea, fie unindu-se în rezistenţă împotriva ei.

105
 Care ar fi deosebirea de bază între puterea dominantă şi marea putere, deosebirea este simplă din însăşi
întrebarea dată, precum totul se limitează la longevitatea existenţei, fapt care ne conferă inevitabilul gînd cum că
marea putere este mult mai eficace în timp.
 Puteri mondiale Abordarea de mai sus ma condus într-un punct unde trebuie să luăm în considerare o
uimitoare caracteristică a marilor puteri. Ele au avut tendinţa de a descreşte ca număr şi de a creşte în mărime.
Procesul a apărut mai întîi la scara mică a Europei, în 1500, aici a existat un număr de mari puteri, ceva de genul
Portugaliei, care mai tîrziu au încetat de a mai fi mari puteri, şi unele ca Veneţia, care ulterior au încetat de a mai
fi o putere, la sfîrşit reducîndu-se la cele cinci mari puteţi de la Congresul de la Viena.

106
62. Abordarea teoretică a noţiunii de „ordine mondială”. Tipurile istorice ale ordinii mondiale.

Ordinea mondială în timpul războiului rece Esenţa ordinii mondiale în timpul războiului rece se rezuma la
un conflict nedeclarat, ce exista încă dinainte de cel de-al doilea război mondial, dar a fost ţinut sub tăcere datorită
politicii de neimplicare a SUA şi preocupării URSS-ului pentru problemele sale interne, ceea ce însemna că
Europa continua să fie arena principală a disputelor politice. Apoi, în timpul războiului, SUA şi URSS au luptat
împreună împotriva puterilor naziste. După înfrângerea Germaniei Naziste, Europa era ruinată şi în scurt timp a
devenit clar că statele europene nu se mai puteau compara cu SUA sau URSS devenite cunoscute pe plan mondial
ca ,,superputeri”.
Nici una dintre cele două părţi nu a înlăturat posibilitatea unui război, dar conştientizarea consecinţelor
alarmante a limitat acţiunile întreprinse. De exemplu, în blocul sovietic izbucneau din când în când mişcări şi
revolte proreformiste sau chiar anticomuniste zdrobite de tancurile sovietice în timp ce occidentul privea
neajutorat, conştient că o intervenţie militară ar fi provocat u dezastru mondial. Drept urmare ,,războiul” dintre
Est şi Vest a rămas un conflict rece, formal, implicând propagandă, spionaj, sancţiuni economice şi rivalitate
pentru influenţă teritorială.
Ordinea internaţională la începutul sec. XXI
Este necesar de menţionat şi despre noua ordine internaţională în ceea ce priveşte stimularea limitării
încărcăturilor nucleare precum şi materia securizării în acest domeniu, ceea ce prezintă unele dintre cele mai acute
probleme la momentul dat. Caracteristicile actulei ordini internaţionale prevede următoarele:
SUA au ca obiectiv fundamental menţinerea unui potenţial nuclear credibil, pentru a asigura o „descurajare
eficace" în toate situaţiile, iar în caz de nereuşită să răspundă flexibil la atacul cu astfel de mijloace, alături de
conceptul doctrinar-strategic al distrugerii reciproce garantate, ca parte integrantă a descurajării nucleare
globale. Acest obiectiv s-a materializat în următoarele concepte politico-strategice:
FEDERAŢIA RUSĂ prin Concepţia securităţii naţionale şi doctrina militară adoptată la inceputul anului
2000, îşi rezerva dreptul de a utiliza armele nucleare nu numai ca răspuns la un atac cu arme de distrugere în masă
asupra sa sau a aliaţilor săi, cum a fost formulat în documentele anterioare, ci şi ca răspuns la agresiuni pe scară
largă, cu folosirea armamentului convenţional, în situaţii critice pentru securitatea sa ori a aliaţilor săi.
Totodată, noile prevederi subliniază necesitatea ca Rusia să dispună de forţe nucleare în măsură să lovească
„garantat" orice stat agresor sau coaliţie de state agresoare, în orice condiţii ale situaţiei.
A devenit clar, în viziunea Moscovei, că în viitor Forţele Nucleare Strategice vor constitui principalul mijloc,
prin care îşi asigură securitatea naţională dar, mai ales, promovarea intereselor sale la nivel global.
Evoluţia Forţelor Strategice Nucleare ale Federaţiei Ruse va fi influenţată de modul de soluţionare a
disputei dintre ea şi SUA referitoare la dorinţa SUA de extindere a Sistemului Naţional de Apărare Antirachetă.
ANGLIA, deşi este protejată de „umbrela nucleară a NATO", deţine capacităţi nucleare proprii şi acordă un
loc important conceptului doctrinar al „descurajării minimale garantate".
FRANŢA îşi menţine statutul de putere nucleară europeană, iar în ultimii ani şi-a revizuit concepţia
politico-militară „de la slab la puternic" prin instituţionalizarea doctrinei descurajării duale".
Esenţa este exprimată în postulatul „cu armele nucleare autonomia Franţei şi Europei, în domeniul apărării
este posibilă, dar fără ele este exclusă".
CHINA şi-a dezvoltat concepţia strategică de descurajare nucleară regională" prin „împiedicarea
limitată" a unui potenţial inamic de a întrebuinţa arma nucleară asupra sa.

107
63. Metodologia relaţiilor internaţionale. Clasificarea şi caracteristica principalelor metode de cercetare.

Metoda cercetării documentelor.

Analiza situaţiei presupune tuturor metodelor şi procedeelor cu caracter interdisciplinar folosite pentru
colectarea şi sistematizarea primară a materialului empiric. în aplicarea acestei metode la Relaţiile Internaţionale
le apare o particularitate: cercetătorul neoficial deseori n-are accesul liber la izvoarele informaţiei obiective. Un
mare rol aici îl joacă ideile regimului despre securitate şi secretele statului. Există şi o altă problemă, ce
îngreunează utilizarea acestei metode, care este una de bază pentru orice fel de cercetare în domeniul ştiinţelor
sociale şi politice: aceasta este problema resurselor financiare care sunt necesare pentru procurare, prelucrarea şi
păstrarea documentelor. Din toate acestea reiese că cu cît mai dezvoltat este statul şi cu cît regimul lui este mai
democratic, atît mai favorabile posibilităţi există şi pentru cercetări în cîmpul ştiinţelor sociale şi cele politice. O
mare importanţă au amintirile participanţilor evenimentelor internaţionale: războaielor, tratativelor diplomatice,
vizitelor oficiale. Astfel, un mare rol în joacă documentele iconografice: fotografiile, filmele, expoziţiile.
Metoda comparaţiei
Această metodă este generală pentru mai multe discipline. După afirmaţia lui B.Rasset şi H.Stare, în ştiinţa
despre relaţiile internaţionale această metodă a început să fie utilizată numai din mijlocul anilor 60. cînd creşterea
rapirdă a numărului statelor şi a altor actori internaţionali a făcut această metodă posibilă şi foarte necesară.
Avantajul principal constă în faptul căutării trăsăturilor genrale, repetabile în domeniul Rel.Int. Necesitatea
comparaţiei statelor între ele şi trăsăturilor lor (teritoriul, populaţia, nivelul dezvoltării economice, potenţialul
militar a stimulat dezvoltarea metodelor calitative în ştiinţa despre relaţiile internaţionale. Astfel dacă există o
ipoteză că statele mari sunt mai mult predispuse pentru declanşarea războiului, decît celelalte, atunci apare
necesitatea măsurării mărimii statului cu scopul determinării, care statul este mare şi care mic şi după ce criterii.
în afara acestui aspect (aspect spaţial) apare necesitatea măsurării sub aspectul temporar.
Metode explicative (content-analiză, ivent-analiză, analiza factorilor cognitivi, experimentul)
Metodele explicative sunt: Content-analiza, Ivent-analiza, Forţării cognitive, Caracteristicile experimentului.
Content analiza ca metodă de cercetare a R.I.
În ştiinţe politice această metodă pentru prima oară a fost utilizată de cercetătorul american G.Lassuel şi
colaboratorii săi în procesul identificării propagandei în texte politice şi a fost descris în 1949. Sub aspectul
general această metodă poate fi reprezentată ca cercetarea sistematică a conţinutului textului prin fixarea celor mai
repetabile cuvinte, grupe de cuvinte.
După acesta frecvenţa acestor grupe de cuvinte este comparată cu frecvenţa lor în alte comunicări scrise sau
verbale, cunoscute ca cele neitrale şi se face concluzia despre orientarea politică a textului cercetat. Hrustalev şi
Borişpaleţ evidenţiază următoarele etape: 1.Structurizarea textului, legată de prelucrare primară a materialului
informaţional. 2 Prelucrarea informaţiei cu ajutorul tabelelor matrice. 3. Cvantificarea materialului informaţional.
Nivelul operaţionalităţii metodei depinde de dreptatea evidenţierii unităţilor primare a analizei (noţiunilor,
grupurilor de cuvinte) şi unităţilor de măsură de ex. cuvîntul, pagina, paragraf.
Metodele de prognozare: caracteristici generale.
Metoda delfică
Această metodă presupune discutarea sistematică şi controlată a problemei de cîţiva experţi. Experţii aduc
aprecierile sale asupra unui eveniment internaţional în organul central care le generalizează şi sistematizează după
ce din nou le oferă experţilor. Astfel de operaţiuni ne dau posibilitatea constatării unor divergenţe în aprecierile
menţionate în conformitate cu generalizarea experţii sau fac corectări în aprecierile primare sau îşi întăresc poziţia
şi insistă asupra ei. Cercetarea cauzelor divergenţelor în aprecierile experţilor scoate la iveală aspectele
neobservate anterior şi fixează atenţia la consecinţele atît cele mai probabile cît şi viceversa, a dezvoltării
problemei sau situaţiei. În conformitate cu aceasta şi se elaborează aprecierea finală şi recomandările practice.

Metoda construirii de scenarii

Această metodă presupune construirea modelelor ideale ale dezvoltării probabile de evenimente. În baza
analizei situaţiei date sunt elaborate ipoteze - cele mai simple presupuneri care nu sunt supuse controlului - despre
viitoarea sa evoluţie şi consecinţe.
La prima etapă se face analiza şi alegerea factorilor principali, care determină, după părerea cercetătorilor,
dezvoltarea viitoare a situaţiei. Numărul acestor factori nu trebuie să fie prea mare, ca să asigure viziunea tuturor
posibilelor variante ale viitorului.

108
64. Transnaţionalismul în teoria relaţiilor internaţionale (J.Nay, R.Koehen, J. Rosenau).

109
65. Abordarea conceptual-teoretică a noţiunilor „strategie”, „scop” şi „mijloace” în relaţiile
internaţionale.

În relaţiile internaţionale, orice stat urmăreşte anumite scopuri proprii, are interese naţionale şi doar unele
dintre acestea sînt considerate ca fiind vitale - cele care vizează menţinerea integrităţii teritoriale, a suveranităţii şi
stabilităţii statului. Interesul vital poate fi de natură economică (de exemplu, asigurarea resurselor energetice sau
asigurarea pieţelor de desfacere, în cazul unor ţări hiperdependente de exporturi precum Germania şi Japonia) sau
politică (de exemplu, împiedicarea expansiunii regimurilor comuniste în emisfera vestică era un interes vital al
Washingtonului în perioada Războiului Rece).
În realizarea acestor scopuri, statele folosesc un set de mijloace. În relaţiile internaţionale, mijloacele
reprezintă în sine noţiunea care defineşte posibilităţile statelor faţă de alte state. La momentul actual, vom
distinge trei laturi ale mijloacelor unui stat:
Mijloacele politice – la ea se referă diplomaţia ca activitate oficială a statului prin intermediul instituţiilor
specializate, realizată datorită unor măsuri speciale, procedee, metode, acceptate de pe poziţia dreptului
internaţional şi care au un statut juridico-constituţional. Diplomaţia se realizează prin negocieri, vizite,
conferinţe şi consfătuiri bilaterale şi multilaterale, corespondenţe diplomatice, participarea la lucrările
organizaţiilor internaţionale.
Mijloacele economice – Statul ce dispune de o economie puternică şi de o capacitate financiară înaltă ocupă
pe arena internaţională un loc important. Chiar şi statele care după teritoriu sunt mici, nu au des tule resurse
materiale şi umane, pot juca pe arena mondială un rol important, dacă au o economie temeinică şi competitivă,
bazată pe tehnologii avansate şi sunt capabile să-şi extindă realizările dincolo de hotarele lor.
Mijloacele militare – armata, cantitatea şi calitatea armamentului, starea morală a efectivului militar,
existenţa bazelor militare şi a armelor nucleare. Mijloacele militare pot influenţa atât direct, cât şi indirect
relaţiile cu alte state. Mijloacele de influenţă directă sunt: războiul, intervenţia, blocada.
Strategie
Inca din antichitate oamenii au urmat doua cai strategice pentru a obtine si prezerva pacea. Calea realista (asa
zisa Real politik) pune accentul pe solutiile militare. Calea liberala pune accentul pe solutiile politice.
Se pare ca totusi, in practica, calea realista a fost mult mai frecvent si intens utilizata decât calea liberala, pâna
la inceputul secolului XX. Calea realista de prezervare a securitatii nationale si internationale prevede utilizarea a
trei instrumente: formarea de aliante; mentinerea echilibrului puterii; controlul armamentului.
Adeptii caii liberale promoveaza patru instrumente in scopul asigurarii pacii, a securitatii nationale si
internationale: dreptul international; organizatiile internationale; integrarea; democratizarea. Deoarece toate aceste
instrumente pun accentul pe utilizarea unor institutii, promotorii acestui curent mai sunt numiti si „institutionalisti
neoliberali". Toti teoreticienii caii liberale impartasesc aceeasi teama de tendinta istorica a statelor de a purta
razboiul, dar nu au un punct de vedere comun asupra modului in care ar trebui asigurata securitatea internationala
in sec. al XXI-lea. Ei sunt in general preocupati de faptul ca atât timp cât nu exista un drept international cu
caracter imperativ si universal, nu exista o autoritate suprema la nivel planetar si nici un mecanism de impunere a
dreptului international, orice schimbare in cadrul sistemului international poate fi la fel de usor aprobata sau
respinsa de catre orice stat.
Teoreticienii liberali si neoliberali considera conflictul armat drept un rezultat al deficientelor institutiilor
nationale si internationale.
Ei considera, de asemenea, ca actuala stare anarhica a sistemului international este principala problema cu
care ne confruntam astazi. Ei arata ca slabiciunea institutiilor internationale mareste costul asigurarii securitatii
nationale si internationale, iar bunastarea globala este inca subordonata bunastarii nationale. Pentru a schimba
aceasta situatie adeptii caii liberale solicita stabilirea unor metode institutionalizate si bazate pe drept pentru a
reforma acele regimuri politice nedemocratice inca existente in unele state. Ei considera ca sistemul international
este inca insuficient dezvoltat si structurat si este necesara o reevaluare a rolului si locului institutiei statului
suveran in cadrul acestui sistem, a functiilor si instrumentelor utilizate de state, astfel incât un nou tip de stat sa
poata asigura eliminarea cauzelor razboaielor. Schimbarile de amploare globala ce au loc in sistemul international
vor continua, lor adaugându-se in viitor, probabil, noi provocari la adresa pacii si securitatii internationale.
Se manifesta o suprapunere din ce in ce mai mare a intereselor nationale ale statelor si a responsabilitatilor
internationale pe care acestea le au. Misiunea instrumentului diplomatic al puterii nationale este de a face fata si
de a rezolva prin metode politice specifice consecinte unor evenimente diverse si uneori neprevazute, de a utiliza
cu eficacitate si eficienta partajarea responsabilitatilor si intarirea parteneriatului cu alte state.

110
 Marile probleme ale lumii de azi nu pot fi rezolvate in mod unilateral, numai de catre unele state, in primul
rând datorita faptului ca problemele cu care ne confruntam au un caracter transfrontalier, afectând concomitent
mai multe state.

111
66. Teoria decizională în relaţiile internaţionale (R.Snyder, O.Holsti, J. Rosenau, G.Lassuel).

112
67. Securitatea internaţională: concept, definiţii şi dimensiuni.

Conceptul de securitate a devenit după 1989, unul din cele mai utilizate la nivelul elitelor internaţionale,
alături de concepte precum "globalizare" sau "interdependenţă". În ecuaţiile geostrategice conceptul de securitate
tinde să aibă un coeficient cu valori din ce în ce mai mari, mai mult, el însuşi devine o ecuaţie mult prea
complexă. Pînă în anii 1980, conceptul de securitate avea un rol subsidiar, în analizele geopolitice, fiind dezvoltat
cu precădere în domeniul militar, în cadrul studiilor strategice. În domeniul relaţiilor internaţionale, nu exista o
şcoală de gândire coerentă care să dezvolte acest concept, el fiind relaţionat cu principalele concepte care sunt
dezvoltate în şcolile relaţiilor internaţionale. Astfel, se pot distinge două abordări care au dominat gândirea
referitoare la problema securităţii naţionale, pînă în anii '80:
 "securitatea ca un derivat al puterii" este abordare urmată de către Şcoala Realistă de Relaţii
Internaţionale, dezvoltată de E.R.Carr şi H.Morgenthau, care au în centrul analizei conceptul de putere.
Securitatea derivă din poziţia dominantă pe care o joacă un actor cu suficientă putere pentru a se impune pe scena
relaţiilor internaţionale.
 "securitatea o consecinţă a păcii" este abordarea pe care o dezvoltă Şcoală idealistă creată la începutul
secolului al XX-lea în jurul Ligii Naţiunilor. ’’O pace durabilă ar asigura securitatea tuturor’’ - susţin idealiştii,
însă trebuie să menţionăm că această şcoală nu reuşeşte şă-si impună punctul de vedere fiind criticată pentru
eşecul primei instituţii cu caracter universal pe care o crease.
Unii autori conferă securităţii accepţiunea de rezultantă a proceselor ce se produc, în mod corelat, pe plan
obiectiv, în care există realmente posibilitatea de a fi la adăpost de orice pericol, precum şi pe plan subiectiv, care
se referă la sentimentul generat de percepţia lipsei de ameninţare.
Paradigma tradiţională de securitate s-a cristalizat în decursul veacurilor, maturizându-se la stadiul de
suficienţă în deceniile ce au urmat celui de-al doilea război mondial. Din cele mai vechi timpuri ale istoriei şi până
la naţiunea modernă, securitatea s-a bazat pe abilitatea de a supravieţui în război. Aceasta şi-a găsit semnificaţia în
expresia: „Dacă cineva doreşte pacea, atunci trebuie să se pregătească de război“, validitatea războiului ca o
„continuare a politicii cu alte mijloace“ rămânând de neclintit ca moştenire în conştiinţa umană.
În sfera evoluţiei doctrinare a Relaţiilor Internaţionale, după părerea noastră poate fi menţionat John Hertz,
care la începutul anilor '50, ai sec. XX-ci elborează conceptul de "dilemă a securităţii", larg folosit în literatura de
specialitate, care este "o noţiune de structură în care încercările de autoajutorare ale statelor de a-şi asigura
propriile nevoi de securitate tind, indiferent de intenţie, să ducă la o creştere a insecurităţii celorlalţi,
întrucît fiecare interpretează propriile-i măsuri ca fiind defensive, iar pe cele ale celorlalţi ca fiind potenţial
ameninţătoare".
În expunerea acestui gînd vom spune că această abordare nu reuşeşte sa se impună în cercetările din mediul
Războiului Rece, care erau centrate pe dinamica acţiune-reacţiune între puterile rivale.
Cel mai cunoscut studiu cu privire la securitate este cel realizat de Arnold Wolfers, în care se subliniază
ambiguitatea conceptului - "securitatea naţionala ca simbol ambiguu" - şi necesitatea de elaborare a
multidimensionalităţii conceptuale.
Evidenţiem, totodată, caracterul pluridisciplinar şi sistemic al securităţii naţionale, faptul că dimensiunile
acesteia se intercondiţionează, suma lor fiind un produs factorial în care rolul determinant poate diferi în funcţie
de natura, amploarea şi profunzimea factorilor de risc interni şi externi.
În anii '70, Robert Jervis, prin lucrările sale, îndreaptă atenţia către elementele neintenţionale şi de
interdependenţă dintre relaţiile de securitate, lansînd ideea de "regimuri de securitate", şi introduce în cercetare
nivelul de analiză sistemic. Teoria regimurilor vine din domeniul organizării internaţionale , acolo unde este
dezvoltată de Stephen D. Krasner, şi Robert Keohane.
Hedley Bull, Bernard Brodie, Frank Trager şi Frank Simonie îşi aduc şi ei contribuţii la definirea conceptului
de securitate şi la elucidarea dificultăţilor aplicării lui, însă scot noţiunea de securitate din analizele la nivelul
statelor individuale şi al problemelor militare, acolo unde duce la contradicţii de termeni, şi o extind la toate
nivelurile de analiză. Stanley Hoffmann a adus argumente în favoarea necesitaţii de a începe "transformarea
securităţii naţionale într-un aspect al ordinii politice mondiale".
La momentul actual, extinzându-şi competenţele în domenii precum cel politic şi militar, securitatea pare a
deveni un concept mult mai evaziv, mai ambiguu.
Politica de securitate militară în domeniul Relaţiilor Internaţionale, stabileşte şi coordonează activităţile
comunităţii internaţionale destinate să reducă sau să neutralizeze eforturile de a slăbi sau distruge o anumită
naţiune prin atac armat din afara graniţelor instituţionale şi teritoriale.
În sensul dezvoltării aspectelor politico-militare a securităţii internaţionale, vom distinge două dimensiuni:
113
 dimensiunea militară se referă la interacţiunea reciprocă a capabilităţilor armate ofensive şi defensive
ale statelor cu percepţiile acestora vis-à-vis de intenţiile celorlalţi actori;
 dimensiunea politică are în vedere stabilitatea organizaţională a statelor, a sistemelor de guvernare şi a
ideologiilor ce le conferă legitimitate;
Activarea măsurilor politico-militare de asigurare a securităţii la nivel naţional şi internaţional intervin în
cazul unor:
 provocări tradiţionale, ce sunt reprezentate, în are ăsură, de statele care angajează capacităţi militare
ezvoltate în forme tradiţionale de competiţie militară şi cnflict;
 provocări neregulate sunt metode neconvenţionale doptate şi folosite de către actorii statali şi
nonstatali cu copul contracarării oponenţilor;
 provocări catastrofice implică achiziţionarea, osesia şi folosirea în scopuri teroriste a armelor de
distrugere n masă sau a tehnologiilor de producere a acestora;
 provocări disturbatoare ce iau naştere din ompetiţia pentru dezvoltarea, posesia şi folosirea
capacităţilor ehnologice de ultimă oră, cu scopul de a elimina avantajul otenţialilor opozanţi.
Nu şi în ultimul rind vom observa că s observă că, pentru a putea răspunde cerinţelor noului ediu de securitate,
atât analiza acestuia, cât şi politicile şi trategiile din acelaşi domeniu trebuie să analizeze toate imensiunile
conceptului, întrucât securitatea ultidimensională necesită soluţii şi instrumente similare. tatele şi-au dezvoltat, în
acest sens, o serie de strumente, cel mai important fiind:
 instrumentele politico-militare: controlul armamentelor, peraţiile pe timp de pace şi operaţii umanitare,
relaţiile e securitate dintre entităţi din cadrul aceluiaşi stat sau din state iferite etc.;
 instrumente militare, folosite în special de către SA, precum: răspunsul neconvenţional, intervenţia
militară edusă, puterea militară clasică, sistemele informaţionale etc.
În consecinţă, securitatea, pe de o parte, a căpătat un caracter politico-militar datorită factorilor de natură
variată ce o influenţează, iar pe de altă parte, însuşi mediul politico-militar de securitate necesită o abordare
profund nuanţată a vechilor şi noilor riscuri, pericole şi ameninţări. De asemenea, securitatea nu mai reprezintă
exclusiv domeniul forţelor armate, ci comportă cooperarea efectivă şi eficientă între toate componentele sectorului
securităţii, atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional, atât din domeniul militar cît şi politic.

114
68. Conceptul de interes naţional în teoria relaţiilor internaţionale (M. Kaplan, K. Walferce, H.
Morghenthau).

Obiectivul suprem al acţiunilor statului pe arena internaţională îl constituie apărarea intereselor statului şi ale
cetăţenilor săi, sau, în alţi termeni, asigurarea pe plan extern a tuturor condiţiilor necesare unei bune desfăşurări a
politicii interne. Atunci cînd vorbim despre realizarea politicii externe a statului, evidem importanţa menţionării
intereselor naţionale ca unul dintre premizele existenţei şi desfăşurării relaţiilor externe ale statului, în cazul
nostru îndeosebi al celor economice.
Astfel, în acest context politica externă a oricărui stat este influenţată, după cum s-a menţionat, de un şir de
variabile, inclusiv dezvoltarea social-economică, social-politică, amplasarea geografică, tradiţiile naţional-
istorice, scopurile şi necesităţile de asigurare a suveranităţii, securităţii şi a integrităţii teritoriale etc. În opinia lui
K.Gadjiev, totalitatea acestor determinante ale politicii externe se focalizează, în ultimă instanţă, în concepţia
de interes naţional.
La etapa actuală, orice stat este preocupat de precizarea propriului interes naţional. Impulsul pentru formu larea
interesului naţional este dat, de regulă, de existenţa unor ameninţări imediate sau potenţiale. În practica politică
contemporană sunt elaborate periodic coordonatele de bază, care delimitează interesul naţional al unei ţări.
Interesul naţional, după S.Brucan, cuprinde dorinţele, care sunt stimulii fundamentali ai activităţii unei naţiuni
în politica internaţională. James Rosenau consideră că interesul naţional este, în acelaşi timp, un instrument de
analiză şi de acţiune. Ca instrument analitic el se foloseşte pentru a descrie, a explica sau a evalua sursele
politice externe ale unei naţiuni sau caracterul ei adecvat. Ca instrument al acţiunii politice, el serveşte drept
mijloc de propunere, justificare sau de condamnare a politicilor. Ambele semnificaţii au menirea de a indica
ceea ce este mai bun pentru o societate naţională.
Pentru întreaga şcoală a „realismului politic" interesul naţional principal al oricărui stat constă în asigurarea
securităţii, autoconservării naţiunii, poporului.
Asupra acestei abordări în cadrul şcolii respective a influenţat, în cea mai mare măsură, Hans Morgenthau,
piatra unghiulară a teoriei sale fiind noţiunea de interes naţional, iar „indicatorul principal" al realismului
politic - „conceptul de interes definit în termeni de putere".
În lucrările sale, în care examinează concepţia „interesului naţional", Morgenthau întrebuinţează noţiunea
nominalizată sub cele mai variate forme: interes principal, interes secundar, interes general, interes conflictual,
interes identic ce se completează reciproc, interes vital, necesar, permanent interes variabil. El atrage atenţia
asupra faptului că ceea ce numim interes naţional este format din elemente variabile, care se manifestă în funcţie
de împrejurările istorice concrete. Esenţa interesului naţional constă în păstrarea identităţii fizice, politice şi
culturale a unei naţiuni. Oricând interesul naţional presupune asigurarea independenţei naţionale, conservarea
integrităţii teritoriale, păstrarea ordinii şi a echilibrului intern. Acestea sunt interesele principale.ale statului sau
conţinutul stabil al interesului şi ele nu pot fi un obiect al compromisului sau al negocierii politice.
Toate statele au interese principale identice şi trebuie să le apere cu orice preţ. Partea mobilă a interesului
naţional capătă un conţinut concret în funcţie de evenimentele şi tendinţele ce îşi croiesc drum într-o secvenţă a
istoriei. Conţinutul variabil al interesului este examinat în funcţie de o mulţime de factori, ca: tradiţiile naţionale
sau idealurile spre care tinde majoritatea populaţiei ţării, caracteristicile personale ale conducătorilor, ideile
politice ale partidelor politice rivale, conjunctura politică internaţională, tendinţele contemporane ale opiniei
publice, dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii. H.Morgenthau caută determinanţii interesului naţional, în primul rând, în
mediul extern, luând în considerare poziţia statului în lume şi în istorie.
În cadrul interesului naţional al statului, referindu-se la aspectul lui extern, A.Pozdneakov evidenţiază, de
asemenea, două niveluri esenţiale: nivelul principal al intereselor pentru politica externă şi nivelul specific al
intereselor pentru politica externă. Primul nivel cuprinde interesele pentru politica externă a statului, ca o
comunitate social-economică, politică, naţional-istorică şi culturală, scopul urmărit fiind asigurarea securi tăţii şi
a integrităţii lui cu apărarea independenţei sale economice şi politice. Acest nivel reflectă obiectivele majore
ale activităţii în domeniul politicii externe a statului şi raporturile între state. Cât statul există ca o comunitate
determinată din punct de vedere politic, social şi economic, interesele lui principale rămân, în esenţă, aceleaşi,
indiferent de faptul dacă se schimbă ori sunt păstrate regimul şi conducerea politică. O dată cu modificarea
circumstanţelor obiective pe plan mondial se poate modifică şi conţinutul concret al activităţii statului în
domeniul politicii externe, orientate spre asigurarea înfăptuirii acestor interese, forma ei de manifestare,
mijloacele de realizare, însă în toate timpurile se păstrează şi interesele de asigurare a integrităţii şi
independenţei statului, precum şi ale naţiunii.
115
 Interesele principale ale statului sunt legate nemijlocit de aspectele „obiective" ale interesului naţional, în
primul rând, de situaţia lui geopolitică şi de condiţiile corespunzătoare ale mediului de politică externă. în
interesele principale ale politicii externe sunt reflectate atât natura social-politică a statului, cât şi cele mai
importante condiţii sistemo-structurale pentru el. De aceea, statul este mai puţin cointeresat să facă unele
compromisuri serioase, negocieri sau cedări. Se admite să negociezi cu statul pe plan internaţional până la
hotarul intereselor lui principale, mai departe statul va înceta să mai fie conciliant şi va lua diferite măsuri
pentru a-şi apăra interesele principale.
Al doilea nivel, cel al intereselor specifice, cuprinde interesele de stat ce au o semnificaţie aparte, care se
deosebesc de cele principale şi au o importanţă deosebită în sfera relaţiilor internaţionale. Aici apar pe primul
plan interesele de politică externă, în legătură cu anumite procese vizând relaţiile internaţionale: situaţii de
conflict care nu ameninţă nemijlocit securitatea statului, diferite probleme internaţionale, a căror rezolvare
solicită participarea statului ş.a. De acest nivel se apropie, de asemenea, interesele de politică externă, generate
de relaţiile economice şi comerciale externe ale statelor, de relaţiile lor în domeniul ajutorului extern, în sfera
colaborării culturale şi ştiinţifice ş.a. Interesele specifice de politică externă depind de cele principale şi sunt
limitate de ele. Totodată, aceste interese sunt relativ autonome, determinând conţinutul activităţii de politică
externă a statului, anumite direcţii şi servind ca orientare în acţiunile practice de politică externă în domeniile
corespunzătoare ale relaţiilor internaţionale. Ele sunt mai labile şi variabile decât interesele din nivelul întâi,
mai uşor sunt supuse influenţei din partea circumstanţelor interne şi externe, care se schimbă permanent, în
cadrul lor existând un spaţiu mai larg pentru compromisul de politică externă.

116
69. Impactul globalizării asupra dinamicii şi conţinutului problemelor globale.

Globalizarea a devenit unul din conceptele cele mai des utilizate pentru a caracteriza dinamica lumii actuale,
cu toate ca în majoritatea dictionarelor el este practic inexistent. Termenul trebuie de aceea privit cu atentie în
lumina intentiilor celor care îl folosesc. Specialiştii în relaţii internaţionale definesc globalizarea drept un proces
al dezvoltării istorice, drept o soluţie integratoare pentru rezolvarea crizelor rezultate dintr-o disipare excesivă a
sistemului luării deciziilor la nivel mondial, drept o consecinţă a noilor tehnologii de comunicaţie, drept o
necesitate pentru creşterea economică şi socială, drept un rezultat al multi-culturalizării sau drept toate acestea
luate împreună. În concepţia specialiştilor Clubului de la Roma, globalizarea este generată de adâncirea
interdependenţelor dintre state şi naţiuni şi de revoluţia informaţională, ea cuprinzând atât economia cât şi cultura.
Specialiştii în relaţii internaţionale definesc globalizarea drept un proces al dezvoltării istorice, drept o soluţie
integratoare pentru rezolvarea crizelor rezultate dintr-o disipare excesivă a sistemului luării deciziilor la nivel
mondial, drept o consecinţă a noilor tehnologii de comunicaţie, drept o necesitate pentru creşterea economică şi
socială, drept un rezultat al multi-culturalizării sau drept toate acestea luate împreună. În concepţia specialiştilor
Clubului de la Roma, globalizarea este generată de adâncirea interdependenţelor dintre state şi naţiuni şi de
revoluţia informaţională, ea cuprinzând atât economia cât şi cultura. O concepţie extrem de interesantă asupra
globalizării aparţine specialiştilor P.N.U.D.. Ideile majore ale acestei concepţii sunt următoarele: procesul
globalizării semnifică o deschidere externă crescândă a ţărilor, deschidere care duce la integrarea lor în economia
mondială şi dispariţia frontierelor naţionale. În spiritul acestor definiţii, globalizarea este folosită drept sinonim
pentru a exprima continuarea internaţionalizării activităţilor economice, sub forma aprofundării integrării şi
interdependenţelor.
Cît despre aspectele globalizării, principalele domenii de manifestare a procesului de globalizare sunt:
economia; comerţul; comunicaţiile; finanţele; mass-media; piaţa forţei de muncă; transporturile.
Dimensiunea economică a globalizării este forţa polarizatoare a celor mai mari interese, a celor mai
profitabile şi tentante rezultate care antrenează unele dintre cele mai importante interese ale actorilor globalizării.
Evidenţiem faptul că rezolvarea cât mai multor probleme economice va determina şi modelarea mai uşoară a
celorlalte aspecte ale globalizării. Creşterea spectaculoasă a comerţului şi a fluxurilor investiţionale au
determinat globalizarea economică, prin integrarea din ce în ce mai puternică a procesului de producţie. Progresul
tehnologic accelerat este, în general, determinat de ţările superdezvoltate tehnologic din lumea occidentală. Chiar
dacă reţeaua globală de comunicaţii acţionează selectiv în prezent, revoluţia tehnologică a permis comunicaţiilor
globale să promoveze circulaţia rapidă a informaţiei în toate domeniile de activitate, existând şansa valorificării ei
la diverse nivele. Influenţele accelerării globalizării în domeniul finanţelor sunt reprezentate şi de evoluţia
investiţiilor străine directe (ISD), care reprezintă exportul de capital într-o ţară străină. ISD sunt cruciale pentru
dezvoltarea economică, export, oportunităţile de angajare şi competitivitate între ţările care atrag asemenea fluxuri
financiare.
Mass-media – datorită televiziunii, presei, Internetului, călătorilor în străinătate, reţelelor de ONG-uri, suntem
bombardaţi zilnic cu noutăţi din toată lumea, de cele mai multe ori fiind promovate conflictele, dezastrele,
accidentele grave şi prinderea infractorilor. Adesea, asimilăm aceste ştiri ca şi cum ar face parte din viaţa noastră,
fiind preluate şi discutate în familii, la locul de muncă, între prieteni. În contextul accelerării procesului de
globalizare, transporturile şi tehnologia informaţiilor reprezintă cei doi piloni de bază ai unui capitalism modern
care susţin, la nivelul întregului glob, o economie mondială din ce în ce mai complexă.

117
70. Securitatea naţională, internaţională şi globală: conexiuni şi contradicţii.

Securitatea naţională
Paradigma securităţii naţionale îşi are rădăcinile în ideea conform căreia statul este principalul actor al
relaţiilor internaţionale. Modificarea paradigmatică s-a produs în anii ’80-’90, conceptul de securitate naţională
devenind subiectul noilor dezbateri între tradiţionalişti, pe de o parte, şi pozitivişti, constructivişti şi
postmodernişti, pe de altă.
Se observă că fiecare definiţie a curentelor prezentate mai sus poate fi plasată într-un anumit context istoric.
Problemele de securitate nu sunt fixe, ci, din contra, s-au schimbat de-a lungul timpului.
De exemplu, la începutul secolului XX, politicile pronataliste erau considerate a fi cele mai bune modalităţi de
întărire a puterii şi securităţii naţionale. În perioada interbelică, teoria eugeniei sociale a marcat o tranziţie parţială
de la numărul populaţiei la calitatea acesteia, tot ca măsură a puterii şi securităţii naţionale.
După anul 1945, s-a produs o schimbare dramatică în percepţia politicilor de control al populaţiei: specialiştii
nu le-au mai considerat a fi sursa securităţii, ci a bunăstării.
În anii Războiului Rece, securitatea a fost definită în termeni militari, oglindind astfel principalele preocupări
ale celor două blocuri opozante. În perioada imediat următoare, a fost lărgită sfera de cuprindere a conceptului,
fiind incluse şi dimensiuni nonmilitare: politic, economic, social, ecologic.
Pozitivismul promovează studiile strategice şi studiile de securitate naţională, descrise de către criticii
curentului drept abordări obiective, care nu pun probleme, ale ontologiei şi epistemologiei securităţii. Specialiştii
fac totuşi distincţia între abordarea tradiţionalistă în studiile de securitate, cu o viziune centrată pe stat şi pe
dimensiunea militară, şi abordarea vastă a securităţii, ce doreşte să lărgească agenda de securitate prin analiza
problemelor militare şi non-militare.
Constructivismul se bazează pe credinţa că lumea este produsul interacţiunii sociale, ce poate fi măsurată şi
analizată cu mijloace ştiinţifice specifice. Această formă de constructivism social foloseşte, în studiul securităţii,
ontologia subiectivă şi epistemologia obiectivă, cu alte cuvinte afirmă că lumea este construită social şi poate fi
măsurată şi analizată.
Postmodernismul este caracterizat de o mare diversitate a studiilor de securitate naţională. Metodologia
aferentă acestui curent de gândire este construită în jurul credinţei că lumea este produsul interacţiunii noastre
sociale şi nu poate fi măsurată şi analizată cu uşurinţă din cauza naturii contestate a cunoaşterii (ontology şi
epistemologie subiective).

Securitatea internaţională
Conceptul de securitate internaţională a devenit după 1989, unul din cele mai utilizate la nivelul elitelor
internaţionale, alături de concepte precum "globalizare" sau "interdependenţă". Pînă în anii 1980, conceptul de
securitate avea un rol subsidiar, în analizele geopolitice, fiind dezvoltat cu precădere în domeniul militar, în
cadrul studiilor strategice. În domeniul relaţiilor internaţionale, nu exista o şcoală de gândire coerentă care să
dezvolte acest concept, el fiind relaţionat cu principalele concepte care sunt dezvoltate în şcolile relaţiilor
internaţionale. Astfel, se pot distinge două abordări care au dominat gândirea referitoare la problema securităţii
naţionale, pînă în anii '80:
• "securitatea ca un derivat al puterii" este abordare urmată de către Şcoala Realistă de Relaţii
Internaţionale, dezvoltată de E.R.Carr şi H.Morgenthau, care au în centrul analizei conceptul de
putere. Securitatea derivă din poziţia dominantă pe care o joacă un actor cu suficientă putere
pentru a se impune pe scena relaţiilor internaţionale.
• "securitatea o consecinţă a păcii" este abordarea pe care o dezvoltă Şcoală Idealistă creată la
începutul secolului al XX-lea în jurul Ligii Naţiunilor. "O pace durabilă ar asigura securitatea
tuturor" - susţin idealiştii, însă această şcoală nu reuşeşte şă-si impună punctul de vedere fiind
criticată pentru eşecul primei instituţii cu caracter universal pe care o crease.
Lipsa unei şcoli de gândire coerente în privinţa conceptului de securitate internaţională nu înseamnă ca nu au
existat autori care să abordeze acest subiect. La începutul anilor '50, John Hertz, elaborează conceptul de "dilemă
a securităţii", larg folosit în literatura de specialitate, care este "o noţiune de structură în care încercările de
autoajutorare ale statelor de a-şi asigura propriile nevoi de securitate tind, indiferent de intenţie, să ducă la o
creştere a insecurităţii celorlalţi, întrucît fiecare interpretează propriile-i măsuri ca fiind defensive, iar pe cele ale
celorlalţi ca fiind potenţial ameninţătoare". Securitatea internaţională ca unul dintre punctele forte ale coexistenţei
paşnice mondiale rămîne instabilă, dificilă şi complexă.

118
71. Problema terorismului internaţional din perspectiva conceptului „ciocnirii civilizaţiilor”.

CIVILIZATIE s.f. Nivel de dezvoltare la care se găsește viața socială, materială și spirituală a unei formații
sociale sau a unui grup social; stare a vieții sociale, economice și culturale a unui popor, a unei epoci etc. ♦ Grad
dezvoltat de cultură materială a unui popor, a unei societăți etc. [Gen. -iei, var. civilizațiune s.f. / cf. fr.
civilisation].
“Civilizatia este definite ca fiind cel mai larg nivel de recunoastere cu care o persoana se poate identifica, una
care se refera la valorile, normele sociale si institutiile care conduc societatea. Diferenţele dintre rasă şi
civilizaţie : rasa nu este influenţată de istorie, norme sociale şi valori aşa cum poate fi influenţată civilizaţia,
aşadar fiind posibil ca indivizi aparţinând aceleiaşi rase sa fie adânc diferenţiaţi de civilizaţie, sau ca indivizi din
rase diferite sa fie uniţi de civilizaţie.Civilizaţiile sunt flexibile, fără începuturi sau sfârşituri precise,
concrete.Graniţele care împart civilizaţiile ar putea fi ambigue însa ele sunt reale şi importante. Civilizaţiile nu
sunt structuri politice însa ar putea reprezenta un număr de unităţi politice (mai multe naţiuni, mai multe state
etc.).”-Samuel Hantington
Conceptul de civilizaţie, ca cea mai inaltă formă de exprimare a identitaţii culturale, va deveni din ce în ce
mai utilă în analizarea potenţialului de conflict. În lume există 8 civilizaţii distincte,războiale actuale ducându-se
între actori aparţinând unor civilizaţii diferite Marile civilizaţii ale lumii au fost identificate cu marile
religii;popoarele care împărtăşesc aceeaşi etnicitate şi limbă,dar au religii diferite ajung să se măcelărească
(Yugoslavia).
Cele opt mari civilizaţii ale Globului sunt: 1.Sinică 2.Japoneză 3.Hindusă (miezul civilizaţiei indiene)
4.Islamică 5.Ortodoxă 6.Occidentală 7.Latino-americană (deşi urmaşă europeană,a evoluat pe căi diferite)C
8.Budismul,deşi o mare religie,nu a fost baza unei civilizaţii.
Ciocnirea civilizaţiilor va domina politica mondială. Linia dintre civilizaţii va reprezenta în viitor linia
frontului” . În esenţă, teza provocatoare şi importanta a “Ciocnirii civilizaţiilor” este aceea ca creşterea violenţelor
în lume este determinată de conflicte între state şi culturi care se bazează pe tradiţii religioase.
În esenţă o formă a ciocnirii civilizatiilor contemporane, este Terorismul. La momentul actual, este
arhicunoscut faptul că terorismul reprezintă o ameninţare pentru securitatea naţională, a personalităţii în particular
şi a comunităţii în general. O definiţie strict tipică acestui fenomen, cum s-a constatat anterior, nu există încă, însă
putem deosebi, cu certitudine, implicaţiile lui în sfera de activitate politică, economic şi inlcuisv culturală a
statului.
Pentru început credem relevant să aducem la cunoştinţă o clasificare, după părerea noastră deosebită în felul
ei făcută de guvernul francez. Aşadar, Franţa clasifică terorismul în patru tipuri:
 Terorismul regional, apariţia căruia constă în refuzul unei părţi a populaţiei marginalizate şi exploatate în
interiorul unui stat de a recunoaşte acest stat. Acest tip de terorism este manifestat în astfel de regiuni cunoscute
ca Quebec (Canada), Ţara Bascilor (Spania) şi în Irlanda.
 Terorismul anticolonial, reprezentat de mişcările de eliberare naţională, are ca scop construirea unei
contraputeri în ţară sau regiune, formată pentru a atinge un nivel de securitate. Ca exemplu poate fi evidenţiat cel
din regiunile de eliberare naţională din Africa şi America Latină.
 Terorismul nihilist, reprezentat de adepţii nihilismului, indivizi care neagă instituţiile, morala şi tradiţiile
culturale într-o societate, fără să le opună, avînd o atitudine de negare absolută. Acest tip este răspîndit în
Germania şi Italia şi este cunoscut sub numele de anarhism internaţional.
 Terorismul barbar, caracterizat prin actul de barbarie, acţiunile căruia de obicei sunt întreprinse şi
executate pe teritoriul unui stat terţ de către agenţii terorişti, angajaţi fără naţionalitate şi religie. Acest tip de
terorism beneficiază de sprijinul statelor care îl sponsorizează. Aria de răspîndire este internaţională.
Terorismul ca fenomen nu are graniţe şi este pluriform, de existenţa şi dezvoltarea căruia nu poate fi asigurată
nici o naţiune. Pluriformitatea terorismului este determinată de un set de forme de manifestare al acestuia pe arena
internaţională, dintre care se enumără, în special, cea organizaţională, insurgentă şi sponsorizată, pe care le vom
desfăşura în continuare.
Analizănd-o pe cea organizaţională, putem constata că această formă de manifestare este materializată prin
grupuri mici, omogene politic. Aceste grupări teroriste sunt incapabile să dezvolte spiritul violenţei. Ele apelează
la acte violente pentru a obţine o influenţă în societate. Dintre aceste grupări se evidenţiază “17 Noiembrie” din
Grecia, ETA din Spania, RAF- ul din Germania şi Celulele Combatante din Belgia.
O altă formă de manifestare este cea insurgentă. Această formă este practicată de separatişti etnici şi rebeli
politici. Ca exemplu poate fi Africa Subsahară. În această regiune acţiunile teroriste sunt, de obicei, de natură
paramilitară. Ca exemplu mai poate fi Armata Populară – aripa comunistă din Filipine.
119
 Una la fel de răspîndită este forma sponsorizată. Analizând această formă, constatăm că poate avea o
îmbinare de relaţii dintre conflict înarmat şi terorism. Ea implică sprijinirea grupărilor de teroare şi a activităţilor
acestora de către state suverane, cum sunt Iraq, Iran, Libia, Afganistan, Cuba, Coreea de Nord. În cazul dat
finanţarea de stat poate atinge un înalt grad de implicare, cum ar fi suportul material şi logistic, asistenţa militară
şi instrucţională, acoperirea ideologică, livrarea de armament.

120
72. Problema păcii şi dezarmării în politica mondilă în condiţiile globalizării.

Una dintre cele mai spinoase probleme globale ale contemporaneităţii este abţinerea de la Război. Recurgerea
la forţa armată constituie o realitate actuală, o continuare şi o întreţinere a relaţiilor politice prin alte mijloace.
Războiul are un impact deosebit asupra ordinii juridice care guvernează relaţiile între state şi, în egală măsură,
asupra aceleia interne.
Războiul se produce nu numai într-un cadru care este foarte familiar strategilor – cel geografic şi politic – ci şi
într-un cadru juridic, determinat de un anumit nivel de dezvoltare politică, economică, ştiintifică şi a conştiinţei
publice, dar care are dimensiuni proprii, de natură să impună, atât relaţii de condiţionare în raporturile sale cu
fenomenul război, cât şi de influenţa, acestea punându-şi amprenta asupra formelor sale de manifestare, inclusiv
în plan strategic, operativ şi tactic.
În ordinea internaţionala actuală, statutul juridic instituit prin carta O.N.U. interzice războiul în sensul propriu
al termenului. Totuşi, el este acceptat, în primul rând ca un drept inerent al naţiunilor de legitimă apărare şi, de
asemenea, ca măsură de constrângere impotriva unui stat care a violat această ordine juridică, cu condiţia ca ea să
fie impusă de un organ care personifică voinţa comună a societăţii internaţionale.
O altă problemă cu care se confruntă comunitatea internaţională, este cea de menţinere a păcii. În actualul
sistem al Relaţiilor Internaţionale, pacea este cel mai des încălcată de purtătorii sigiliului de ’’actori ai Relaţiilor
Internaţionale’’. În acest context, Adunarea Generală a ONU respinge toate formele de presiune de natură politică,
militară, economică, ideologică sau culturală din relaţiile internaţionale, condamnând ameninţarea cu forţa,
recurgerea la forţă, la agresiuni directe sau indirecte, practica amestecului şi intervenţiei făţişe sau disimulate în
treburile interne ale altor state, ceea ce periclitează pacea şi liniştea popoarelor, generând încordare şi conflicte în
relaţiile internaţionale.
Promovarea şi consolidarea păcii de către comunitatea internaţională la momentul actual, presupune: a.
instaurarea unei politici internaţionale noi, democratice şi echitabile; b. oprirea cursei înarmărilor şi orientarea
resurselor tuturor popoarelor spre progres economico-social; c. intensificarea eforturilor pentru destindere şi
colaborare între toate popoarele.
Soluţionarea irainică şi echitabilă a problemelor complexe cu care este confruntată lumea contemporană impune
regândirea şi reaşezarea relaţiilor internaţionale pe temelia trainică a egalităţii şi respectului mutual, eliminării forţei
şi ameninţării cu folosirea forţei, garantării condiţiilor dezvoltării libere, de-sine-stătătoare a tuturor popoarelor.
Garantarea păcii presupune o schimbare radicală în politica înarmărilor. Problema menţinerii echilibrului
militar nu trebuie pusă în sensul completării arsenalului propriu pentru a nu rămâne în urma adversarului, ci în cel al
reducerii sistematice a trupelor şi armamentelor pentru a realiza un echilibru în dezarmare, şi nu în înarmare. De
curând, într-un studiu efectuat de Institutul internaţional de cercetări pentru pace se atrage atenţia asupra faptului că
realitatea care se află în spatele egalităţii numerice - ce permite fiecărei părţi să o distrugă pe cealaltă de un număr
egal de ori - o reprezintă avansul uneia din părţi, ceea ce ar deschide pericolul lansării unui război nuclear.

121
73. Problema neuniformităţii dezvoltării socio-economice a statelor lumii şi impactul acesteia asupra
asigurării securităţii globale.

Vorbind despre dezvoltarea economică şi distribuirea inegală a boţăţiei între statele lumii, vom începe cu
faptul conform căruia accesul diferenţiat la resurse afectează relaţiile dintre state cu consecinţe dintre cele mai
distrugătoare. Asistăm la o accentuare a dezastrelor naturale, epuizare a resurselor energetice, creştere
demografică corelată cu reducerea resurselor de apă şi hrană, încălzire a climei etc., fenomene ce continuă să
influenţeze stabilitatea şi securitatea globală.
„Prăbuşirea” unor state din cauza proastei guvernări, condiţiilor economice precare, tulburărilor sociale etc.,
răspândirea conflictelor de tip etnico-religios, precum şi inconstanţa relaţiilor transatlantice rămân o realitate a
mediului de securitate actual ce impune dezvoltarea unor noi parteneriate, a unor noi forme de cooperare
regională şi locală.
Un fapt de necontestat al secolului XXI îl reprezintă dependenţa din ce în ce mai mare a economiilor lumii de
resursele energetice. Economia mondială depinde încă de petrol ca resursă centrală de energie, iar lupta pentru
resurse domină geopolitica secolului XXI. Problema resurselor prezintă multe faţete, deficitul acestora având un
rol important în declanşarea sau amplificarea unor conflicte, de polarizare şi/sau de catalizare a forţelor.
Exemplele mai recente sunt cele din Cecenia, Angola, Irak, Sudan.
Competiţia pentru hidrocarburi pare a domina începutul de mileniu, cu polarizarea atenţiei pe statele Golfuui,
bazinul Caspic, Siberia de Est şi de Vest, Africa de Vest, Asia de Sud-Est, nordul Americii de Sud, Canada etc.
Interesant este faptul că şi competiţiile şi conflictele internaţionale se concentrează în spaţiile respective.
Resursele energetice şi de materii prime sunt, în general, limitate şi repartizate neuniform pe întinderea Terrei.
De altfel, există şi o lege a rarităţii resurselor, care constă în aceea că volumul, structura şi calitatea resurselor
economice şi bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor umane. Spectrul
epuizării în următorii ani a resurselor energetice a făcut ca o parte însemnată a politicilor externe, dar şi a celor de
putere, să fie preocupată, pe de o parte, de accesibilitatea conductelor şi terminalelor, viitoarele trasee ale rutelor
energetice, parteneriate etc., iar, pe de altă parte, de identificarea celor mai eficiente căi de utilizare şi a
posibilităţilor de substituire a acestor resurse, diminuarea dezechilibrelor de mediu determinate de exploatarea,
condiţionarea, prelucrarea şi utilizarea resurselor. Poziţia unei ţări în sistemul economic şi politic internaţional
depinde, de multe ori, de capacitatea sa de a produce petrol şi gaze naturale, de controlul pe care îl exercită asupra
rezervelor de resurse energetice.
Amplificarea gradului de interdependenţă a ţărilor privind valorificarea acestor resurse duce la noi şi
complexe probleme cu privire la necesitatea asigurării accesului tuturor statelor la ele. Cu toate acestea, marile
puteri caută să obţină controlul asupra celor mai însemnate resurse energetice ale planetei şi, implicit, asupra
preţurilor lor. Astfel, în ultimii ani, în peisajul petrolier, se remarcă câteva direcţii: tendinţa de reorganizare a
pieţei mondiale pe blocuri şi alianţe energetico-economice, ce se confruntă cu cea de liberalizare completă a lor;
tendinţa de modificare a sistemului de cote petroliere şi de fixare a preţurilor; tendinţa Federaţiei Ruse de a
constitui un nou centru de preţuri de referinţă pe piaţa mondială. Iată cum problemele energetice devin probleme
de securitate, iar securitatea alimentării cu energie a devenit o preocupare comună a marilor actori ai acestei
competiţii dinamice.
Un studiu al ONU făcea următoarea apreciere: „Importanţa energiei pentru industrie în ansamblul său şi rolul
vital al petrolului ca sursă de energie şi ca produs indispensabil pentru activităţile militare par a fi contribuit la
transformarea problemelor energiei într-un element fundamental al securităţii”.
Pe scena internaţională, tendinţele economice şi politicomilitare sunt interdependente şi fără îndoială că există
o legătură (nu numai corelativă, dar şi cauzală) între deţinerea, aprovizionarea, cererea şi utilizarea resurselor
energetice, răspândirea lor geografică şi accesul la ele, afacerile regionale şi globale privind securitatea.
În continuare vom menţiona că resursele energetice sunt distribuite extrem de inegal pe suprafaţa planetei.
Majoritatea statelor avansate economic dispun de prea puţine hidrocarburi pentru a putea susţine o economie şi un
consum în creştere susţinută, iar statele mai puţin dezvoltate, mai ales cele din Orientul Mijlociu, posedă din
abundenţă astfel de resurse. De altfel, este cunoscută opinia unor analişti că resursele energetice se găsesc acolo
unde „nu trebuie” şi în posesia „celor care nu le merită”.
După unele estimări, cele mai mari rezerve mondiale de hidrocarburi se găsesc în:
 zona Golfului Persic;
 Federaţia Rusă – Siberia;
 zona Mării Caspice – Asia Centrală;
 America de Sud – Venezuela – bazinul râului Orinoco;
122
 SUA şi Alaska;
 Canada – New Found Land.
Alte rezerve mai puţin importante se află în Marea Nordului, nordul Africii etc.
Astfel, în regiunea Golfului se află peste 70% din rezervele petroliere ale lumii. Arabia Saudită dispune de
25% (circa 262 miliarde de barili) din rezervele mondiale, Irakul de 10% (112,5 miliarde barili), bazinul Caspic şi
Asia Centrală de 7%, iar Federaţia Rusă de circa 5% (60 miliarde barili). În domeniul gazelor naturale,
clasamentul resurselor este condos de Federaţia Rusă cu peste 47.000 de miliarde m3, urmată de Iran cu 24.000
miliarde m3, Qatar cu 17.000 miliarde m3, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite cu 6.000 miliarde m3 fiecare.

123
74. Factorul demografic în problema deficitului de resurse energetice, alimentare, funciare etc.

Vorbind despre problema demografică vom menţiona că ponderea ei se resimte pe an ce trece. Din 1960 şi
până în 1999, populaţia mondială a trecut de la 3 miliarde la peste 6 miliarde de locuitori, cu alte cuvinte s-a
dublat. Din păcate, distribuţia acestei populaţii în teritoriu este extrem de inegală. Astfel, în anul 1997, în Asia
trăiau nu mai puţin de 3,6 miliarde de oameni, adică 60% din populaţia mondială. Europa nu reuşea să totalizeze
decât 16%, pe când Africa avea 12%. Ponderi mult mai mici deţineau America Latină (8%), America de Nord
(8%), şi Oceania (1%). La nivelul celor trei macroregiuni, însă, nu s-au înregistrat modificări relevante în
repartizarea populaţiei mondiale, cu menţiunea că Asia-Oceania a continuat să se menţină pe primul loc.
Populaţia mondială la nivelul anului 1995 se cifra la 5,71 miliarde de persoane, faţă de 4,1 miliarde în 1975,
4,8 miliarde în 1985 şi 5,3 miliarde în 1990127. În 2001 s-a depăşit pragul de 6 miliarde. Potrivit Raportului
Băncii Mondiale citat, populaţia globului, la nivelul anului 1995, era repartizată astfel: în regiunile dezvoltate
(America de Nord, Japonia, Europa, Australia, Noua Zeelandă şi ţările ex-URSS) trăiau 1,16 milioane de oameni
(circa 20% din total), iar în regiunile mai puţin dezvoltate locuiau 4,55 miliarde de oameni (circa 80%). Proiectele
pe termen lung ale ONU, respectiv ale Fondului Naţiunilor Unite pentru Populaţie (FNUAP), relevă o creştere a
populaţiei mondiale la 8,3 miliarde de persoane în 2025, din care, în regiunile dezvoltate 1,24 miliarde (15% din
total), iar în cele mai puţin dezvoltate 7,05 miliarde (85%).
În acest sens vom spune că toate guvernele naţionale au nevoie de o politică demografică articulată cu grijă şi
sprijinită în mod adecvat, care să ţină seama de capacitatea de găzduire a ţării, oricare ar fi nivelul de consum pe
care îl hotărăsc cetăţenii. După cum observa Edward O. Wilson, biolog la Harvard “fiecare naţiune are o politică
economică şi o politică externă. A venit timpul să vorbim mai deschis despre o politică demografică.
Cele mai recente estimări privind populaţia, realizate de ONU, arată că sporul demographic va fi de 3,3
miliarde în cursul primei jumătăţi a secolului XXI, cea mai mare parte alăturându-se celor din lumea în curs de
dezvoltare. O nouă variantă, revăzută, a prognozelor ONU , indică faptul că “unele dintre cele mai mari creşteri
sunt prevăzute pentru sucontinentul Indian şi pentru Africa Sub-sahariană – două regiuni unde sunt concentraţi cei
mai mulţi dintre flămânzii lumii”. Creşterea demografică neîncetată este sursa principală a presiunii tot mai mari
care este exercitată asupra sistemelor naturale. Se estimează că unele ţări, ca Etiopia, Nigeria şi Pakistan, îşi vor
tripla populaţiile până în anul 2050. Se aşteaptă ca Nigeria să găzduiască 339 milioane de oameni în anul 2050,
mai mulţi decât trăiau în întreaga Africă în 1950. Etiopia, care controlează o mare parte din cursul superior al
Nilului, care reprezintă într-adevăr, artera alimentară vitală a Sudanului şi Egiptului, îşi va mări populaţia, după
cum se estimează, de la 62 de milioane în prezent, la 213 milioane în anul 2050. S-a calculat că la populaţia
Indiei, o ţară cu aproape 1 miliard de locuitori şi pânze freatice care coboară aproape oriunde, se vor adăuga 600
milioane de oameni până în 2050. Totodată, în ciuda eforturilor Chinei, populaţia ei tot va mai spori cu circa 300
milioane oameni, mai mulţi decât trăiesc în prezent în Statele Unite, înainte de a se stabiliza, în 2040.
O problemă preocupantă pentru specialiştii internaţionali este aceea că numărul total al locuitorilor Terrei
continuă să crească la niveluri înalte. Astfel , în ciuda unei scăderi relative a ritmului de creştere a populaţiei, la
nivel mondial, se estimează că populaţia se va majora cu peste 86 milioane de persoane pe an din 1997 şi până în
2015. Dacă în trecut au fost necesari 123 de ani pentru ca populaţia mondială să crească de la un miliard la două
miliarde de personae (1800-1923), ulterior, fiecare din miliardul următor a fost atins în respectiv 33 de ani, 14 ani
şi 13 ani. Pentru a frâna această creştere, considerată ridicată în special în ţările în dezvoltare, experţii ONU în
domeniu au introdus şi generalizat în aceste ţări conceptul de “planificare familială”. În ultimii 20 de ani se
apreciază că folosirea, de exemplu, a anticoncepţionalelor în ţările în dezvoltare din Africa, Asia şi America
Latină s-a majorat de la 14% la 57%. Totuşi, accesul la măsurile incluse în planificarea familială rămâne scăzut în
ţările în dezvoltare, faţă de cele dezvoltate, fapt relevat şi de mărimea media a familiilor (cel mult doi copii per
cuplu în ţările dezvoltate şi până la şase copii per cuplu în ţările cele mai slab dezvoltate din Africa Subsahariană
sau din Insulele Pacificului). Cu toate măsurile întreprinse de organizaţiile specializate ale ONU (FNUAP, OMS
ş.a.), se apreciază că, pe plan mondial, sunt peste 350 milioane de cupluri care nu au acces la nici una dintre
gamele de servicii şi informaţii în materie de planificare familială modernă.
Considerăm că spre analiza cauzelor şi problemelor globale precum şia căilor de soluţionare a lor, comunitatea
umană trebuie să definească care fenomene reprezintă probleme de nivel global. În acest context vom deosebi:
În prim plan, problema asigurării cu resurse energetice şi materii prime reprezintă problema de bază cu care
se confruntă civilizaţia umană în prezent. Criza energetică din anii 1973-1979, care a afectat esenţial economia
statelor occidentale, a pus omenirea în faţa unei probleme de dimensiuni globale.În momentul cînd sursele de
combustibil sunt limitate iar preţul lor creşte, multe ţări, care nu au rezerve proprii de energie sunt nevoite să se
confrunte cu crize economice adînci şi răspîndirea sărăciei. A doua parte a problemei, nu mai puţin importantă,
124
constă în faptul că creşterea consumului de energie - inevitabilă în procesul dezvoltării societăţii – măreşte
volumul degajărilor de substanţe nocive în atmosferă. Ele provoacă „ploile acide”, generează efectul de „seră”,
distrug „pătura de ozon” a planetei. Trebuie să menţionăm că cunoaşterea de către populaţie, de către tineri şi
copii a interacţiunii dintre factorii energetici şi dezvoltarea social-economică, a consecinţelor consumului de
energie pentru mediul inconjurător este absolut indispensabilă şi de primă necesitate pentru desfăşurarea oricărui
tip de activitate, fie industrială, agricolă, politică sau socială.
O altă problemă după importanţă este asigurarea cu apă potabilă. În lume, peste 1,3 miliarde persoane,
respectiv 22% din populaţie, nu au un consum de apă corespunzător. Volumul de apă de care dispunem pe pământ
este estimat la 1350 milioane km3, constituit din apa de mare 97%, din calote glaciare 2,14% şi mai puţin de 1%
apă folosibilă (lacuri, râuri, fluvii, ape subterane). Sunt date care evidenţiază dintr-un început starea de criză a
planetei generată nu de prezenţa apei ci de absenţa apei folosibile. Deşi aparent resursele de apa sunt
considerabile, tot atât de adevărat este că şi nevoile sunt tot atât de mari. Accesul la apă este limitat din cauza
aşezării geografice a unei zone sau a alteia, de nivelul de trai şi facilităţile în distribuirea apei. Dacă în ţările
sărace consumul este de 40 l/h/zi în ţările industrializate ajunge la 200 l/h/zi sau chiar la 300 1 daca adăugam
consumul pentru curăţenia oraşelor, şcolilor, spitalelor etc. Apa este folosita în agricultură (de ex. maturizarea
unui metru pătrat de porumb necesita 600 1 de apa iar producerea unui kg de orez 4.500 1), în industrie şi servicii
(fabricarea unui kg de hârtie necesită 40 1 de apa, a unui kg de ingrăşăminte 85 1 iar a unui autoturism 35 m3 de
apă). Criza apei este declanşată de diversificarea activităţilor şi nevoilor umane, iar prin implicaţiile pe care le are
nu de puţine ori devine un element de interes geopolitic sau geostrategic. Lipsa apei este acum o sursă de conflict
în Orientul Mijlociu, între Turcia, Irak şi Siria pentru apele Tigrului şi Eufratului, între Iordania şi Israel pentru
Iordan şi între Sudan şi Egipt pentru Nil. Mali şi Senegal îşi dispută fluviul Senegal.
A treia după nivelul de importanţă este problema secetei, deşertificării şi aridizării. Seceta şi fenomenele
asociate acesteia, reprezintă cea de-a treia mare problemă cu care se confruntă omenirea, în ultima jumătate
de secol. Extinderea acestor fenomene distructive la nivel global este pusă în evidenţă de datele climatice
care relevă o încălzire progresivă a atmosferei şi o reducere a cantităţilor de precipitaţii, care conduc la
apariţia secetei. Permanentizarea acestui fenomen determină producerea aridizării, ca o primă fază în
instalarea unui climat secetos, iar, ulterior, a deşertificării, care se recunoaşte prin scăderea drastică a
disponibilităţilor de apă, prin reducerea producţiilor culturilor agricole, a biomasei necesare ca material
furajer şi a biomasei lemnoase, precum şi prin extinderea zonelor nisipoase.
Una dintre problemele care este actualizată cel mai des în prezent este fenomenul urbanizării. Urbanizarea
constituie fenomenul actual cu cele mai profunde implicaţii pentru scara şi modelele consumului, ceea ce
conduce la o cerere crescândă de energie şi resurse naturale. Transformarea acestora generează însă şi o poluare
crescândă şi necesită o capacitate tot mai ridicată de asimilare a deşeurilor rezultate. Zonele urbane, pe lângă
avantajele pe care le prezintă sub aspectul condiţiilor de muncă şi de locuit sau al serviciilor (apă curată,
salubritate, îngrijirea sănătăţii etc.), deci o nouă calitate a vieţii, contribuie la agravarea problemelor de mediu şi
sănătate prin concentrarea diverselor tipuri de deşeuri (municipale, industriale şi periculoase).
Pentru secolul XX, combaterea sărăciei a reprezentat în ţările bogate obiectivul major al politicii sociale. Este
foarte probabil că în secolul XXI acest obiectiv să devină unul critic pentru întreaga omenire.
Conform statisticilor ONU, din cele 6 miliarde la cît se ridică populaţia globului, 1,4 miliarde sînt săraci. Din
aceştia, 1,2 miliarde se află în ţările în curs de dezvoltare. În ţările industrializate sînt 200 de milioane de săraci,
dintre care 30 de milioane în SUA şi 100 de milioane în fosta URSS şi în Europa de Est. Aceste date se referă la
situaţia dinaintea debutului tranziţiei în estul Europei.

125
75. Practica reglementării problemelor globale ale contemporaneităţii şi problema căilor de eficientizare
a soluţionării lor în condiţiile noii ordini mondiale.

În a II-a jumătate a secolului XX comunitatea umană s-a lovit cu prolemele de dimensiune globală. Ele sunt
rezultatul contradicţiilor dezvoltării sociale şi au rădăcini adînci. Unele dintre ele ca problemele războiului şi păcii
au fost actuale la toate etapele dezvoltării comunităţii umane, altele - de exemplu ecologice, apar mai târziu odată
cu acţiunile intensive a societăţii asupramediului ambiant.
Ritmurile accelerate de cheltuieli a resurselor, neîdreptăţite adeseori, au contribuit la tensionarea fără
precedent asupra potenţialului natural al planetei. Creşterea accelerată a populaţiei în lume nu-i însoţită de
extinderea corespunzătoare a producţiei alimentare şi asigurarea condiţiilor necesare de esistenţă a unei mari mase
de oameni. Se păstrează sărăcia populaţiei pe o parte considerabilă a planetei care constituie obstacole serioase
pentru eşirea din situaţia ecologică şi demografică din lume.
La intersecţia secolelor XX-XXI comunitatea umană s-a aflat în faţa multor provocări noi. Crimele,
organizaţiile transnaţionale, terorismul internaţional, circuitul drogurilor nelegitim prezintă o primejdie deosebită
pentru cetăţenii diferitor state şi regiuni din lume.
Particularităţile generale a tuturor acestor probleme se reduc la următoarele: au obţinut un caracter planetar
general-uman întrucît ele includ interesele tuturor statelor şi popoarelor, iar în perspectivă - viitorul întregii
comunităţi umane; ameninţă omenirea cu un regres serios în dezvoltarea continuă a forţelor de producţie, în
condiţiile a înseşi vitalităţii; sunt necesare soluţionarea urgentă a deciziilor şi acţiunilor, excluderea şi
transformarea urmărilor periculoase şi ameninţărilor asupra vieţii şi securităţii cetăţenilor; necesită eforturi
colective şi acţiuni din partea tuturor statelor, întregii comunităţi mondiale.
Problemele globale sunt legate reciproc şi dispun de izvoare comune în apariţia şi dezvoltarea lor. Aceasta
permite de a le clasifica şi sistematiza, de a evidenţia cauzele apariţiei şi condiţiile care contribuie la soluţionarea
lor de către societate.
Reeşind din caracterul socionatural a tuturor problemelor globale pot fi structurate în corespundere cu trei
tipuri principale ale relaţiilor şi de a cerceta perspectivele progresului social din punct de vedere a problemelor
globale
Primul tip al relaţiilor - dintre comunităţile principale sociale ce influienţează asupra formării unei clase
deosebite a problemelor globale mondiale a contemporaneităţii:
a) preîntîmpinarea unui război termo-nuclear, ce ameninţă existenţa civilizaţiei pe planetă, excluderea goanei
înarmărilor şi nerăspîndirea armei nucleare, interzicerea producererii şi folosirii noilor sisteme a armei de nimicire
în masă, dezarmarea;
b) stabilirea unei noi ordine economice internaţionale bazată pe principiile egale şi colaborării reciproc
avantajoase;
c) dezvoltarea formelor progresive a integraţiei politice şi economice cu scopul egalării nivelului social-
economic de dezvoltare a ţărilor şi popoarelor lumii; lichidarea disproporţiilor existente şi limitarea în comerţul
mondial;
d) administrarea dezvoltării tehnico-ştiinţifice şi ocolirea tendinţelor antiumane în folosirea ştiinţei şi tehnicii.
A II grupă de subiecte se referă la problemele globale, legate de ideile optimizării, armoniei şi relaţiilor
umanizaţiei societăţii cu natura (ecologică, demografică, energetică, alimentară etc.).
Esenţa problemei ecologice se referă la aprofundarea contradicţiilor dintre activitatea de producţie a omenirii
şi stabilitatea mediului ambiant. Presiunea crescîndă a factorilor antoprogeni asupra biosferei poate contribui la
dezbinarea deplină a ciclelor reproductive a resurselor biologice, autopurificării apelor, solului, atmosferei.
Aceasta poate da naştere unui "colaps" mondial - înrăutăţirea bruscă a situaţiei ecologice, ce atrage după sine
nimicirea populaţiei planetei. La etapa actuală conform datelor ONU, aproape 1 mlrd. 200 mln. oameni simt lipsa
apei potabile. Biologii au fixat că în rezultatul activităţii omului pe planetă dispar 150 tipuri de plante şi animale.
Aceste fenomene au fost clasificate de savantul rus L.N.Samoilov cu denumirea "probleme globale planetare" ori
"problemele resurselor globale.
De rînd cu problemele ecologice şi energetice, se agravează problemele demografice. Conform datelor
Institutului Internaţional a cercetărilor sistemelor naturale, numărul populaţiei planetei în 45 de ani s-a dublat. Mai
accelerat a crescut populaţia în Africa, America şi Asia. Cu ritmuri insuficiente va creşte populaţia Japoniei,
Europei, Australiei şi Noii Zelande. La etapa actuală creşte disproporţia din contul a două tendiţe: în ţările
dezvoltate creşte numărul grupelor vârstei avansate din contul limitării natalităţii şi creşterii nivelului mediu de
viaţă; în ţările în curs de dezvoltare creşte numărul grupelor de tineret din contul păstrării nivelului înalt a
natalitaţii şi limitării decesului copiilor.
126
 Problemele demografice influienţează asupra progresului social din unele state, inclusiv şi cele dezvoltate.
Aşa de exemplu, în ţările Uniunii Europene sistema de asigurare socială s-a constituit în principiu în anii 50-60 a
secolului XX, cînd cetăţenii primeau ajutor cu mult mai puţin, decît la etapa actuală. În noile condiţii facilităţile
legitime stabilite cîteva decenii în urmă constituie o povară pentru bugetele naţionale şi ameninţă dezvoltarea
social-economică. Multe state a Uniunii Europene în comparaţie cu SUA şi Japonia dispun de un număr mai mic
de pensii după vîrstă şi o pensie mai mare.
Conform unor date oficiale, în UE numai pentru plata de pensii după vîrstă se cheltuiesc 19% şi constituie
10% din VIP. Către anul 2030 în Germania, Franţa şi Italia indicii numiţi vor spori pană la 18-23%.
Astfel, la începutul secolului XXI ca probleme globale contemporane principale din considirentele
interacţiunii omului cu natura pot fi următoarele:
 problema folosirii raţionale a economiei, a resurselor de materie primă;
 problema preîntâmpinării crizei energetice din cauza deficitului dimensional a resurselor energetico-
petroliere;
 problema ocrotirii mediului ambiant şi mecanizmului de reproducţie a lui;
 problema de dirijare a dinamicii demografice şi dezvoltării bazei tehnico-materiale;
 problema preîntîmpinării calamităţilor dezastruase.
Al III-lea tip de probleme globale îl constituie problemele general umane, socioculturale, umanitare care sunt
legate de procesele democratizării a multiplelor relaţii sociale şi personale, problemele lichidării analfabetizmului,
sărăciei şi alte forme a inegalităţii sociale, problemele învăţămîntului, ocrotirii sănătăţii, planificării şi
reglementării nivelului şi calităţii vieţii. În contextul problemelor globale socioculturale şi umanitare pot fi
evidenţiate următoarele:
 asigurarea oamenilor cu mijloace elementare de existenţă prin intermediul formelor democratice
progresive de apărare socială;
 reglementarea creşterii nivelului şi calităţii vieţii, organizarea odihnei cu adevărat valoroase,
organizarea unei vieţi cu un conţinut pozitiv înalt;
 lichidarea analfabetizmului şi dezvoltarea invăţămîntului în corespundere cu inflaţia aderată a
cunoştinţelor legată de revoluţia informaţională a computatorului;
 controlul obştesc asupra organelor de putere şi administrării mijloacelor masmedia şi culturii,
interzicerea steriotipizării antiumane, atentatul asupra libertăţilor individuale şi spirituale;
 realizarea garanţiilor drepturilor şi libertăţilor omului, care sunt legate cu problemele biosociale;
asigurarea maternităţii şi copilăriei, problema luptei cu bolile în masă, a alcoolismului, drogurilor etc.
În ultimele decenii ONU a obţinut unele succese în domeniul drepturilor omului. Însă concurenţa economică
şi interesele naţionale conflictuale pană nu demult au redus politica externă general europeană cu privire la
problemele drepturilor omului la declaraţii de alarmă şi nu la acţiuni. Aşa, amestecul militar a SUA şi ţărilor
europene ia evenimentele din Kosovo (1999) sub motivul realizării drepturilor populaţiei albaneze a provocat o
Catastrofă umanitară şi a contribuit la escaladarea acţiunilor militare în Macedonia (martie-iunie 2001).
Atitudinea contemporană faţa de cultura politică şi de drept a statelor şi popoarelor presupune democratizarea
maximală a mijloacelor de informare îm masă şi a comunicaţiilor şi folosirea în activitatea lor a colaborării şi
indulgenţei faţă de eterodocşi, pluralităţii în viaţa socială şi în concepţiile de explicaţie a ei. "o problemă
importantă e problema banilor în politică. Banii destramă institutele democratice, în deosebi cînd foarte puternic
acţionează la alegeri.
În 2001 Mikle Blumberg a cheltuit o sumă record - 74 mln. dolari pentru a deveni primar a oraşului New
York. Rivalul său a cheltuit 17 mln.dolari. 4 grupe private menţin 85% din toate ziarele zilnice din ţară, cărora le
revin 2/3 din tirajul naţional. În SUA majoritatea mijloacelor de comunicare în masă se află sub controlul a 6
companii.
Ameninţarea reală asupra securităţii omului şi civilizaţiei mondiale în secolul XXI e legată în mare măsură nu
numai de comportarea agresivă a unor state şi grupe de state, ci şi de comportarea milioanelor de oameni. Această
ameninţare poate să obţină o mulţime de forme.
În primul rînd, creşterea necontrolată a populaţiei. Extinderea ritmului creşterii populaţiei în condiţiile lipsei
posibilităţilor dezvoltării contribuie la suprapopularea planetei. Această creştere a populaţiei pe fonul sărăciei
globale, migraţia internaţională şi poluarea mediului ambiant constituie un act fără precedent în istorie. Pentru ca
pe planetă să apară 1 mlrd. de locuitori, era necesar în trecut de 1 mln. de ani. Astăzi pentru a dispune de aşa
populaţie e suficient 10 ani. Astfel această problemă necesita o atenţie deosebită.

127
 În al II-lea rînd, inegalitatea posibilităţilor economice. Pe parcursul ultimilor 5 decenii PNB mondial a sporit
de 8 ori, iar venitul pe cap de locuitor numai de 3 ori. Dar şi aseastă sporire nu se repartizează egal nici la nivelul
statelor, nici în maştab internaţional, şi această inegalitate creşte. 1/5 a comunităţii umane, constituită din ţări
industrial dezvoltate dispun de 4/5 din venitul mondial, dispunînd şi de alte posibilităţi sociale, culturale etc.
Inegalitatea e prezentă şi în alte domenii - în comerţ, investiţii capitale, acumulări şi credite comerciale. "Cu
toate că au fost propuse un şir de iniţiative în ultimul timp, se subliniază în Programul dezvoltării ONU, ţările
bogate ca şi în trecut promovează o politică comercială discriminaţională în atitudinea faţă de mărfurile, produse
în ţările sărace, îndeosebi faţă de producţia agricolă şi textilă".
În al III-lea rînd, presiunea migraţiei constituie o influenţă asupra creşterii populaţiei şi aprofundării sărăciei în
statele în curs de dezvoltare. În ultimele 3 decenii aproape 40 mln. de oameni din ţările în curs de dezvoltare s-au
strămutat în ţările bogate, şi în fiecare an aderă la ei încă aproximativ 1 mln. Numărul migranţilor internaţionali
ilegali constituie 50-40 mln. oameni.
Un număr considerabil îl constituie şi refugiaţii. La etapa actuală ei constituie 40 mln. Această tensionare va
spori conform unor date a cercetătorilor. Creşterea populaţiei, limitarea posibilităţilor de angajare în cîmpul
muncii, pieţele internaţionale închise, influenţa negativă asupra mediului ambiant, deasemenea conflictele armate
va impune ca multe milioane de oameni să părăsească ţările lor. Insă concomitent cu aceasta ţările bogate închid
hotarele, fiindcă ele însuşi sunt supuse în faţa unui şomaj înalt şi alte probleme sociale şi naţionale. Toate acestea
fără îndoială provoacă o încordare socială în lume.
Concomitent s-a format o concepţie dublă faţă de migraţie; pe de o parte, există o interzicere oficială, care nu-i
acoperită cu o sistemă de măsuri efective, iar pe de altă parte oferta deosebită în construcţii a muncitorilor, la
recoltarea fructelor ori a dădacilor întotdeuna îşi găseşte metoda de pătrundere în acea ori altă ţară dezvoltată din
Occident.
În al IV-lea rând, acţiunea asupra mediului ambiant în majoritatea formelor ei are loc la nivel local, însă unele
efecte ale ele pot să se transfere. Aerul poluat fară obstacole poate traversa hotarele de stat, aruncarea bioxidului
de sulf din unele ţări sub formă de ploi cu acid cad în alte ţări. Aproape 60% din pădurile Europei suferă din cauza
depunerilor de acid. Chimicatele crează un efect global, distrugînd stratul de ozon. Urmări globale constituie şi
gazele aruncate în atmosferă, ceia ce contribuie la apariţia efectului de seră.
Responsabilitatea principală pentru impurificarea atmosferei mediului ambiant revine ţărilor dezvoltate. În
1990 SUA le revenea 21% din depunerile de acid, ţărilor UE-15%, ţărilor în curs de dezvoltare - 36%, Rusiei-
11%. În raportul Agenţiei europene ecologice se subliniază, că temperatura medie mondială în ultimii ani a
crescut cu 0,36 grade. Aceasta e legată de creşterea concentrării cu gaze acidice în atmosferă cu 30%.
Urmările încălzirii climatului pot fi deduse din pagubele în economia multor ţări. Revărsările catastrofale din
anul 2002 în Austria, Germania, Cehia, Rusia (Caucazul de Nord), în 2004 - în Franţa, Romînia şi alte ţări servesc
exemplu ce confirmă procesul schimbărilor climaterice.
În al V-lea rînd, comerţul cu drogurile prezintă una din cele mai dezastruoase ameninţări pentru omenire. În
ultimii 25 de ani industria drogurilor a crescut de la întreprinderile de mici pînă la un bisnes internaţional
organizat.
La etapa actuală suma de la rotaţia drogurilor depăşeşte volumul comerţului cu petrol şi cedează numai
volumului comerţului cu armele. Volumul circulaţiei nelegitime cu droguri în 1995 era apreciat la 400 mlrd.
dolari, ceia ce constituie aproape 8% din volumul comerţului mondial".
În al VI-lea rănd un fenomen social-politic complicat la baza căruia se află un spectru larg de contradicţii
sociale şi religioase constituie terorismul. Factorii principali, care au influienţat asupra apariţiei şi evoluţiei
terorismului într un şir de ţări sunt:
 slăbirea bazelor statale şi a institutelor puterii, spălarea structurii politice a societăţii, incapacitatea
aparatului de stat de a controla efectiv resursele proprii economice şi financiare;
 deformarea profilului social a populaţiei în rezultatul crizei economice, diferenţierii excesive a
cetăţenilor după nivelul veniturilor, a şomajului, lipsei a multor straturi de populaţie a locului său în structura
socială a societăţii;
 lupta pentru interese economice;
 degradarea bazei morale a societăţii, influienţa destructivă a mijloacelor de informare în masă, ce
propoagă nihilizmul, cultul violenţei, metodele antilegitime în soluţionarea diferitor probleme;
 pătrunderea pe teritoriile altor state a reprezentanţilor organizaţiilor teroriste de peste hotare şi a
sectelor totalitare.

128
 În al VII-lea rînd, sistema financiară mondială conţine în sine multiple elemente instabile, inclusiv şi în
economia liderului - SUA. Instabilitatea se reproduce, mai întîi, din cauza dezvoltării neliniare a unor state şi
regiumi, la fel şi a disproporţiei structurale.
Lumea contemporană e extrem de complicată, contradictorie, instabilă. Ea se loveşte cu problema
supraveţuirii omenirii. În aceste condiţii problema umanizmului se transferă pe primul loc.
Pe măsura ce problemele ecologiei, suprapopulaţiei planetei, aprofundării distanţierii dintre bogaţi şi săraci,
creşterea crimelor în lume au căpătat un caracter primejdios, ce ameninţă omenirea, tot mai acut devine
necesitatea evidenţierii de către comunitatea mondială a unor măsuri radiacale, care ar permite să fie
preîntâmpinate ameninţările pentru omenire. În aceste condiţii guvernele statelor, organizaţiile internaţionale se
află în evidenţierea cauzelor problemelor mondiale şi excluderea lor.
Una din cauzele apariţiei problemelor globale constă în necorespunderea dimensiunilor şi ritmului de
dezvoltare a economiei mondiale posibilităţilor şi resurselor naturale. Primii care au indicat la legăturile dintre
dezvoltarea economică şi biosfera pămîntului au fost savanţii americani Denis şi Donella Medouz.
În monografia colectivă "Limitele creşterii" apărută sub egida Clubului de la Roma în 1968 s-a făcut concluzia
pe baza unui material bogat, că finalitatea dimensiunilor pămîntului presupune şi limitarea expansiunii umane.
Într-adevăr, dimensiunile activităţii economice în secolul XX a crescut considerabil, s-a format o economie
apreciată cu o sumă gigantică de 39 trln. dolari din totalul PNB (1998). În comparaţie cu anul 1990 PNB mondial
a sporit de 17 ori, producţia industrială mondială a sporit de peste 50 de ori. Numai în primele 3 sferturi a
secolului trecut energia folosită în lume a sporit de 11 ori, oţelului - 25 ori, aluminiu - aproape de 2000 ori etc.
Toate acestea au creat o presiune enormă asupra biosferei pămîntului şi resurselor naturale ale lui. O altă cauză a
apariţiei problemelor globale reese din urmările progresului tehnico-ştiinţific.
În a II-a jumătate a secolului XX omenirea a folosit fără precedent realizările în domeniul ştiinţei, tehnicii,
tehnologiei pentru dezvoltarea producţiei mărfurilor şi deservirii. Datorită realizărilor tehnico-ştiintifice brusc a
sporit productivitatea muncii, a crescut statutul social a cetăţenilor, nivelul bunei stări materiale în multe ţări din
lume. Însă progresul accelerat tehnico-ştiinţific a constituit nu numai urmări pozitive, ci şi negative.
Au devenit destul de cunoscute realizările în domeniul energeticii nucleare. Însă n-a fost apreciate primejdia
serioasă, legată de folosirea reactorului atomic, prelucrarea, transportarea şi conţinutul rezervelor combustibilului
nuclear.
Noi realizări în domeniul electronic şi sistemului de comunicaţie, în crearea tehnicii cosmice, în biotehnologie
şi genetică s-au obţinut la începutul secolului XXI. Însă toate aceste realizări conţin în sine un şir de riscuri, care
necesită aprecierea şi prognozarea lor. Sunt necesare noi metode de control asupra schimbărilor climei, mijloace
sigure pentru securitatea sănătăţii oamenilor, dezvoltarea ramurilor de restabilire a mediului natural.
A treia cauză a apariţiei problemelor globale constă în creşterea populaţiei în lume, ce depăşeşte posibilităţile
satisfacerii necesităţilor în resurse, în condiţiile cînd pe o parte considerabilă a planetei se păstrează sărăcia.
Astăzi sute de milioane de oameni suferă de foame, 1,2 mlrd. sunt analfabeţi, 1,6 mlrd. oameni n-au acces la
apă potabilă, 2 mlrd. oameni sunt lipsiţi de a folosi energia electrică. Se păstrează o distanţiere deosebit de mare
dintre bogătaşi şi săraci. Astăzi 225 de oameni din lume dispun de o bogăţie de peste 1 trln. dolari, ce se egalează
cu un venit a peste jumătate din comunitatea umană.
În soluţionarea acestei probleme se presupune ca de rând cu continuarea dezvoltării economiei să fie stabilit
un control asupra natalităţii în lume, limitarea populaţiei fertile şi obţinerea în perspectivă a stabilizării la nivel
constant. Însă pentru soluţionarea acestei sarcini e necesar anumit timp şi de trecut la politica constantă de
dezvoltare de lungă durată.
A IV cauză a apariţiei problemelor globale se reduce la folosirea unei părţi considerabile din resurse mondiale
în scopuri militare şi susţinerea formaţiunilor militare de miloane de oameni. Factorul militar continuă să rămînă
şi astăzi cauza principală de obstacol pe calea soluţionării problemelor globale. Cu toate că s-a limitat numărul
forţelor armate în lume, dar în rândurile lor au mai rămas peste 23 mln, ostaşi şi ofiţeri militari, 7 mln.oameni în
formaţiunile semiarmate şi peste 39 mln. aflaţi în rezervă.
A V cauză a problemelor mondiale constă în reţinerea institutelor puterii şi eloborarea politicii lor de la
soluţionarea necesităţilor problemelor mondiale. SUA , ţările Europei Occidentale şi Japonia au adoptat un cod de
legi în scopul ocrotirii mediului ambiant şi folosirea raţională a resurselor naturale. Aceste măsuri au permis de a
îmbunătăţi situaţia mediului ambiant însă problema n-a fost evitată. Cea mai mare presiune asupra mediului o
constituie statele - SUA, Japonia, RFG, Rusia, China, India, Indonezia, Brazilia unde vieţuiesc 56% din populaţia
planetei, 53% din suprafeţele de pădureţi se produce 59 % din VNB. E vădit, că acţiunile comune a guvernelor, în
primul rând, a statelor mari pot să să contribuie în mare măsură să dea un răspuns la provocările de la intersecţia
secolelor XX-XXI.
129
 Astfel problemele globale, pa care le preîntîmpină omenirea în epoca contemporană, în majoritatea lor sunt
legate de caracterul tehnogen a dezvoltării civilizaţiei. Catastrofele ecologice, crizele globale în domeniul politicii,
securitatea internaţională, suprapopulaţia, relaţiile sociale şi umane etc. demonstrează că nivelul progresului în
formele tradiţionale tehnogenice şi-au epuizat posibilităţile sale.
Nivelul obţinut de dezvoltare a civilizaţiei mondiale necesită un nivel mai înalt de administrare decît în trecut.
E necesar de a pune în funcţie mecanizmul întreg de administrare socială, inclusiv a unor state aparte, la fel a
organizaţiilor internaţionale şi dreptului internaţional, care îşi realizează funcţiile sale într-o interacţiune strânsă.

130
76. Analiza comparată între Acordul de Parteneriat şi Colaborare R.M. – U.E. şi Acordurile de asociere
ale U.E.

Importanţa procesului de integrare viitoare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană este o acţiune
prioritară a ţării în relaţiile sale externe. Întrucît Republica Moldova şi-a definit clar scopul de a adera în
perspectivă pentru viitor la Uniunea Europeană, realizarea acestui deziderat este prefigurat de mai aspecte de bază
care, considerăm, îi permit Republicii Moldova să apropie acest moment, unul dintre acestea fiind cadrul
instituţional juridic de implimentare a Acordului de parteneriat şi Cooperare - APC.
La 28 noiembrie 1994, la Bruxelles Republica Moldova şi Uniunea Europeană au semnat Acordul de
Parteneriat şi Cooperare /APC/, care după ratificarea sa, a intrat în vigoare la l iulie 1998. Părţi semnatare ale
APC-ului sunt, pe de o parte, Republica Moldova, şi pe de altă parte, toate cele trei Comunităţi Europene plus
Statele lor Membre.
Din momentul punerii sale în aplicare, APC-ul substituie Acordul între Comunităţile Europene şi ex-URSS
privind comerţul şi cooperarea comercial-economică din 18 decembrie 1989 (art. 105 al APC).
Textul acordului este însoţit de cinci anexe, Protocolul privind asistenţa reciprocă între autorităţile
administrative în materie vamală, declaraţii şi schimb de scrisori, prin care se interpretează unele prevederi ale
APC. Acordul a fost încheiat pentru perioada iniţială de zece ani. După expirarea acestei perioade, APC-ul va fi
reînnoit anual în mod automat, cu excepţia cazului când una dintre părţi declară denunţarea acestuia.
Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC) este instrumentul principal al dialogului politic şi economic, al
cooperării în domeniul dreptului, comerţului, celui financiar, social şi cultural dintre Uniunea Europeană şi
Republica Moldova. Prin semnarea acestui Acord se deschidea o noua etapa in dezvoltarea relaţiilor Republicii
Moldova cu Uniunea Europeana. Concepţia Politicii Externe a Republicii Moldova interpretează APC-ul ca fiind
un prim pas pe calea integrării Republicii Moldova în UE.
Pe perioada dintre semnarea APC şi intrarea sa în vigoare conform procedurii stabilite, relaţiile dintre UE şi
Republica Moldova s-au bazat pe Acordul Interimar asupra comerţului şi măsurilor aferente din 2 octombrie
1995, în vigoare de la 1 mai 1996. Acordul Interimar conţinea prevederile în materie de comerţ cu bunuri, plăţi,
concurenţă şi proprietate intelectuală şi comercială. Mai mult, art.106 APC stipulează că sintagma „intrarea în
vigoare" a APC înseamnă „intrarea în vigoare a Acordului Interimar", 1 mai 1996.
Obiectivele Parteneriatului între UE şi Moldova au fost formulate în APC astfel: asigurarea unui cadru
apropiat pentru dialogul politic; promovarea comerţului şi investiţiilor; crearea bazelor pentru cooperarea
legislativă, economică, socială, financiară şi culturală; susţinerea consolidării demo6ra|iei, dezvoltării economiei
şi finalizarea tranziţiei la-economia de piaţă în Moldova.
APC-ul nu prevede aderarea Moldovei la UE, însă menţionează „apropierea graduală între Moldova şi o zonă
mai largă de cooperare în Europa şi regiunile limitrofe".
Obiectivele şi principiile generale
Obiectivul general al APC este de a stabili un parteneriat şi o colaborare ce ar consolida şi extinde relaţiile
între UE şi Moldova în baza valorilor comune pe care le împărtăşesc. Obiectivele acestui parteneriat conform
primului articol al APC sunt:
 Asigurarea unui cadru corespunzător dialogului politic între Părţi, care ar permite dezvoltarea unor
relaţii politice;
 Promovarea comerţului şi investiţiilor, precum şi relaţiilor economice armonioase între părţi pentru a
încuraja astfel dezvoltarea lor durabilă;
 Asigurarea bazei pentru colaborare în domeniile legislativ, economic, social, financiar şi cultural;
 Susţinerea eforturilor Republicii Moldova de consolidare a democraţiei, de dezvoltare economiei şi de
finalizare a tranziţiei salela economia de piaţă.
Astfel parteneriatul urmează a fi considerat ca o formă specifică a cooperării între UE şi Moldova în diverse
domenii, cu excepţia problemelor ce ţin, de apărare.
Pe de altă parte, APC-ul nu exclude participarea Moldovei în Comunitatea Statelor Independente (CSI).
Articolul 3 al APC încurajează - fără a menţiona CSI ca organizaţie - menţinerea şi dezvoltarea cooperării între
statele, care au apărut în rezultatul destrămării URSS, aşa numitele Noile State Independente (NSI). Mai mult,
art.51 paragraful 4 al APC se referă la cooperarea moldo-europeană destinată susţinerii „ cooperării între statele
independente".
Pe lângă cooperarea în cadrul APC-ului propriu-zisă, acordul menţionează şi alte forme de cooperare, cum ar
fi Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE),
Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) şi Tratatul Cartei Europene pentru Energie.
131
 Principiul general al parteneriatului între Moldova şi UE este "de a consolida libertăţile politice şi economice
ce constituie însăşi baza parteneriatului" (Preambulul APC aliniatul 3)
În acest context, conform articolului 2 APC principiile parteneriatului includ respectarea democraţiei,
dreptului internaţional şi a drepturilor omului, aşa cum sunt definite în special în actul final de la Helsinki şi Carta
de la Paris pentru o nouă Europă, precum şi a principiilor economiei de piaţă, inclusiv celor enunţate în
documentele Conferinţei CSCE de la Bonn.
Declaraţia comună a părţilor APC-ului privind articolul 99 reliefează că violarea acestor elemente esenţiale
stipulate în articolul 2 APC vor fi considerate drept „caz de urgenţă specială", care permite celeilalte părţi de a
întreprinde măsurile apropriate, până de a solicita soluţionarea cu asistenţa Consiliului de Cooperare.
Recunoscând că Comunitatea Europeană şi Republica Moldova doresc să instituie un parteneriat şi o
colaborare, care ar consolida şi extinde relaţiile stabilite anterior menţionăm că „comerţul cu bunuri" este un
subiect al competenţei CE, în timp ce regulile privind stabilirea şi funcţionarea companiilor rămâne a fi în
competenţa Statelor Membre ale CE. În acest fel, APC-ul nu limitează Statele Membre ale Comunităţilor
Europene în competenţele lor de a încheia acorduri bilaterale cu Moldova. Aceasta se referă, de exemplu, la
acordurile bilaterale privind promovarea şi protejarea investiţiilor sau acordurile privind evitarea dublei impozitări
(art.53, paragraful 2 al APC).
APC stabileşte un cadru instituţional pentru realizarea obiectivelor sale, compus din trei organe: un Consiliu
de Cooperare (Cooperation Councit), un Comitet de Cooperare (Cooperation Committee) şi subcomitetele
acestuia specializate şi un Comitet Parlamentar de Cooperare (Parliamentary Cooperation Committee). La fel
APC stipulează şi alte forme de cooperare, cum ar fi reuniunile oficialităţilor de nivel înalt şi canalele diplomatice
tradiţionale pentru purtarea dialogului politic.

132
77. Planul Individual de Acţiuni RM – UE în contextul concepţiei ,,Politica Europeană de Vecinătate” a
UE: realităţi şi perspective.

Un rol emergent în soluţionarea conflictelor „îngheţate”, prin intermediul Politicii Europene de Vecinătate
(PEV) şi Politicii Europene de Securitate şi Apărare (PESA), revine UE. În cazul Transnistriei, materializarea sa
deplină ar trebui să aibă caracter de urgenţă, Transnistria fiind cel mai apropiat conflict „îngheţat” de graniţele
Uniunii Europene.
Extinderea din 1 ianuarie 2007 a adus Uniunea Europeană la o distanţă de 90 de km pe linie dreaptă de
conlict, ceea ce va face ca în noul context regional de securitatea UE să fie grav afectată, aceasta semnifică că UE
va căuta să se implice mult mai activ în soluţionarea situaţiei conflictuale. Şi acest lucru deja se face vizibil, mai
ales în ultima perioadă, odată cu instituirea Misiunii de monitorizare a trecerii „cargo”-urilor transnistrene, cu
scopul evitării contrabandei pe segmentul graniţei necontrolat de autorităţile centrale de la Chişinău.
Dar dependenţa UE de resursele energetice din Rusia o face pe de o parte, să fie extrem de precaută în
acţiunile sale, iar pe de altă parte explică faptul de ce UE pînă acum a evitat să se implice şi să discute deschis
despre această problemă cu Rusia. Interesele Uniunii largite, spre deosebire de cele ruseşti, prin hotarul comun cu
Moldova, vor fi afectate în primul rînd de instabilitatea regională. Interesele Uniunii Europene au fost cauzate de
mai mulţi factori:
1. Elaborarea unei politici a UE pentru o “Europă largită”, în care UE să fie mai activă în soluţionarea
crizelor de la periferia sa. În discuţiile privind “Europa largită”, Transnistria este menţionată drept regiune de
conflict în care UE trebuie să se implice. În comunicatul Comisiei Europene privind relaţiile cu noii vecini se
menţionează că “UE trebuie să îşi asume un rol mai activ pentru a facilita rezolvarea disputelor în Palestina,
Sahara de Vest şi Transnistria. O implicare mai mare a UE în gestionarea crizelor, ar fi o demonstrare directă a
dorinţei UE de a-şi asuma responsabilităţi mai mari în rezolvarea conflictelor din statele incluse în Politica Noii
Vecinătăţi.
2. Lansarea de către UE a primelor operaţiuni de gestionare civilă şi militară a crizelor din Bosnia şi
Macedonia, fapt ce confirmă capacitatea operaţională a UE de a contribui direct la gestionarea crizelor de la
periferia sa şi ridicarea rangului UE ca actor în domeniul securitaţii.
3. Neretragerea trupelor ruseşti din Transnistria pînă la finele anului 2002, conform prevederilor OSCE
de la Istanbul (OSCE Istanbul summit declaration, Art.19, 19 noiembrie 1999), a aratat că UE nu poate conta pe
alte state atunci cînd securitatea hotarelor sale este afectată. Cu alte cuvinte, dacă UE doreşte să aibă vecini stabili,
democratici, viabili si prosperi, atunci ea trebuie să se implice direct în atingerea acestor obiective. Neretragerea
trupelor ruseşti din Transnistria a demonstrat Uniunii Europene că pentru rezolvarea acestei probleme e nevoie de
acţiuni mai largi decît cele ce pot fi întreprinse în cadrul OSCE.
4. UE înţelege faptul că “Transnistria este un magnet al crimei organizate, şi poate destabiliza sau
submina complet procesul de edificare a statului moldovenesc, consolidarea politică şi dezvoltarea durabila a
regiunii şi, prin urmare, a Uniunii. UE vede un interes clar în asigurarea rezolvării sfidarilor comune”.
În continuare vom menţiona că se cunoaşte că segmentul cel mai vulnerabil al frontierei dintre Republica
Moldova şi Ucraina îl constituie sectorul său transnistrean. Misiunea Uniunii Europene de asistenţă la frontiera
moldo-ucraineană (EUBAM), a înregistrat o serie de succese pe timpul derulării primului său mandat (2005-
2007), probleme ca migraţia ilegală, traficul de droguri, arme şi maşini furate din Occident, contrabanda cu ţigări
netimbrate şi carne de pui, cunoscând un trend descrescător. Dincolo de toate acestea, misiunea a marcat prima
implicare a UE pe dimensiunea de securitate a PEV în regiunea Mării Negre. Împrejurarea a oferit o mai bună
cunoaştere de către Bruxelles a situaţiei în teren şi o orientare mai eficientă a proceselor de reformă a sistemelor
vamale şi a managementului frontierelor în Republica Moldova şi Ucraina.
În martie 2007, durata mandatului misiunii EUBAM a fost extinsă cu încă doi ani (2008-2009). În opinia
reprezentantului UE pentru Republica Moldova, extinderea duratei misiunii Uniunii Europene de asistenţă la
frontiera moldo-ucraineană ar putea contribui la soluţionarea conflictului transnistrean şi reluarea negocierilor în
formatul "5+2". După cum a declarat generalul F.Banfi, şeful misiunii EUBAM, în această a doua etapă a misiunii
va fi implementat proiectul BOOMMOLUK, în cadrul căruia 50 vameşi moldoveni şi ucraineni vor beneficia de
instruire şi deplasări în ţările UE în vederea implementării practicilor europene de trecere a frontierei, iar la
punctele de trecere a hotarelor moldo-ucrainene vor fi instalate sisteme performante.
În acest context, România, ca stat de graniţă al Uniunii Europene, ar trebui să îşi manifeste disponibilitatea de a
participa la această nouă etapă, hotărâtoare, de derulare a misiunii EUBAM, aducându-şi astfel contribuţia la
implementarea strategiei de securitate a UE în regiune.

133
 În prezent este analizată posibilitatea trecerii de la PEV la „PEV plus”, care, între altele, ar urma să ofere
ţărilor partenere PEV posibilitatea asocierii la declaraţiile de poziţie ale miniştrilor afacerilor externe ai statelor
membre UE şi participarea la operaţiuni de gestionare a crizelor. Astfel, între PEV şi PESA ar urma să se instituie
o relaţie de interdependenţă şi mai strânsă. Pe acest fundal, dublat de forjarea graduală a unei dimensiuni
europene a Mării Negre, Uniunea Europeană şi-ar putea consolida prezenţa în regiune, conducând o misiune
civilă poliţienească în Transnistria, ce s-ar constitui într-o primă misiune PESA în spaţiul ex-sovietic.
Luând în considerare precedentul experienţei UE în Bosnia şi Herzegovina, la această misiune ar putea
participa nu doar state UE – între care ar trebui să se numere şi România, ca stat de graniţă –, ci şi state nemembre
ale Uniunii, dar cu interese directe în zonă, precum Rusia şi Ucraina. Faptul că în prezent este puţin probabil ca
UE să-şi asume responsabilitatea conducerii unei astfel de misiuni, nu exclude posibilitatea asumării sale în viitor,
într-un context geopolitic mai favorabil.
Nu în ultimul rând, România, ca ţară-mebră a UE de frontieră, interesată de a se învecina cu state stabile,
democratice şi prospere, ar putea închega un parteneriat special pentru transferul de experienţă şi know-how în
domeniile reformei sectorului de securitate şi democratizării instituţionale către Moldova şi, respectiv, Ucraina, în
calitatea lor de ţări PEV partenere şi vecine.
În concluzie, vom spune că România trebuie să continue implementarea măsurilor impuse de acquisul
Schengen şi statutul său de frontieră externă răsăriteană a UE. Pe lângă perfecţionarea sistemului de management
integrat al frontierelor sale, România poate îşi manifestă disponibilitatea de a participa la cea de a doua etapă
(2008-2009) de derulare a misiunii EUBAM.
Calitatea şi eficienţa controalelor EUBAM şi ale grănicerilor de la frontiera comună ucraineano-moldoveană
trebuie îmbunătăţită. În acest scop sunt necesare intensificarea activităţilor de training a tuturor factorilor implicaţi
în controalele la frontieră – grăniceri, poliţie, organe vamale, autorităţi sanitare şi veterinare –, introducerea de
către Ucraina şi Moldova a sistemului integrat de control al frontierelor, precum şi adaptarea celor două ţări
partenere PEV la standardele UE de control al acestora. România, Moldova şi Ucraina pot să promoveze măsuri
de edificare a încrederii prin instituirea de puncte comune de control la frontiere.

134
78. Teoriile clasice ale integrării europene (federalism, funcţionalism, neofuncţionalism şi
interguvernamentalism).

Procesul de integrare a statelor - naţiune a fost şi încă este un subiect foarte dezbătut de către reprezentanţii
teoriei relaţiilor internaţionale. Liga Naţiunilor, Naţiunile Unite şi mai ales Uniunea Europeană au fost privite de
unii ca primii paşi către o “lume unită” sau mai “integrată”.
Vorbind iniţial despre perceptele teoretice ale termenului de integrare, vom menţiona iniţial că integrarea
poate fi diferenţiată şi din punctul de vedere al procesului şi al domeniului. Există o abordare instituţională care
abordează integrarea în principal în termeni de formare a unui corp politic, în timp ce alte abordări, mai puţin
organizaţionale, văd lumea modernă ca mişcîndu-se foarte încet dar foarte sigur către un tip de comunitate
mondială.
Abordările integraţioniste în legătură cu domeniul precizează că integrarea sau comunitizarea poate avea loc
oriunde, chiar la un nivel redus, cum ar fi spre exemplu eforturile de unificare europeană. În acest context,
eforturile comunităţii mondiale sau ale guvernului mondial sunt exerciţii stilistice şi nepractice şi integrarea
trebuie să aibă loc la nivel regional. Toate aceste perspective utilizează ipoteza că ţările “integrate” unele cu altele
se vor comporta diferit unele faţă de altele spre deosebire de naţiunile mai puţin integrate.
Mulţi teoreticieni ai relaţiilor internaţionale definesc integrarea în lucrările lor. Deutsch defineşte integrarea ca
“obţinerea unui simţ al comunităţii şi al instituţiilor care poate asigura schimbare dependentă şi liniştită”. Ernst B.
Haas vede tipul ideal al “comunităţii politice” ca “unul în care există limitări în ceea ce priveşte violenţa
conflictului în cadrul grupului” şi ca şi “crearea voluntară a unor unităţi politice mari care implică prezentarea
conştientă de forţe în relaţie cu instituţiile participante”.
În anul 1971 J.S.Nye specifică că una dintre funcţiile organizării regionale este controlul conflictului
intraregional. Robert Angell care a studiat “participarea trans-naţională”, precizează că interacţiunea crescută prin
intermediul participării, ar putea determina “pacea mondială”. Michael Hodges prezintă integrarea ca “formarea
de noi sisteme politice din sisteme politice separate”.
Reginald Harrison a prezentat importanţa instituţiilor centrale: “procesul de integrare poate fi definit ca
stabilirea, în cadrul unei zone de relaţii a comunităţii politice, de instituţii centrale cu putere de luare a deciziilor
care sunt obligatorii şi metode de control care determină alocarea valorilor la nivel regional precum şi mecanisme
adecvate de obţinere a consensului”. William Wallace defineşte integrarea ca şi “crearea şi menţinerea unor
modele intense şi diversificate de interacţiune între unităţi anterior autonome”.
În continuare vom spune că studiul integrării europene a devenit o scenă majoră de dezbateri în cadrul
disciplinei academice a relaţiilor internaţionale pe parcursul anilor ‘50. Teoreticienii au fost preocupaţi de
instituţiile colective internaţionale şi transnaţionale şi de apariţia actorilor non-statali importanţi în politica
mondială. Studiul integrării europene a consacrat cel puţin patru piloni ai abordării.
Primul, ar fi să înţelegem UE ca o organizaţie internaţională. Teoria organizaţiilor internaţionale se bazează pe
ideea că organizaţiile internaţionale tradiţionale sunt organisme interguvernamentale desemnate în contextul
explicit al convergenţei preferinţelor statului sau intereselor comune. Ele sunt un mijloc pentru asigurarea
armoniei interstatale şi în final a păcii veşnice.
Al doilea tratează integrarea europeană ca un model de “regionalism” în cadrul politicii economice globale.
Scopul acestei abordări este să ofere reflecţii, şi poate generalizări, despre tendinţa grupurilor din statele teritorial
adiacente de a se grupa în blocuri.
A treia abordare urmăreşte să trateze UE ca un subiect util pentru studiul dinamicii procesului decizional.
Atenţia este îndreptată către interacţiunea intereselor actorilor şi proceselor de stabilire a agendelor, formulării
politicilor, legislaţiei, intermedierii intereselor şi implementării politicilor.
Ultima abordare priveşte UE ca un fenomen sui generis. Există doar o singură Uniune Europeană şi aşadar,
integrarea europeană nu poate fi utilizată pentru elaborarea de generalizări largi.
Din această perspectivă, teoriile integrării europene pot fi clasificate în trei mari grupe:
 teoriile mari (grand theories), care au apărut ca urmare a dorinţei analiştilor din spaţiul academic de a
explica procesul de integrare europeană. Scopul acestor teorii este de a prezenta factorii care au condus la apariţia
integrării europene precum şi evoluţia viitoare a procesului. Din acest punct de vedere, putem spune că aceste
teorii au un caracter dinamic. Ele iau in considerare caracteristicile principale ale procesului de integrare
prezentându-l ca atare, ca un întreg şi analizează întreaga evoluţie trecută, prezentă şi viitoare a acestuia. Accentul
este pus pe procesul de integrare şi nu pe rezultatele acestui proces.
Primele încercări de teoretizare a procesului de integrare europeană au apărut în anii 1950 în Statele Unite ale
Americii. Elaborarea marilor teorii a avut ca punct de plecare apariţia în 1951 a Comunităţii Europene a
135
Cărbunelui şi Oţelului. Interesul cercurilor ştiinţifice asupra procesului de integrare europeană a fost susţinut timp
de 15 ani, timp în care integrarea europeană cunoaşte o perioadă de vizibilă dezvoltare şi extindere.
Începând însă cu prima jumătate a anului 1966, o dată cu “criza scaunului gol” şi a fenomenului de
euroscleroză din anii 1970, interesul în marile teorii începe să scadă. În special „criza scaunului gol” şi
compromisul de la Luxembourg au modificat echilibrul de forţe dintre instituţiile comunitare. De la o atitudine
pozitivă în ceea ce priveşte procesul de integrare şi rolul instituţiilor supranaţionale europene s-a trecut la o
atitudine reticientă, demonstrată de „criza scaunului gol” şi soluţionată prin compromisul de la Luxembourg, care
în ultimă instanţă a ajutat la deblocarea procesului decizional european. Evoluţia neaşteptată a procesului de
integrare marcată de cele două evenimente din ultima jumătate a anului 1966 şi respectiv prima jumătate a anului
1970, nu a mai putut fi explicată de reprezentanţii marilor teorii.
O dată însă cu adoptarea Actului Unic European în 1985 şi, urmare a acestui eveniment istoric, o dată cu
revigorarea procesului de integrare, interesul în teoretizarea integrării revine. Susţinătorii marilor teorii revin la
ideea iniţială că “raţiunea de a fi” a acestora, şi anume aceea de a înţelege şi explica caracterul general al
integrării, este cât se poate de validă şi de reală.
 teoriile de mijloc (middle range theories). Începând cu anul 1985 şi anume o dată cu adoptarea
Actului Unic European, procesul de integrare a început să aducă în discuţie ideea statului naţiune suveran intern şi
extern. În această perioadă, se vorbeşte despre apariţia unui nou mod de guvernare.
Conform lui Zürn, „guvernarea” poate fi definită ca „reglementarea internaţională a relaţiilor sociale şi a
conflictelor prin intermediul unor măsuri şi instituţii durabilă şi de încredere, în locul utilizării directe a forţei şi
violenţei”.
Noul model teoretic al guvernării specifică faptul că datorită procesului de europenizare, guvernele implică o
tot mai mare diversitate de actori şi procese care depăşesc granitele naţionale. Din acest motiv, relaţiile dintre stat
şi actorii nestatali au devenit mai puţin ierarhice şi mai mult interactive. Guvernele se preocupă acum mai mult cu
reglementarea activităţilor publice şi mai puţin cu redistribuţia resurselor.
În ceea ce priveşte nivelul specific al UE, se vorbeşte despre transformarea politicilor şi a guvernului la nivel
european şi naţional întrun sistem cu mai multe nivele, ne-ierarhic, prin intermediul unei reţele complexe de reţele
publice şi private şi agenţii executive quasi-autonome, care se preocupă în principal cu dereglementarea şi
rereglementarea pieţei.
 alte abordări teoretice privind integrarea europeană, una dintre cele mai autoritare printre acestea
fiind teoria constructivismului social. Teoria a pătruns în domeniul integrării europene ca urmare a dezbaterilor
sterile şi destul de restrânse dintre neofuncţionalişti şi interguvernamentalişti (inclusiv interguvernamentaliştii
liberali). Astfel, constructivismul social se prezintă azi în literatura de specialitate ca „o abordare a integrării
europene şi ca o provocare la adresa abordărilor mai raţionaliste cum ar fi interguvernamentalismul liberal şi chiar
versiunea de început a neofuncţionalismului”.
Constructivismul social a fost definit de Risse ca având la bază „ontologia socială care insistă asupra faptului
că agenţii umani nu există independent de mediul social şi de sistemul comun de valori împărtăşite. În cadrul
teoriilor integrării europene, constructivismul social contribuie în trei feluri:
- acceptarea ideii de creare în comun a unei structuri permite o mai bună înţelegere a procesului de
europenizare, inclusiv impactul acestuia asupra statului naţiune în Europa.
- datorită accentuării efectelor constitutive ale legilor, reglementărilor şi politicilor europene, se poate studia
modul în care integrarea europeană modelează identităţile sociale şi interesele actorilor.
- prin concentrarea pe practicile de comunicare se poate observa cum sunt construite discursurile la nivelul UE
şi cum actorii încearcă să înţeleagă conceptul de integrare europeană.
Conceptul de „identitate” constituie baza abordării social constructiviste. Pentru reprezentanţii acestei
abordări, identitatea ajută la înţelegerea intereselor şi a politicilor naţionale. Ideea de identitate europeană însă
este deosebit de controversată. Euro-pesimiştii consideră că existenţa unei politici europene este imposibilă
deoarece nu se poate vorbi de un popor european, de o istorie comună, de mituri europene comune pe care o
identitate europeană comună s-ar putea construi.
Constructivismul social este una din cele mai recente metode de analiză şi explicare a procesului de integrare
europeană. Dezbaterea privind măsura în care constructivismului social poate explica ultimii ani ai procesului de
integrare europeană este încă în plină desfăşurare.

136
79. Procesul de extindere al Uniunii Europene în anii 1970-2011.

Spaţiului comunitar european prin primirea de noi membri s-a făcut treptat; ţările care doreau aderarea
depuneau o cerere, iar aceasta era supusa aprobării instituţiilor comunitare.
În 1967 Marea Britanie împreună cu alte 3 ţări: Norvegia, Danemarca şi Irlanda, a depus o nouă cerere de
aderare, iar în urma unor consultări desfăşurate în cadrul Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), toate
cele 4 ţări au fost acceptate în organizaţie. Astfel, prima extindere a Comunităţilor a avut loc la 1 ianuarie 1973
prin aderarea Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii, aderare care a intervenit după multe ezitări şi neînţelegeri,
mai ales având în vedere ca aceste state erau legate între ele în calitate de membre AELS. Norvegia, care ar fi
trebuit să devină cel de-al zecelea membru, deşi semnase Tratatul de aderare, s-a văzut respinsă printr-un
referendum naţional.
Sfârşitul dictaturilor din Grecia, Spania şi Portugalia cât şi democratizarea acestor state din Sudul Europei a
făcut posibilă integrarea acestora în CE. Grecia, asociată la C.E.E. din 1 noiembrie 1962, avusese relaţii externe
foarte reci în perioada “regimului coloneilor” (1967-1974) şi şi-a depus candidatura pentru aderare în vara lui
1975. Tratatul de aderare a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1981. Spania, marcată de războiul civil din perioada
1936-1939 şi izolată de Europa în timpul regimului generalului Franco, a reintrat în rândul democraţiilor în 1975.
Aderarea sa la C.E.E. sa petrecut la 1 ianuarie 1986. Portugalia, care a cunoscut o izolare diplomatică
asemănătoare cu cea a Spaniei după război, datorită regimului autoritar dominat de către Salazar, s-a alăturat
C.E.E. la 1 ianuarie 1986.
Un nou pas în aderarea noilor membri la Uniunea Europeană la constituit depunerea cererilor de aderare de
către Austria, Suedia, Finlanda şi Norvegia. Urmând deciziei Consiliului European de la Edinburgh că
negocierile de aderare cu Austria, Finlanda, Suedia şi Norvegia să înceapa în prima parte a anului 1993, întâlnirile
ministeriale prin care se deschideau negocierile au avut loc pe 1 februarie 1993. Negocierile s-au încheiat pe 30
martie 1994 şi apoi acordurile politice au primit forma legală prin redactarea textelor Tratatelor şi Actelor de
aderare. Textele au fost aprobate la sesiunea finală a Conferinţei pe 12 aprilie 1994, iar pe 19 aprilie 1994
Comisia a adoptat o opinie favorabilă privind aderarea celor 4 ţări candidate. Ratificarea acordului de către
Parlament a intervenit pe 4 mai.
Un eveniment destul de important în vederea aprofundării comunităţii europene la constituit aderarea a încă
10 state la Uniunea Europeană - Polonia, Ungaria, Slovenia, Slovacia, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta şi
Cipru (1 mai 2004). Această zi a devenit apoteoza unui grandios proiect european, startul oficial al căruia a fost dat
în 1998, cînd s-a acceptat decizia conceptuală referitor la extinderea UE şi aprobate principiile ei de realizare. Astfel
Europa a devenit mai mare, mai puternică, mai democratică , mai civilizată.
Nu şi în ultimul rînd vom menţiona că prezentul ne specifică evenimentul în cocnformitate cu care, doi noi
memebri, şi anume România şi Bulgaria au aderat pe 1 ianuarie 2007 la Uniunea Europeană, în acest context
lărgind staff-ul de membri comunitari la 27.

137
80. Tratatul de la Maastricht şi crearea Uniunii Europene. Esenţa şi specificul noii formaţiuni.

În cadrul de distindere a uniunii de la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană, unul dintre cele mai
importante evenimente care au stat la baza definitivării juridice a Uniunii Europene a Fosta Tratatul de la
Maastricht, semnat în februarie 1992 şi intrat în vigoare în 1993. Documentul a constituit unul din cele mai
efective impulsuri din istoria construcţiei europene. Semnat de către reprezentanţii celor 12 state membre ale
Comunităţii Europene, Tratatul de la Maastricht, numit şi Tratatul Uniunii Europene, a marcat o nouă etapa în
crearea noii configuraţii politice continentale.
Statele Comunităţii creează o uniune fără precedent în istoria Comunităţii, bazată pe bunăvoinţa popoarelor de
a se integra într-o uniune tot mai strânsă. Denumirea corectă a documentului semnat este Tratatul asupra Uniunii
Europene, cunoscut mai mult în literatură ca Tratatul de la Maastricht.
Bazele „constituţionale" ale Uniunii Europene sunt următoarele acte internaţionale, Tratatul de la Paris prin
care a fost creată C.E.C.A., în anul 1951 Tratatele de la Roma de constituire a Comunităţii Economice Europene
(C.E.E.) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom) din anul 1957 modificate prin Actul unic
european, din 1986 şi prin Tratatul Uniunii Europene, de la Maastricht, din anul 1992. Prin aceste acte au fost
stabilite legăturile juridice între ţările membre ale comunităţilor, legături care depăşesc simplele relaţii contractuale
stabilite între statele suverane, prin tratate internaţionale obişnuite.
Tratatul de la Maastricht modifică prevederile celor trei tratate comunitare ale C.E.C.A., Euratom si C.E.E. şi
le completează cu noi dispoziţii.
Tratatul prevede o evoluţie continuă a procesului de unificare politică şi economică. Lucrările asupra
documentului au necesitat multe compromisuri, unul dintre ele fiind problema substituirii Comunităţilor prin UE.
Varianta finală precizează, că Comunităţile nu se substituie, Tratatul asupra UE le înserează într-un mecanism mai
amplu şi mai eficient.
Tratatul de la Maastricht este alcătuit din şapte titluri, după, cum urmează; Dispoziţiile comune (titlul I),
Modificarea celor trei tratate prin care a fost instituită fiecare comunitate, (titlurile II-IV), Reglementarea -politicii
externe şi de securitate comună (titlul -V) Reglementarea cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor interne
(titlul VI) şi Dispoziţii finale (titlul VII).
Anexat, tratatul conţine şaptesprezece protocoale, şaisprezece anexe la tratatul C.E.E. (devenită Comunitatea
Europeană), iar ultimul, anexa la tratatele instituind comunităţile europene, si la tratatul privind constituirea
Uniunii Europene. Protocolul nr. 11 stabileşte un regim special pentru Marea Britanie, protocolul nr. 12 prevede
regimul special pentru Danemarca, referitor la realizarea uniunii monetare, iar protocolul nr. 14 referitor la
politica socială conţine în anexă un acord între statele membre ale Uniunii şi Marea Britanie. De asemenea, mai
sunt anexate treizeci şi trei de declaraţii privind probleme comunitare.
Tratatul de la Maastricht instituie următoareler obligaţii pentru state:
 de a ajunge la o poziţie comună în reuniunile dintre ele şi cele internaţionale;
 de a efectua acţiuni comune pe baza unor decizii adoptate în cadrul comunitar;
 de a executa colectiv şi individual aceste decizii;
 preconizează transformarea UEO în "braţul armat al UE", prima urmând să aplice deciziile militare
luate în comun de ambele organizaţii.
Problema structurii a fost una din cele mai dezbătute în cadrul negocierilor. Se propuneau două variante,
ambele comunitare ca esenţă, dar diferite ca formă. Problema consta în faptul, unde să fie plasată politica externă
şi de securitate comună, precum şi cooperarea în domeniul justiţiei şi a afacerilor interne.
Comisia propunea includerea acestora, în Tratatul de instituire a CEE şi respectiv transformarea acestuia în
Tratatul UE. Franţa şi Anglia propun un alt model de structură, propunând aceste două politici în calitate de două
capitole aparte adăugate la cele existente în Tratatele de bază, ansamblul acestora urma să constituie Tratatul
asupra UE. Ţările mari nu-şi doreau ca Comisia să beneficieze şi în aceste două domenii de dreptul de iniţiativă
exclusivă sau să-i permită Curţii de Justiţie pronunţarea asupra opţiunilor politice externe a Statelor, în fond
aceste două poziţii se încadrau în cele două concepţii mai vechi: interguvernamentală şi comunitară
(supranaţională).
Toate părţile recunoşteau necesitatea depăşirii separării instituţionale între mecanismele comunitare şi cele ale
cooperării politice. Se impunea un concept unic al tuturor direcţiilor de activitate unională. Structura Tratatului se
bazează pe trei piloni principali, care sprijină întreaga construcţie europeană:
1. Comunitatea Europeană (compusă din cele trei componente istorice ale sale, piaţa internă, politicile
comune, uniunea economică şi monetară);
2. Politica externă şi de securitate comună;
138
3. Cooperarea juridică şi din domeniul afacerilor interne;
Uniunea Europeană are, conform art. 3 din Tratatul de la Maastricht, ca obiective principale:
 promovarea progresului economic şi social echilibrat şi durabil, în special prin crearea unui
spaţiu lipsit de frontiere naţionale, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin instituirea unei uniuni
economice şi monetare bazată pe o monedă unică.
Este important de menţionat că problema dispariţiei frontierelor naţinale era o conduită spre care se mergea
benevol, necătînd la faptul că statele erau informate despre această din urmă schizmă. Ceea ce ulterior va fi
prezent în doctrină-delegarea suveranităţii în schimbul eficienţei cooperării multilaterale.
 afirmarea identităţii acesteia pe plan internaţional, în special promovarea unei politici externe şi
de securitate comună, inclusiv prin definirea unei politici de apărare comună;
Aceasta se răsfrîngea nemijlocit şi asupra viitoarei existenţe a Uniunii Europene ca organizaţie internaţională
cu statut de subiect cu drepturi depline în Relaţiile Internaţionale. Osimplă ignoranţă ar putea aduce la un colaps
ireversibil în rîndurile uniunii.
 întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre prin instituirea unei
cetăţenii unionale;
 dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;
 menţinerea integrală a realizărilor comunitare şi dezvoltarea acestora.
Un principiu care stă la baza activităţii Uniunii Europene, de mai multe ori afirmat în Tratatul de la
Maastricht, este cel al „subsidiarităţii". El înseamnă limitarea acţiunilor Comunităţii numai în cadrul
competenţelor sale, care i-au fost conferite prin tratatele comunitare, în vederea realizării obiectivelor sale, de
asemenea .prevăzute în aceste tratate, în domeniile care nu aparţin, în mod exclusiv, competenţei Comunităţii, ea
intervine numai in cazul şi în măsura în care, obiectivele avute în vedere în aceste domenii nu pot fi realizate de
statele membre în mod satisfăcător, şi dacă din raţiuni privind dimensiunile si efectele acţiunii respective, ea poate
fi realizată mai bine la nivel comunitar.

139
81. Conceptul ,,Politica Europeană de vecinătate”: conţinut, forme de manifestare şi perspective.

Politica Europeana de Vecinatate (PEV) reprezinta o noua abordare in cadrul relatiilor dintre Uniunea
Europeana si vecinii sai, abordare ce o depaseste pe cea traditionala bazata pe cooperare. Aceasta politica
constituie un cadru de consolidare a relatiilor de vecinatate si vizeaza intensificarea cooperarii cu statele vecine
UE largite in vederea crearii unei zone de prosperitate si buna vecinatate, a unui "cerc de prieteni" la frontierele
Uniunii. Obiectivele Politicii Europene de Vecinatate: Obiectivul principal al PEV este impartirea beneficiilor
aduse de extinderea UE din 2004 cu tarile sale vecine. Un alt obiectiv este cel stabilit prin Strategia Europeana de
Securitate din 2003, si anume cresterea securitatii in vecinatatea Uniunii extinse.
Politica Europeana de Vecinatate nu ofera statelor vizate (statele din estul Europei si statele mediteraneene,
si din iunie 2004 si statele sud-caucaziene) perspectiva aderarii la UE, ci permite o relatie privilegiata cu vecinii si
o mai buna focalizare a eforturilor in domenii de importanta vitala pentru apropierea statelor vizate de standardele
europene.
Printre beneficiile oferite de PEV se numara cele ce tin de dezvoltarea economica si sociala precum si
obtinerea posibilitatii de acces pe piata interna si integrarea in cadrul altor alte politici europene: Educatia,
pregatirea profesionala si tineretul; Cercetarea; Probleme de mediu; Cultura; Politica audio-vizualului;
Necesitatea unei Politici Europene de Vecinatate (PEV) se face acut simtita in 2003, cind apare problema
crearii a noi bariere in Europa dupa extinderea Uniunii Europene. In martie 2003, Comisia Europeana in
Comunicarea sa asupra Europei Extinse traseaza principiile politicii de vecinatate a UE si pune accentul pe
importanta acordata de catre Uniunii relatiilor cu vecinii sai. Conform acestei Comunicari, ajutorul financiar
furnizat pina acum statelor vecine, indeosebi prin programele TACIS si MEDA, va fi suplimentat in viitor prin
crearea unui nou instrument financiar, Instrumentul European pentru Vecinatate si Colaborare care va sustinea
implementarea politicii de vecinatate.
In octombrie 2003, Consiliul European a salutat initiativa si a invitat Comisia si Consiliul de Ministri sa o
continue. Pe 12 mai 2004 Comisia Europeana prezinta Comunicarea "Politica Europeana de Vecinatate. Strategia
si Rapoartele pe Tara" care stabileste pasii concreti de implementare a politicii de vecinatate si modul de extindere
a beneficiilor largirii UE asupra noilor sai vecini.
Atingerea acestor scopuri urma sa se faca prin definirea impreuna cu tarile vecine vizate a unui set de
prioritati ce vor fi notate in Planuri de Actiune, care reprezinta documentul politic-cheie in dezvoltarea relatiilor
dintre UE si vecinii sai.
Planurile de Actiune urmau sa aiba la baza angajamentul pentru valorile comune: respectul pentru drepturile
omului, inclusiv drepturile minoritatilor; suprematia legii; o buna guvernare; promovarea unei bune relatii cu
vecinii; respectarea principiilor economiei de piata si a dezvoltarii durabile. Un alt obiectiv al Planurilor de
Actiune a fost declarata apropierea in politica externa a partenerilor. Evolutia relatiilor dintre UE si statele
vecine cu care Uniunea Europeana va semna Planurile de Actiune va depinde totalmente de modul in care statul
vecin va impartasi efectiv valorile comune citate mai sus.
In Planurile de Actiuni urma sa fie definit un set de prioritati, a caror atingerea se va solda cu o apropiere de
UE. Aceste prioritati acopera mai multe domenii: dialogul politic - include probleme cum ar fi: lupta impotriva
terorismului si a proliferarii armelor de distrugere in masa, rezolvarea conflictelor regionale; politica economica si
sociala - se va promova participarea intr-un numar de programe UE, precum si imbunatatirea interconexiunii si a
legaturilor fizice cu UE (transport, energie etc.); comert - se prevede o deschidere mai mare a pietei, in
concordanta cu principiile OMC si standardele UE; justitie si afaceri interne - o mai apropiata cooperare in
domenii precum: managementul frontierelor, migratia, lupta impotriva terorismului, traficul cu fiinte umane,
droguri si arme, crima organizata, spalarea banilor precum si criminalitatea economico-financiara.
Planurile de Actiuni vor fi diferentiate, astfel incat sa reflecte stadiul existent al relatiilor UE cu fiecare tara in
discutie. Trasarea Planului de Actiuni pentru fiecare stat-vecin va depinde de necesitatile si capacitatile acestuia,
in consideratie fiind luate interesele ambelor parti. De asemenea se va tine cont si de urmatoarele circumstante:
Pozitia geografica; Situatia economica; Nivelul de dezvoltare a relatiilor UE - statul vizat; Reformele in derulare.
Planurile de Actiune vor avea ca marja definita de timp o perioada de 3-5 ani. Exista posibilitatea ca odata cu
indeplinirea prioritatilor stabilite de Planurile de Actiune, actuala generatie de acorduri bilaterale sa fie inlocuite
cu o forma noua de parteneriat privilegiat, reprezentata de "Acordurile Europene de Vecinatate".
Statele incluse in Politica de Vecinatate Europeana: In Est: Moldova, Ucraina, Belarus
Uniunea Europeana si Rusia au stabilit sa dezvolte in continuare parteneriatul strategic, deja existent, prin crearea
celor patru spatii comune, conform deciziilor adoptate la summitul de la St. Petersburg Rusia din luna mai 2003.

140
In Caucazul de Sud: Georgia, Armenia, si Azerbaidjan In Zona Mediterana: Maroc, Algeria, Tunisia, Liban,
Libia, Egipt, Israel, Iordania, Siria, Autoritatea Palestiniana.

141
82. Cauzele, specificul şi etapele colaborării statelor membre ale U.E. în cadrul celui de-al doilea pilon
„Justiţia şi afaceri interne”.

Justiţia şi Afacerile Interne reprezintă unul din cei trei piloni pe care se fondează Uniunea Europeană, alături
de Comunităţile Europene (Pilonul I) şi Politica Externă şi de Securitate Comună (Pilonul II). Cooperarea
domeniilor justiţiei şi afacerilor interne formează obiectul dispoziţiilor speciale cuprinse în Titlul VI din Tratatul
de la Maastricht, în care sunt enumerate probleme de interes comun pentru care sunt prevăzute proceduri de
cooperare. Ulterior, Tratatul de la Amsterdam a reorganizat cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne,
stabilind ca obiectiv crearea unui spaţiu al liberei circulaţii, securităţii şi justiţiei.
Spaţiul comun de justiţie şi cooperare în acest domeniu este unul din obiectivele fundamentale prevăzute în
dispoziţiile Tratatului de la Roma, ce trebuie îndeplinit în vederea realizării pieţei comune. Libera circulaţie a
persoanelor, eliminarea controalelor la frontierele interne, lupta împotriva crimei organizate, a traficului de
droguri şi cooperarea juridică în materie civilă şi penală constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de
piaţă internă – ce nu poate fi realizată în condiţiile existenţei unor frontiere interne şi a restricţionării circulaţiei
persoanelor fizice. Sensul conceptului de cooperare în domeniul justiţiei şi afacerilor interne a evoluat foarte mult
de la momentul apariţiei sale.
Baza legală a justiţiei şi afacerilor interne este constituită de articolele 29-42 din Tratatul Uniunii Europene,
de art. 17-22 şi art. 61-69 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană.
Acquis-ul comunitar în domeniul cooperării poliţieneşti şi combaterii criminalităţii organizate. Include
norme privind lupta împotriva crimei organizate şi protecţia martorilor, înfiinţarea EUROPOL, pedepsirea
apartenenţei la o organizaţie criminală, Convenţia OCDE privind combaterea corupţiei în tranzacţiile comerciale
internaţionale. Acţiunea Comună din decembrie 1998 privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, blocarea,
sechestrarea şi confiscarea instrumentelor şi rezultatelor infacţiunii, Directiva Consiliului legată de prevenirea
utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor, etc.
Acquis-ul comunitar în domeniul cooperării vamale. Cuprinde acordurile şi convenţiile internaţionale în
domeniu referitoare la asistenţa reciprocă şi cooperarea dintre administraţiile vamale, la asigurarea respectării
drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire, stabilirea de acorduri între poliţie şi
autorităţile vamale în domeniul luptei împotriva drogurilor. Obiectivele strategice ale Uniunii Europene în
domeniul vamal sunt: - crearea unui cadru de lucru bazat pe transparenţă, reguli stabile şi corecte pentru
dezvoltarea comerţului internaţional - crearea de resurse necesare pentru statele membre în domeniul cooperării
vamale - protejarea societăţii împotriva comerţului incorrect şi promovarea intereselor financiare, comerciale, de
mediu şi de sănătate.
Acquis-ul comunitar în ce priveşte lupta împotriva fraudei şi corupţiei. Este reprezentat de Convenţiile
penală şi civilă a Consiliului Europei privind corupţia, convenţia privind protecţia intereselor financiare ale
Comunităţilor Europene şi Protocoalele sale adiţionale.
Oficiul European AntiFraudă (OLAF) – este responsabil pentru proiectarea şi pregătirea legislaţiei pentru
protecţia intereselor financiare ale comunităţii şi lupta împotriva fraudei. Competenţele OLAF sunt următoarele: -
Conducerea unor investigaţii administrative externe ca parte a luptei împotriva fraudei, corupţiei şi altor activităţi
ilegale. - Conducerea unor investigaţii administrative interne în vederea combaterii fraudei, corupţiei şi altor
activităţi ilegale care afectează interesele Comunităţii şi a unor investigaţii privind încălcarea unor obligaţii ale
funcţionarilor publici. - Asistenţă pentru cooperarea admnistrativă în domeniul combaterii fraudelor - Dezvoltarea
unor strategii de lupta împotriva fraudei - Conducerea unor activităţi operative de luptă împotriva fraudei -
Menţinerea contactului direct cu poliţia şi autorităţile judiciare - Reprezintă Comisia în domeniul prevenirii
fraudei. Etc.

142
83. Specificul şi etapele instituirii uniunii economice şi monetare a Uniunii Europene.

Lipsurile economice şi diviziunile politice de după cel de-al doilea război mondial făceau ca Europa Occidentală
să fie o victimă uşoară a celor două superputeri, SUA şi URSS. Fără îndoială că 1945 reprezenta, între altele, sfîrşitul
unei lumi până atunci dominată în relaţiile internaţionale de către Europa. Dacă în noua lume părea imparabil sfârşitul
omogenităţii şi a eurocentrismului, înfruntarea ideologică şi militară bipolară ameninţa chiar cu dispariţia identităţii
europene (bazată pe libertate), dar şi cu influenţa şi prestigiul tradiţional al continentului în lume.
Lipsurile din aceşti ani de după război, distrugerile şi teama unor convulsii sociale au animat ideea că, o alianţă
defensivă în lumea contemporană, nu se mai poate limita la aspectele militare, precum în secolele trecute. O
componentă esenţială a apărării naţionale, într-o epocă dominată de ideologiile şi concepţiile globale asupra societăţii,
trebuia să o constituie bunăstarea economică şi socială. De aceea, ţările europene s-au angajat expres să coopereze loial
şi să-şi coordoneze eforturile pentru reconstrucţia economică a Europei postbelice.
Premizele unificării economice îşi au originea în reuniunea la Messina din iunie 1955 unde au fost însărcinaţi
olandezul Beyen şi belgianul Spaak de a realiza un „proiect de relansare a integrării europene“ având la bază
următoarele obiective:
— dezvoltarea instituţională;
— fuziunea progresivă a economiilor;
— crearea unei pieţe comune ;
— armonizarea politicilor sociale.
În acest scop s-a creat un „Comitet Intreguvernamental de Experţi“, la 6 iunie 1955, prezidat de Spaak.
Raportul acestuia („Raportul Spaak“), la care s-a adăugat un proiect de Tratat, prezentate, la 21 aprilie 1956, la
Veneţia, au constituit baza negocierilor desfă.urate la castelul Val Duchese (Bruxelles) şi au condus la semnarea,
la Roma, la 25 martie 1957, a „Tratatului Constitutiv al Comunităţii Economice Europene“(CEE) şi a „Tratatului
Constitutiv al Comunităţii Europene a Energiei Atomice“ (EURATOM sau CEEA). Aceste două tratate au intrat
în vigoare la 1 ianuarie 1958,
Printre obiectivele Comunităţii Economice Europene şi ale Comunităţii Europene a Energiei Atomice, vom
menţiona următoarele:
I Obiectivele generale ale CEE erau:
—promovarea unei dezvoltări armonioase a activităţilor economice pe întreg teritoriul Comunităţii;
— expansiunea continuă şi echilibrată;
— stabilitatea crescândă a statelor membre şi a Comunităţii pe ansamblu său;
— creşterea nivelului de trai;
— realizarea unor relaţii mai strânse între statele membre.
Mijloacele generale ce făceau posibilă realizarea unor asemenea obiective erau:
— stabilirea unei pieţe comune;
— apropierea progresivă a politicilor lor economice.
Noţiunea de „Piaţă Comună“ se baza pe cele „patru libertăţi fundamentale“ale pieţei:
— libera circulaţie a bunurilor în regim de concurenţă liberă .i loială;
— libera circulaţie a persoanelor şi serviciilor;
— libera circulaţie a capitalurilor;
— libertatea cetăţenilor comunităţii de a se stabili în oricare dintre statele acesteia.
Realizarea acestor patru libertăţi fundamentale ale pieţei însemna mai mult decât, deja amintita, Uniune
Vamală. Comunitatea Economică Europeană nu era doar o simplă Uniune Vamală, asigurând nu numai libera
circulaţie a bunurilor, dar şi protecţia acestora faţă de „exterior“ prin taxe vamale externe comune. Spre deosebire
de CEE, o zonă de liber schimb — precum EFTA/AELC (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb) — se limita
la asigurarea liberei circulaţii a bunurilor între parteneri, fără asigurarea protecţiei externe specifice CEE.
Comunitatea Economică Europeană era, în plus, şi o „Piaţă Comună“ incluzând toţi factorii de producţie,
integrând unele politici (politicile agricole, transportul şi comerţul) şi coordonând şi completând altele (politica
socială sau fiscală). Piaţa Comună prevedea, în plus, acţiunea comună a membrilor săi în vederea depăşirii
eventualelor dificultăţi legate de balanţele de plăţi, dar şi o politică economică comună.
La rândul său, CEEA sau EURATOM avea (şi are, încă) ca obiectiv general stabilirea condiţiilor necesare
pentru formarea şi creşterea rapidă a industriilor nucleare. Cu această finalitate, Comunitatea se angaja să dezvolte
cercetarea şi difuzarea cunoaşterii tehnice în domeniu, să stabilească norme uniforme de securitate pentru
protecţia sanitară a populaţiei şi a muncitorilor, să faciliteze investiţiile, să vegheze asupra aprovizionării regulate

143
cu energie, să garanteze utilizarea paşnică a materialelor nucleare şi să creeze o piaţă comună care să garanteze
libera circulaţie a materialelor şi echipamentelor cât şi a capitalului necesar investiţiilor nucleare.
Cît priveşte sistemul instituţional al acestor tratate, trebuie să afirmăm că el era independent. Fiecare din ele
avea propria Comisie, Consiliu şi Adunare Parlamentară precum şi propria Curte de Justiţie. Competenţele acestor
patru instituţii, erau următoarele:
1. Comisia
Era formată din personalităţi numite, de comun acord, de către statele membre, având iniţiativa normativă
(legislativă), dar şi unele atribuţii de gestiune, execuţie şi control al îndeplinirii Tratatelor şi a hotărârilor
instituţiilor comunitare. Interesant de observat este că, Comisia Europeană (ce va substitui ulterior Înalta
Autoritate a CECA) va avea mult mai puţină putere decât aceasta, chiar dacă, prin compensaţie, va putea acţiona
în toate sectoarele socio-economice depăşind, astfel, caracterul sectorial al Înaltei Autorităţi. Această „instituţie
colegială“, garant al Tratatelor, nu va mai avea niciodată competenţele Înaltei Autorităţi.
2. Consiliul
Era, la fel ca şi în prezent, instituţia comunitară în care sunt reprezentate guvernele statelor membre, prin
unul din membrii acestora. Dispunea de putere de decizie şi de coordonare a politicii economice în general.
3. Adunarea Parlamentară
Era formată din deputaţi desemnaţi de către parlamentele naţionale. Dispunea de anumite competenţe de
control politic, incluzând capacitatea de a depune moţiune de cenzură asupra Comisiei, şi trebuia consultată, în
puţinele cazuri prevăzute în Tratatele fundamentale, anterior adoptării normelor comunitare.
4. Curtea de Justiţie
Avea ca misiune garantarea protecţiei generale în faţa legii, respectarea legalităţii comunitare şi controlul
interpretării şi aplicării uniforme a Tratatelor şi a actelor de drept derivat.
Astfel, trebuie să menţionăm că se constituiau cele trei Comunităţi Europene ce există şi în actualitate.
Evident, de-a lungul timpului, au fost efectuate modificări progresive, cea mai semnificativă fiind cea din 1967
când au fost unificate instituţiile celor trei Comunităţi, astfel încât astăzi, deşi avem în continuare trei Comunităţi,
avem doar o Comisie, un Consiliu, un Parlament şi o Curte de Justiţie (la care s-a adăugat Curtea de Conturi)
pentru toate cele trei Comunităţi. Au fost schimbate, de asemenea, competenţele unora, puterea acestora cât şi
sfera lor de acţiune. În cazul CEE, începând cu Tratatul Uniunii Europene din 1992, aceasta şi-a schimbat şi
denumirea, acum existând formal Comunitatea Europeană, adică CE.
Evenimentele din 1978, care au întrunit semnarea acordurilor de la Bremen din iulie, şi de la Bruxelles din
decembrie ce au condus la înfiinţarea SME şi s-au impus ca o iniţiativă pentru a relansa procesul integrării europene,
în acest context, acestă iniţiativă trebuia să aibă un caracter monetar, însă atât motivele din spatele lor, cât şi
obiectivul final, erau, în mare parte, de natură politică, în condiţiile în care iniţiativele din ambele situaţii vizau, în
principal, integrarea monetară.
În 1979, participanţii din cadrul Sistemul Monetar European nu aveau vreo strategie sau tactici comune. Erau în
dezacord privind priorităţile şi constrângerile politicilor interne; nu existau linii directive de genul criteriilor de
convergenţă stabilite cu zece ani mai târziu în Tratatul de la Maastricht. Nu exista nici un acord în privinţa „regulilor
de joc" în coordonarea SME. Nu s-a încercat nici măcar o înţelegere preliminară pe aceste teme.
Alternativa a fost înfiinţarea SME fără acorduri preliminare şi cu riscul unui eşec. Aceasta a fost alegerea lui
Schmidt, motivată, în principal, de următoarele două explicaţii: fie a subestimat factorul de risc şi implicaţiile politice
ale unui posibil eşec, fie a crezut că, odată ce SME a intrat în funcţiune, riscul unui eşec va determina participanţii să
încheie un acord care se dovedise imposibil înainte. E posibil să fi fost o combinaţie a celor două motive.
Obiectivul SME era crearea unei zone de stabilitate monetară în Europa. Deşi nu se declara deschis, se sugera un
acord de curs de schimb şi nu neapărat crearea unei Uniuni Monetare şi Economice, obiectiv care a rămas nemenţionat.
Totuşi, este posibil ca atunci când sistemul ar fi fost instituit să se fi proiectat extinderea procesului de integrare dincolo de
sfera monetară şi economică. Schmidt intenţiona să folosească momentul de avânt politic creat pentru a stabili o
cooperare mai strânsă cu Franţa.
După amînări de ultimă oră datorate problemelor interne ale Franţei, SME a început să funcţioneze, pe data de 13
martie 1979. În curând, temerile scepticilor s-au dovedit a fi justificate: uneori sistemul părea să se clatine, fiind la un pas
de destrămare, alteori, ceea ce se intenţionase a fi o zonă de stabilitate în Europa părea să se transforme în una de
stagnare. Agitaţia de pe piaţă şi dezechilibrul plăţilor i-a determinat pe participanţi să-şi continue disputele privind
distribuţia „asimetrică" a sarcinii de ajustare, problemă ce a rămas nerezolvată de la înfiinţarea SME. Şi totuşi, până la
urmă, sistemul a rezistat, în pofida pierderilor suferite. Se pot identifica trei etape ale funcţionării SME:
1979-1983: Perioada de început a fost una agitată, în care politicile divergente au fost pe punctul de a cauza
destrămarea sistemului sau, cel puţin, repetarea situaţiei din planul şarpelui.
144
 1983-1987: Franţa nu a mai părăsit în cele din urmă SME, aşa cum făcuse în planul şarpelui, dar a adoptat politicile
care stăteau la baza acestuia. Acesta era o condiţie necesară dar nu şi suficientă pentru a stabiliza sistemul. Pentru a
câştiga încrederea pieţei, este nevoie de timp şi de dovezi clare că autorităţile dau prioritate stabilităţii cursului de
schimb în faţa obiectivelor interne. Astfel de dovezi lipseau. Autorităţile cedau presiunilor pieţei şi ajustau cursul de
schimb chiar şi în absenţa unor factori de dezechilibru fundamentali, iar sistemul părea să se transforme într-un
element regresiv. S-a atras atenţia asupra acestui pericol atunci când autorităţile monetare ale ţărilor participante au
încheiat o înţelegere vizând tactici cu avantaj reciproc, cunoscută drept Acordul de la Basle-Nyborg.
1988-1991: A urmat o perioadă de 5, ani în care nu s-a făcut practic nici o realiniere a cursurilor de schimb, în
condiţiile în care ratele de inflaţie continuau totuşi să fie divergente, această perioadă prelungită de stabilitate s-a
dovedit a avea un preţ.
În concluzie putem menţiona că obiectivul UEM a fost cel care a impulsionat Consiliul European de la
Madrid din 1989 să stabilească o nouă Conferinţă Interguvernamentală pentru 1990-1992 în scopul stabilirii
planurilor necesare realizării „primei faze a UEM“. Stabilirea instituţiilor monetare şi a competenţelor acestora a
reclamat revizuirea Tratatelor ducând, în final, la noul Tratat asupra Uniunii Europene.

145
84. Politica Externă şi de Securitate Comună în contextul extinderii Uniunii Europene.

Politica Externă şi de Securitate Comună – PESC (Common Foreign and Security Policy – CFSP), denumeşte
un capitol distinct (Titlul V) al Tratatului de la Maastricht şi care reprezintă unul din cei trei piloni ai construcţiei
europene.
Premisele dezvoltării PESC au fost statuate de Tratatul privind Uniunea Europeană (1992), care stipulează la
articolul J.4 a Titlului V că „Politica externă şi de securitate comună înglobează toate problemele referitoare la
securitatea Uniunii Europene, inclusiv stabilirea, în perspectivă, a unei politici de apărare comune, care ar putea
conduce, în viitor, la o apărare comună”.
Conform TUE (art. J.1.), obiectivele PESC sunt următoarele: salvgardarea valorilor comune, a intereselor
fundamentale şi a independenţei Uniunii; consolidarea securităţii Uniunii şi a statelor membre, sub toate formele;
menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite,
precum şi cu principiile Actului final de la Helsinki şi obiectivele Cartei de la Paris; promovarea cooperării
internaţionale; dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de drept, precum şi respectarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale.
Prevederile TUE în legătură cu PESC au fost revizuite în 1997, prin Tratatul de la Amsterdam. Cu această
ocazie, pentru îmbunătăţirea eficacităţii, profilului şi vizibilităţii acestei politici s-a instituit funcţia de Înalt
Reprezentant al UE pentru PESC (art. J.8). Sarcina Înaltului Reprezentant al UE pentru PESC este aceea de a
contribui la formularea, dezvoltarea şi implementarea deciziilor politice ale ţărilor membre şi a reprezenta
guvernele ţărilor membre ale UE în discuţii cu ţări terţe.
Într-o declaraţie anexată Tratatului de la Amsterdam, se stipula totodată înfiinţarea, în cadrul Secretariatului
General al Consiliului, a unei Unităţi de planificare politică şi avertizare timpurie, sub autoritatea Înaltului
Reprezentant, ca structură de expertiză care să faciliteze luarea rapidă a deciziilor. De asemenea, PESC beneficia
din acel moment de noi instrumente juridice, strategiile comune, destinate punerii în practică a acţiunilor şi
poziţiilor comune. În plus, procedura de decizie întemeiată pe principiul abţinerii constructive se aplica de acum
înainte şi problemelor vizate de PESC. Această prevedere permite luarea deciziilor în ciuda abţinerii unuia sau
mai multor state membre, atâta timp cât voturile lor ponderate nu depăşeau o treime din totalul voturilor.
În procesul decizional al PESC este implicată o pleiadă întreagă de instituţii comunitare: Consiliul European,
Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană (cu precădere Comisarul pentru Relaţii Externe), Parlamentul
European, Preşedinţia, statele membre, Secretariatul General al Consiliului condus de Înaltul Reprezentant pentru
PESC („domnul PESC), reprezentanţii speciali, Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), Comitetul
Politic, Unitatea de planificare politică şi avertizare timpurie (aflată în subordinea Secretariatului General al
Consiliului).

146
85. Evoluţia relaţiilor dintre UE şi Ţările Europei de Sud-Est în perioada 1990-2011.

Relaţia Ucraina – Uniunea Europeană

Programul Uniunii Europene Tacis a fost lansat în 1991 pentru Noile State Independente apărute pe harta
politică a lumii după destrămarea Uniunii Sovietice. Printre ele menţionăm Ucraina, care se numără printre
principalele ţări partenere ale programului TACIS. La momentul actual Ucraina reprezintă un interes strategic
deosebit pentru Uniunea Europeană, dat fiind faptul că are o poziţie geografică favorabilă, prezenţei abundenţei
resurselor naturale, precum şi din punct de vedere politic, reprezentănd un exponent al promovării democraţiei şi
respectării depturilor omului.
După Rusia, Ucraina este beneficiarul principal al finanţării în cadrul programului Tacis. Bugetul programului
Tacis pentru Ucraina în perioada 1991- 1999 a constituit 468,2 milioane euro, iar pentru anii 2000-2003 bugetul a
însumat 200 milioane euro, inclusiv programul de securitate nucleară. Conform Programului Indicativ Tacis
pentru anii 2000-2003, asistenţa tehnică acordată în prezent de Comisia Europeană (CE) Ucrainei se axează pe
reforma instituţională, administrativă şi legală, cu un accent special pe consolidarea normelor de drept, sprijinirea
sectorului privat şi dezvoltarea economică, precum şi pe asistenţa menită să atenueze impactul social al perioadei
de tranziţie.
Începînd cu anul 1998, Comisia Europeană a donat Centrului de ştiinţă şi Tehnologii din Ucraina 10 milioane
euro din fondurile Tacis. Odată cu închiderea centralei din Cernobоl la sfîrşitul anului 2000 şi introducerea
surselor alternative, asistenţa CE în sectorul energetic prin intermediul programului de compensare a deficitului
de combustibil include asistenţă suplimentară pentru importul combustibilului ucrainean. Securitatea nucleară
constituie un alt domeniu prioritar pentru CE.
Proiectele Tacis în domeniul reformei instituţionale, administrative şi legale sunt axate pe modelarea structurii
instituţionale într-una benefică pentru societate, bazată pe principiile democraţiei şi ale economiei de piaţă.
Proiectele sunt elaborate în cadrul Acordului de Parteneriat şi Cooperare între Ucraina şi CE (APC). Unele
sectoare de activitate presupun susţinerea instituţiilor cu scopul de a consolida normele democratice şi de a
armoniza legislaţia, susţinerea instituţiilor de stat şi a structurilor guvernamentale cheie, precum şi sprijinirea
instituţiilor de învăţămînt superior.
O importanţă deosebită a fost acordată procesului de consolidare a relaţiilor între structurile Tacis şi APC cu
scopul de a utiliza resursele Tacis pentru a oferi sprijin Ucrainei în implementarea prevederilor APC. În acest
context, armonizarea legislaţiei şi pregătirea Ucrainei pentru aderarea la Organizaţia Mondială a Comerţului
constituie un moment important.
Dezvoltarea sectorului privat în Ucraina este printre priorităţile procesului de reformare a economiei
naţionale. Activităţile în acest domeniu se axează pe asistenţa oferită întreprinderilor cu scopul restructurării,
asigurarea unor surse de finanţare de lungă durată pentru întreprinderile private (implicit cu sprijinul sectoarelor
bancar şi financiar) şi pe sprijinul acordat sectorului de afaceri. În domeniul privatizării activităţile sunt realizate
prin comasarea sprijinului instituţional (cu preponderenţă prin intermediul Fondului de Proprietate de Stat) şi
sprijinului acordat cu scopul privatizării unor întreprinderi.
Scopul programului Tacis în sectorul social este de a sprijini reformele de sistem pentru a consolida
capacitatea Ucrainei de a depăşi impactul social al perioadei de tranziţie la economia de piaţă. Acest fapt
contribuie la transferul responsabilităţii pentru sfera socială de la întreprinderile de stat la autorităţile de resort.
Începînd cu anul 1996, Ucraina a beneficiat de asistenţă Tacis şi prin intermediul Programului de cooperare
transfrontalieră. De asistenţă s-au bucurat două puncte de frontieră (unul la hotar cu Polonia, şi celălalt cu
Ungaria), un număr de proiecte ecologice şi un proiect de sprijinire a întreprinderilor mici şi mijlocii. Ucraina a
participat cu succes în mecanismul Tacis de implementare a proiectelor mici de cooperare transfrontalieră.
În mai 1999 Comisia Europeană s-a angajat să acopere parţial deficitul de producţie a energiei electrice în
perioada cuprinsă între închiderea staţiei atomico - electrice din Cernobоl în anul 2000 şi darea în exploatare a
noilor reactoare de la staţiile atomico – electrice din Hmelniţk şi Roven. În timpul vizitei la Kyev în noiembrie
2000, Preşedintele Comisiei Europene Romano Prodi a promis alocarea unor resurse financiare nerambursabile în
valoare de 65 milioane euro pentru a ajuta Ucraina să acopere necesităţile sale de energie electrică şi a numit
perioada alocării grantului: anii 2000-2002. Fondurile alocate în cadrul programului de compensare a deficitului
de combustibil constituie unul dintre cele mai mari granturi alocate vre-o dată de către UE celor 13 ţări partenere
Tacis.
Armonizarea legislaţiei Ucrainei la cadrul legal al Uniunii Europene, realizată în cadrul Acordului de
Parteneriat şi Colaborare (APC), este considerată drept una dintre condiţiile pentru apropierea de mai departe a
părţilor şi avansarea Ucrainei pe calea integrării europene.
147
 În cadrul programului Tacis deja de cinci ani activează proiectul UEPLAC. Activitatea centrului constă în
sprijinirea organelor legislative şi executive în procesul de adoptare a actelor legislative, care ar corespunde
cerinţelor Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) şi legsilaţiei UE în vigoare. Proiectul colaborează cu
administraţia Preşedintelui Ucrainei ( actualul preşedinte Victor Iuşcenco), Rada Supremă şi Cabinetul de
Miniştri.
În concluzie vom menţiona că prin intermediul programelor de asistenţă a Uniunii Europene, Ucraine va
beneficia de o condiţia favorabilă de aderare la politica externă a Uniunii Europene precum şi a politicii europene
de securitate şi apărare.
Cu inaugurarea noului preşedinte, Victor Iuşcenco, relaţiile dintre Ucraine şi Uniunea Europeană întră întro
fază relativ nouă de construcţie a dialogului politic.
Implimentarea parteneriatului de colaborare Belarus – Uniunea Europeană
Procesul evolutiv de extindere a Uniunii Europene a marcat o tentativă de aprofundare a intereselor oricărei
ţări din spaţiul geografic european de a adera la Uniunea politico-economică europeană. Republica Belarus, ca
unul din obiectivele fundamentale de bază în realizarea politicii sale externe, consideră perspectiva de integrare în
Uniunea Europeană.
În data de 6 martie 1995, în cadrul vizitei preşedintelui Belarus la Bruxelles, a fost semnat Acordul de
Parteneriat şi Colaborare între Republica Belorusia şi Uniunea Europeană.
În data de 15 septembrie 1997, Consiliul Europei a limitat aprofundarea relaţiilor cu această ţară, din cauza
unor divergenţe iscate. Necătînd la toate acestea, cu ocazia deschiderii reprezentaţei OSCE în Belarus, în cadrul
Asambleei Parlamentare OSCE din 2003 a fost remarcată o înviorare a dialogului politic între părţi.
Republica Belarus este un partener activ al programului Tacis începînd cu 1991. Aceastг ţară a beneficiat în
perioada anilor 1991-1996 prin intermediul programului Tacis de asistenţă financiară în valoare de circa 76
milioane euro, inclusiv programele interstatale, multilaterale, precum şi programele de securitate nucleară. În
cadrul programului naţional a fost acordată asistenţă în domeniul afacerilor şi dezvoltării sectorului privat, precum
şi în alte trei domenii prioritare: producerea şi comercializarea producţiei agricole, sectorul energetic şi cel al
transportului.
În pofida faptului că programul indicativ Tacis pentru Belarus pentru anii 1996-1999 nu a fost discutat, iar
bugetul în valoare de 37 milioane euro nu a fost alocat din motive politice, în cadrul programului Tacis sunt
desfăşurate anumite activităţi.
Astfel, în 1997 Comisia Europeană a elaborat un program special de dezvoltare a societăţii civile în Belarus
cu bugetul de 5 milioane euro, scopul căruia a fost de a promova colaborarea cu mijloacele de informare în masă,
organizaţiile nonguvernamentale şi tineretul. Propunerea a fost adoptată de Consiliul Miniştrilor în decembrie
1997 şi a fost remisă guvernului Belarus în martie 1998.
Guvernul Belarus a adoptat în iunie 1999 programul cu modificări neînsemnate, iar avizul oficial a urmat în
noiembrie 1999.
În 2000, cinci milioane euro din fondurile Tacis au fost alocate pentru desfăşurarea Programului de proiecte
mici în Belarus, activitatea cărora include dezvoltarea societăţii civile, instruirea managerilor şi programul pentru
învăţămîntul superior Tempus.
Proiectul Tacis «Sprijin în organizarea sistemului de monitorizare internă a alegerilor parlamentare în
Republica Belarus în 2000 şi a alegerilor prezidenţiale în Republica Belarus în 2001» este implementat în strînsă
colaborare cu OSCE. Proiectul european a avut ca scop activizarea societăţii civile în procesul electoral prin
organizarea unui sistem independent de monitorizare a alegerilor şi a avut o rezonanţă mare atît în Belarus, cît şi
peste hotare.
Implimentarea proiectelor în Republica Belarus vor promova un scenariu de colaborare eficientă cu Uniunea
Europeană, fapt care ar putea genera ridicarea ţării la un nivel politic nou, în relaţiile sale cu comunitatea
internaţională.

148
86. Declaraţia de la Laken şi activitatea Conventului de pregătire a Tratatului constituţional al UE

Asupra viitorului Uniunii Europene, lucrările summit-ului de la Laeken, care s-au desfăşurat în perioada
dintre 15-16 decembrie 2001, s-au soldat cu adoptarea unei importante declaraţii politice, ce marchează consensul
celui mai înalt forum european cu privire la continuarea procesului de integrare europeană şi a soluţionării prin
acordul statelor a tuturor problemelor importante care se ridică în faţa comunităţii la început de mileniu.
Documentul numit „Declaraţia politică de la Laeken" cuprinde trei părţi:
1) Europa la răscruce; 2) sfidarea şi reformele într-o Europă reînnoită şi 3) convocarea unei Conferinţe cu
privire la viitorul Europei.
În legătură cu procesul democratic, Declaraţia de la Laeken pune accentul pe întărirea legitimităţii
democratice a instituţiilor actuale ale Uniunii Europene şi transparenţa lor. În acest context, ea ridică problema
desemnării preşedintelui Comisiei europene, consolidării rolului Parlamentului european şi a îmbunătăţirii
sistemului decizional în cadrul Uniunii Europene.
O problemă importantă care este ridicată în cadrul acestui document este aceea a „unei Constituţii pentru
cetăţeanul Europeană". Se remarcă faptul că Uniunea Europeană funcţionează, în prezent, pe baza a patru tratate,
estimîndu-se că ar fi cazul să se treacă la o reordonare a lor. Din acest punct de vedere s-ar putea lua în
consideraţie ideea unei distincţii între un tratat de bază şi alte dispoziţii. De asemenea, s-ar putea lua în
consideraţie ideea integrării în tratatul de bază a Cartei drepturilor fundamentale şi aderarea comunităţii europene
la Convenţia europeană a drepturilor Omului.
Proiectul constituţional elaborat de Convenţia Europeană este evident un compromis, adică un produs al
echilibrelor complexe, inevitabile în cadrul Uniunii care trebuie şi vrea să respecte pluralitatea punctelor de
vedere.
Ex-premierul francez Lionel Jospin a menţionat. „Constituţia ar determina organizarea şi funcţionarea
instituţiilor europene. Nu ar fi suficient să numim un nou tratat cu numele de „Constituţie". Un asemenea text nu
ar avea sens, decît dacă ar reprezenta punctul final al unor reforme profunde, şi nu produsul unei simple rescrieri a
tratatelor actuale. Este important, de asemenea, ca acest demers constituţional să exprime un act politic
fundamental: afirmarea unui proiect comun, expresia unei ambiţii colective. Demersul va fi condus, în primul
rînd, de către guvernele statelor membre ale Uniunii, dar va reprezenta şi contribuţia cetăţenilor. Carta drepturilor
fundamentale va constitui miezul Constituţiei. După modelul metodei de elaborare a Cartei, pregătirea
Constituţiei ar putea fi încredinţată, la nivel european, unei Comisii numite „Convenţie", reunind 105
reprezentanţi ai diferiţilor actori ai Uniunii Europene: statele membre, Parlamentele naţionale, Parlamentul
european, societatea civilă. Deciziile finale ar reveni statelor şi ar fi ratificate de către popoarele statelor membre".
Convenţia europeană are următoarea componenţă:
 un Preşedinte (francezul Valery Giscard d'Estoing);
 doi vicepreşedinţi;
 cincisprezece reprezentanţi ai şefilor de stat sau de guvern (cîte doi de la fiecare stat membru);
 şaisprezece membri ai Parlamentului european;
 doi reprezentanţi ai Comisiei Europene.

149
87. Evoluţia şi perspectivele politicilor agrare comune în Uniunea Europeană.

În cadrul tratatului de la Roma prin care şase ţări au format Comunitatea Economică Europeană intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1958 un loc special a fost delimitat agriculturii în Piaţa Comună în cadrul căreia restricţiile
cantitative şi taxele vamale percepute asupra comerţului dintre statele member urmau să fie înlăturate şi să se
stabilească tarife externe comune. Aceasta a fost o primă mare realizare în domeniul agriculturii întrucât
încercările de a include agricultura în cadrul uniunilor vamale anterioare între Belgia şi Luxemburg, şi mai târziu
între cele două şi Olanda au avut un succes mic. De asemenea Marea Britanie a refuzat în mod constant includerea
agriculturii în cadrul oricărui acord comun, şi acesta a fost un motiv important pentru care Marea Britanie s-a
retras de la negocierile ce aveau drept scop formarea CEE. În schimb pentru Franţa, includerea agriculturii a
reprezentat un fapt esenţial pentru a-şi asigura o piaţă lărgită pentru exporturile sale agricole iar Germania spera
ca după aceste negocieri să îşi dezvolte producţia industrială.
Agricultura însă a reprezentat şi mai reprezintă un subiect complicat sub aspectul integrării. Politicile agrare
ale statelor semnatare implicate aveau diferenţe majore în ceea ce priveşte metodele folosite şi gradul de sprijinire
acordat agriculturii. Tratatul de la Roma a prevăzut elaborarea unei politici agrare comunitare, articolul 39 a
stabilit scopurile acesteia, stabilind un echilibru între interesele producătorilor şi ale consumatorilor, articolul 40 a
prevăzut organizarea comună a pieţelor fără însă a avea detalii clare, articolul 43 a stabilit procedurile prin care
regulamentele, directivele şi deciziile privind politicile agricole comune urmau să fie adoptate de către Consiliul
de Miniştri, pe baza propunerilor comisiei şi după consultarea Parlamentului European.
Anexa II a tratatului cuprindea lista produselor agricole reglementate de PAC , acestea incluzând produsele
“primului stadiu “ de prelucrare (de exemplu produsele de morărit şi produsele lactate) dar nu şi pe cel rezultate
din “al doilea stadiu” de prelucrare. După negocieri intense Consiliul de Miniştri a decis în cele din urmă în
ianuarie 1962 procedeele de bază ale organizării Pieţei Comune pentru cereale şi se refereau la preţurile ţintă,
preţurile de intervenţie, preţurile prag la frontiera comună, subvenţiile la export. Regimul cerealelor a reprezentat
un exemplu şi pentru trei produse pe bază de cereale (carnea de porc, carnea de pasăre şi ouăle) iar în următorii
ani au fost elaborate şi alte reglementări ale organizării Politici Comune. În cele mai multe cazuri ele cuprindeau
elemente mai importante ale modelului de bază cu anumite diferenţe în funcţie de natura produsului şi de piaţă
astfel încât ele să asigure veniturile producătorilor în special prin protecţia sa la frontieră şi prin sprijinirea
preţului. Pentru seminţe oleaginoase, ulei de măsline, subvenţiile au fost acordate prin plăţi directe, menţinându-se
astfel preţurile scăzute pe piaţa internă.
Astfel, până la sfârşitul anilor 60 Comunitatea Europeană a adoptat pentru majoritatea produselor un sistem
de protecţie şi sprijin ce a izolat efectiv piaţa internă, costul sprijinului fiind suportat de către consumatori prin
intermediul preţurilor situate deasupra nivelului pieţei mondiale. O excepţie importantă a fost întreaga gamă a
produselor pentru hrana animalelor, în special nutreţurile bazate pe soia şi alte nutreţuri proteice şi a
substituenţilor cerealieri (manioc şi nutreţuri din gluten de porumb un produs intermediar obţinut din prelucrarea
porumbului pentru obţinerea înlocuitorului de zahăr - isoglucoza). Aceste produse erau supuse unor taxe vamale
egale cu zero sau foarte scăzute care în cele mai multe cazuri erau limitate de reglementările GATT.
Aceasta a permis ca aceste nutreţuri importate să înlocuiască nutreţurile cerealiere şi alte nutreţuri cultivate în
C.E., în Runda Uruguai, Comunitatea Europeană încercând fără succes să introducă măsuri protecţioniste.
Acordul din 1962 a cuprins de asemenea, şi prevederi financiare. Consiliul a instituit European Agricultural
Guidance and Guarantee Fund (Fondul de Îndrumare şi Garanţii Pentru Agricultura Europeană) cunoscut sub
denumirea prescurtată de FEOGA, pentru a finanţa rambursările de export, intervenţia pe piaţă şi măsurile
organizatorice. Mijloacele prin care FEOGA urma să fie finanţată din bugetul general al Comunităţii au fost
stabilite de abia în anul 1969.
Din acest punct de vedere cele trei principii evocate în mod constant în discuţiile ulterioare, unitatea pieţei,
preferinţa comunitară şi solidaritatea financiară au fost incluse în aceste prime reglementări, deşi nu au fost
menţionate în mod explicit în aceşti termeni. Cu toate eforturile făcute nu era încă stabilit gradul de sprijin şi
protecţie, marile diferenţe de preţuri între cei şase au făcut ca aceasta să devină o problemă de nerezolvat în acel
moment. În Germania guvernul acestei ţări a fost supus unor presiuni puternice din partea fermierilor pentru a
refuza orice reducere drastică a preţurilor produselor agricole. De abia spre sfârşitul anului 1964 s-a ajuns la un
acord, prin intermediul căruia, începând cu anul 1967, urmau să fie introduse Preţuri Comunitare. Nivelul acestora
urma să fie peste nivelul mediei celor şase, şi mult peste preţurile mondiale.
După ce preţurile comunitare au fost fixate ele au fost actualizate anual de către consiliul de miniştri.
Perioada inflaţionistă care a început odată cu criza petrolului din 1973 a reprezentat impulsul pentru o serie de
creşteri substanţiale ale preţului. În ultima parte a anilor 1970 a fost adoptată o politică mai prudentă dar un nou
150
val de creşteri ale preţurilor a început la începutul anilor 1980. La începutul deceniului 9 problema
supraproducţiei devine tot mai acută fiind necesară luarea unor măsuri restrictive. În această perioadă producţia
agricolă continuă să crească datorită creşterii productivităţii şi datorită încurajării sale prin creşteri ale preţurilor.
Datorită acestor încurajări ale creşterii preţurilor nivelul cheltuielilor pentru agricultură au devenit o problemă
deosebită pentru bugetul Comunităţii.
Faptul că politicilor agricole comune ar trebui să le revină pentru început cea mai mare parte a bugetului
comunitar nu este surprinzător atât timp cât nu au fost adoptate alte politici comunitare. Chiar şi ulterior unele
politici comunitare nu au necesitat cheltuieli majore din bugetul acesteia. Tot mai frecvent au crescut cererile de
cheltuieli pentru dezvoltarea regională şi perfecţionarea organizării, în special în regiunile sudice ale Comunităţii.
Ţările din Piaţa Comună au ajuns la nivelul ridicat de competitivitate din prezent prin măsuri active de reglare
a preţurilor agricole, elaborate şi promovate cu sprijinul statului şi al organismelor publice, în decursul unei lungi
perioade de timp. Timp îndelungat ţările Pieţei Comune au ajustat continuu oferta de produse agricole la cerere,
prin practicarea intervenţiei statului pe pieţele naţionale agricole şi a organismelor internaţionale pe piaţa agricolă
mondială.
Organizaţiile Pieţei Comune. În cadrul ţărilor lumii relaţiile comerciale sunt reglementate de către
Organizaţia Mondială a Comerţului. În cadrul Uniunii Europene politica produselor agroalimentare este făcută de
Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene în cadrul căruia activează comitete şi grupuri de lucru precum şi
Comitetul Special pentru Agricultură.
Pentru a realiza politicile agricole comunitare şi pentru a organiza piaţa produselor agroalimentare Consiliul
de Miniştri al U.E. formează diferite organizaţii cu destinaţie generală. Din acest punct de vedere s-a decis în
cadrul acordului de la Bruxelles din anul 1962 crearea Fondului European de Orientare şi Garanţii Agricole
(FEOGA). Fondul are două secţiuni distincte:
1. Secţiunea “orientare” destinată ajustării structurilor agricole şi modernizării agriculturii. Principala sa
orientare este de a acorda sprijin regiunilor mai puţin favorizate iar începând cu 01.01.2000 finanţează marea
parte a programelor de dezvoltare rurală cum ar fi pensionarea prematură, împădurirea terenurilor agricole,
programul pentru agricultură şi mediul înconjurător.
2. Secţiunea garanţii ce reprezintă peste 90% din FEOGA şi este destinată sprijinului direct producătorilor
(74%) şi rambursării pentru export. În cadrul comisiei speciale pentru agricultură au fost formate comitete în care:
a) Fermierii sunt reprezentaţi de către “Comite des Organisations des Producteurs Agricoles” care grupează
organizaţiile naţionale ale fermierilor.; b) Industria alimentară este reprezentată de "Confederation of the Food
and Drink Industries" c) Consumatorii sunt reprezentaţi de către "Bureau European des Unions des
Consommateurs", organism care grupează diferite organizaţii voluntare de consumatori.
De asemenea există şi alte structuri nonguvernamentale care au orientări speciale în a reglementa Piaţa
Comună Agricolă . Un loc central în acest sistem îi revine Organizării Pieţei Comune pentru fiecare din cele 26 de
produse sau grupe de produse agroalimentare. Toate aceste organizaţii încearcă prin diferite mijloace să îndrume
politica comercială a U.E în domeniul agriculturii pentru extinderea relaţiilor de schimb, pentru stimularea activă
a concurenţei în cadrul Uniunii, ajustând-o la cerinţele Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
Vorbind despre obiectivele şi principiile de organizare a Pieţei Comune, vom menţiona că obiectivele
politicilor agricole în cadrul Pieţei Comune descriu direcţii generale de acţiune în vederea înfăptuirii acestor
politici. În trasarea obiectivelor s-a avut în vedere că, politicile agricole în comparaţie cu alte politici ale Uniunii
Europene au un anumit specific marcat de sfera acestora mai cuprinzătoare derivată din particularităţile activităţii
agricole care este puternic integrată în viaţa rurală.
Obiectivele privind agricultura ţărilor Uniunii Europene au fost stabilite în articolul 39 al tratatului de la
Roma şi clar precizate în articolul 33 al tratatului de la Amsterdam: a) creşterea productivităţii în agricultură; b)
asigurarea veniturilor adecvate fermierilor; c) stabilizarea pieţelor şi garantarea aprovizionării regulate cu produse
alimentare; d) asigurarea ofertei la preţuri rezonabile pentru consumatori.
În cadrul Agendei 2000 au fost menţionate următoarele direcţii în ceea ce priveşte politica agroalimentară: a)
modificarea politicii agricole în favoarea sprijinului mai larg a economiei rurale în raport cu producţia agricolă ce
impune remunerarea fermierilor nu numai pentru cât şi ce produc, dar şi pentru contribuţia lor la “bunurile
publice”; b) simplificarea organizării pieţei comune prin micşorarea numărului de regulamente; c)măsuri
structurale şi măsuri ce ţin de protecţia mediului înconjurător; d) consolidarea în negocierile curente cu
Organizaţia Mondială a Comerţului.

151
88. Evoluţia şi perspectivele politicilor sociale în Uniunea Europeană.

Obiectivul politicii sociale îl constituie ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de lucru, promovarea egalităţii de
şanse şi asigurarea unei protecţii sociale minimale în interiorul spaţiului comunitar. Pentru aceasta, UE are la
îndemână Fondul Social European (FSE), o serie de programe comunitare şi normele juridice din Tratat care
completează legislaţiile naţionale. Conceptul a fost introdus în 1985 prin Actul Unic European şi semnifică faptul
că partenerii sociali trebuie să participe la realizarea Pieţei Interne şi la concretizarea dimensiunii sale sociale.
Pentru a concretiza această “dimensiune socială”, Consiliul European a adoptat în decembrie 1989 “Carta
comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor” (acceptată atunci de 11 din cele 12 state membre,
deoarece Marea Britanie a refuzat semnarea documentului).
Tratatul de la Maastricht a lărgit competenţele Comunităţii în domeniul social, a extins acţiunea FSE şi a
introdus un nou capitol privind educaţia şi formarea profesională. Consiliul European de la Essen, din decembrie
1994, a decis că statele membre trebuie să-şi coordoneze politicile şi acţiunile sociale, cu accent pe cinci domenii:
promovarea investiţiilor în formarea profesională, realizarea unei creşteri economice care să genereze noi locuri
de muncă, reducerea costurilor salariale indirecte, eficientizarea politicii forţei de muncă şi adoptarea unor măsuri
ferme în favoarea grupurilor sociale puternic afectate de şomaj.
Odată cu întrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, “Carta comunitară a drepturilor sociale
fundamentale ale lucrătorilor” a fost acceptată de către toate cele 15 ţări membre ale UE, devenind astfel parte din
acquis-ul comunitar în domeniul social.

152
89. Evoluţia, particularităţile şi perspectivele politicii regionale în Uniunea Europeană.

În cadrul Uniunii Europene, procesul de acceptare a noi membri în valuri succesive, precum şi extinderea
domeniului politic european prin transferul de autoritate de la nivel naţional la cel european, au contribuit la
dezvoltarea politicii de dezvoltare regională cu un caracter special, realizată prin aplicarea de instrumente
financiare, pe baza următoarelor principii:
 Principiul compensatoriu - prin care politica de dezvoltare regională europeană s-a format în vederea
compensării statelor membre pentru eventualele costuri sau dezavantaje rezultate din participarea la Uniune.
Această abordare a politicii regionale europene presupune ca pentru anumite ţări sau regiuni participarea la
Uniunea Europeană implică costuri specifice şi că acestea trebuie compensate de către beneficiarii participării la
Uniune prin acordarea de compensaţii ţărilor sau regiunilor slab dezvoltate.
 Principiul redistributiv. Pe baza acestei abordări, raţiunea pentru o politică de dezvoltare regională
europeană constă într-o alocare mai eficientă a resurselor disponibile ţărilor membre. Alocarea de resurse zonelor
slab dezvoltate printr-un sistem coordonat la nivel european reprezintă o investiţie în bunăstarea viitoare a
tuturor statelor membre.
 Principiul creşterii endogene. Măsurile propuse de această abordare prevăd susţinerea şi încurajarea
mobilităţii factorilor de producţie (de exemplu, capitalul şi transferul tehnologic). În această situaţie, inovaţiile
tehnologice locale pot fi puse în practică prin angajarea resurselor locale, cum ar fi foiţa de muncă existentă.
Efectul acestor politici de îmbunătăţire a eficienţei productivităţii locale este acela de creştere a potenţialului de
dezvoltare a regiunilor în cauză.
Obiectivul general urmărit prin implementarea acestor trei principii este acela de a reduce disparităţile de
dezvoltare a diferitelor regiuni, prin suportul regiunilor slab ori sub-dezvoltate, pentru a le ajuta să atingă
niveluri de dezvoltare similare cu regiunile dezvoltate.
La nivelul statelor naţionale, în Europa se disting câteva zone în care realizarea dezvoltării regionale are
trăsături comune. Determinarea lor are la bază gradul de dezvoltare a regiunilor, specificul problemelor regionale,
scopurile şi sarcinile politicii de dezvoltare regională, instrumentele prin care se realizează. În dependenţă de
aceşti factori statele europene pot fi încadrate în cinci grupuri separate, fiecare grup având trăsături caracteristice
distincte.
Primul grup este alcătuit din aşa-numitele „state integrate” (Grecia, Irlanda, Portugalia şi Spania). Aceste
state au un nivel mai slab de dezvoltare în comparaţie cu celelalte state ale UE. De aceea aspectul dezvoltării
regionale este inclus în cadrul dezvoltării naţionale. Grupul al doilea îl constituie Germania şi Italia, care se
confruntă cu problema diferenţierii accentuate între nivelele de dezvoltare ale regiunilor italiene din nord faţă de
cele din sud şi a landurilor est germane faţă de cele din vest. Ţările scandinave (Suedia, Finlanda), constituie
grupul trei şi sunt caracterizate prin teritorii vaste slab populate şi îndepărtate din punct de vedere geografic.
Grupul patru îl constituie statele Europei de Nord-Vest – Franţa, Marea Britanie, Olanda, Belgia, etc., care
tradiţional promovează o politică de dezvoltare regională, care are o evoluţie istorică mai îndelungată. Statele
ECE (România, Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Estonia, etc.) formează grupul cinci, unde promovarea politicii
dezvoltării regionale şi dezvoltarea regională propriu-zisă în ultimul timp are o evoluţie continuă atât la nivel
naţional, cât şi la nivel regional.
Pentru „ţările integrate” este caracteristică promovarea dezvoltării regionale în concordanţă cu dezvoltarea
economiei naţionale care este la un nivel mai jos de dezvoltare în comparaţie cu economiile celorlalte ţări ale UE.
Din acest considerent scopurile dezvoltării regionale sunt secundare şi reies din scopurile dezvoltării economiei
naţionale (de exemplu, în Grecia) sau le completează. În Irlanda accentul de bază se pune pe dezvoltarea
industriei naţionale, încercându-se a realiza totodată şi o dezvoltare regională uniformă. Scopul principal al
dezvoltării regionale în Spania este intensificarea integrării europene. Intensificarea integrării europene presupune
existenţa unei economii care să poată concura cu economiile celorlalte state membre. De aceea sarcinile
dezvoltării regionale constau în crearea condiţiilor necesare pentru repartizarea uniformă a veniturilor şi crearea
unui nivel de dezvoltarea economică echilibrată între diferite zone ale ţării.
În ţările scandinave politica dezvoltării regionale tradiţional este bazată pe principiul egalităţii şi asigurării
dezvoltării echilibrate a regiunilor în cadrul statului în concordanţă cu necesitatea soluţionării problemelor mai
serioase ale zonelor nordice îndepărtate. În Finlanda sunt determinate trei scopuri de bază ale politicii dezvoltării
regionale: (1) dezvoltarea echilibrată a regiunilor, (2) dezvoltarea economică independentă a regiunilor şi (3)
crearea noilor locuri de muncă. De aceea, sarcinile dezvoltării regionale sunt orientate spre: (a) îmbunătăţirea
condiţiilor de trai şi asigurarea prestării serviciilor de bază, (b) lărgirea infrastructurii necesare pentru dezvoltarea
regională, (c) reînnoirea structurilor de producere regionale, (d) îmbunătăţirea condiţiilor de activitate ale
153
agenţilor economici, (d) crearea locurilor noi de muncă, (e) fortificarea economiei regionale şi (f) creşterea
calificării profesionale a populaţiei.
Germania şi Italia se confruntă cu problema diferenţei accentuate între nivelul de dezvoltare între regiuni De
aceea, promovarea politicii dezvoltării regionale este mai mult bazată pe principiile creşterii nivelului economic
de dezvoltare al regiunilor subdezvoltate şi participării lor efective dezvoltarea economică, socială şi politică a
ţării. Sarcinile urmărite pentru realizarea acestor principii sunt:
 diminuarea efectelor reformelor structurale,
 îmbunătăţirea situaţiei pieţei forţei de muncă la nivel regional prin crearea locurilor de muncă concurente
şi de lungă durată,
 crearea locurilor de muncă alternative în regiunile care nu au fost afectate de reformele structurale,
 perfecţionarea infrastructurii regionale ca o condiţie prealabilă pentru dezvoltarea ulterioară.
Dezvoltarea regională în ţările Europei de Nord-Vest are o tradiţie îndelungată şi a trecut demult de etapa
orientării spre lichidarea dezechilibrelor interregionale. Ariile prioritare pentru programele de dezvoltare regională
sunt localităţile rurale greu disponibile din cauza condiţiilor geografice, îmbunătăţirea situaţiei pe piaţa forţei de
muncă, echilibrarea condiţiilor de trai, etc. De exemplu, în Franţa politica dezvoltării regionale are drept scop
contribuirea la întărirea unităţii şi solidarităţii naţionale.
Dezvoltarea presupune şi două obiective de bază: (1) asigurarea posibilităţilor identice pe întreg teritoriul ţării
şi crearea condiţiilor de acces egal la cunoştinţe şi, (2) asigurarea dezvoltării naţionale echilibrate. Sarcinile
urmărite de dezvoltarea regională în această parte a Europei se orientează spre: Îmbunătăţirea continuă a
infrastructurii de transport şi comunicaţii; O mai bună exploatare a potenţialului de dezvoltare specific regional;
Diversificarea activităţilor în zone rurale pentru prevenirea migrării populaţiei; Îmbunătăţirea calitativă a
resurselor umane; Rezolvarea problemelor de mediu, în special în zonele rurale.
Politica de dezvoltare regională este un fenomen nou pentru ţările ECE. Planificarea teritorială în perioada
socialistă se efectua în cadrul programelor de dezvoltare a sectoarelor economice, iar în unele ţări cu economii
mai liberale (de exemplu: Ungaria, Yugoslavia) dezvoltarea regională avea un caracter asemănător celei din ţările
Europei de Vest, cu toate că nu în aceleaşi proporţii. Începând cu anii 1997-98 politicile de dezvoltare regională
sunt în plină desfăşurare practic în toate ţările ECE. În majoritatea acestor ţări au fost deja aprobate actele
normative necesare iar la nivel naţional şi local sunt create un şir de instituţii de promovare.
Legislaţia Cehiei în acest domeniu determină politica regională ca fiind un model integrat de dezvoltare
economică şi socială cu accentuarea restructurării industriei, dezvoltarea sectorului de producere şi dezvoltarea
prioritară a comunităţilor locale.
Dezvoltarea regională în Estonia este concepută ca politică de stat promovată cu scopul de a crea condiţiile
pentru dezvoltarea social-economică echilibrată a tuturor regiunilor ţării având în vedere interesele regionale şi
naţionale şi este orientată spre: Crearea condiţiilor de viaţă adecvate în toate regiunile; Acordarea sprijinului
pentru dezvoltarea economică optimală a tuturor regiunilor; Asigurarea dezvoltării continue; Dezvoltarea
integrării teritoriale la nivel naţional prin asigurarea populării echilibrate a teritoriului şi micşorarea migraţiei
populaţiei.

154
90. Impactul Tratatului de la Lisabona în reforma instituţional-funcţională a Uniunii Europene.

Ideea de Constituţie europeană este aşadar următorul pas. Înainte de a o discuta în detaliu, să amintim doar că
„procesele democratice’ la care făcea referire Comisia în 2001 au fost tocmai cele care au oprit evoluţia
constituţională europeană (eşecul refemdumurilor) şi au readus în prim-plan metoda interguvemamentală pentru
care s-a optat în redactarea Tratatului de la Lisabona.
Consiliul European de la Laeken, din decembrie 2001, decide convocarea unei Convenţii care să dezbată
viitorul Europei. Convenţia are mandatul de a găsi soluţii pentru câteva dintre problemele Uniunii: repartiţia clară
a competenţelor atît între instituţii, cât şi între Uniune şi statele membre; consolidarea legitimităţii democratice şi
a transparenţei instituţiilor; coerenţa legislaţiei şi simplificarea Tratatelor; oportunitatea integrării Cartei
Dreptunlor Fundamentale, semnată la Nisa în 2000, în Tratatul de bază. Consiliul oferă Convenţiei mai multe
posibilităţi juridice de a face aceste reforme, printre care şi redactarea unui text constituţional. Este varianta
maximală, pentru care Convenţia optează.
Metoda convocării unei Convenţii pentru revizuirea Tratatelor constitutive este prin ea însăşi o revoluţie în
logica interguvernamentală de semnare a Tratatelor. Pînă acum, Tratatele fuseseră rezultatul negocierii
diplomatice între guvernele statelor membre. Componenţa democratică a Convenţiei, formată în majoritate din
reprezentanţi ai Parlamentelor naţionale şi ai Parlamentului european, trimite către un alt fel de proces, unul
democratic, deliberativ.
Există trei motive care au dus la opţiunea pentru metoda Convenţiei - opţiune care diminuează rolul
guvemelor naţionale: primul ţine de eşecul ultimelor Conferinţe Interguvemamentale (cea de la Amsterdam şi cea
de la Nisa), în care rezultatul negocierilor a fost doar cel mai mic numitor comun al statelor, fără să se înregistreze
vreo evoluţie reală şi fără să se rezolve problemele Uniunii. Cel de-al doilea motiv este legat de succesul pe care îl
înregistrase, cu un an înainte, Convenţia însărcinată cu redactarea Cartei Drepturilor Fundamentale. În sfârşit,
metoda Convenţiei este o modalitate de a reduce deficitul democratic, gradul de reprezentativitate al acesteia fiind
mai mare decât în cazul unei Conferinţe Interguvemamentale.
Convenţia privind viitorul Europei este, în ea însăşi, un succes. Ea reuşeşte să prezinte un text final coerent,
chiar dacă destul de stufos, care oferă soluţii la majoritatea problemelor cu care se confruntă Uniunea în anii 2000.
Mai mult decât atât, denumirea acestui text marchează o transformare a naturii Uniunii: „Tratat instituind o
Constituţie Europeană". Principalele soluţii instituţionale asupra cărora s-a căzut de acord în Convenţie sunt
următoarele:
 abolirea structurii în piloni a Uniunii;
 crearea personalităţii juridice a Uniunii (până acum, doar Comunităţile sunt titluare de personalitate
juridică);
 reducerea instrumentelor legislative comunitare la şase (în prezent există 15): legi, legi-cadru,
regulamente, decizii, recomandări şi avize;
 extiderea domeniilor de vot prin majoritate calificată;
 crearea funcţiei de Ministru de Externe al Uniunii;
 alegerea Preşedinţiei Consiliului European pe o perioadă de doi ani şi jumătate (acum, mandatul se
exercită pe o bază rotativă pe o perioadă de şase luni);
 introducerea în Tratat a Cartei Drepturilor Fundamentale (Carta, adoptată la Nisa, este doar anexă la
Tratat, neavând valoare juridică în ordinea de drept comunitară),
 introducerea în Tratat a referirilor la steagul, imnul şi deviza Uniunii (care există deja în mod informal);
 referiri la un nucleu de valori comune ale Uniunii, printre care se află libertatea, democraţia, statul de
drept, drepturile omului, pluralismul, solidaritatea, modelul social european;
 reducerea numărului de Comisari de la 27 la 18 în orizontul de timp 2014;
 posibilitatea retragerii statelor din Uniune (această posibilitate nu există în prezent).
În context, această istorie politică este importantă pentm a înţelege semnificaţia acestui ultim Tratat european,
precum şi dimensiunea eşecului său - prea puţin recunoscut, în faţa opiniei publice, de către elitele politice
naţionale, deoarece ar delegitima şi mai mult Uniunea. Necesitatea reformei instituţionale în contextul extinderii
rămânând totuşi presantă şi după eşecul Tratatului Constituţional, statele membre au trebuit să găsească o soluţie
rapidă prin care să facă, totuşi, reforma.
Tratatul Constituţional a fost imediat îngropat, în aşa măsură încât astăzi este destul de greu să regăseşti
informaţiile despre Convenţie pe site-ul Uniunii Europene. Referirile la Constituţie au dispărut instantaneu şi din
discursul public al oficialilor europeni şi naţionali, iar peste aceasta s-a aşternut un văl de uitare.
155
 „Perioada de reflecţie" declarată după eşecul Tratatului în 2005 ia sfârşit la începutul lui 2007, când
Germania preia preşedinţia rotativă a Uniunii şi declanşează un proces interguvemamental de redactare a unui nou
Tratat care să reia unele din prevederile Tratatului constituţional. Sarcina Preşedinţiei germane este destul de
ingrată, deoarece, practic, ea trebuie să găsească o modalitate de a adopta reformele propuse de un text care a fost
în mod explicit respins în referendumurile din Franţa şi Olanda.
Grupul Amato a fost însărcinat cu redactarea noului text, care a fost propus Conferinţei Interguvemamentale
de la Lisabona, în iulie 2007. Textul încerca să omită referirile de tip constituţional, mai ales pe cele la simbolurile
Uniunii, şi orice terminologie suspectă de vreun iz constituţional. Redactarea lui s-a desfăşurat după metoda
clasică a negocierilor diplomatice şi nu a avut nici o componentă democratică sau de transparenţă. Textul
Tratatului a fost semnat în decembrie 2007 şi se află acum pe ultima sută de metri a procesului de ratificare, în
întârziere faţă de calendarul iniţial care prevedea intrarea lui în vigoare înainte de alegerile pariamentare europene
din iunie 2009.
Forma finală a Tratatului este una clasică, barocă în aceeaşi măsură ca Tratatele din anii 90, şi acesta reia în
acelaşi timp majoritatea prevederilor Tratatului Constituţional. Subiecţii semnatari sunt statele, şi nu „cetăţenii şi
statele’’, ca în Constituţie. Tratatul este foarte tehnic şi se ocupă mai cu seamă de modificările instituţionale
necesare pentru a asigura funcţionarea Uniunii cu 27 de membri. Astfel, el nu este practic un nou Tratat, ci un
Tratat de amendare a Tratatelor existente, iar pentru a fi înţeles, trebuie citit în paralel cu Tratatul de la Maastricht
şi cu Tratatul instituind Comunităţile Europene (redenumit „Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene’’) şi
celelalte Tratate de amendare a acestuia. Următoarele prevederi din Tratatul Constituţional au fost păstrate:
 Crearea postului de Preşedinte al Consiliului European, cu un mandat de doi ani şi jumătate, ales cu o
majoritate calificată de membrii Consiliului (adică şefii de stat şi de guvem).
 Se comasează posturile de înalt Reprezentant pentru PESC şi de Comisar de Relaţii Exteme. Noul post va
avea titulatura de „Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Exteme şi Politica de Securitate’’ (şi nu de
Ministru al Afacerilor Exteme, ca în Tratatul Constituţional).
 Carta Drepturilor Fundamentale devine parte componentă a dreptului comunitar, dar ea nu mai este inclusă
în Tratat cu tot textul ei, ci doar se face referire la ea într-un articol.
 Este abolită structura în piloni, iar Uniunea capătă personalitate juridică.
 Dezbaterile Consiliului European vor fi transparente (mai precis, televizate. Până acum, întâlnirile
Consiliului European au avut loc în spatele uşilor închise, ceea ce a atras numeroase critici).
 Reconfigurarea şi extinderea votului prin majoritate calificată.
 Extinderea codeciziei, şi deci creşterea puterilor Parlamentului european.
 Introducerea posibilităţii de retragere din Uniune.
Singura ţară în care s-a desfăşurat un referendum pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona este Irlanda,
datorită prevederilor constituţionale ale acesteia. Referendumul, care a avut loc pe 2 octombrie 2009, s-a soldat cu
un rezultal pozitiv (67,1% pentru, procent neaşteptat de mare, Irlanda fiind una dintre cele mai eurosceptice ţări
din Uniune), în mare parte datorită crizei economice. Se pare că irlandezii şi-au amintit că dezvoltarea lor
economică rapidă din a doua jumătate a anilor 70 s-a datorat în primul rând aderării la Comunitatea Europeană,
iar perspectiva crizei de acum i-a detenninat să caute adăpostul reglementărilor europene.
Tratatul de la Lisabona a întâmpinat însă numeroase obstacole. În primul rând, în procesul de negociere, căci
mai multe state europene au dorit să revadă comporomisurile pe care le făcuseră semnarea Tratatului
Constituţional. Cel mai virulent dintre acestea a fost Polonia, care a insistat pentru o renegociere a numărului său
de voturi în instituţiile Uniunii, şi căreia i s-au făcut până la urmă unele concesii - nu însă atâtea câte şi-ar fi dorit.
Drept urmare, Preşedintele Poloniei, Lech Kaczynski, a amânat cât a putut promulgarea ratificării Tratatului, până
la 10 octombrie 2009, când a semnat în cele din urmă.
Unele state au cerut să nu participe la anumite segmente de politică (aşa numitele opt-outs). Astfel, Marea
Britanie şi Polonia au ales să nu fie legate juridic de Carta Drepturilor Fundamentale, considerând că acest lucru
aduce atingere supremaţiei constituţionale şi că prevederile interne privind drepturile fundamentale sunt mai
puternice decât cele ale Cartei. Marea Britanie şi Irlanda au optat, de asemenea, să nu participe la deciziile prin
majoritate calificată în domeniile politicii de azil, vize şi imigrare, şi şi-au rezervat posibilitatea de a opta să nu
aplice orice decizie luată prin majoritate calificată în domeniul justiţiei şi afacerilor inteme. Aceste opţiuni au fost
consfinţite prin protocoale adiţionale la Tratat.
Este probabil, totuşi, ca Tratatul de la Lisabona să între în vigoare. Euroentuziaştii susţin că acest Tratat va
redemara procesul de integrare europeană. În ceea ce ne priveşte, considerăm că există totuşi destul de puţine
motive de optimism. Prin eşecul Tratatului Constituţional, dezbaterea asupra constituirii unui adevărat polis

156
european, a unei uniuni politice, a fost suspendată pentru cel puţin încă zece ani de acum încolo. Din nou,
tentativele demarate prin proiectul Comunităţii Politice Europene din anii 50 au eşuat. Elitele politice nu vor mai
avea curajul de a readuce această dezbatere în prim plan, iar opinia publicâ va fi din ce în ce mai puţin favorabilă
evoluţiei către aprofundarea integrării. Aceasta în primul rând pentru că, de fapt, Tratatul de la Lisabona nu
rezolvă problema complexităţii instituţionale, cea care face ca cetăţeanul să fie prea puţin implicat în luarea
deciziei şi să nu înţeleagă funcţionarea Uniunii.
Tratatul de la Lisabona nu a simplificat Tratatele constitutive, nu a simplificat instituţiile şi instrumentele
juridice ale Uniunii. El nu a găsit o formulă de a asocia Parlamentele naţionale, corpuri reprezentative ale
cetăţenilor din statele membre, la luarea deciziei. Fiind percepută ca un corp tehnocratic izolat de problemele reale
ale cetăţenilor, Uniunea îşi va pierde din ce în ce mai mult legitimitatea democratică. Din acest punct de vedere,
nu putem decât să sperăm că se va consolida dimensiunea legitimităţii ce ţine de performanţă. Aceasta se va
întîmpla dacă Uniunea va reuşi să ofere politici coerente şi eficiente de depăşire a crizei economice.

157